Si And Am Quotes

Ni muer ni viu ni no guaris, Ni mal no·m sent e si l’ai gran, Quar de s’amor no suy devis, Ni no sai si ja n’aurai ni quan, Qu’en lieys es tota le mercés Que·m pot sorzer o decazer.” “Not dying nor living nor healing, there is no pain in my sickness, for I am not kept from her love. I don’t know if I will ever have it, for all the mercy that makes me flourish or decay is in her power.

How wicked it would be, if we could, to call the dead back! She said not to me but to the chaplain, 'I am at peace with God.' She smiled, but not at me. Poi si torno all' eterna fontana.

Am inteles ca un om poate avea totul neavand nimic si nimic avand totul.

Today, my love, I am too tired to write for you. You will find in your heart a letter, several pages, full of silence. Read it slowly. The light of this day wrote it for me. In it, it si just about you and the rest coming to me each time I look to you, far away, hundreds kilometers from here.

Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.

Din acest moment, nu iti mai cer nimic. O sa ajung la mal singura. Nu mai rezist in larg. Am inghetat si tu spui ca e cald

De ce v-am inttalnit pe dumneavoastra si nu pe alta? De ce dumneavoastra a trebuit sa ma intalniti pe mine si nu pe altcineva?

-Stii de ce nu pot sfarsi nici o carte? Pentru ca toate eroinele seamana cu tine, si n-am curajul sa te descriu, sa fac literatura din dragostea asta...

Singur, atat de singur ca, de mult uitat-am sa mai fac deosebire intre mine, si-ntre lucruri.

Have a shower, Si," George urged. "Start the day refreshed. Maybe style your hair a little. It wouldn't kill you." Simon shook his head. "There's a dead rat in the bathroom, George. I am not going in the bathroom, George." "He's not dead," George said. "He's sleeping. I'm certain of it." "Senseless optimism is how plagues get started," Simon said. "Ask the medieval peasants of Europe. Oh, wait, you can't." "Were they a jolly bunch?" George asked skeptically. "I'm sure they were much jollier before all the plague," said Simon.

Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.

- De ce razi? - Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau! Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa doi ani, si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez. Mor dupa tine si te urasc, si astept sa-mi faci ceva rau. (Parca era beata. Isi duse mana la frunte, razand.) O, nu! Sa nu te iei dupa mine. Nu vreau sa sufar din nou! Lasa-ma sa ma intremez!

Fiecare dintre noi a inteles, probabil, atunci ca nu exista "mai tarziu". Ca tot ce nu traim ramane netrait. Eu, oricum, aveam gust de cenusa in gura. A fost prima oara cand am simtit ca orice amanare e o iluzie si o moarte. Ca a tergiversa e o forma de a muri.

Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe;

E despre cum simt eu vara din mine... e despre ce a inflorit in mine, ce a dat roade, ce trebuie primenit, ce e nor si ce e raza, cand sunt ploaie, cand mi-e vant, ce culori am si vacanta cui sunt...

Am avut mereu aceeasi obsesie, pe tema inutilităţii si a morţii, celelalte probleme n-au nicio importanţă.

Mi-e foarte greu să trăiesc in timpul asta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii astia pe care nu eu i-am ales si in lumea asta pe care nu eu am ales-o. Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic.Doare pana la lacrimi.Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt pe lumea asta".

Am cautat cu delicata sensibilitate peisajele frumoase; e singurul motiv pentru care am caltorit. Peisajele erau ca un arcus care canta pe sufletul meu, si anume acelea pe care nu le cita nimeni[...].

Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim prea nesăbuit, radem prea puţin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea târziu, ne sculam prea obosiţi, citim prea puţin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar si uram prea des. Am învăţat cum sa ne câştigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata. Am adăugat ani vieţii si nu viata anilor.

Ne blocam de mici in niste idei fixe si ne aliniem altora si mai gresite ca ale noastre, ca, nu-i asa, cine mai are timp astazi de analize profunde, de cunoastere mai pe-ndelete?...Toti ne pricepem la pus etichete, toti stim sa “citim” oameni din prima si putini avem calitatea rara si pretioasa de a recunoaste ca ne-am inselat in privinta unui om, in bine sau in rau. Aparentele insala mai abitir ca barbatii nesiguri pe ei, dar nu stiu cum facem de nu le abandonam.

Scara la cer Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de sus. Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata. - Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!

Pana in prezent cand implinesc douazeci si patru de ani n-am facut o pasiune.

Am crezut din totdeauna in iubire. Dar nu orice fel de iubire ci iubirea aceea de poveste, care dureaza. Nu mi-au placut iubirile pasagere, acelea care vin si pleaca si iti lasa un gust amar si un suflet pustiu.

Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.

His heart cracked, and he fell in love. He wondered if she would marry him. “Tu sei pazzo,” she told him with a pleasant laugh. “Why am I crazy?” he asked. “Perché non posso sposare.” “Why can’t you get married?” “Because I am not a virgin,” she answered. “What has that got to do with it?” “Who will marry me? No one wants a girl who is not a virgin.” “I will. I’ll marry you.” “Ma non posso sposarti.” “Why can’t you marry me?” “Perché sei pazzo.” “Why am I crazy?” “Perché vuoi sposarmi.” Yossarian wrinkled his forehead with quizzical amusement. “You won’t marry me because I’m crazy, and you say I’m crazy because I want to marry you? Is that right?” “Si.” “Tu sei pazz’!” he told her loudly. “Perché?” she shouted back at him indignantly, her unavoidable round breasts rising and falling in a saucy huff beneath the pink chemise as she sat up in bed indignantly. “Why am I crazy?” “Because you won’t marry me.” “Stupido!” she shouted back at him, and smacked him loudly and flamboyantly on the chest with the back of her hand. “Non posso sposarti! Non capisci? Non posso sposarti.” “Oh, sure, I understand. And why can’t you marry me?” “Perché sei pazzo!” “And why am I crazy?” “Perché vuoi sposarmi.” “Because I want to marry you. Carina, ti amo,” he explained, and he drew her gently back down to the pillow. “Ti amo molto.” “Tu sei pazzo,” she murmured in reply, flattered. “Perché?” “Because you say you love me. How can you love a girl who is not a virgin?” “Because I can’t marry you.” She bolted right up again in a threatening rage. “Why can’t you marry me?” she demanded, ready to clout him again if he gave an uncomplimentary reply. “Just because I am not a virgin?” “No, no, darling. Because you’re crazy.

Am invatat sa imi fie dor inca de cand eram in fasa. Este un sentiment cu care traiesc, de care ma agat si fara de care nu as mai fi eu.

M-am agatat (si ma agat in continuare) obsesiv de persoanele dragi, doar de teama de a nu le pierde in acelasi mod brutal in care l-am pierdut pe tata.

Crima si pedeapsa" care, la cincisprezece ani imi paruse un roman politist, am crezut-o mai apoi un extraordinar roman psihologic, pana cand, in final, am descoprit fondul celui mai mare roman scris vreodata despre eterna problema a vinii si a mantuirii.

De ce iubim femeile Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pnetru ca-ti spun <> exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. Pnetru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pnetru ca sunt extrordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pnetru ca din ele-am iesit si-n ele ne-ntoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.

Mi única preocupación es que cada vez que he deseado que algo suceda de una manera, ocurre del modo contrario, como si todo estuviera perfectamente diseñado para enfrentarme a lo desconocido.

Si daca ramuri bat în geam Si se cutremur plopii, E ca în minte sa te am Si-ncet sa te apropii. Si daca stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Inseninându-mi gândul. Si daca norii desi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte sa-mi aduc De tine-ntotdeuna.

Ideeea ca ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie s-o pastram in noi daca vrem sa traim in societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel putin cat traiesc aici. Tu vrei sa fii iubit? Eu ma multumesc pur si simplu sa "fiu", sa exist. Poate intr-o zi ai sa inteegi si tu ce inseamana asta. Si ai sa zambesti. Un zambet aprobator, un zambet sarcastic.

Naturalists tell of a noble race of horses that instinctively open a vein with their teeth, when heated and exhausted by a long course, in order to breathe more freely. I am often tempted to open a vein, to procure for myself everlasting liberty. Cento volte ho impugnato una lama per conficcarmela nel cuore. Si dice di una nobile razza i cavalli,che quando si sentono accaldati e affaticati, si aprono istintivamente una vena, per respirare più liberamente. Spesso anche io vorrei aprirmi una vena che mi desse libertà eterna.

Totusi, destul de iute simplicitatea actului sexual m-a plictisit; in cele mai rele excese percepeam monotonie si patos mult. Oricat de puternica era desfatarea, ea nu era niciodata destul de puternica. Mi-am dat seama atunci ca trupul e limitat, spre deosebire de gand.

Iar razbunarea e aceasta: intrucat noi l-am ucis pe el, el asa mort cum este ne-a luat lumina si cu ochii inchisi i-a inchis pe-ai nostri, care nu mai stralucesc deasupra pamantului.

Blessings are waiting, so don't miss the flight Your Birth Day Gonna be very shiny bright Look everywhere and adore every single sight May your BirThDay be filled with chocolates, Cakes & Candle Light May the happiness hugs you like soo tight Take me serious, because I am gentle and polite

Am oroare de toata aceasta comedie sociala pe care o jucam.Aceasta odioasa comedie a disimularilor.Fiecare joaca un personaj si aproape niciodata nu esti in exterior,adica in actiuni si cuvinte,asa cum esti in realitate.Si asta pentru ca in chiar natura omului e o incapacitate de a se exterioriza.Tot ce iese din noi se falsifica ori se degradeaza.

Am cautat cu delicata sensibilitate peisajele frumoase; e singurul motiv pentru care am calatorit. Peisajele erau ca un arcus care canta pe sufletul meu, si anume acelea pe care nu le cita nimeni[...]

Nu exista vaccin impotriva molimeor istorice. Ar fi foarte simplu ca, inca de la o varsta frageda, parintii sa-si vaccineze obligatoriu copiii impotriva fascismuui, comunismului si a oricarei alte boli mortale care a facut ravagii de-a lungul timpului. Singurul vaccin impotriva molimelor istorice ramane cartea.

Minciunile rasar cu usurinta de pe buzele noastre. Sunt desprinse din ganduri, temeri si sentimente, le folosim pentru a ne ascunde si a manipula, in timp ce adevarul ramane nerostit, o umbra care isi schimba mereu forma, care nu poate sa fie eliberata, oricat am incerca sa remediem trecutul. Minciuna ne impinge spre viitor. Adevarul ne cheama in trecut." - Shade Hollow Alegerea, Cartea a III-a din seria Rephelimii

He de confesarte que, desde mis días de estudiante, no he sentido ninguna simpatía por los hombres de negocios. No hacen nada si no hay dinero de por medio. A mi entender, son lo que se solía llamar antiguamente, en los buenos tiempos, la escoria de la sociedad.

Admir usurinta cu care ceilalti isi depasesc conflictele.Eu sunt mereu prizonierul si victima alor mele.Sunt de aceea acuzat ca nu am iesit din adolescenta, adica tocmai varsta la care conflictele sunt escamotate.

Mai inainte n-am stiut - acum stiu, dupa cum stiti si voi: rasul poate avea culori diferite. Nu este decat ecoul indepartat al exploziei din interiorul vostru: poate sunt rachete de sarbatoare - rosii, albastre, aurii, poate au sarit in sus franturi de trup omenesc...

„Teoria mea … teoria mea este că e mai bine să mori câtă vreme nu ți-a luat viața totul. Trebuie să păstrezi muniț ii, energie pentru moarte și să nu ajungi acolo complet golit, ca bătrânii ăștia acriți si nefericiți.

S-ar zice ca dintr-un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilina. Si, asa cum metafizicianul antic stia ca nu te poti îmbaia de doua ori în acelasi rîu, noi, stim, în România de azi, ca rareori poti da mîna de doua ori cu acelasi om. N-ai nici o garantie ca interlocutorul de ieri va spune si azi acelasi lucru, ca nu si-a schimbat convingerile, aliantele strategiile.

În tristete, totul are doua fete. Nu poti fi nici în iad si nici în rai, nici în viata si nici în moarte, nici fericit si nici nefericit. Un plîns fara lacrimi, un echivoc fara sfîrsit. Caci nu te izgoneste ea în aceeasi masura din aceasta lume, ca si din cealalta? Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toata lumea înainte de nasterea ta. Nu-i tristetea amintirea vremii în care n-am fost?

The twentieth-century theologian Karl Rahner commented that “God” is the last sound we should make before falling silent, and Saint Augustine, long ago, said, “si comprehendis, non est Deus” (if you understand, that isn’t God). All of this formal theologizing is but commentary on that elusive and confounding voice from the burning bush: “I am who am.

Statea pe loc nemiscata, la oarecare departare de el. - Ti-am promis ca o sa rezist cat sa aud si vestea buna. Chipul lui Daniel se relaxa intr-un zambet, dar se citea nelinistea pe chipul lui. - Vestea buna este ca - se opri, alegandu-si cuvintele - te-am sarutat, iar tu esti in continuare aici.

Si nemo me queret, scio; si aliqui explicare velim, nescio. "If no one asks me, I know. If I am asked to explain,I do not know".

Daca am citi doar ce citesc si altii ,am ajunge sa gandim ca toata lumea.

Mi-e atat de dor de tine si am atata sete de firesc cu tine,de curat.Dar cine nu o face.Si oare nu tocmai pentru ca am gresit mi-e atata de sete de a face un dus in suflet?

Je me souviens de mon effroi devant un premier baiser. Et si l'autre me mangeait la langue? C'est d'abord mon meilleur morceau de viande que je lui confie aveuglément.

Tu dormi dragostea mea. Sînt singur am inventat poezia si nu maiam inima.

I wanted to pray for an hour, but I keep thinking and thinking, and always sick thoughts, and my head aches - what is the use of praying? - it's only a sin! It is strange, too, that I am not sleepy: in great, too great sorrow, after the first outbursts one is always sleepy. Men condemned to death, they say, sleep very soundly on the last night. And so it must be, it si the law of nature, otherwise their strength would not hold out... I lay down on the sofa but I did not sleep...

Vaya, pues sí que viven bien los maestros. Si fuera humano me gustaría ser como él, maestro de escuela. Uno puede dormirse cuando quiere y, aun así, siguen considerándote un buen maestro. Así que no le veo yo problema a ser maestro y gato a la vez.

Uite, daca-mi strang sufletul, nu se prinde nimic in el. Oricum, am ajuns departe, foarte departe. O mai fi ceva? Arborii cresc, le dau mugurii, le pica frunzele si se intreaba: o mai fi ceva? Oamenii iubesc, stau de vorba si mor. O mai fi ceva? Mortii tac. Scruteaza vesnicia si tac. Lasa iarba sa-i faca optimisti pana in toamna. Atunci mor din nou peste moartea lor veche, gramada. Si tac, si tac, si tac.

Ce suntem noi doi? Doua puncte unite printr-o linie de dialog ce apoi se frange in numeroase urcusuri si coborasuri. Un binom compust din doi termeni separati de semnul plus sau minus. O segregatie pe care am alcatuit-o impreuna, de la al carei amvon dragostea pledeaza pentru liniste si pace, se inalta deasupra noastra, a lucrurilor marunte.

