Si And Am Quotes

Ni muer ni viu ni no guaris, Ni mal no·m sent e si l’ai gran, Quar de s’amor no suy devis, Ni no sai si ja n’aurai ni quan, Qu’en lieys es tota le mercés Que·m pot sorzer o decazer.” “Not dying nor living nor healing, there is no pain in my sickness, for I am not kept from her love. I don’t know if I will ever have it, for all the mercy that makes me flourish or decay is in her power.

How wicked it would be, if we could, to call the dead back! She said not to me but to the chaplain, 'I am at peace with God.' She smiled, but not at me. Poi si torno all' eterna fontana.

Am inteles ca un om poate avea totul neavand nimic si nimic avand totul.

Today, my love, I am too tired to write for you. You will find in your heart a letter, several pages, full of silence. Read it slowly. The light of this day wrote it for me. In it, it si just about you and the rest coming to me each time I look to you, far away, hundreds kilometers from here.

Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.

Din acest moment, nu iti mai cer nimic. O sa ajung la mal singura. Nu mai rezist in larg. Am inghetat si tu spui ca e cald

-Stii de ce nu pot sfarsi nici o carte? Pentru ca toate eroinele seamana cu tine, si n-am curajul sa te descriu, sa fac literatura din dragostea asta...

De ce v-am inttalnit pe dumneavoastra si nu pe alta? De ce dumneavoastra a trebuit sa ma intalniti pe mine si nu pe altcineva?

Singur, atat de singur ca, de mult uitat-am sa mai fac deosebire intre mine, si-ntre lucruri.

Have a shower, Si," George urged. "Start the day refreshed. Maybe style your hair a little. It wouldn't kill you." Simon shook his head. "There's a dead rat in the bathroom, George. I am not going in the bathroom, George." "He's not dead," George said. "He's sleeping. I'm certain of it." "Senseless optimism is how plagues get started," Simon said. "Ask the medieval peasants of Europe. Oh, wait, you can't." "Were they a jolly bunch?" George asked skeptically. "I'm sure they were much jollier before all the plague," said Simon.

- De ce razi? - Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau! Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa doi ani, si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez. Mor dupa tine si te urasc, si astept sa-mi faci ceva rau. (Parca era beata. Isi duse mana la frunte, razand.) O, nu! Sa nu te iei dupa mine. Nu vreau sa sufar din nou! Lasa-ma sa ma intremez!

Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.

Fiecare dintre noi a inteles, probabil, atunci ca nu exista "mai tarziu". Ca tot ce nu traim ramane netrait. Eu, oricum, aveam gust de cenusa in gura. A fost prima oara cand am simtit ca orice amanare e o iluzie si o moarte. Ca a tergiversa e o forma de a muri.

Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe;

E despre cum simt eu vara din mine... e despre ce a inflorit in mine, ce a dat roade, ce trebuie primenit, ce e nor si ce e raza, cand sunt ploaie, cand mi-e vant, ce culori am si vacanta cui sunt...

Am avut mereu aceeasi obsesie, pe tema inutilităţii si a morţii, celelalte probleme n-au nicio importanţă.

Mi-e foarte greu să trăiesc in timpul asta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii astia pe care nu eu i-am ales si in lumea asta pe care nu eu am ales-o. Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic.Doare pana la lacrimi.Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt pe lumea asta".

Ne blocam de mici in niste idei fixe si ne aliniem altora si mai gresite ca ale noastre, ca, nu-i asa, cine mai are timp astazi de analize profunde, de cunoastere mai pe-ndelete?...Toti ne pricepem la pus etichete, toti stim sa “citim” oameni din prima si putini avem calitatea rara si pretioasa de a recunoaste ca ne-am inselat in privinta unui om, in bine sau in rau. Aparentele insala mai abitir ca barbatii nesiguri pe ei, dar nu stiu cum facem de nu le abandonam.

Scara la cer Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de sus. Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata. - Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!

Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.

Pana in prezent cand implinesc douazeci si patru de ani n-am facut o pasiune.

Am crezut din totdeauna in iubire. Dar nu orice fel de iubire ci iubirea aceea de poveste, care dureaza. Nu mi-au placut iubirile pasagere, acelea care vin si pleaca si iti lasa un gust amar si un suflet pustiu.

Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim prea nesăbuit, radem prea puţin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea târziu, ne sculam prea obosiţi, citim prea puţin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar si uram prea des. Am învăţat cum sa ne câştigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata. Am adăugat ani vieţii si nu viata anilor.

