“
Noroc cu Valentine's Day, că altfel nu mai sărbătoreau puii de dac iubirea, neam.
De nervi, s-au inervat ăştia şi au contraatacat la inimioare cu o sărbătoare de care auziseră doar cercetătorii de la Institutul de Folclor.
Probabil că sigur (cum a zis un mare jurnalist şi prezentator de ştiri şi nu voi înceta să reamintesc această contradovadă a existenţei creierului la personalităţi importante, cum se spune; pentru că sunt şi personalităţi neimportante, aşa cum nu e pădure fără foc sau scânteie fără uscături), probabil că sigur, zic, mai ştiau de ea şi iniţiaţii în kestii dacice de la Federaţia Română de Oină.
Dragobetele ăsta e un fel de sărbătoare resuscitată la nervi, o mumie care mişcă un pic atunci când adie vântul de primăvară, un fel de #tuiguramăsii de marketing american, ce noi nu putem să facem ceva care nu interesează pe nimeni, care nu are legătură cu absolut nimic?
Ce, mă, noi nu avem designeri talentaţi, care să ştie să copieze ia românească exact aşa ca şi cum ar fi făcut-o ei?! "Hai siktir", cum le spuneau vechii daci romanilor.
Doar fashionistele ar putea să îşi ridice poporul din uitare şi din negarea rădăcinilor şi tradiţiilor noastre atât de frumoase, asortând ia noastră românească la nişte converşi cu broderie celtică, maramureşeană.
În locul designerilor români care nu ţi-au uitat rădăcinile rurale, eu m-aş grăbi să creez un echipament şic pentru naţionala de oină; sunt puţini jucători, meciurile au loc pe islazuri abandonate, deci chiar nu ar fi vreo primejdie de mainstream.
Sper să nu irosim şi această şansă.
Oricum, nimic nu e clar la sărbătorile astea, în afară de faptul că primăvara vine inevitabil, iar oamenii caută orice motiv să bea şi alte alea.
Partea frumoasă a vieţii e că printre cascade de inimioare, luminiţe şi broderii de borangic am zărit un cuplu de adolescenţi în metrou. Ea era cam pitică şi acneică, el, slăbănog, înăltuţ şi puţin timorat de entuziasmul ei. Părerea mea e că specia se descurcă singură, dacă e lăsată în pace, chiar dacă e frig şi poartă canadiene cu fermoar şi pare că are nevoie de sărbători inutile ca să se exprime tandru.
Ea îl ţinea strâns cu braţul stâng pe după mijloc, îşi lăsase capul pe pieptul lui de fâş, îl implora din când în când pentru câte un pupic delicat şi tot urca şi cobora fermoarul gecii lui bleumarin. Devenise atentă la această mişcare şi se vedea că asculta ceva peste tâtâm-tâtâmul roţilor de tren.
Metroul ajunsese la Victoriei, se cam golise, era pace şi se auzea doar un fâsâit, probabil de la perna de aer laser inventată de Henri Coandă, pe care se deplasează metroul românesc.
Şi atunci, căprioarei i-au râs ochii şi i-a spus băiatului, luminată la faţă: "Ştii că fermoarul face alt sunet când îl închizi sau când îl deschizi?" I-a arătat de câteva ori: sus, jos, zuup, ziip, mai grav la urcare, mai înalt şi zglobiu la coborâre. El îşi aplecase urechea stângă şi asculta concentrat. Fata s-a oprit, s-au uitat intens unul la altul, ca şi cum ar fi ascultat un gospel cântat de toate fermoarele din lume, care se închideau şi se deschideau într-un balans perfect, şi s-au sărutat ca şi cum nu se văzuseră de foarte mult timp.
”
”