Suntem indragostiti pentru ca nu ne cunoastem. Daca am sti ce urmeaza dupa aceea,am trage cat mai mult de indragosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sa punem intrebari si sa asteptam raspunsuri,am alerga beti,imbatati de noi insine fara nevoia de luciditate si adevar.

Isi intindea tot timpul palma pe marinea pupitrului ca sa prinda cat mai bine o gama imaginara. Mi-ar fi placut sa am linistea ei. O admiram ca nu se cheltuieste pentru nimeni si nimic; si totusi intelegeam ca e un lux sa poti ramane in afara de agitatia lumii si s-o privesticu linistea cu care stai intr-un loc bun la teatru si vezi cum se agita pe scena, costumati in anumite piese, actori care ragusesc debitand tirade eroice, se lupta cu spada care suna a tinichea cad si se ridica.

Si apoi, in clipa despartirii, ne cuprinde deodata emotia. Ne stapanim lacrimile, dar ele ne curg pe dinauntru. N-am sa-i mai aud rasul de copil. De el se va bucura, atunci cand o va face sa rada, cel care mi-a luat locul.

Triunghiul Mortii: Traim, domnule, intr-o lume fara onoare si fara limite morale. Cum as putea fi fericit? Poate dumneavoastra, oamenii politici, s-o duceti altfel. Vorbiti de clasa noastra politica, ei bine, ea confirma ca am ajuns o tara plina de secaturi. O tara minora, cazuta rusinos la examenul de capacitate in fata europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari! Hotii, improvizati astazi in moralisti. Ministrii ce s-au vandut o viata-ntreaga. Parlamentari contrabandisti. Boala o avem in suflet, exista o epidemie infricosatoare de meningita morala, iar tara trebuia sa ajunga aici tarata pe marginea prapastiei de unii conducatori care sunt hoti la drumul mare.

a zis ca am niste idei bizare si c-am citit prea mult. inexact. am citit prea putin si am inteles si mai putin. apoi a spus c-am sa ma inapoiez la credinta pentru ca am un spirit nelinistit.(...) i-am spus asta si i-am cerut sase penny. mi-a dat trei.

Si nous n'avions pas peur de la mort , je ne crois pas que serait jamais née l'idée d'immortalité.

Am invatat demult ca atunci cand intre doua persoane este un lucru grav si nu vorbesc despre el, nu vorbesc nici despre altceva important.

M-am imbarbatat gandindu-ma la cateva numere prime aleatorii. Fiecare dintre ele este precum iubirea, de neimpartit, decat cu unu si cu sine insusi.

Cand am cerut-o in casatorie, Alice mi-a dat acest raspuns plin de tandrete, de romantism, de finete, de frumusete, de blandete si de poezie: - Nu.

tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia si nu mai am inima

Y con ánimo sombrío pensó en que aún estaba muy lejos de llegar a algo con una chica si sólo pretendía idolatrarla y después morir noblemente por ella.

Sa consemnezi declaratiile lui [Petre Tutea] despre "românul absolut" si sa treci sub tacere uriasele lui dezamagiri: "înseamna ca am stat treisprezece ani în temnita pentru un popor de cretini" sau "nu ma consoleaza de faptul ca sînt român decît Eminescu, Blaga, Nae si racoarea cîtorva biserici", sau, explicit pîna la apostazie "Balcanii sînt curul Europei".

Caut ... insingurare. Este un timp pentru comunicare, si este un timp pentru insingurare. Am cunoscut mult timp lumea si am adunat in mine atatea, incat de-acum o pot cunoaste inlauntrul meu.

… eram prea tanara atunci sa-mi dau seama cum simple considerente geografice sau temporale puteau sa separe oamenii. Acestea sunt motivele pentru care n-ar fi trebuit sa ma intreb ce m-am intrebat mai apoi, in timp ce ma uitam la reflexiile noastre sparte in oglinda – daca exista oare ceva, chiar si ghinionul, care san e tina legate una de cealalta in toti anii care aveau sa urmeze.

-Esti gelos? I-am zis ca da, foarte gelos. Si ca era asa de frumoasa, ca mi-as vinde sufletul diavolului si as da orice sa fac dragoste cu ea sau cel putin s-o sarut. I-am luat mana si i-am sarutat-o.

Doar o data spuse, ca o surpriza manifestata tarziu si aproape cu ciuda: - M-am uitat la tine, de departe, cand ieseam din apa. Esti cea mai frumoasa femeie de pe plaja. - Nu sunt prea multe. - Ba nu! Chiar daca s-ar face un import de cateva mii - cine stie de unde? -, n-ar fi treaba usoara! - distanta de la medie pana la tine e mult prea mare ca sa te poata egala vreuna. El relua, cu o ingrijorare teoretica: - Trebuie sa ma port mai atent cu tine. Cateodata uit ca nu se face sa fii aruncata. Nu, zau, ar fi grozav de multi barbati care ar dori sa-mi ia locul. Tu nu te miri ca ma preferi pe mine?

Lumea se imparte in trei, nu in doua. Oamenii care cred ca exista Iad pentru ca l-au trait profund, oamenii care cred ca exista Iad pentru ca nu l-au trait deloc si oamenii care raman precauti, distanti, sceptici pentru ca, daca au scapat in sufletul lor o picatura din apa Iadului, au facut-o superficial. Caci apa iadului nu picura. Apa iadului se revarsa, distruge, devasteaza. Eu vin din Iad. N-am nevoie sa conving pe nimeni.

Am vazut deci arzand un om pe rug, si asta mi-a inspirat dorinta de a disparea in acelasi mod. In acest fel totul dispare imediat. Omul grabeste opera lenta a naturii... Trupul e mort, spiritul a disparut. Focul ce purificca imprastie in cateva ore ce a fost candva o fiinta" Insemnarile lui Maupassant din 7 septembrie 1884

I love opera. Si. But I am old. No passion in my life, you know? I work, I walk slowly now through my years...but opera! I see, I hear that passion, Eva. Is like the passion of youth. And I live again. I feel something.

Am sentimentul vag ca libertatea individuala este o stare imperfecta de libertate, vorbi el in cele din urma, putin plictisit. Recunosc! un foarte vag si aproximativ sentiment. Cred, insa, ca o libertate colectiva, a speciei umane daca se poate, sau macar a unei anumite ramuri a acestei specii - este mult mai grandioasa, mult mai euforica...

Ştii de ce am divorţat? Nu mă interesează. Ba te interesează. Ba nu. Nic, am cancer limfatic. O să mor în câteva luni. N-a suportat şi a plecat. M-am ridicat în picioare. M-am dus la computer şi am pus un blues. Hai să dansăm. Aşa în curul gol? Aşa în curul gol. Am luat-o în braţe. Apoi am pus alt blues si iar am dansat. În curul gol. Spre dimineaţă mi-a spus, mi-e rău, dar nu te speria aşa trebuie să se întâmple. Am întins-o în pat. Am privit-o. Cu tine mă simt bărbat, în consecinţă n-o să plâng ci o să am grijă de tine. A închis ochii şi a adormit."SCRISORI CATRE RITA

Pe potecile lunecoase ale amanuntelor si ale interpretarilor va gasi reazem si o mai adanca dezlegare? Va afla ceva mai multa impacare decat acea sete, care nu se poate potoli in vis? De altfel, cand e un acord aproape unanim asupra relativitatii spatiale, de ce n-am crede ca sistemul de repercutare al cauzelor nu poate afla nicaieri un punct absolut.

Pe urma, un timp, am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, facusem dopuri de ceara, solide, eram ca o sticla plina cu simplitatea pura si libera a starii mele, aratam cu degetul la ureche: “sunt surd, ce sa-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalti întelegeau, unii ma si compatimeau desi pareau bucurosi ca ei aud, scapasem, n-aveau decât sa se distinga ei în mozaicul lor de întrebari si de raspunsuri gata desenate, n-aveau decât sa-ti teoretizeze singuri teoria, sa-ti toace varza sonora printre dulcile bucurii ale dresajului. Nenorocirea e ca, într-o buna zi, poc! mi-au pleznit dopurile si am început iar sa aud, as fi putut în schimb sa nu vorbesc, sa ma autoamutesc, dar mi se parea aiurea, ar fi fost necinstit si apoi, oricât te-ai amuti, cuvintele tot le auzi, ele ti se strecoara nestingherite prin maduva, asa ca mi-am vazut de treburile mele.

Toate sărutările pe care nu le-am dat şi toate sărutările pe care nu le-am primit, zâmbetele care nu ni s-au deschis şi atâtea timidităţi ale iubirilor noastre nu ne-au întărit si nu ne-au pecetluit oare singurătăţile? Care este începutul singurătăţilor noastre, dacă nu o iubire care n-a putut să se reverse şi care este hrana acestor singurătăţi, dacă nu atâtea iubiri închise in noi? Nu căutam noi "totul" fiindcă am pierdut "ceva"? O singură fiinţă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic.

In my lifetime I have witnessed far too many miracles to believe in impossibilities, and so I am officially modifying the definition. im·pos·si·ble [im-pos-uh-buhl] Old definition: Unable to be done. New definition: Unable to be ignored until done.

Simt in aceasta clipa ca am enorm de multe lucruri de spus,dar ca nu voi spune nimic,ca voi pastra totul pentru mine,in mine,fiindca nu-i vorba,totodata,decat de o senzatie de plenitudine si de atotcunoastere,fara realitatea plinului si a cunoasterii

Suntem doua liberatati. Dragostea noastra nu e umilinta, e o mandrie. Nu vreau sa te coplesesc, sa-ti limitez viata numai la mine. N-as avea nici o bucurie sa am alaturi de mine un prizonier. Nu-ti cer decat dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o impart cu nimeni. Asa cum nici tu nu vei imparti cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste esti liber a trai cum vrei.

O, daca macar o singura voce m-ar imbarbata soptindu-mi ca am dreptate! Curajul si hotararea mea sunt neabatute, dar sperantele se clatina si sufletul imi sta adesea in cumpana. Sunt pe cale de a porni intr-o calatorie lunga si grea si voi avea nevoie de toata indrazneala si taria pentru a invinge restristile. Va trebui nu numai sa-i imbarbatez pe ceilalti cand vor sovai, ci uneori si pe mine insumi.

Cu ani mai tarziu, la o nunta, l-am auzit pe preot descriind casnicia ca pe o frangere in doua a tristetii si o dublare a bucuriei, si nu mi-a trecut prin minte nici tipul cu care eram atunci si nici vreun sot perfect, imaginar, din viitorul meu; in schimb, m-am gandit imediat la Matha.

M-am strambat. In capul meu de atunci, marturisesc ca si in cel de azi - probabil am ramas imatura, dragostea inseamna sa raspunzi cu DA la trei intrebari capitale: simti tot timpul nevoia sa-l vezi? Sa-l auzi? Sa-l atingi? Sau s-o vezi, auzi etc. In rest, cooperativa si coexistenta pasnica.

Ne minunam uneori de panza paianjenului, dar, de fapt cel mai iscusit tesator este Destinul. El tese neostenit, cu maini nevazute, inzestrat cu multa migala si pricepere, tese cate o "panza" pentru fiecare. Si nu tese un singur drum ci o increngatura de carari din care noi trebuie sa alegem. Sau poate si alegerea noastra este tesuta dinainte tot de el. Unele destine sunt tesute cu fir incolor, acei oameni care trec pe langa noi fara sa-i vedem sau pe care ii uitam deindata ce am intors privirea. Unele destine sunt tesute dintr-o singura culoare, oameni care au o viata simpla si monotona poate. Iar pentru cei mai fericiti tese in culorile curcubeului. Ma intreb uneori ce culoare are "panza" mea. Oare este atat de intunecata pe cat o vad eu?

Quando le braccia della maichen lo avvolsero e lei gli accarezzò la nuca, iAm sussultò…e si rese conto che in tutti gli anni che aveva passato sulla Terra, era la prima volta che aveva un posto dove andare quando sentiva che il mondo era un posto di merda e il tempo non era niente di più una tortura da sopportare.

-Nu voi pleca. Raman. Ce vrei? Te-am indragit. Te-am indragit pentru ca esti prost, imaparate. Wilczur zambi. -Prost... repeta. -Da. In vremurile de astazi, cand mintea exista numai pentru a face rau, ce este prostia daca nu cel mai de pret bun? Si ce este binele daca nu intelepciune? Viata devine un paradox. Atunci poate intelept e si faptul ca tu, carissime, traiaesti pentru a aduce fericire altora. -Poate ca pentru asta am fost facut, spuse Wilczur dus pe ganduri. -Tu traiesti pentru altii, altii pentru ei insisi, numai eu nu stiu pentru cine si pentru ce traiesc... De ani de zile caut raspunsul, il caut pe fundul fiecarei sticle. Si nu-l gasesc... Se vede ca nu nimeresc sticla potrivita. Dar nu-ti fie teama! Vine si randul ei... Am s-o gasesc si in ultima inghititura voi afla adevarul...

Cheltuim timpul pe toate prostiile. Nu ȋl pierdem, ȋl cheltuim. Pe ştiri, pe seriale care după cinci ani se demodează şi realizezi că n-au ȋnsemnat nimic, pe filme americane de duzină cu happy-end, pe emisiuni proaste urmărite de proştii care fac rating, pe bloguri scrise de anonimi care nu au de fapt nimic de spus, transformaţi de alţi anonimi ȋn vedete, pe cumpărături pentru lucruri de care nu ai nevoie, pe mâncare si atâtea prostii! Doamne, cât timp pierdem! De parcă am trăi o mie de ani.

Drama mea:sunt un violent pornit pe calea intelepciunii,un violent care se emasculeaza,care-si reprima toate pornirile.Care-i adevarata mea natura,care-mi sunt poftele? Sa trag palme,sa-i scuip pe oameni in fata,sa racnesc,sa-mi tarasc victimile pe jos,sa le calc in picioare,sa urlu,sa ma zvarcolesc. Mi-am impus exercitiul intelepciunii ca sa-mi reprim furia,iar furia mea se razbuna de cate ori poate. Cine n-a cunoscut furii teribile nu stie nimic despre sinucidere,care e un fenomen de turbare.

29. ‘’Mi s-au parut intotdeauna saraci aceia care nu mai stiau cu ce erau solidari. I-am observant intotdeauna cautandu-si o religie, un grup, un sens si faceau coada pentru a fi primiti. Nu exista primire adevarata decat in radacini…’’ 30. ‘’Sunt unii care fac parada de sentimentele lor si ar vrea sa te faca sa crezi ca ard zi si noapte. Mint insa.

In dragoste nu exista frica, ci dragostea desavarsita alunga frica. Si stii la ce m-am gandit atunci cand citeai? Ca toata viata mi-am trait-o in frica. Dar acum nu ma mai tem.

Dar e duminica, domnule Bell. Ceasurile raman in urma duminica. Si apoi, nici nu m-am culcat inca, ii spuse ea si apoi ii marturisi: Vreau sa spun - nu ca sa dorm.

O, parinte, ii sopti Breb dupa ce vedenia se stinse, eu am fost solul care am adus o floare curata si am aruncat-o intr-o volbura prihanita.