Am invatat sa imi fie dor inca de cand eram in fasa. Este un sentiment cu care traiesc, de care ma agat si fara de care nu as mai fi eu.

M-am agatat (si ma agat in continuare) obsesiv de persoanele dragi, doar de teama de a nu le pierde in acelasi mod brutal in care l-am pierdut pe tata.

Crima si pedeapsa" care, la cincisprezece ani imi paruse un roman politist, am crezut-o mai apoi un extraordinar roman psihologic, pana cand, in final, am descoprit fondul celui mai mare roman scris vreodata despre eterna problema a vinii si a mantuirii.

His heart cracked, and he fell in love. He wondered if she would marry him. “Tu sei pazzo,” she told him with a pleasant laugh. “Why am I crazy?” he asked. “Perché non posso sposare.” “Why can’t you get married?” “Because I am not a virgin,” she answered. “What has that got to do with it?” “Who will marry me? No one wants a girl who is not a virgin.” “I will. I’ll marry you.” “Ma non posso sposarti.” “Why can’t you marry me?” “Perché sei pazzo.” “Why am I crazy?” “Perché vuoi sposarmi.” Yossarian wrinkled his forehead with quizzical amusement. “You won’t marry me because I’m crazy, and you say I’m crazy because I want to marry you? Is that right?” “Si.” “Tu sei pazz’!” he told her loudly. “Perché?” she shouted back at him indignantly, her unavoidable round breasts rising and falling in a saucy huff beneath the pink chemise as she sat up in bed indignantly. “Why am I crazy?” “Because you won’t marry me.” “Stupido!” she shouted back at him, and smacked him loudly and flamboyantly on the chest with the back of her hand. “Non posso sposarti! Non capisci? Non posso sposarti.” “Oh, sure, I understand. And why can’t you marry me?” “Perché sei pazzo!” “And why am I crazy?” “Perché vuoi sposarmi.” “Because I want to marry you. Carina, ti amo,” he explained, and he drew her gently back down to the pillow. “Ti amo molto.” “Tu sei pazzo,” she murmured in reply, flattered. “Perché?” “Because you say you love me. How can you love a girl who is not a virgin?” “Because I can’t marry you.” She bolted right up again in a threatening rage. “Why can’t you marry me?” she demanded, ready to clout him again if he gave an uncomplimentary reply. “Just because I am not a virgin?” “No, no, darling. Because you’re crazy.

De ce iubim femeile Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pnetru ca-ti spun <> exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. Pnetru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pnetru ca sunt extrordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pnetru ca din ele-am iesit si-n ele ne-ntoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.

Mi única preocupación es que cada vez que he deseado que algo suceda de una manera, ocurre del modo contrario, como si todo estuviera perfectamente diseñado para enfrentarme a lo desconocido.

Ideeea ca ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie s-o pastram in noi daca vrem sa traim in societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel putin cat traiesc aici. Tu vrei sa fii iubit? Eu ma multumesc pur si simplu sa "fiu", sa exist. Poate intr-o zi ai sa inteegi si tu ce inseamana asta. Si ai sa zambesti. Un zambet aprobator, un zambet sarcastic.

Naturalists tell of a noble race of horses that instinctively open a vein with their teeth, when heated and exhausted by a long course, in order to breathe more freely. I am often tempted to open a vein, to procure for myself everlasting liberty. Cento volte ho impugnato una lama per conficcarmela nel cuore. Si dice di una nobile razza i cavalli,che quando si sentono accaldati e affaticati, si aprono istintivamente una vena, per respirare più liberamente. Spesso anche io vorrei aprirmi una vena che mi desse libertà eterna.

Totusi, destul de iute simplicitatea actului sexual m-a plictisit; in cele mai rele excese percepeam monotonie si patos mult. Oricat de puternica era desfatarea, ea nu era niciodata destul de puternica. Mi-am dat seama atunci ca trupul e limitat, spre deosebire de gand.

Iar razbunarea e aceasta: intrucat noi l-am ucis pe el, el asa mort cum este ne-a luat lumina si cu ochii inchisi i-a inchis pe-ai nostri, care nu mai stralucesc deasupra pamantului.