«Tu sei il mio migliore amico, Ed». «Lo so.» Si può uccidere un uomo con una frase come questa.

È impeccabile il modo in cui la verità può essere brutale, a volte. Non si può che ammirarla.

Inlatura parerea: este inlaturat „am fost vatamat”; inlatura „am fost vatamat” este inlaturat si prejudiciul.

Daca-mi dau voie sa te sarut o data, ar urma inca o data, apoi inca una, si curand n-am mai putea sa ne oprim.

Cincispreze ani tematoare, mama imi aranjeaza fusta proaspat scrobita sperand ca diseara sa nu fiu o ispita tematoare, mama ma lasa la party pana la un'spe jumate numarand secundele peste cu ferocitate tematoare, mama imi explica ce si cum despre sex alegand cu grija doar cuvinte din dex tematoare, mama imi face cadou numai carti obiecte de recuzita si harti tematoare, mama schimba canalul cand e un film mai asa si evita sa-mi explice ce-i je ne sais quoi tematoare, mama a ascuns pozele ei sexy din tinerete si cand le-am gasit a facut fete-fete tematoare, mama evita sa-l sarute pe tata pe gura si nu scapa nicicand vreo injuratura asa ca eu cu primul baiat pe care il plac o sa fac tot ce mi-a zis sa nu fac.

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul si la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea sa le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muyicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineaţa, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutundeni şi oricând citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin în mână o carte. Îmi e uneori de ajuns să o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri le ţin minte perfect şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, fără să le deschid şi să le ordonez [...]. Pe cele noi le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părasit niciodată. O carte nouă e lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.

Pentru prima oara mi-e frica ca nu te-am stiut suficient si acum nu stiu daca sa fiu bun sau rau, ca sa ajung iar langa tine atunci cand mi-o veni ceasul. Sylvia, te-am iubit neconditionat, fara sa stiu daca ai fost buna sau rea, fara sa stiu sau sa ma intreb ce faceai cand nu eram impreuna, fara sa iti cer sa ma iubesti la fel. Dar tu ai facut-o. M-ai iubit la fel.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește – Respect pentru mine În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul … Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism. Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu. Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat. Astăzi, am descoperit … Modestia. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Și aceasta se numeste … Plenitudine. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios. Si toate acestea înseamnă … să ştii să trăiești cu adevărat.” Traducere MIHAELA RADULESCU SCHWARTZENBERG.

Nu ma plictisesc si nu ma nelinistesc in singuratate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viata. Si-apoi n-am fost niciodata prea sanatos. Societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-I duca mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa. Unii din prietenii mei imi spun ca sunt inadaptabil, ca fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii si ii privesc cu interes prin geamul din fata casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, si, daca nu sunt toti la fel, de vina sunt imprejurarile care difera de la individ la individ. Evit oamenii pentru ca persoana mea ar adduce un fel de umbrire peste veselia lor spontana. Ii respect prea mult ca sa le aduc vreo suparare. Aici, in provincie, viata se scurge monoton. E destul ca sa traiesti o zi, sa-ti inchipui cum se vor desfasura toate celelalte pana la sfarsitul vietii tale. Asta intr-adevar nu este un lucru prea vessel. Dar ce vrei? Daca as avea bani multi, as chema toti poetii lumii in jurul meu si am schimba astfel rostul vietii. Pe cand asa, ma multumesc cu tacerea.” 

Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.  Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul? Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

Lumea nu are nici un nume. Numele de cerros, sierras si deserturi exista numai pe harti. Le punem nume ca sa nu ne ratacim. Dar am inventat aceste nume tocmai pentru ca am ratacit deja drumul. Lumea nu se poate pierde. Noi ne pierdem. Si tocmai pentru ca noi am pus numele acestea si am numit aceste coordonate, numele lor nu ne poate salva. Nu pot regasi drumul in locul nostru.

Voiam, insa, ca-pana atunci- sa nu tradez nimic din zbuciumul, din intunecimile si flacarile sufletului meu. [...] Voiam sa trec printre semeni neluat in seama. Sa fiu crezut un adolescent urat si plicticos- si cu toate acestea sa am cugetul si sufletul desprinse din stanca. Sa izbucnesc dintr-o data, coplesind turma taratorilor si uluind neputinta celor care m-au cunoscut si m-au dispretuit. Sa-i biciuesc si sa le necinstesc fetele si sa ma desfat simtindu-mi trupul galgaind de viata rodnica si creatoare. Nu mi-a placut sa am prieteni. N-am vrut sa-mi descopar sufletul adolescentilor livizi si melancolici. Mandria ca port in mine o taina pe care n-o ghiceste nimeni mi-ajungea. Si gandul ca voi infricosa candva cetele oamenilor de carne- ma imbata. Eu stiam cine sunt. Si lucrul acesta imi umplea sufletul cu o nemarginita incredere si ma silea sa-mi incordez bratele ca pentru lupta. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu banuia cine sunt si ce voi putea ajunge. ...Dar n-a fost asa. Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am facut si eu glume, am ras si eu mai mult decat era nevoie, mi-am risipit si eu timpul in vorba cu colegi imbecili si prieteni plictisitori, am dormit si eu opt ore ca toti ceilalti, am ratacit si eu seara, pe strazi ,murmurand confesiuni[...] Si nu numai atat. Am nesocotit cea mai frumoasa hotarare a mea: aceea de a pastra in mine, pana la desavarsire, tot ceea ce nazuiam sa impart mai tarziu celorlalti.

Sunt cativa morti în oras, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ti spun; Pe catafalc, de caldura-n oras, Incet, cadavrele se descompun. Cei vii se misca si ei descompusi, Cu lutul de caldura asudat; E miros de cadavre, iubito, Si azi, chiar sanul tau e mai lasat. Toarna pe covoare parfume tari, Adu roze pe tine să le pun; Sunt cativa morti în oras, iubito, Si-ncet, cadavrele se descompun…

Lumea politicienilor e un fel de alchimie. Lacomia si magaria dau rezultate extraordinare, dar am vazut si reversul, adica dreptatea pura sau cauza dreapta decazand in ultimul hal, dincolo de orice imaginatie. Asa ca nu mai stiu care din ele e mai demna de luat in seama, dar vreau sa mai subliniez ca nici macar nu exista in lumea politicienilor o logica conform careia sa se poata urmari ceva.

Apoi, pe când toată camera era invadată de soare, R. a strălucit, a strălucit așa cum n-o mai făcuse cred niciodată, și asta a fost confirmarea că m-am întors în timp, și încă nu se construiseră toate bălăriile în Vamă, ea avea 14 ani și era barmaniță de vară, iar tufișul meu scuipător de păsări încă mai trăia, era acolo, unde azi stătuse suedezul la coadă să-și ia clătite, dar îl dăduseră p**dele pofticioase afară din rând, și habar n-am de ce și-a dus un deget la buzele ei cărnoase și a făcut “șșșt”, era inutil, fiindcă nu-mi trecuse prin cap să vorbesc, nu aveam ce să spun. Era suficient să simt.

Legatura dintre o fiinta si noi nu exista decat in gandul nostru. Amintirea, stergandu-se, legaturile slabesc si in ciuda iluziei cu care am vrea sa ne amagim si cu care din dragoste, din prietenie, din politete, din respect omenesc, din datorie ii amagim pe ceilalti, existam singuri. Omul este faptura ce nu poate iesi din sine, ce nu-i cunoaste pe ceilalti decat in sine; si, spunand contrariul, minte.

Ca sa iubesti literatura, muzica, pictura trebuie sa fi pregatit, sa fii instruit. Ca sa iubesti natura trebuie sa urci muntii si sa infrunti valurile marii, trebuie sa fii pregatit. Unii spun 'sunt atatea colturi de lume pe care nu le-am vazut'. Eu spun cu acelasi regret 'sunt atatea carti pe care nu le-am citit, sunt atatia oameni pe care as fi vrut sa ii cunosc'. -interviu cu Cleopatra Lorintiu 1984

In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.

Am observat ca intr-o incapere prea stramta pana si gandurile ti le simti inghesuite. Iar mie, cand meditam la viitoarele mele romane, imi placea intotdeauna sa ma plimb prin odaie de la un capat la celalalt. Si, pentru ca veni vorba de scrierile mele, nu stiu de ce, dar mi-a fost mult mai drag sa le gandesc, inchipuindu-mi cum le voi scrie, decat sa le astern pe hartie; si nu din lene, va asigur. Atunci, de ce oare?

O intalnire cu filozoful William James mi-a lasat o impresie de neuitat. Nu am putut sa nu tin minte aceasta scena: in cursul unei plimbari, el s-a oprit deodata, mi-a incredintat servieta si m-a rugat sa continui drumul, el avand sa ma urmeze de indata ce ii va fi trecut criza de anghina pectorala pe care o presimtea. A murit de inima un an mai tarziu; n-am incetat sa-mi doresc un asemenea curaj in fata sfarsitului apropiat.

In piata din fata garii am stat sa privesc un baiat. Si am admirat inca o data cum, in copilarie, timpul trecea incet, ca si cum ar fi fost incremenit. Un infinit se intinde intre Boboteaza care a trecut si aceea care va veni, iar aniversarile copiilor se succeda dupa atatea intamplari sau vise, incat urmatoarea pare la fel de departe pentru ei ca batranetea insasi ... asa cum orele copilariei sunt mai lungi, atunci cand imbatranesti orele se scurteaza, ca un astru care se invarte de fiecare data pe orbite tot mai mici, cu o viteza tot mai mare, la fel cum nici nu apuci sa te bucuri de cadouri, ca a si venit pe nesimtite o noua aniversare.

Era vanjos si viu, trupul, in toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, tare, dar fara niciun os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea luciri de sidef. Toate liniile incepeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, din ocoluri. Sanii robusti, din cauza mainii mele petrecute pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pantec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite inauntru cand erau alaturi, lung arcuite in afara, din sold la genunchi, ca si cand feminitatea ei ar fi fost intre doua paranteze fine, prelungi. Cu toata inversunarea impotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar cand am simtit-o moale si buna ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o data drumul si-am sarit in mijlocul dormitorului, ca de frica unui sarpe. S-a ridicat infuriata, apriga, in genunchi si in aceeasi clipa mi-a zburat in cap cartea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind in spatele meu o etajera cu vasul de flori cu tot, facandu-se cioburi. Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut intampla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara indoiala un paroxism, o unda de nebunie in furia ei, caci avea in joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atat de mult ca in asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am intalnit niciodata la o femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera intaratata.

Elias narrowed his eyes at both of them. "I am not fond of this conspiracy," he informed them. "One of you at a time is already bad enough. Two is quite intolerable." Dora turned innocently towards Albert. "Le sorcier insinue que nous serions intolérables," she observed. "Quelle ironie." Albert shot her a delighted look. "Mais il a raison, non?" he replied. "Si nous parlons français, ce n'est que pour le contrarier." "Oh, that is beyond enough!" Elias fumed.

- Asa-i cum spui, mi-a lipsit rabdarea!... Niciodata n-am stiut sa construiesc ceva. Dar e si greu, frate, sa cladesti, cand nu stapanesti nici macar terenul de sub picioare, cand singur esti nevoit sa-ti creezi fundamentul propriu

- daca am fi pasari, ne am inalta si am zbura, ne am pierde in albastru. Dar nu suntem pasari. - totusi, aripile ar putea sa ne creasca. - cum adica? - exista sentimente care ne inalta deasupra pamantului. N ai grija, o sa ai aripi!

Niciodata n-am visat mult. Ceea ce inseamna din cate inteleg ca pur si simplu nu-mi amintesc visele, fiindca de visat visam tot timpul cat dormim sau cel putin asa se spune. E ca si cum as avea un televizor la care nu se uita nimeni si care imi palpaie in cap cat e noaptea de lunga. Canalul viselor. As vrea sa pot sa trag toata chestia asta pe video. Poate ca atunci mi-as da cat de cat seama ce se intampla cu mine. Si nu ma refer la genunchi, ci la cap. La minte. La suflet.

Dar cum nimic din noi nu poate reînvia exact asa cum a fost candva, se simtea tulburat. Căci nu mai suntem cei care am fost, pentru ca noi cladiri au fost ridicate peste daramaturile celor macinate de foc si batalii, iar cele ce au mai ramas in picioare sunt pline de singuratate, au suferit si ele trecerea timpului, in timp ce aceia care le-au locuit abia de mai traiesc in amintirea confuza a cuiva sau in vreo legenda, stingandu-se definitiv, uitati, inlocuiti de noi pasiuni si nefericiri.

- Am intrebat daca te doare si m-am rusinat, Comsa! Eu care nu ma rusinez usor, m-am rusinat fiindca inima mea e fatarnica. Te-am intrebat un moft! Daca mi-ai fi raspuns: Da! ma intreb cu ce te puteam ajuta?... Cum sa iau parte intr-adevar la durerea altuia?[…] in durerea morala ca si in cea fizica, omul e osandit sa se mistuie singur. Acei care un timp au cercat sa ti-o patrunda incep a obosi, te ocolesc, nu se mai pleaca deasupra ta sa le simti respiratia calda de unde si tu sorbi caldura de viata.

N-am stiut asta pвna acum, dar acum stiu, si stiti si voi: rвsul poate avea culori diferite. Este doar un ecou al unei explozii оndepartate din tine. Poate fi festiv - artificii rosii, albastre si aurii; sau fragmente rupte de trup omenesc aruncate оn sus…

Iata ce-am invatat despre cancer: iti arata ce inseamna o boala incurabila si apoi te azvarle inapoi in lume, in propria ta viata, cu toata placerea si dulceata ei, pe care le simti acum mai mult ca niciodata. Si stii ca ti s-a dat ceva si ti s-a luat ceva.

Insotit de Matilde si Jorge, care avea patru ani, m-am dus sa traiesc in muntii din Cordoba, la o ferma fara apa curenta si curent electric, in localitatea Pantanillo. Sub maiestuosul cer instelat, m-am simtit impacat. Ceva asemanator cu ceea ce spune Henry David Thoreau: "M-am dus in padure pentru ca voiam sa traiesc in meditatie, sa infrunt doar faptele esentiale ale vietii, sa vad daca puteam trai si sa invat ceea ce era de invatat; ca nu cumva sa descopar, apropiindu-ma de moarte, ca nu traisem cu adevarat".

Si los padres produjesen niños perfectamente amoldables a las condiciones actuales del mundo, todo funcionaría a las mil maravillas. Pero, si has tenido la desgracia de nacer normal, lo único que se puede hacer es adaptarse hasta encontrar la forma de encajar.

Il était ulcéré par le fait que la plupart des gens ne veuillent pas s'exprimer. Il gardait dans sa poche un poème de Martin Niemöller, qui vivait dans l'Allemagne nazie. Il disait: “Lorsqu'ils sont venus chercher les communistes, je n'ai rien dit, je n'étais pas communiste. Lorsqu'ils ont emprisonné les socialistes, je n'ai rien dit, je n'étais pas socialiste. Lorsqu'ils sont venus chercher les syndicalistes, je n'ai rien dit, je n'étais pas syndicaliste. Lorsqu'ils sont venus chercher les juifs, je n'ai rien dit parce que je n'étais pas juif. Lorsqu'ils sont venus chercher les catholiques, je n'ai rien dit parce que je n'étais pas catholique. Lorsqu'ils sont venus me chercher, il ne restait plus personne pour protester.” Il avait raison. Si les gens se taisaient, rien ne changerait.

Se vorbeste mereu de cat de mult iubeste o femeie, insa rareori de cat de mult a fost ea iubita. Am primit multa dragoste. Nici un barbat nu m-a parasit – un noroc incredibil, nu-i asa? N-a fost nevoie sa ucid pe nimeni din gelozie sau ciuda. (din „Viata si spirit”)

Iată o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca și în parlament, oamenii se înjură la tribună si se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenței. Avem de aceea o cultura de brutalități și tranzactii.

Orice poate fi discutabil pana la infinit, dar din mine nu a razbit decat negarea, fara niciun fel de generozitate si fara niciun fel de forta. Asadar, nici macar o negare adevarata n-am fost in stare sa intruchipez. Totul si intotdeauna n-a fost decat meschin si fara vlaga. Supragenerosul Kirillov n-a suportat ideea si s-a impuscat; dar eu imi dau seama ca a fost atat de generos pentru ca nu era in toate mintile. Eu nu sunt capabil sa-mi pierd ratiunea vreodata si nu sunt in stare sa cred vreodata intr-o idee, in masura in care a crezut el. Nici chiar sa ma preocupe o idee in aceeasi masura nu sunt in stare. Niciodata, niciodata nu voi fi capabil sa ma impusc. Imi dau seama ca ar trebui sa ma omor, sa ma inlatur de pe suprafata pamantului ca pe o ganganie respingatoare, dar ma tem de sinucidere, pentru ca mi-e frica sa arat marime sufleteasca. Stiu ca va fi inca o inselaciune, ultima inselaciune intr-un sir nesfarsit de inselaciuni. Ce folos sa te inseli pe tine insuti, numai pentru a face pe generosul? Nu sunt capabil de indignare sau rusine si, prin urmare, nici de disperare.

Totusi iubirea peste blestem Obsesia mea despre tine  Renaste, in mine, acum  Si iarasi e rau si e bine  Si toate se afla pe drum.  O clasica dragoste veche,  Transcrisa in versuri, candva,  Acum isi gaseste pereche  Si replica este a ta.  Poemele mele supreme,  Traite-ntre bine si rau,  Acum, s-au intors ca probleme,  Le-as trece pe numele tau.  Mereu, intre viata si moarte,  Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,  Iar astazi, cand esti prea departe,  Abia te mai strig sugrumat.  Si nu mai dau lumii de stire  Ideea de care ma tam,  Ca nu mai exista iubire,  Asa cum exista blestem.  N-am cum sa accept ca, din toate,  Ramane doar zborul tarat  Si faptul ca nu se mai poate  Iubi decat rau si urat.  Vin versuri stravechi sa-mi inspire  Poemul cel nou ce il chem  Si totusi exista iubire,  In veci, peste orice blestem. 

Memoria este teritoriu sacru. Dar este si teritoriul bantuit. Este locul in care furia mea, vina si jalea se rotesc precum pasari infometate ciugulind aceleasi si aceleasi oase vechi de hoit. Este locul in care caut raspunsul la intrebarea de neraspuns: "De ce am supravietuit?

Las mujeres tienen suerte, aunque el noventa y nueve por ciento no lo sabe. ¿A qué edad se lanzó Santa Teresa a reformar monasterios? A los cincuenta. Y podría citar muchos casos más. De los veinte a los cuarenta las mujeres se hallan absortas biológicamente... y con toda razón. Se preocupan de los niños, los maridos, los amantes... Las relaciones personales. O subliman todas estas cosas y se lanzan a una carrera, de forma típicamente femenina y emocional. Pero la segunda flora­ción natural es de la mente y el espíritu y su edad cuando una alcanza la madurez. Según van envejeciendo, las mujeres se interesan más en cosas impersonales. Los in­tereses masculinos se reducen, los de las mujeres se am­plían. A los sesenta un hombre se repite, por lo general, como un gramófono. A la misma edad, una mujer, si tiene cierto individualismo, es un ser interesante.

Aceasta bucata de creta, de pilda, este un lucru cu o anumita întindere, relativ solid, avînd o forma determinata, culoarea alba si, laolalta cu toate aceste proprietati, avînd-o pe aceea de a scrie. întocmai cum îi apartine acestui lucru faptul de a se afla aici, în aceeasi masura îi apartine putinta de a nu se afla aici si de a nu avea aceasta marime. Posibilitatea ca el sa fie plimbat de-a lungul tablei si de a fi uzat nu este ceva pe care l-am adaugat lucrului prin intermediul gîndirii. El însusi, ca fiind aceasta fiintare, se afla în aceasta posibilitate, altminteri nu ar fi o creta în calitatea ei de instrument de scris. Tot astfel, fiecarei fiintari îi apartine, într-o modalitate care-i e proprie, acest posibil. Acest posibil îi apartine cretei. Ea însasi detine în ea însasi o proprietate determinata prin care este destinata unei anumite utilizari.

Mai fiecare dintre noi – cei din generatia mea în orice caz – am avut în familie exponenti ai "speciei" Coposu : nu vorbesc neaparat de anvergura, ci de croiala : oameni directi, adica drepti si simpli, oameni care nu stiau sa surîda ironic cînd auzeau de principii si care nu sucombau în semitonuri cînd se punea problema unei optiuni. In genere au murit prin închisori sau au revenit între ai lor surpati trupeste si sufleteste de experiente inomabile. Disparitia lui Corneliu Coposu aduce între noi si lumea acestor înaintasi o distanta în plus, un spor de abstractiune. In el se sting unchii si bunicii nostri, amintirile "din alte timpuri", figurile "obsedantului deceniu", farmecul imprecis al povestilor de familie despre Maniu si Bratieni, despre tînarul rege Mihai, despre România Mare, despre magazinele de pe Calea Victoriei si despre promenadele de la Sosea.

¿Cómo llamar al call center de Avianca Colombia? El call center de Avianca Colombia está disponible al [+57 (601) 220 5231], un "Avianca Telefono Colombia" que funciona 24/7 para emergencias, cambios de última hora o asistencia en viajes corporativos. Por ejemplo, si eres un ejecutivo que viaja de Medellín a Ciudad de México y necesitas priorizar tu equipaje, un agente coordinará con el personal de tierra. Avianca invierte en capacitación constante para sus agentes, asegurando que manejen desde reclamos complejos hasta solicitudes simples, como imprimir tu itinerario. ¿Tienes dudas sobre políticas COVID-19? El equipo tiene información actualizada sobre pruebas o vacunas requeridas. Para evitar demoras, evita llamar en horas pico (6-9 AM o 5-8 PM). ¡Confía en Avianca! Marca al [+57 (601) 220 5231] y experimenta un servicio al cliente que pone tu comodidad primero.

- Nicholas, daca vrem sa incercam sa reproducem, fie si numai partial, cate ceva despre legile misterioase care guverneaza existenta, atunci trebuie sa stim sa depasim unele din conventiile pe care omul le-a inventat pentru a tine in frau aceste scopuri fundamentale. Asta nu inseamana ca in vietile noastre obisnuite asemenea conventii trebuie ignorate. Nicidecum. Ele sunt fictiuni necesare. Dar in jocul de-a Dumnezeu, noi am pornit de la premiza ca in realitate totul este fictiune si, totusi, nici o fictiune nu este necesara. Zambi: M-ai dacut sa spun mai mlt decat aveam de gand.

Cat priveste coordonatele intinse intre psihanaliza si filozofia lui Schopenhauer el nu numai ca a aparat intaietatea afectivitatii si importanta preponderenta a sexualitatii, dar a ghicit chiar mecanismul refularii; nu mi-au permis insa sa le cunosc doctrina. L-am citit pe Schopenhauer foarte tarziu. Pe Nietzsche, celalalt filosof ale carui intentii si puncte de vedere concorda adesea in maniera cea mai uimitoare cu rezultatele greu cucerite ale pishanalizei, l-am evitat mult timp tocmai din aceasta cauza; tin deci, mai putin la intaietate, dorind sa raman liber de orice prevenire.

Cand prima dragoste se sfarseste, cei mai multi dintre oameni stiu ca vor veni si altele. N-au terminat cu iubirea. Iubirea nu a terminat cu ei. Nu va fi niciodata la fel ca prima, dar va fi mai buna in diferite feluri. Eu nu am o astfel de consolare. De asta ma agat din rasputeri. De asta e atat de greu.

Si-aproape ca zaresc masinaria din ei preluand cuvintele pe care tocmai le-am rostit si-incercand sa le potriveasca ici sau colo, intr-un loc sau altul, si cand constata ca acele cuvinte n-au un loc dinainte stabilit unde sa se aseze, masinaria din ei se leapada de cuvinte de parca nici n-ar fi fost rostite.

De ce sa scap? De prezent? Da, de acest prim-plan care-mi ascunde ce se intampla in perspectiva. Daca am spirit sau suflet, spuneti-i cum vreti, nu e unul singur, ci multiplu. Nu se poate multumi cu limitarea, el vrea spatiu. Poate sa locuiasca in numeroase trupuri schimbatoare, intrate in putrefactie, din viitor sau din trecut. (...) Otravita sau nu, mercurul ma face sa gandesc astfel. Daca-i dati drumul, va tremura in clone pe toata podeaua, dar il puteti aduna la loc si nu se va vedea nicio sutura, nicio urma c-ar fi fost imprastiat. Aveti o singura viata sau nenumarate vieti, depinde ce va doriti.” (pag 183)

Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!

Inainte chiar de a afla vreun raspuns satisfacator, si numai prin faptul ca a fost rostita, intrebarea justa regenereaza si fertilizeaza; si nu numai fiinta omeneasca, ci intreg Cosmosul. Ghicesc in acest simbolism solidaritatea omului cu Firea intreaga; intreaga viata cosmica sufera si se ofileste prin nepasarea omului fata de problemele centrale. Uitand sa ne punem intrebarea justa, pierzandu-ne timpul cu futilitati sau intrebari frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lenta si sterilizare o particica din Cosmos. As putea merge si mai departe. As putea presupune ca oamenii continua sa traiasca sanatosi si Cosmosul isi continua ritmurile datorita exclusiv intrebarilor pe care si le pun acei cativa alesi care, asemenea lui Parsifal, patimesc pentru lenea noastra spirituala. Poate ca am deveni, peste noapte, sterpi si bolnavi daca n-ar exista, in fiecare tara si in fiecare moment istoric, anumiti oameni hotarati si luminati, care sa-si puna intrebarea justa... Si n-ar fi deloc exclus ca haosul si catastrofa in care ne pregatim sa intram si noi sa se datoreze, in ultima instanta, disparitiei acestor oameni hotarati si luminati, sau faptului ca nimeni nu se mai indreapta spre ei ca sa le puna, din nou, intrebarea justa...

A near half hour passed as Salvatore weaved his way through the winding tunnel, his steps slowing as he tilted back his head to sniff the air. The scent of cur was still strong, but he was beginning to pick up the distant scent of other curs, and…pure-blood. Female pureblood. Coming to a sharp halt, Salvatore savored the rich vanilla aroma that filled his senses. He loved the smell of women. Hell, he loved women. But this was different. It was intoxicating. “Cristo,” he breathed, his blood racing, an odd tightness coiling through his body, slowly draining his strength. Almost as if… No. It wasn’t possible. There hadn’t been a true Were mating for centuries. “Curs,” Levet said, moving to his side. “And a female pureblood.” “Si,” Salvatore muttered, distracted. “You think it’s a trap?” Salvatore swallowed a grim laugh. Hell, he hoped it was a trap. The alternative was enough to send any intelligent Were howling into the night. “There’s only one way to find out.” He moved forward, sensing the end of the tunnel just yards in front of him. “Salvatore?” Levet tugged on his pants. Salvatore shook him off. “What?” “You smell funny. Mon Dieu, are you…” With blinding speed, Salvatore grasped the gargoyle by one stunted horn and yanked him off his feet to glare into his ugly face. Until that moment, he hadn’t noticed the musky scent that clung to his skin. Merda. “One more word and you lose that tongue,” he snarled. “But…” “Do not screw with me.” “I do not intend to screw with anyone.” The gargoyle curled his lips in a mocking smile. “I am not the one in heat.

Nu am nostalgia copilariei noastre, e plina de violenta. Ni se intamplau de toate, in casa si in afara ei, in fiecare zi, dar nu-mi amintesc sa fi crezut vreodata ca viata care ni se oferise era foarte urata. Viata era asa fi gata , cresteam cu obligatia de a le-o face dificila celorlalti inainte ca ei sa ne-o faca dificila noua.

«Gli affari non vanno bene, ultimamente?» «Vuoi la verità?» Il vetro dei suoi occhi si frantuma e mi punge. «È una vera merda.» A questo punto, non posso più trattenermi. «Può davvero esprimersi così? Anche se è consacrato e robe simili?» «Come? Perché sono un prete, intendi?» Beve anche il fondo del caffè. «Certo che sì. Dio sa riconoscere le cose importanti.»

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

[...] Queste difficoltà possono essere risolte nel modo migliore facendo buon viso a cattivo gioco. I ritardi possono essere tollerati accettandoli ed elaborando una scansione temporale che li preveda. Si può poi tollerare una certa imprecisione nella risposta pensando in termini di <>. Così invece di dire: <>, noi diremo: <>. Le varie classi devono essere del tutto distinte e ben lontane dal sovrapporsi, cioé - topologicamente parlando - potremmo dire che devono avere tra loro una distanza finita. Con una decisione del genere avremo introdotto una ben definita divisione del lavoro tra il matematico e l'ingegnere, che permetterà a ognuno dei due di andare avanti senza preoccuparsi se le sue assunzioni siano in accordo con quelle dell'altro.

El impulso natural de la persona vigorosa y decente es tratar de hacer el bien, pero si se ve privada de todo poder político y de toda oportunidad de influir en los acontecimientos, se verá desviada de su curso natural, y decidirá que lo importante es ser bueno. Eso es lo que les ocurrió a los primeros cristianos; ha conducido a un concepto de santidad personal como algo completamente independiente de la acción benéfica, ya que la santidad tenía que ser algo que podía ser logrado por personas impotentes en la acción. Por lo tanto, la virtud social llegó a estar excluida de la ética cristiana. Hasta hoy los cristianos convencionales piensan que un adúltero es peor que un político que acepta sobornos, aunque este último probablemente hace un mal mil veces mayor.

De fapt, am descoperit și am știut foarte devreme că trebuie să te bați tot timpul. Pe toate fronturile vieții, pe toate mizele existenței, căci nimic nu este câștigat dinainte, nimic nu este dat, nimic nu e ușor. Așa e viața, săracii nu au niciodată dreptate, se spunea în familie. Nu trebuie să te lași păcălit, adăugau vecinii. Trebuie să arăți că ești bărbat, supralicitau prietenii mei.