Blessings are waiting, so don't miss the flight Your Birth Day Gonna be very shiny bright Look everywhere and adore every single sight May your BirThDay be filled with chocolates, Cakes & Candle Light May the happiness hugs you like soo tight Take me serious, because I am gentle and polite

Am oroare de toata aceasta comedie sociala pe care o jucam.Aceasta odioasa comedie a disimularilor.Fiecare joaca un personaj si aproape niciodata nu esti in exterior,adica in actiuni si cuvinte,asa cum esti in realitate.Si asta pentru ca in chiar natura omului e o incapacitate de a se exterioriza.Tot ce iese din noi se falsifica ori se degradeaza.

Am cautat cu delicata sensibilitate peisajele frumoase; e singurul motiv pentru care am caltorit. Peisajele erau ca un arcus care canta pe sufletul meu, si anume acelea pe care nu le cita nimeni[...].

Am cautat cu delicata sensibilitate peisajele frumoase; e singurul motiv pentru care am calatorit. Peisajele erau ca un arcus care canta pe sufletul meu, si anume acelea pe care nu le cita nimeni[...]

Nu exista vaccin impotriva molimeor istorice. Ar fi foarte simplu ca, inca de la o varsta frageda, parintii sa-si vaccineze obligatoriu copiii impotriva fascismuui, comunismului si a oricarei alte boli mortale care a facut ravagii de-a lungul timpului. Singurul vaccin impotriva molimelor istorice ramane cartea.

Minciunile rasar cu usurinta de pe buzele noastre. Sunt desprinse din ganduri, temeri si sentimente, le folosim pentru a ne ascunde si a manipula, in timp ce adevarul ramane nerostit, o umbra care isi schimba mereu forma, care nu poate sa fie eliberata, oricat am incerca sa remediem trecutul. Minciuna ne impinge spre viitor. Adevarul ne cheama in trecut." - Shade Hollow Alegerea, Cartea a III-a din seria Rephelimii

He de confesarte que, desde mis días de estudiante, no he sentido ninguna simpatía por los hombres de negocios. No hacen nada si no hay dinero de por medio. A mi entender, son lo que se solía llamar antiguamente, en los buenos tiempos, la escoria de la sociedad.

Admir usurinta cu care ceilalti isi depasesc conflictele.Eu sunt mereu prizonierul si victima alor mele.Sunt de aceea acuzat ca nu am iesit din adolescenta, adica tocmai varsta la care conflictele sunt escamotate.

„Teoria mea … teoria mea este că e mai bine să mori câtă vreme nu ți-a luat viața totul. Trebuie să păstrezi muniț ii, energie pentru moarte și să nu ajungi acolo complet golit, ca bătrânii ăștia acriți si nefericiți.

S-ar zice ca dintr-un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilina. Si, asa cum metafizicianul antic stia ca nu te poti îmbaia de doua ori în acelasi rîu, noi, stim, în România de azi, ca rareori poti da mîna de doua ori cu acelasi om. N-ai nici o garantie ca interlocutorul de ieri va spune si azi acelasi lucru, ca nu si-a schimbat convingerile, aliantele strategiile.

În tristete, totul are doua fete. Nu poti fi nici în iad si nici în rai, nici în viata si nici în moarte, nici fericit si nici nefericit. Un plîns fara lacrimi, un echivoc fara sfîrsit. Caci nu te izgoneste ea în aceeasi masura din aceasta lume, ca si din cealalta? Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toata lumea înainte de nasterea ta. Nu-i tristetea amintirea vremii în care n-am fost?

Si daca ramuri bat în geam Si se cutremur plopii, E ca în minte sa te am Si-ncet sa te apropii. Si daca stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Inseninându-mi gândul. Si daca norii desi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte sa-mi aduc De tine-ntotdeuna.

The twentieth-century theologian Karl Rahner commented that “God” is the last sound we should make before falling silent, and Saint Augustine, long ago, said, “si comprehendis, non est Deus” (if you understand, that isn’t God). All of this formal theologizing is but commentary on that elusive and confounding voice from the burning bush: “I am who am.

Statea pe loc nemiscata, la oarecare departare de el. - Ti-am promis ca o sa rezist cat sa aud si vestea buna. Chipul lui Daniel se relaxa intr-un zambet, dar se citea nelinistea pe chipul lui. - Vestea buna este ca - se opri, alegandu-si cuvintele - te-am sarutat, iar tu esti in continuare aici.

Je me souviens de mon effroi devant un premier baiser. Et si l'autre me mangeait la langue? C'est d'abord mon meilleur morceau de viande que je lui confie aveuglément.

Si nemo me queret, scio; si aliqui explicare velim, nescio. "If no one asks me, I know. If I am asked to explain,I do not know".