Într-un aeroport ce urma să devină martorul bucuriilor și tristeților următoare. Încercuiri de lacrimi, între aterizări și decolări. Lacrimi de bucurie, dor, dar niciodată înstrăinare. Povestea aceasta încape probabil în detaliile multora dintre voi, mai mult sau mai puțin nuanțate. Avioane pleacă zilnic înspre necunoscutul unora dintre noi. Cu multe emoții la purtător. Un „bine ați venit la bord” ne sfârtecă uneori zâmbetul zilei, dar speranța ne ține strâns legați într-un albastru senin. Pentru că, atâta timp cât este viață, este și speranță. Într-un răsărit mai luminos, în care copiii noștri pot gusta din fructele bucuriei așa cum poate noi nu am reușit să o facem. În timp ce tivim mărgele de bucurie din izbândele lor. Fericire, zâmbet, emoție… Pentru ei dar si pentru noi.

A ierta inseamna a jeli- ce s-a intamplat si ce nu s-a intamplat - si a renunta la nevoia unui trecut diferit. A accepta viata asa cum a fost si asa cum este. Sigur, nu vreau sa spun ca este acceptabil ca Hitler a ucis sase milioane de oameni. Ci ca s-a intamplat si ca nu vreau ca acest lucru sa distruga viata de care m-am agatat si pentru care am luptat impotriva oricaror sanse de reusita.

«De Maistre si Edgar Poe m-au invatat sa gandesc.» Aceasta marturisire a lui Baudelaire m-a indemnat sa citesc Serile de la Sankt-Petersburg si celelalte lucrari ale celui mai patimas si mai intolerant dintre ganditori. Adevarurile lui si, mai mult inca, nebuniile lui au un farmec de netagaduit. Un monstru fascinant. La antipod, Valery seduce prin retinere. Nici o dogma, nici un exces nu sunt legate de numele sau. N-a pacatuit decat prin eleganta. Am formulat, in ce-l priveste, o serie de judecati nedrepte, izvorate dintr-o exasperare impura pe care imi fac datoria de a o denunta aici. Textele care urmeaza, fie despre Michaux, Saint-John Perse, Fondane, Beckett, Eliade, Maria Zambrano, fie despre Borges, Weininger, Fitzgerald, sunt vrand-nevrand capricioase, ca tot ce deriva din admiratie, din prietenie sau din entuziasm necontrolat.

Lirismul absolut As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine cu toata energia si cu toate continuturile sa curg sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita distrugerea mea sa fie opera mea creatia inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sas ma topesc in lume si lumea in mine sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumina si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta cand avantul duce la nimic iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita luea aceasta si flacarile lui mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia sa provoace voluptati crepusculare complicate ca moartea si fascinante ca neantul in clipele de tristete. Sunt necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie pentru ca incordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal.

A fost o greseala. Pentru ca adineauri am inteles ca intre mine si o insecta, intre o insecta si un rau, intre un rau si un strigat, care se arcuieste peste acesta, nu este nici o deosebire. Totul functioneaza gol si fara noima sub presiunea dependentei si a unui stravechi balans salbatic, astfel ca numai imaginatia, nicidecum esecul etern al simturilor, ne ispiteste neincetat cu credinta, ca sa putem iesi din viziunile mizeriei.

Intanto che i bambini ballano nel giardino, sotto il cielo della notte e sotto le luci di Natale, noto qualcosa. Lua e Marie si stanno tenendo per mano. Sembrano così felici, in questo istante, mentre osservano i loro figli, e le luci sulla vecchia casa di eternit. Lua bacia Marie. Un bacio delicato, sulle labbra. Marie ricambia. A volte, le persone sono belle. Non per l’aspetto. Non per quello che dicono. Semplicemente, per quello che sono.

Nu stiu daca e valabil si pentru restul lumii acest adevar care, in cazul meu, functioneaza fara gres si pe care eu l-am descoperit pe cont propriu, parca legat la ochi, aidoma unei cartite, l-am descoperit pe dibuite, pe incercate, consumandu-ma ca o lumanare ce-si arde propria fiinta: sunt iremediabil diferit si despartit de tot ce ma inconjoara, de fapturi si de lucruri, asa cum pielea corpului meu ma separa fizic de restul lumii, tot asa, si imaginar, si mental, exista o piele invizibila, imateriala, care asaza o prapastie intre mine si oricine altcineva; sunt condamnat la singuratate, iar rarele clipe cand se pare ca m-as contopi cu gandul altcuiva, cu sensibilitatea altcuiva sau cu lumina iata, cu aerul, nu inseamna in ochii mei decat o licarire a iluziei niciodata atinse, o subliniere a singuratatii mele absolute, o subliniere a slabiciunii mele, a neputintei mele de a iesi din mine insumi.

Mi-am amintit de doctorul John, de calda mea afectiune pentru el, de increderea mea in marile lui calitati, de bucuria cu care ma invaluia frumusetea sa sufleteasca. Ce devenise aceasta prietenie, care era acum jumatate fiinta vie si jumatate marmura, numai de o parte adevar pur si de partea cealalta poate numai o gluma? Murise oare cu adevarat sentimentul acesta? Nu stiu cu exactitate, insa era ingropat. [...] Ma pripisem oare? Ma intrebam asta adesea [...] Dar, in timp, am invatat ca nimic din aceasta bunatate, aceasta cordialitate, aceasta muzica, nimic din toate astea nu-mi era adresat. Faceau parte din fiinta lui, erau mierea firii lui, blestemul fapturii sale- le impartea in jur asa cum fructul copt rasplateste cu dulceata lui albina ratacitoare, le raspandea in jur asa cum florile isi daruiesc mireasma. Oare nectarul iubeste cu adevarat albina sau pasarea careia i se daruieste? Oare macesul e cu adevarat indragostit de vazduhul din jur?

Daca datorez bani cuiva si nu ii pot plati, iar acela ameninta ca ma arunca in inchisoare, datoria mea poate fi luata asupra sa de altcineva si o poate plati in locul meu. Dar daca am savarsit o infractiune, se schimba toate circumstantele cazului: dreptatea morala nu-l poate socoti vinovata pe cel nevinovat chiar daca cel nevinovat s-ar oferi pe sine. A presupune ca o astfel de actiune este un lucru drept inseamna a distruge principiul existentei sale, care este insasi dreptatea.

Secondo me la religione si basa, essenzialmente, sulla paura. In parte è il terrore dell’ignoto, in parte, come ho già detto, il bisogno istintivo di immaginare qualcuno che ci aiuti e ci protegga nei pericoli: suppergiù una specie di fratello maggiore. In principio, dunque, fu la paura: paura dell’occulto, paura dell’insuccesso, paura della morte. La paura porta alla crudeltà, ed è per questo che crudeltà e religione stanno bene insieme. Oggi, tanti fenomeni non sono più misteriosi grazie alla scienza, che si è opposta alla religione cristiana, alle Chiese, e a tutti i princìpi anacronistici. La scienza può aiutare l’umanità a superare questa vile paura, nella quale ha vissuto per tante generazioni. Con l’aiuto della scienza e del nostro cuore, impareremo a non cercare aiuti immaginari, a non inventare alleati in Cielo, ma piuttosto a valerci delle nostre forze per rendere questo mondo più piacevole e diverso da quello che è divenuto, in questi secoli, sotto l’influsso delle Chiese.

Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lânga mine? si ce înteles adânc ar fi avut lucrurile... va fi fost aceasta femeie la fel cu nevasta mea? si ­ imposibila întrebare ­vor mai fi altele acum? si înca mai fara sens întrebare ­de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret ca am pierdut, venind cu douazeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun si melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne si matase devin prea târziu, si de prisos, bune.

Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

Cat este de frumoasa cartea gandita spre a fi tinuta in mana si in pat, si in barca, si acolo unde nu sunt prize, si atunci cand orice baterie s-a descarcat! Cartea care suporta mazgaleli si se indoaie la colturi, care poate fi lasata sa cada sau poate fi uitata deschisa pe piept sau pe genunchi cand ne fura somnul, cartea ce incape in buzunar, ce se strica, ce este o dovada a intensitatii, a asiduitatii sau regularitatii lecturilor noastre, ce ne aminteste - daca pare prea noua sau are filele netaiate - ca inca n-am citit-o.

De la o vreme, Ivan Ilici isi petrecea mai tot timpul incercand sa retraiasca clipele de odinioara, cand vechile sentimente il tinusera departe de ideea mortii. Bunaoara isi spunea: "Am sa ma ocup de slujba, doar in ea mi-am gasit rostul vietii." Si se ducea la Curte, indepartand de el toate indoielile; intra in vorba cu colegii, se aseza cum ii era altadata obiceiul, imbratisand ganditor publicul cu o privire distrata, si se rezema cu amandoua mainile slabite de bratele fotoliului de stejar, se apleca, cum facea si inainte spre colegul sau, isi lua dosarul mai aproape, schimba cateva cuvinte in soapta si-apoi deodata, ridicand ochii si indreptandu-se in jilt, rostea formula de rigoare si incepea procesul. Dar brusc, in toiul sedintei, fara a se sinchisi de desfasurarea procesului, durerea dintr-o parte isi incepea actiunea distrugatoare. Ivan Ilici isi pleca mai intai urechile la ea , apoi isi alunga gandul de la ea , dar ea isi continua actiunea si ii aparea in fata ochilor, se uita la el, iar el sta impietrit, cu ochii stinsi si se intreba: "Oare numai ea sa fie realitatea ?

La 18.20, Cotter l-a contactat pe Hall si i-a spus ca Jan Arnold sunase din Christchurch si astepta sa i se faca legatura. - Imediat, a spus Rob.Am gura uscata. Vreau sa inghit niste zapada inainte sa vorbesc cu ea. A revenit putin mai tarziu si a spus incet, cu o voce sparta si foarte distorsionata: - Buna, draga mea. Sper ca esti in pat si ca ti-e cald. Ce faci? - Nu pot sa-ti spun cat ma gandesc la tine! a raspuns Arnold. Pari mult mai bine decat ma asteptam. Ti-e cald dragule? - Avand in vedere altitudinea si imprejurimile, mi-e destul de bine, a spus Hall, facand tot posibilul sa nu o ingrijoreze. - Cum iti sunt picioarele? - Nu mi-am dat jos bocancii ca sa ma uit, dar cred ca am niste degeraturi. - De-abia astept sa te fac bine dupa ce vii acasa, a spus Arnold. Sunt convinsa ca o sa fii salvat. Sa nu te simti singur. Iti trimit toate gandurile mele bune! - Te iubesc. Somn usor, draga mea. Te rog sa nu-ti faci prea multe griji, i-a spus Hall sotiei sale inainte sa inchida. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el. (ultima convorbire dintre Rob Hall si sotia sa)

Thursday 8 February [Halifax] Came upstairs at 11 a.m. Spent my time from then till 3, writing to M— very affectionately, more so than I remember to have done for long… Wrote the following crypt, ‘I can live upon hope, forget that we grow older, & love you as warmly as ever. Yes, Mary, you cannot doubt the love of one who has waited for you so long & patiently. You can give me all of happiness I care for &, prest to the heart which I believe my own, caressed & treasured there, I will indeed be constant & never, from that moment, feel a wish or thought for any other than my wife. You shall have every smile & every breath of tenderness. “One shall our union & our interests be” & every wish that love inspires & every kiss & every dear feeling of delight shall only make me more securely & entirely yours.’ Then, after hoping to see her in York next winter & at Steph’s2 before the end of the summer, I further wrote in crypt as follows, ‘I do not like to be too long estranged from you sometimes, for, Mary, there is a nameless tie in that soft intercourse which blends us into one & makes me feel that you are mine. There is no feeling like it. There is no pledge which gives such sweet possession.’ Monday 12 February [Halifax] Letter… from Anne Belcombe (Petergate, York)… nothing but news & concluded, ‘from your ever sincere, affectionate, Anne Belcombe.’ The seal, Cupid in a boat guided by a star. ‘Si je te perds, je suis perdu.’3 Such letters as these will keep up much love on my part. I shall not think much about her but get out of the scrape as well as I can, sorry & remorseful to have been in it at all. Heaven forgive me, & may M— never know it.

In timp ce mor...o sa imi las bucati din suflet pe marginea vietii tale. Dupa ce nu o sa mai fiu, sa te opresti cand ti-e dor, sa le iei, sa iti amintesti cat de mult te-am iubit si sa razi. Tu nu o sa crezi cat de mult te-am iubit decat atunci cand nu o sa mai fiu, pentru ca atunci o sa respiri mai greu. O sa te astept pe un colt de nor. Cand ploua sa stii ca m-am dezechilibrat. Nu stiu cat de jos o sa cad. S-ar putea ca in unele vise sa te trezesti cu mine in pat. Nu o sa fac galagie. Cel mult o sa-ti las pe perna parfum de crini albi pentru ca dimineata sa zambesti.

Nu cunosteam cantecul, nu-l auzisem niciodata inainte si nu-l voi mai auzi niciodata. Imi amintesc doar ca era vorba de niste lamai sau portocali, nu mai stiu precis, si pentru mine asta-i un succes, c-am retinut ca era vorba de lamai, sau de portocali, caci din alte cantece pe care le-auzisem in viata mea, si-am auzit destule, caci este fizic imposibil s-ar zice, sa traiesti, chiar si asa cum traiam eu, fara sa auzi cantecele, exceptandu-i pe surzi, nu retinusem absolut nimic, niciun cuvant, nicio nota, sau atat de putine cuvinte, atat de putine note ca, ca ce, ca nimic, fraza asta a durat destul.

Poi un giorno il cane non si presentò. Neville entrò in agitazione. Si era talmente abituato a quelle visite da trasformarle nel centro della sua routine quotidiana, che aveva riorganizzato intorno ai pasti dell'animale, tralasciando le indagini, accantonando tutto il resto, preso com'era dal desiderio di averlo in casa. Passò il pomeriggio a setacciare il vicinato con i nervi a fior di pelle, chiamandolo a squarciagola. Ma tutte le ricerche furono vane. Rientrò e consumò un pasto insipido. Il cane non si presentò per la cena e neanche per la colazione il mattino dopo. Neville riprese le ricerche, meno speranzoso. L'hanno catturato, quelle parole gli ossessionavano la mente, gli sporchi bastardi l'hanno catturato. Ma non riusciva a crederci fino in fondo. Si rifiutava di rassegnarsi all'idea. Il pomeriggio del terzo giorno si trovava nel garage quando all'esterno gli arrivò il tintinnio della ciotola di metallo. Trattenendo il fiato uscì alla luce del giorno. «Sei tornato!» gridò. Il cane scartò nervosamente allontanandosi dal piatto, con la bocca gocciolante d'acqua. Il cuore di Neville ebbe un sobbalzo. L'animale aveva gli occhi vitrei e ansimava con la lingua scura penzoloni. «No» disse, con voce rotta. «Oh, no.»

Daca vrei ca un om sa fie fericit politiceste, nu-i infatisa doua laturi ale unei probleme, caci s-ar framanta, prezinta-i o singura latura, sau chiar nici una, e si mai bine. Lasa-l sa uite c-ar exista primejdia razboiului. Daca guvernul e incapabil, birocratic si ahtiat de impozite, lasa-l sa ramana asa, decat sa-i faci pe oameni sa se necajeasca din pricina asta. Avem nevoie de liniste, Montag. Da-le oamenilor concursuri la care castiga cei care-si aduc aminte cuvintele celor mai polulare cantece, sau de numele capitalelor diferitelor state, sau de recolta de porumb obtinuta in Iowa acum un an. Umple-le mintea cu date ne-inflamabile, impaneaza-le-o cu “fapte” pana ajung sa se simta ghiftuiti, dar grozav de “informati”; atunci au sa-si inchipuie ca gandesc, au sa aiba iluzia miscarii, fara sa se miste. Si-au sa fie fericiti, deoarece “faptele” de acest gen raman neschimbate. Nu trebuie sa le dai vreo materie nesigura, ca filozofia sau sociologia, cu care sa incerce sa-si explice lucrurile. I-ar apuca stenahoria. Orice om capabil sa monteze si sa demonteze un perete de televiziune – si mai toti oamenii sunt capabili acum de asa ceva – este mai fericit decat un om care icearca sa sa masoare, sa fixeze in calcule si ecuatii universul, ce nu se lasa masurat si calculat fara a-l face pe om sa se simta singur ca un animal. Stiu prea bine ca asa se intampla, fiindca am incercat eu insumi. La naiba cu toate astea! Traiasca seratele si cluburile, acrobatii si magicienii, petrecaretii, limuzinele cu reactie, elicopterele-motociclete, pornografia si stupefiantele, tot ce poate simula reflexele automate. Daca piesa e de proasta calitate, daca filmul nu spune nimic, daca spectacolul e lipsit de miez, faceti-mi o injectie cu theremina, si-am sa cred ca piesa ma emotioneaza, desi in realitate va fi doar o reactie tactila la o anumita vibratie. Nu-mi pasa, imi lace sa ma distrez copios!

Omul, desigur, luat ca fiinţă izolată ar putea fi fericit, dar omenirearea — niciodată. Tragedia omului constă în faptul că fost silit să devină omenire, sau că a prea târziu, când era era diferenţiat iremediabil în popoare, rase religii, stări si clase, în bogaţi şi săraci, în culţi şi inculţi. în stăpînitori şi stăpîniţi. Puneţi într-o singură turmă cai, lupi, oi, pisici, vulpi şi căprioare, urşi şi capre, închideţi-le in aceeaşi curte, siliţi-le să trăiască in această mulţime absurdă pe care o numiţi socială şi să respecte regulile vieţii sociale; va fi o turmă nefericită, nemulţumită, fatal sfîşiată de contradicţii, în care nici o făptură nu se va simţi acasă. Acesta este, in general, tabloul exact al turmei mari şi eterogene care se numeşte omenire (...)Am pus legea morală deasupra legii biologice. Am încălcat marea premiza naturala, care glăsuieşte că numai că societate omogena poate sa cunoască fericirea. Si această fericire realizabila a fost jertfită unui vis cu neputinţă de realizat: adică înfăptuirii unei singure omeniri, a unei singure orânduiri, la care să participe toți oamenii, toate popoarele, toate clasele şi păturile sociale. A fost o prostie mărinimoasă! Şi, în felul ei, o încercare lăudabilă a omului de a se ridica deasupra lui însuşi !

As dori, de asemenea, sa tii seama de faptul ca astfel de intamplari nu au putut avea loc decat intr-o lume in care barbatul se considera superior femeii. In lumea pe care americanii o numesc a man's world - o lume a barbatilor. Adica o lume guvernata de forta brutala, de aroganta totalmente lipsita de umor, de gustul prestigiului iluzoriu si de prostia funciara. Continua, cu ochii atintiti pe ecran: Barbatilor le place razboiul pentru ca li se pare singurul mod de a fi luati in serios. Pentru ca isi imagineaza ca este singura ocazie cand femeile inceteaza sa-si mai bata joc de ei. Razboiul le permite sa reduca femeile la rand de obiecte. In aceasta consta marea deosebire dintre sexe. Barbatii vad obiebte acolo unde femeile vad relatiile dintre obiecte; relatiile generate de nevoia pe care obiectele o au unul de celalalt, de nevoia de dragoste si de dorinta de armonie. Este o dimensiune in domeniul sentimental care barbatilor le lipseste cu desavarsire. o dimensiune care face ca toate femeile adevarate sa nu vada in razboi decat o odioasa absurditate. Am sa-ti spun eu ce e raboiul. Razboiul e o psihoza creata de incapacitatea noastra de a percepe relatiile. Relatiile noastre cu cei din jur; relatiile cu situatia noastra economica si istorica. Si, mai ales, relatia noastra cu neamul. Cu moartea.

Năzuinţa omului spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a „liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor), care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine; şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu niciun preţ din „responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase), ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. Si, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

Personalmente, penso che il sesso dovrebbe essere come la matematica. A scuola. Nessuno ci resta male, se fa schifo in matematica. Addirittura, c’è gente che va in giro a vantarsene: «Sì, scienze e letteratura non mi dispiacciono, ma in matematica faccio proprio cagare». E qualcun altro ride e risponde: «Sì, anch’io. Non capisco niente di quei logaritmi di merda». Bisognerebbe poter dire lo stesso anche del sesso. Dovremmo poter affermare, orgogliosi: «Sì, non capisco niente di quegli orgasmi del cazzo. Me la cavo in tutto il resto, ma, quando si tratta di quello, non so da che parte cominciare». Ma nessuno lo fa. Non si può. Non possiamo soprattutto noi uomini.

Nu era întâia oara când îl auzeam spunând asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atât de deseori am auzit exclamația asta, încât am impresia, falsă desigur, că în țara mea pâinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. "Vreau sa manânc și eu o pâine" (si nimic altceva). "A mâncat pâine în casa mea." "Dă-i și lui, acolo, o pâine." Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să câștige cât mai multe pâini, izbânda în viață și-o apreciază după numărul de pâini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția "de a da și altuia să mănânce o pâine de pe urma ta" (dar nu mai multă, "ca se obrăznicește"). Țară a grâului și a foamei cronice în trecut, trăiește si acum sub obsesia pâinii, care eclipseaza oricare alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit si pentru cei care vor să rămână cinstiți, decât oriunde, în lume. De altfel, am aflat, în alta împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemica științifică a unui coleg al sau, un savant localnic a vestit că are "să-­l facă să se predea prin foame" și a manevrat așa încât a izbutit.

In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga. Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.

Potremmo anche immaginare una macchina calcolatrice che viene fatta lavorare con una memoria basata sui libri. Non sarebbe molto facile, ma immensamente preferibile a un singolo lungo nastro. Per pura ipotesi supponiamo che le difficoltà implicite nell'uso di libri come memoria siano superate, cioè che si riesca a sviluppare gli artifici meccanici necessari per trovare il libro giusto, aprirlo alla pagina giusta e così via, imitando l'azione delle mani e degli occhi umani. Non si può girare una pagina molto velocemente senza strapparla, e se gli spostamenti dovessero essere numerosi e veloci, l'energia richiesta sarebbe molto grande. Se muovessimo un libro ogni millisecondo e ciascuno fosse mosso di dieci metri e pesasse 200 grammi, e se ogni volta l'energia cinetica fosse dispersa senza recupero, dovremmo consumare 10^10 watt, pari a circa la metà del consumo di energia della nazione. Per avere una macchina davvero veloce, allora, dobbiamo tenere la nostra informazione, o almeno una parte di questa, in una forma più accessibile di quella che può essere ottenuta con i libri. Sembra che questo risultato possa essere ottenuto solo al prezzo di sacrificare compattezza d economia, cioè tagliando le pagine dal libro e presentando ciascuna a un meccanismo di lettura separato. Alcuni dei metodi di memorizzazione che sono sviluppati ai giorni nostri non si allontanano molto da questo modello.

Miss Kay There are only a few things in life that make me really, really angry. One of them is when people struggle in their marriages and refuse to fight for them, but I have already mentioned that. Another thing that infuriates me--and embarrasses me so much for the people who do it--is when women nearly fall all over my sons flirting with them. They try some of the most disgraceful things to catch Willie’s, Jase’s, or Jep’s attention. Some of the behavior I have seen toward my sons--and even toward Phil and Si--is just shameful! I don’t understand how people can let themselves act that way, and as a woman, I really am humiliated when other women do such things. I realize all the boys are good-looking, and I know what great men they are, but they’re taken. A lot of people don’t respect the vows and commitments of marriage anymore and simply do not have any self-respect. They do not seem to have any reservation at all about flirting with men they know to be married. When people don’t honor the fact that each of my sons already has the woman he has chosen, I want to say, “Come on! These boys are happily married men. Go find your own duck hunter!” This kind of thing did not happen before we went on television, and I hate to see it happening now. As much as I enjoy interacting with our fans and hearing stories about the positive impact Duck Dynasty has had on so many people, I will never be okay with women chasing after my sons.

Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios si mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori? Cu măsura scurtă și neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuși să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-și arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De câte ori, în mijlocul arborilor muți si neclintiți, nu ne-am simțit ca în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre și de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generațiuni de foi putrede și îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum își ridică fruntea, rar și sfios, o floare albastră sau roșie, și cine, iarăși, n-a înțeles cum răsare viața din păturile eterne ale morții?... Și, în fața veșnicei nimiciri, cine nu s-a simțit el insuși lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăși neînlăturata și desăvârșita sa neființă?... Și cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veșnică odihnă a celor ce nu mai sunt?... Și... al cui suflet n-a simțit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?...

Ei exista, simultan, in doua lumi – lumea aparentelor si lumea adevarului. Firele care conecteaza aceste lumi pot lua multe forme. Atunci cand am ajuns prima oara aici, nu am inteles anumite lucruri. Spre exemplu, nu intelegeam de ce hainele sunt atat de importante. Sau de ce o vaca moarta devenea carne de vita, sau de ce iarba taiata intr-un anumit fel pretinde sa nu se calce pe ea, sau de ce animalele de companie ale unei gospodarii erau atat de importante pentru ei. Umanii se tem de natura si ii linisteste intr-o mare masura atunci cand pot sa isi demonstreze lor inisisi ca detin stapanirea asupra ei. De aceea exista peluzele, si de aceea lupii au evoluat devenind caini, si de aceea arhitectura lor se bazeaza pe forme care nu sunt naturale. Dar, cu adevarat, natura natura pura e doar un simbol pentru ei.

think it is like this here, when the hurricane comes. Before the hurricane, I am a busy man, and my neighbor, he hurries each day, as well. I do not know him, and we pass on the street, and our eyes are filled with many concerns, and so I do not see him and he does not see me. But the hurricane comes, and there is no electricity, and no light, and we cannot go anywhere for days. I notice my neighbor standing at the fence, and I go out to him and ask if his family is well. I give him cheese and a tin of crackers, and he gives me candles and matches. We stand and talk for many hours, and after this, when we pass on the street, we no longer walk by without seeing.” The tour guide paused, his eyes dark and soulful as he took in the crowd. “This is how the change comes. The storm opens the eyes and then the heart, as well. A crisis is only an opportunity riding a dangerous wind, si?

Aşadar, şi eu odinioară, cu iluzia mea, ca toţi vizionarii altei lumi, ţintisem dincolo de om. Chiar dincolo de om? Vai, fraţi ai mei! Si Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească şi iluzie a fost, întocmai ca toţi zeii! El era om, şi doar o biată aşchie de om, a mea: din propria-mi cenuşă şi văpaie-a apărut stafia-aceasta şi într-adevăr: nu mi-a venit de dincolo! Ce s-a-ntâmplat, o, fraţi ai mei? M-am stăpânit pe mine — cel în suferinţă, mi-am dus cenuşile în munţi şi-am plăsmuit o flacără mai pură. Şi iată! stafia aceasta a dispărut. Durere-ar fi acum, şi grea tortură pentru mine, vindecatul, să cred în astfel de stafii: Durere mi-ar fi acum şi umilinţă. Aşa le grăiesc celor ce văd dincolo de această lume. Durere-a fost, şi neputinţă, — ele creară toate lumile de dincolo; şi-această scurtă nebunie-a fericirii pe care-o simte numai cel care a suferit mai mult ca toţi. Şi oboseala, care dintr-un singur salt vrea să ajungă la limanul ultim, un salt mortal — o biată şi neştiutoare oboseală, ce nu mai ştie nici măcar ce e voinţa: ea l-a creat pe Dumnezeu şi lumile de dincolo. O, credeţi-mă, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi doar corp — şi-a plimbat degetele spiritului rătăcit pe ultimele sale ziduri. O, credeţi-mâ, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi numai ţarână — a surprins vorbirea măruntaielor fiinţei. Şi-atunci a vrut cu capul să dărâme ultimul zid, şi nu numai cu capul — a vrut să treacă-n întregime-n «altă lume». Această «altă lume» însă îi scapă omului, această inuman de dezumanizată lume ce este doar neant ceresc; iar măruntaiele fiinţei nu-i vorbesc omului decât atunci cînd se-ntrupează-n om. Da, este greu să-adevereşti fiinţa, făcând-o să vorbească. Spuneţi-mi, fraţi ai mei, lucrul cel mai ciudat din toate nu este el şi cel mai bine dovedit?

Cine ma va lecui de cumplitul meu "Bildungstrieb"? Pe cine sa fac vinovat de pasiunea mea pentru "carti",de a acumula,de a sti,de a strange nimicuri despre orice?Prefer,pentru comoditate,sa pun aceste cusururi pe seama originilor mele:iesit dintr-un popor pentru care analfabetismul era realitatea dominanta,nu sunt oare,prin curiozitatea mea insatiabila,un fenomen de reactie? Sau,mai curand,nu trebuie sa platesc pentru toti strabunii mei in ochii carora exista o singura carte,cea numita de ei cartea,adica Biblia? E in acelasi timp placut si umilitor sa ma gandesc ca in urma cu cateva generatii ai mei erau niste salbatici,niste bastinasi.Juridic vorbind,erau niste sclavi,obligati sa nu stie nimic;eu insa ma simt obligat za stiu totul:de aceea citesc orice,pana-ntr-acolo ca nu mai am timp pentru propriile mele elucubratii.Le neglijez ca sa vad ce au spus ceilalti.Consumul de carti nu este egalat la mine decat de consumul de alimente: intr-adevar,mi-e foame permanent si nimic nu ma satura-nici cand mananc,nici cand citesc.Bulimia si abulia merg mana-n mana.Trebuie sa devor ca sa simt ca exist,ca sa fiu.Imi amintesc ca in copilarie,uneori,mi se intampla sa mananc singur cat toata familia.Asadar o veche nevoie de a ma linisti prin hrana,de a gasi certitudini printr-un act bestial,de a scapa prin ceva precis,animalic,de ezitarile,de vagul si indecizia in care traiesc.Cand vad un caine sau un porc repezindu-se la mancare,il inteleg ca pe un frate.Si cand ma gandesc ca de luni de zile lecturile mele au drept tema principala renuntarea si ca,dintre toate cartile,le prefer pe cele de filozofie hindusa. Cartile pe care le citesc cu cel mai mare interes trateaza despre mistica si despre dietetica.Sa fie vreun raport intre ele? Neindoielnic,in masura in care mistica implica asceza-aceasta nefiind in esenta decat o chestiune de regim.