Mi-e atat de dor de tine si am atata sete de firesc cu tine,de curat.Dar cine nu o face.Si oare nu tocmai pentru ca am gresit mi-e atata de sete de a face un dus in suflet?

Daca am citi doar ce citesc si altii ,am ajunge sa gandim ca toata lumea.

I wanted to pray for an hour, but I keep thinking and thinking, and always sick thoughts, and my head aches - what is the use of praying? - it's only a sin! It is strange, too, that I am not sleepy: in great, too great sorrow, after the first outbursts one is always sleepy. Men condemned to death, they say, sleep very soundly on the last night. And so it must be, it si the law of nature, otherwise their strength would not hold out... I lay down on the sofa but I did not sleep...

Vaya, pues sí que viven bien los maestros. Si fuera humano me gustaría ser como él, maestro de escuela. Uno puede dormirse cuando quiere y, aun así, siguen considerándote un buen maestro. Así que no le veo yo problema a ser maestro y gato a la vez.

Mai inainte n-am stiut - acum stiu, dupa cum stiti si voi: rasul poate avea culori diferite. Nu este decat ecoul indepartat al exploziei din interiorul vostru: poate sunt rachete de sarbatoare - rosii, albastre, aurii, poate au sarit in sus franturi de trup omenesc...

Uite, daca-mi strang sufletul, nu se prinde nimic in el. Oricum, am ajuns departe, foarte departe. O mai fi ceva? Arborii cresc, le dau mugurii, le pica frunzele si se intreaba: o mai fi ceva? Oamenii iubesc, stau de vorba si mor. O mai fi ceva? Mortii tac. Scruteaza vesnicia si tac. Lasa iarba sa-i faca optimisti pana in toamna. Atunci mor din nou peste moartea lor veche, gramada. Si tac, si tac, si tac.

Ce suntem noi doi? Doua puncte unite printr-o linie de dialog ce apoi se frange in numeroase urcusuri si coborasuri. Un binom compust din doi termeni separati de semnul plus sau minus. O segregatie pe care am alcatuit-o impreuna, de la al carei amvon dragostea pledeaza pentru liniste si pace, se inalta deasupra noastra, a lucrurilor marunte.

Suntem indragostiti pentru ca nu ne cunoastem. Daca am sti ce urmeaza dupa aceea,am trage cat mai mult de indragosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sa punem intrebari si sa asteptam raspunsuri,am alerga beti,imbatati de noi insine fara nevoia de luciditate si adevar.

Isi intindea tot timpul palma pe marinea pupitrului ca sa prinda cat mai bine o gama imaginara. Mi-ar fi placut sa am linistea ei. O admiram ca nu se cheltuieste pentru nimeni si nimic; si totusi intelegeam ca e un lux sa poti ramane in afara de agitatia lumii si s-o privesticu linistea cu care stai intr-un loc bun la teatru si vezi cum se agita pe scena, costumati in anumite piese, actori care ragusesc debitand tirade eroice, se lupta cu spada care suna a tinichea cad si se ridica.

Si apoi, in clipa despartirii, ne cuprinde deodata emotia. Ne stapanim lacrimile, dar ele ne curg pe dinauntru. N-am sa-i mai aud rasul de copil. De el se va bucura, atunci cand o va face sa rada, cel care mi-a luat locul.

Triunghiul Mortii: Traim, domnule, intr-o lume fara onoare si fara limite morale. Cum as putea fi fericit? Poate dumneavoastra, oamenii politici, s-o duceti altfel. Vorbiti de clasa noastra politica, ei bine, ea confirma ca am ajuns o tara plina de secaturi. O tara minora, cazuta rusinos la examenul de capacitate in fata europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari! Hotii, improvizati astazi in moralisti. Ministrii ce s-au vandut o viata-ntreaga. Parlamentari contrabandisti. Boala o avem in suflet, exista o epidemie infricosatoare de meningita morala, iar tara trebuia sa ajunga aici tarata pe marginea prapastiei de unii conducatori care sunt hoti la drumul mare.

a zis ca am niste idei bizare si c-am citit prea mult. inexact. am citit prea putin si am inteles si mai putin. apoi a spus c-am sa ma inapoiez la credinta pentru ca am un spirit nelinistit.(...) i-am spus asta si i-am cerut sase penny. mi-a dat trei.