[...] nu, voi ajunge cel mult sa cred, sa ma cred pe mine insumi - fiindca pentru mine n-are nici o importanta daca ceilalti cred sau nu. Ma tem doar ca maine mor si nu m-am cunoscut inca. Sunt oare o fiinta autonoma si dotata cu individualitate? Habar n-am. Tocmai m-am privit in oglinda. Nu m-am recunoscut. Nu mai tineam sa stiu daca Dumnezeu exista cu adevarat sau daca e creatia propriei imagini a stapanilor pamantului, nelinistiti sa-si confirme prerogativele sacre, ca sa-si jefuiasca mai usor supusii - proiectie in ceruri a unei stari de lucruri terestre. Simteam atunci ce lucruri fragile si puerile sunt, in fata mortii, religia, credinta, convingerile; atatea nimicuri la discretia celor fericiti si sanatosi. Fata de teribila realitate a mortii si a chinurilor pe care le traversam, ceea ce ma invatasera despre rasplata rezervata sufletului pe lumea cealalta si despre ziua Judecatii de Apoi imi parea ca o amagire insipida.

Cred ca era ora unu noaptea cand m-am trezit pe strada. Era o noapte clara, linistita si geroasa. Aproape ca alergam, ma grabeam tare, dar nu ma duceam acasa. "De ce m-as duce acasa? Oare acum pot avea casa? In casa se traieste, maine m-as trezi ca sa traiesc, dar oare asta e posibil acum? Viata s-a sfarsit, nu mai pot trai". Asa am ratacit pe strazi, nestiind unde merg si nici nu stiu daca voiam sa ajung undeva. "Acum, nicio actiune, mi se parea in acel moment, nu poate avea vreun scop." Si lucru ciudat : mi se parea ca in jurul meu toate, chiar si aerul pe care-l respiram, era de pe alta planeta, de parca brusc nimerisem pe luna. Toate - orasul, trecatorii, trotoarul pe care fugeam, toate nu mai erau ale mele. "Uite, aici e Piata Palatului, aici - Catedrala Sfantului Isac, imi trecu prin minte,dar acum nu mai am nicio legatura cu ele; totul pare ca s-a instrainat, nimic nu mai este al meu. O am pe mama, pe Liza - dar ce importanta are, ce sa fac eu acum cu mama si cu Liza? Totul s-a sfarsit, totul s-a sfarsit deodata, in afara unui singur lucru : sunt un hot, pe vecie. "Cum sa dovedesc ca nu sunt hot ? Oare mai pot s-o fac acum? Sa plec in America? Si ce-as dovedi cu asta? Versilov va fi primul care va crede ca am furat ! << Ideea >> ? Care << idee >> ? Ce mai inseamna acum << ideea >> ? Peste cincizeci de ani, peste o suta de ani, cand voi trece, mereu se va gandi un om care, aratand spre minr, va spune : Uite, asta e un hot. Si-a inceput << ideea >> furand ..." Simteam oare ranchiuna? Nu stiu, poate ca da. Straniu, totdeauna, poate ca inca din frageda copilarie, am avut aceasta trasatura de caracter : daca mi se facea un rau, daca duceau acest rau pana la limita sau ma jigneau insuportabil, totdeauna aparea dorinta de neatins de a ma supune pasiv jignirii si chiar de a implini dinainte dorintele celui care ma jignea : "Poftim, daca voi m-ati umilit, eu ma umilesc si mai abitir, uitati-va, admirati !

Cred ca deja am scris in notele mele despre faptul ca iubirea se aseamana izbitor cu o tortura sau cu o operatie chirurgicala. Aceasta idee poate fi insa dezvoltata la modul cel mai chinuitor. Chiar daca cei doi amanti ar fi foarte indragostiti si plini de dorinte unul fata de celalalt, unul din ei va fi intotdeauna mai calm sau mai putin posedat decat celalalt. El - sau ea - este operatorul, sau calaul; celalalt, subiectul, victima. Auziti aceste suspine, preludiu al unei tragedii a dezonoarei, gemetele, strigatele, horcaiturile? Cine nu le-a proferat, cine nu le-a extorcat fara putinta de a se impotrivi? Si ce gasiti mai rau in supliciul profesat de niste tortionari meticulosi? Ochii acestia de somnambul, dati peste cap, membrele ale caror muschi tresar cu putere si se incordeaza, ca si cum ar fi actionati de o pila galvanica, betia, delirul, opiumul, in consecintele lor cele mai violente,nu va vor oferi, cu siguranta, exemple atat de curioase, atat de inspaimanatatoare. Si chipul omului, pe care Ovidiu il credea alcatuit pentru a oglindi astrele, iata-l nemairostind decat expresia unei ferocitati nebunesti ori destinzandu-se intr-un soi de moarte. Fiindca, desigur, as crede ca fac un sacrilegiu folosind extaz pentru acest soi de descompunere. -Infricosator joc, in care trebuie ca unul dintre jucatori sa-si piarda controlul de sine ! Odata, in fata mea, s-a pus intrebarea : in ce consta placerea cea mai mare a dragostei? Cineva a raspuns cu naturalete : in a primi; iar un altul : in a se datui. Primul spuse: placere orgolioasa! Iar al doilea: voluptate a umilintei! Toti acesti obsceni vorbeau ca din Imitatio Christi. In fine, s-a gasit un isolent utopist care a spus ca cea mai mare placere a dragostei este aceea de a forma cetateni pentru patrie. Eu spun ca unica, suprema voluptate, in iubire, sta in certitudinea de a face răul. Iar barbatul si femeia stiu asta din nastere ca intreaga voluptate se gaseste in rău.

La urma urmei, ce era eu? Ce ma fortase conchis sa spun era foarte aproape de adevar: nu eram altceva decat suma numeroaselor mele esecuri. Jargonul freudian din timpul procesului ma facea sa zambesc, dar toata viata mea nu facusem decat sa transform viata in fictiune, refuzand sa privesc realitatea in fata. Ma comportasem intotdeauna ca si cand exista o a treia persoana care ma privea, ma asculta si imi punea nota buna sau rea pentru comportarea mea. Un zeu. Sau un autor de romane spre care ma intorceam, si eu eram personajul lui, in stare sa faca exact ce trebuie ca sa fie pe plac, vulnerabil la afronturile lui, capabil sa se adapteze la tot ce credea ca doreste romancierul-zeu. Eu singur am creat aceasta varietate de super-ego – ca o lipitoare; eu insumi am frant-o si din cauza ei am fost intotdeauna incapabil sa actionez liber. Constituise sistemul meu de aparare, dar devenise propriul meu tiran. Si acum imi dadeam seama, dar era prea tarziu. Pret de o moarte prea tarziu.

Bel m'es quant ilh m'enfolhetis E·m fai badar e·n vau muzan! De leis m'es bel si m'escarnis O·m gaba dereir'o denan, Qu'apres lo mal me venra bes Be leu, s'a lieys ven a plazer." full poetry De dezir mos cor no fina Vas selha ren qu'ieu pus am; E cre que volers m'enguana Si cobezeza la'm tol; Que pus es ponhens qu'espina La dolor que ab joi sana; Don ja non vuelh qu'om m'en planha. Totz trassalh e bran et fremis Per s'Amor, durmen o velhan. Tal paor ai qu'ieu mesfalhis No m'aus pessar cum la deman, Mas servir l'ai dos ans o tres, E pueys ben leu sabra·n lo ver. Ni muer ni viu ni no guaris, Ni mal no·m sent e si l'ai gran, Quar de s'Amor no suy devis, Non sai si ja l'aurai ni quan, Qu'en lieys es tota la merces Que·m pot sorzer o decazer. Bel m'es quant ilh m'enfolhetis E·m fai badar e·n vau muzan! De leis m'es bel si m'escarnis O·m gaba dereir'o denan, Qu'apres lo mal me venra bes Be leu, s'a lieys ven a plazer. Translation The desire of my heart is endless and only devoted to her, beloved among all others. And my will, I guess, abuses me, if lust deprives me of her. For it's keener than a thorn, this pain that heals with joy, and for which I don't want to be pitied. I’m all quivering shaking and shuddering from the love I feel for her, either when I sleep or when I stay up. Such is my fear of dying from this love that I can’t envision how to speak to her. I will remain her servant two or three years perhaps, before letting her know my feeling. Neither dying nor living nor healing, I don’t feel any pain of my sickness, despite its tremendous intensity. I’m unable to scrutinize the mystery of her love, I don’t know whether she will agree to my passion, and even less when that could occur. For in her lies the entire Mercy that can lead me to enhance or to decay. And I find magnificent that she panics me to this point, leaves me with a gaping mouth and bewildered! I enjoy when she scorns me, makes fun of me in my absence or even in front of me. For after the evil will come the good. And that can be soon, if such is her pleasure.

Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului, s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.

Propria-mi cautare a libertatii si anii de experienta ca psiholog clinician m-au invatat ca suferinta este universala. Dar "victimitatea" este optionala. Exista o diferenta intre victimizare si "victimitate". De-a lungul vietii, am fost cu totii victimizati intr-un fel sau altul. La un moment dat, am suferit un soi de mahnire, nenorocire sau abuz, provocate de imprejurari, oameni sau institutii asupra carora n-am avut nici cel mai mic control. Asa e viata. Si asa e victimizarea. Vine din exterior, sub forma vecinului agresiv, a sefului furios, a sotului bataus, a iubitului infidel, a legii descriminatorii si a accidentului care te baga in spital. In opozitie, "victimitatea" vine din interior. Nimeni nu te poate face victima in afara de tine. Devenim victime nu din cauza a ceea ce ni se intampla, ci din cauza a ceea ce alegem sa pastram din victimizarea noastra. Dezvoltam o minte de victima - un mod de a gandi si de a fi rigid, acuzator, pesimist, blocat in trecut, neiertator, punitiv si fara limite sau granite sanatoase. Devenim proprii nostri temniceri cand acceptam hotarele mintii de victima.

The wind was blustering again, whipping the curtains. Peter went over to close the window. The moon was now high on the eastern rise, radiant above the church where small water-cart clouds raced across the sky. About to fasten the window latch, his eye was drawn down to the garden. The fox stood under the apple tree looking up at him. The animal began to bark. Each monosyllabic yip and yap seemed to mimic human speech. By some strange power or spell, Peter could understand what the animal was saying. He heard the words loud and clear. ‘I-am Si-on,’ the fox barked. Man and beast looked unwaveringly at one another, neither moving a muscle. The wind stopped blowing, the curtains hung at rest. Peter leaned out the window. ‘What do you want from me?’ he called down. ‘Save-us-from-the-stea-lers,’ barked Sion. Peter’s mind reeled. It would be madness to believe he could understand what the fox was saying—lunacy to think he could commune with it! ‘I must still be asleep,’ he reasoned, closing the window. He sat down on the bed, folding his hands in his lap. But this is not a dream. Lying down, he pulled the bedcovers over himself. ‘Save-us! Save-us! Save-us!’ the fox kept barking from the garden.

Mi-a venit foarte greu sa ma afirm alaturi de gandurile mele. Era un demon in mine, iar in cele din urma prezenta lui a fost decisiva. Ma domina si mi-o lua inainte, iar cand se intampla sa nu mai tin seama de nimic, era fiindca el ma presa. Nu ma puteam opri niciodata la ceea ce obtinusem deja. Trebuia sa continui sa alerg, pentru a-mi ajunge din urma viziunea. Intrucat, dupa cum e lesne de inteles, contemporanii mei nu puteau percepe viziunea mea, vedeau in mine doar pe cineva care fuge aiurea. Am ofensat multi oameni; caci, indata ce observam ca nu ma intelegeau, pentru mine cazul era incheiat. Trebuia sa merg mai departe. Exceptie facand pacientii mei, n-aveam rabdare cu oamenii. Intotdeauna trebuia sa-mi urmez legea interioara care-mi era impusa si nu-mi lasa libertatea alegerii. Ce-i drept insa, n-o urmam de fiecare data. Cum am putea s-o scoatem la capat fara inconsecvente? Pentru unii oameni eram nemijlocit prezent, in masura in care se aflau in contact cu lumea launtrica; dar apoi se putea intampla ca, brusc, sa nu mai fiu acolo cu ei, dat fiind ca nu mai exista nimic care sa ma lege de ei. Am invatat anevoie ca oamenii continua sa fie prezenti, chiar si atunci cand nu mai au nimic a-mi spune. Multi trezeau in mine sentimentul unei umanitati vii, dar numai cand apareau in cercul magic al psihologiei, devenind vizibili; in clipa urmatoare, cand farul isi indrepta raza in alta directie, nu mai exista nimic. Unii oameni ma puteau interesa in modul cel mai intens, pentru ca, de indata ce ii "descifram", farmecul sa dispara. Mi-am facut multi dusmani astfel. Dar, ca om creator, esti la discretia demonului, nu esti liber, ci inlantuit si manat de el. "... o putere rusinos ne smulge / Inima. / Caci jertfa cere orice e ceresc. / Dar cand un zeu este lasat deoparte, / N-aduce nici un bine." (Holderlin, Imnuri si ode) Lipsa de libertate m-a umplut de tristete. Adesea aveam senzatia ca ma gasesc pe un camp de lupta. Acum ai cazut tu, bunul meu camarad, dar eu trebuie sa continui! Eu nu pot, nu, nu pot ramane! Caci "o putere rusinoasa ne smulge inima". Mi-esti drag, te iubesc chiar, dar nu pot ramane! Pe moment, este ceva sfasietor. Caci eu insumi sunt victima, nu pot, sa raman. Dar demonul aranjeaza lucrurile astfel incat s-o scoatem la capat, iar binecuvantata inconsecventa are grija ca, in contrast flagrant cu "infidelitatea" mea, sa pot ramane credincios intr-o masura nebanuita.

BISMARCK: Ce e cu actiunile Cãilor ferate românesti? MINISTRU: Au fost plãtite pînã la ultima marcã. BISMARCK: si care e problema? MINISTRU: Problema este, Alteta Voastrã, ca sã folosesc cuvintele Altetei Voastre, problema este cã nici un proprietar german nu a putut proba detinerea pachetului majoritar. MINISTRU: Alteta Voastrã… Am fost lucrati. BISMARCK: Domnule ministru, dumneata esti idiot? Cum adicã am fost lucrati? MINISTRU: Voi fi direct. ... Românii rãscumpãrau actiunile, aducîndu-Ie din nou la valoare, iar cele detinute de Germania începeau sã creascã. BISMARCK: si n-au crescut? MINISTRU: Ba da, numai cã…Alteta Voastrã, românii au cumpãrat toate actiunile, dar din Germania. BISMARCK (uitindu-se cîndla secretar, cîndla ministru): Ce? SECRETAR: Ne-au înselat, domnule cancelar. Au cumpãrat actiunile cãzute din Germania pe un pret de nimic, apoi au rãscumpãrat actiunile din România. Cînd actiunile au sãrit, românii au recuperat toti banii. Sunt proprietari ai cãilor ferate...BISMARCK (printre lacrimi): Genial! Sunt geniali! Dã-mi… dã-mi… (îi cere secretarului sã-i dea pana care a cãzut pe jos; fãrã sã se opreascã din ris:) Meritã sã primeascã independenta! Bismarck semneazã actul de recunoastere a independentei României.