Sa consemnezi declaratiile lui [Petre Tutea] despre "românul absolut" si sa treci sub tacere uriasele lui dezamagiri: "înseamna ca am stat treisprezece ani în temnita pentru un popor de cretini" sau "nu ma consoleaza de faptul ca sînt român decît Eminescu, Blaga, Nae si racoarea cîtorva biserici", sau, explicit pîna la apostazie "Balcanii sînt curul Europei".

Suntem doua liberatati. Dragostea noastra nu e umilinta, e o mandrie. Nu vreau sa te coplesesc, sa-ti limitez viata numai la mine. N-as avea nici o bucurie sa am alaturi de mine un prizonier. Nu-ti cer decat dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o impart cu nimeni. Asa cum nici tu nu vei imparti cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste esti liber a trai cum vrei.

… eram prea tanara atunci sa-mi dau seama cum simple considerente geografice sau temporale puteau sa separe oamenii. Acestea sunt motivele pentru care n-ar fi trebuit sa ma intreb ce m-am intrebat mai apoi, in timp ce ma uitam la reflexiile noastre sparte in oglinda – daca exista oare ceva, chiar si ghinionul, care san e tina legate una de cealalta in toti anii care aveau sa urmeze.

Doar o data spuse, ca o surpriza manifestata tarziu si aproape cu ciuda: - M-am uitat la tine, de departe, cand ieseam din apa. Esti cea mai frumoasa femeie de pe plaja. - Nu sunt prea multe. - Ba nu! Chiar daca s-ar face un import de cateva mii - cine stie de unde? -, n-ar fi treaba usoara! - distanta de la medie pana la tine e mult prea mare ca sa te poata egala vreuna. El relua, cu o ingrijorare teoretica: - Trebuie sa ma port mai atent cu tine. Cateodata uit ca nu se face sa fii aruncata. Nu, zau, ar fi grozav de multi barbati care ar dori sa-mi ia locul. Tu nu te miri ca ma preferi pe mine?

Lumea se imparte in trei, nu in doua. Oamenii care cred ca exista Iad pentru ca l-au trait profund, oamenii care cred ca exista Iad pentru ca nu l-au trait deloc si oamenii care raman precauti, distanti, sceptici pentru ca, daca au scapat in sufletul lor o picatura din apa Iadului, au facut-o superficial. Caci apa iadului nu picura. Apa iadului se revarsa, distruge, devasteaza. Eu vin din Iad. N-am nevoie sa conving pe nimeni.

Am vazut deci arzand un om pe rug, si asta mi-a inspirat dorinta de a disparea in acelasi mod. In acest fel totul dispare imediat. Omul grabeste opera lenta a naturii... Trupul e mort, spiritul a disparut. Focul ce purificca imprastie in cateva ore ce a fost candva o fiinta" Insemnarile lui Maupassant din 7 septembrie 1884

Am sentimentul vag ca libertatea individuala este o stare imperfecta de libertate, vorbi el in cele din urma, putin plictisit. Recunosc! un foarte vag si aproximativ sentiment. Cred, insa, ca o libertate colectiva, a speciei umane daca se poate, sau macar a unei anumite ramuri a acestei specii - este mult mai grandioasa, mult mai euforica...

Ştii de ce am divorţat? Nu mă interesează. Ba te interesează. Ba nu. Nic, am cancer limfatic. O să mor în câteva luni. N-a suportat şi a plecat. M-am ridicat în picioare. M-am dus la computer şi am pus un blues. Hai să dansăm. Aşa în curul gol? Aşa în curul gol. Am luat-o în braţe. Apoi am pus alt blues si iar am dansat. În curul gol. Spre dimineaţă mi-a spus, mi-e rău, dar nu te speria aşa trebuie să se întâmple. Am întins-o în pat. Am privit-o. Cu tine mă simt bărbat, în consecinţă n-o să plâng ci o să am grijă de tine. A închis ochii şi a adormit."SCRISORI CATRE RITA

Pe potecile lunecoase ale amanuntelor si ale interpretarilor va gasi reazem si o mai adanca dezlegare? Va afla ceva mai multa impacare decat acea sete, care nu se poate potoli in vis? De altfel, cand e un acord aproape unanim asupra relativitatii spatiale, de ce n-am crede ca sistemul de repercutare al cauzelor nu poate afla nicaieri un punct absolut.