Daca am inteles ceva din acea dupa-amiaza, despre intreaga mea viata, a fost ca uneori cele mai rele momente ale existentei noastre, momentele care ne fac sa rumegam in minte cele mai urate dorinte, care ameninta sa ne desprinda de imposibilitatea reala a durerii pe care trebuie s-o induram, sunt de fapt momentele care ne conduc spre intelegerea propriei valori. Este ca si cand am deveni constienti de noi insine ca de o punte intre tot ce a fost si tot ce va fi. Devenim constienti de tot ce am primit si ce putem alege - sau nu- ori de ceea ce perpetuam. Este ca un vertij, incitant si terifiant, trecutul si viitorul inconjurandu-ne ca un canion vast, dar peste care putem trece. Asa mici cum suntem in marea schema a universului si a timpului, fiecare reprezinta un mecanism micut care face ca toata aceasa roata sa se invarteasca. Si ce vom alimenta cu roata propriei noastre vieti? Vom impinge acelasi piston al pierderii sau regretului? Vom reangaja si vom reactiva toate suferintele din trecut? Ii vom abandona pe cei pe care-i iubim ca o consecinta a abandonului de sine? Ii vom face pe copiii nostri sa plateasca pentru pierderile noastre? Sau vom lua ce-i mai bun din ce stim si vom lasa o noua recolta sa creasca pe campia vietii noastre?

- […] Va voi spune simplu ca trebuie sa traiti numai pentru ca viata e frumoasa in sine. Nu exista in lume decat un singur lucru foarte grav si de nevindecat: moartea! Restul poate si trebuie vindecat, chiar si dragostea cea mai adevarata si infocata, ca de exemplu, cea pe care o traiti voi acum! D’Assas scutura din cap cu o violenta disperata. -Imi vorbiti asa pentru ca voi n-ati iubit niciodata! zise el. Saint-Germain surase… -Ce numiti voi iubire? zise el cu o gravitate si mai pregnanta. Ascultati-ma bine. Poate ma veti intelege, pentru ca sunteti unul din sufletele cele mai generoase pe care le-am intalnit. Pentru umanitate in ansamblul sau, iubirea e o forma de egoism. Un barbat iubeste o femeie. Ceea ce vrea sa insemne ca o doreste; in felul asta doreste posesia; vrea neaparat ca acea femeie sa-i apartina in exclusivitate. Daca femeia e venala, o cumpara ca pe o statuie sau orice alt obiect de lux. Daca e onesta, se straduieste sa-i demonstreze ca trebuie sa-i apartina numai lui, si de buna voie. Una peste alta, vrea sa puna mana pe ea. E o opera de cucerire in felul barbarilor din antichitate. Dovada: chinurile iubirii se micsoreaza, disparand aproape cu totul daca femeia vizata nu se da nimanui. Ceea ce se cheama gelozie nu-i decat expresia acestui egoism de o factura deosebita… Barbatul cauta deci mai ales sa-si satisfaca propriul sau apetit de cuceritor si de proprietar atunci cand afirma ca iubeste. Iubirea, asta inseamna: vreau. Vreau acest obiect: bronz, marmura sau femeie. Pentru mine, numai pentru mine! Asa vreau eu. Si atunci spun ca o iubesc! Cat imi e de mila!... -Asa deci, murmura d’Assas, exista si o alta forma de iubire!... -Da, iubirea exista! E adevarat. E mai pretioasa decat comorile lui Ali-Baba! Dar, ma rog, ea exista. Putini barbati o cunosc. Este aproape la fel de greu de gasit un barbat care iubeste, pe cat e de greu de gasit o femeie care sa merite a fi iubita. Dar se mai intampla! -Si cum e dragostea asta de care vorbiti? intreba cavalerul. -Iubirea aceasta, zise atunci contele, este forma cea mai perfecta a devotamentului, adica tocmai contrariul a ceea ce vulgul considera a fi iubire. A iubi o femeie nu inseamna decat a dori cu ardoare fericirea ei, si nu fericirea ta. Intelegeti ce vreau sa spun? -Da… sau cel putin cred ca da, zise d’Assas. -Iubesc o femeie. Iata ce inteleg prin asta: daca aceasta femeie ma cheama in ajutor, voi fi in stare si de muncile lui Hercule, voi face sa tremure si cerul si pamantul ca sa-i asigur fericirea… dar daca ea se indeparteaza de mine… daca simpatia ei se indreapta spre un altul… -Ei bine? -Ei bine, pentru ca o iubesc… pentru ca am consimtit sa-i asigur fericirea, nu numai ca nu voi fi un obstacol intre ea si barbatul alea… dar chiar ma voi bucura vazand ca a gasit fara mine acea fericire pe care pretindeam ca i-o aduc. -Ingrozitoare teorie! -Spuneti ca e ingrozitoare pentru ca nu ati gustat farmecul nesfarsit al devotamentului pur, al sacrificiului care nu asteapta recompensa… Eu, care am cunoscut toate formele iubirii, de la gelozia care nutreste ganduri criminale pana la disperarea ce naste ganduri de sinucidere, va spun ca numai in devotement e iubire!... D’Assas, visator, asculta cuvintele lui Saint-Germain care, putin cate putin, ii alinau durerea si o faceau mai usor de suportat. Poate contele nu avea alt scop decat acela de a-si expune teoria sa cu privire la iubire. Cavalerul, cum o spusese si Saint-Germain, era cu adevarat un suflet generous. Incepuse sa intrezareasca posibilitatea de a se devota fericirii Jeannei; incetul cu incetul ideea sinuciderii incepea sa piarda teren. Caci cuvintele contelui incolteau si dadeau roade. “Un singur lucru e nevindecabil: moartea!” Caci murind, nu se condamna singur sa nu o mai vada pe Jeanne?

The next morning I showed up at dad’s house at eight, with a hangover. All my brothers’ trucks were parked in front. What are they all doing here? When I opened the front door, Dad, Alan, Jase, and Willie looked at me. They were sitting around the living room, waiting. No one smiled, and the air felt really heavy. I looked to my left, where Mom was usually working in the kitchen, but this time she was still, leaning over the counter and looking at me too. Dad spoke first. “Son, are you ready to change?” Everything else seemed to go silent and fade away, and all I heard was my dad’s voice. “I just want you to know we’ve come to a decision as a family. You’ve got two choices. You keep doing what you’re doing--maybe you’ll live through it--but we don’t want nothin’ to do with you. Somebody can drop you off at the highway, and then you’ll be on your own. You can go live your life; we’ll pray for you and hope that you come back one day. And good luck to you in this world.” He paused for a second then went on, a little quieter. “Your other choice is that you can join this family and follow God. You know what we stand for. We’re not going to let you visit our home while you’re carrying on like this. You give it all up, give up all those friends, and those drugs, and come home. Those are your two choices.” I struggled to breathe, my head down and my chest tight. No matter what happened, I knew I would never forget this moment. My breath left me in a rush, and I fell to my knees in front of them all and started crying. “Dad, what took y’all so long?” I burst out. I felt broken, and I began to tell them about the sorry and dangerous road I’d been traveling down. I could see my brothers’ eyes starting to fill with tears too. I didn’t dare look at my mom’s face although I could feel her presence behind me. I knew she’d already been through the hell of addiction with her own mother, with my dad, with her brother-in-law Si, and with my oldest brother, Alan. And now me, her baby. I remembered the letters she’d been writing to me over the last few months, reaching out with words of love from her heart and from the heart of the Lord. Suddenly, I felt guilty. “Dad, I don’t deserve to come back. I’ve been horrible. Let me tell you some more.” “No, son,” he answered. “You’ve told me enough.” I’ve seen my dad cry maybe three times, and that was one of them. To see my dad that upset hit me right in the gut. He took me by my shoulders and said, “I want you to know that God loves you, and we love you, but you just can’t live like that anymore.” “I know. I want to come back home,” I said. I realized my dad understood. He’d been down this road before and come back home. He, too, had been lost and then found. By this time my brothers were crying, and they got around me, and we were on our knees, crying. I prayed out loud to God, “Thank You for getting me out of this because I am done living the way I’ve been living.” “My prodigal son has returned,” Dad said, with tears of joy streaming down his face. It was the best day of my life. I could finally look over at my mom, and she was hanging on to the counter for dear life, crying, and shaking with happiness. A little later I felt I had to go use the bathroom. My stomach was a mess from the stress and the emotions. But when I was in the bathroom with the door shut, my dad thought I might be in there doing one last hit of something or drinking one last drop, so he got up, came over, and started banging on the bathroom door. Before I could do anything, he kicked in the door. All he saw was me sitting on the pot and looking up at him while I about had a heart attack. It was not our finest moment. That afternoon after my brothers had left, we went into town and packed up and moved my stuff out of my apartment. “Hey bro,” I said to my roommate. “I’m changing my life. I’ll see ya later.” I meant it.

13. ‘’Cel pe care mi-l arati, ce insemnatate are cate stie? E asemenea unui dictionar. Important este ceea ce este.’’ 14. ‘’ Si, una cate una, dintr-o contradictie invinsa in alta, ma indrept spre tacerea intrebarilor si astfel, catre fericire. O, limbutilor! Intrebarile au stricat atat de mult oamenii! Nebun cel care spera in raspunsul providentei! ‘’ 15. ‘’Iubesti fiindca iubesti! Nu exista ratiune pentru a iubi. ‘’ 16. ‘’Te folosesti de trecutul tau ca de o priveliste, marginita aici de un munte, dincolo de un fluviu si dispui in libertate de orasele viitoare, tinand seama de ceea ce exista. Iar daca ceea ce exista n-ar exista, ai inventa cu usurinta orase de vis, caci visului nimic nu-i rezista, dar vor fi nu numai usor de imaginat, ci si pierdute in arbitrar.’’ 17. ‘’ Iar desfraul se naste din spaima de a nu reusi sa fii…La fel despre acela sau aceea care nu vedeau decat golul din oameni, caci ei sunt goi daca nu sunt ferestre inspre eternitate. Iata pentru ce in dragostea vulgara nu iubesti decat ceea ce-ti scapa, caci altfel vei fi satul si scarbit de placerea ta. ‘’ 18. ‘’Caci exista un timp al judecatii. Dar exista si un timp al devenirii.’’ 19. ‘’Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care adduce cea mai crunta suferinta. Caci, in ciuda parerii commune, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctual proprietatii, care este contrariul dragostei.’’ 20. ‘’De-abia v-a fost acordata dragostea si voi, intocmai ca in falsele voastre prietenii, transformati acest dar liber in servitute si robie si, din clipa in care sunteti iubiti, incepeti sa va simtiti lezati. Si va impuneti, pentru a aservi mai bine spectacolul suferintei voastre.’’ 21. ‘’Si-ti voi raspunde prin acest mare secret, ascuns sub cuvinte vulgare si simple, pe care intelepciunea m-a facut sa-l aflu, putin cate putin, de-a lungul vietii: ca a pregati viitorul nu inseamna decat a crea prezentul. Iar cei care urmaresc imagini indepartate, fruct al inventiei lor, se irosesc in utopia si himera.’’ 22. ‘’Din distrugere in distrugere, aluneci spre vanitate, caci ea ramane singura culoare posibila, atunci cand tot ce mai exista este doar reziduu ce nu te poate hrani. …Iata ca esti obligat, in pustiul tau, sa fii satisfacut de tine insuti, caci nu mai exista nimeni in afara ta. Si esti condamnat sa strigi de-acum inainte: ‘’Eu, eu, eu’’ in gol, si nu vei primi niciodata raspuns.’’ 23. ‘’Nu aceeasi este placerea pe care ti-o da un diamant fals si un diamant pur. Cea care tace in fata ta nu este aceeasi cu o alta, in profunzimea tacerii ei. Si nu vei fi niciodata inselat de la inceput…Ce inseamna diamantul daca nu este un bolovanis tare de scurmat, care-l ascunde? Ce inseamna o spade, daca nu exista dusmani? Ce inseamna o revenire fara absenta? Ce inseamna fidelitate daca nu exista tentatie?’’ 24. ‘’Am cautat si am gasit, caci spiritul nu doreste decat ceea ce poseda. A gasi inseamna a vedea. Si cum as putea cauta ceea ce pentru mine inca nu are sens? Ti-am spus, regretful dragostei inseamna dragoste. Nimeni nu sufera de dorinta a ceea ce nu concepe.'' 25. ‘’Nu incerca sa transformi omul in altceva decat este. Caci, fara indoiala, ratiuni puternice , impotriva carora nu poti sa faci nimic, il oblige sa fie asa cum este si nu altfel. Dar il poti transforma in ceea ce este, caci omul e greu de substanta. Tu esti cel care trebuie sa alegi din el ceea ce iti place. Si sa faci desenul a ceea ce ai ales, astfel incat sa para evident tuturor si lui insusi.’’ 26. ‘’Iata de ce nu am dusmani. In dusman vad prietenul. Iar el imi devine prieten. Iau toate partile. Nu am de ce sa schimb partile. Ci le leg printr-un alt limbaj. Si aceeasi fiinta se poarta altfel.’’ 27. ‘’Umilinta inimii iti cere nu sa te umilesti, ci sa te deschizi. Aceasta este cheia transformarilor. Doar atunci poti sa daruiesti si sa primesti.’’ 28. ‘’Daca iubirea ta dispretuieste semnele iubirii sub pretextul de a atinge esenta, ea nu mai este decat vocabular.

Nonna tucked each of her hands into the opposite sleeve, a wizened Confucius in a leopard bathrobe. "Michelangleo, he goes. For days and days he stays away from Elisabetta. The other girls, the prettier girls, have hope again. And then, there he goes once more, carrying only his nonno's ugly old glass-his telescope-and a bag of figs. These he lays at her feet. "'I see you,' he tells her. 'Every day for months, I watch. I see you. Where you sit, the sea is calm and dolphins swim near you. I see your mended net looks like a lady's lace. I see you dance in the rain before you run home. I see the jewel mosaic you leave to be scattered and remade again and again, piu bella than gold and pearls. You are piu bella than any other, queen of the sea. "'You do not need silk or pearls. I see that. But they are yours if you wish. I am yours if you wish.If you like what you see.' He gives her the glass. She takes it. Then she asks, 'What about the figs? My bisnonno, he laughs. 'It might take time, your looking to see if you like me. I bring lunch.'" Nonna slapped her knee again, clearly delighted with little Michelangelo's humor. "There is the love story. You like it?" I swallowed another yawn. "Si, Nonna.It's a good story." I couldn't resist. "But...a talking seagull? A dolphin guide? That kinda stretches the truth, dontcha think?" Nonna shrugged. "All truth, not all truth, does it matter? My nonno Guillermo came to Michelangelo and Elisabetta, then my papa Euplio to him, then me, your papa, you." She lowered her feet to the floor. Then pinched my cheek. Hard. Buona notte, bellissima." "Okay,Nonna." I yawned and pulled the white eyelet quilt up.I'd inked abstract swirl-and-dot patterns all over it when I redecorated my room. They're a little optic when I'm that tired. "Buona notte." As I was dozing off,I heard her rummaging in the linen cupboard next to my door. Reorganizing again, I though. She does that when Mom can't see her. They fold things completely different ways.