Pe urma, un timp, am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, facusem dopuri de ceara, solide, eram ca o sticla plina cu simplitatea pura si libera a starii mele, aratam cu degetul la ureche: “sunt surd, ce sa-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalti întelegeau, unii ma si compatimeau desi pareau bucurosi ca ei aud, scapasem, n-aveau decât sa se distinga ei în mozaicul lor de întrebari si de raspunsuri gata desenate, n-aveau decât sa-ti teoretizeze singuri teoria, sa-ti toace varza sonora printre dulcile bucurii ale dresajului. Nenorocirea e ca, într-o buna zi, poc! mi-au pleznit dopurile si am început iar sa aud, as fi putut în schimb sa nu vorbesc, sa ma autoamutesc, dar mi se parea aiurea, ar fi fost necinstit si apoi, oricât te-ai amuti, cuvintele tot le auzi, ele ti se strecoara nestingherite prin maduva, asa ca mi-am vazut de treburile mele.

Toate sărutările pe care nu le-am dat şi toate sărutările pe care nu le-am primit, zâmbetele care nu ni s-au deschis şi atâtea timidităţi ale iubirilor noastre nu ne-au întărit si nu ne-au pecetluit oare singurătăţile? Care este începutul singurătăţilor noastre, dacă nu o iubire care n-a putut să se reverse şi care este hrana acestor singurătăţi, dacă nu atâtea iubiri închise in noi? Nu căutam noi "totul" fiindcă am pierdut "ceva"? O singură fiinţă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic.

O, daca macar o singura voce m-ar imbarbata soptindu-mi ca am dreptate! Curajul si hotararea mea sunt neabatute, dar sperantele se clatina si sufletul imi sta adesea in cumpana. Sunt pe cale de a porni intr-o calatorie lunga si grea si voi avea nevoie de toata indrazneala si taria pentru a invinge restristile. Va trebui nu numai sa-i imbarbatez pe ceilalti cand vor sovai, ci uneori si pe mine insumi.

Ne minunam uneori de panza paianjenului, dar, de fapt cel mai iscusit tesator este Destinul. El tese neostenit, cu maini nevazute, inzestrat cu multa migala si pricepere, tese cate o "panza" pentru fiecare. Si nu tese un singur drum ci o increngatura de carari din care noi trebuie sa alegem. Sau poate si alegerea noastra este tesuta dinainte tot de el. Unele destine sunt tesute cu fir incolor, acei oameni care trec pe langa noi fara sa-i vedem sau pe care ii uitam deindata ce am intors privirea. Unele destine sunt tesute dintr-o singura culoare, oameni care au o viata simpla si monotona poate. Iar pentru cei mai fericiti tese in culorile curcubeului. Ma intreb uneori ce culoare are "panza" mea. Oare este atat de intunecata pe cat o vad eu?

In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.

-Nu voi pleca. Raman. Ce vrei? Te-am indragit. Te-am indragit pentru ca esti prost, imaparate. Wilczur zambi. -Prost... repeta. -Da. In vremurile de astazi, cand mintea exista numai pentru a face rau, ce este prostia daca nu cel mai de pret bun? Si ce este binele daca nu intelepciune? Viata devine un paradox. Atunci poate intelept e si faptul ca tu, carissime, traiaesti pentru a aduce fericire altora. -Poate ca pentru asta am fost facut, spuse Wilczur dus pe ganduri. -Tu traiesti pentru altii, altii pentru ei insisi, numai eu nu stiu pentru cine si pentru ce traiesc... De ani de zile caut raspunsul, il caut pe fundul fiecarei sticle. Si nu-l gasesc... Se vede ca nu nimeresc sticla potrivita. Dar nu-ti fie teama! Vine si randul ei... Am s-o gasesc si in ultima inghititura voi afla adevarul...

Cheltuim timpul pe toate prostiile. Nu ȋl pierdem, ȋl cheltuim. Pe ştiri, pe seriale care după cinci ani se demodează şi realizezi că n-au ȋnsemnat nimic, pe filme americane de duzină cu happy-end, pe emisiuni proaste urmărite de proştii care fac rating, pe bloguri scrise de anonimi care nu au de fapt nimic de spus, transformaţi de alţi anonimi ȋn vedete, pe cumpărături pentru lucruri de care nu ai nevoie, pe mâncare si atâtea prostii! Doamne, cât timp pierdem! De parcă am trăi o mie de ani.

Drama mea:sunt un violent pornit pe calea intelepciunii,un violent care se emasculeaza,care-si reprima toate pornirile.Care-i adevarata mea natura,care-mi sunt poftele? Sa trag palme,sa-i scuip pe oameni in fata,sa racnesc,sa-mi tarasc victimile pe jos,sa le calc in picioare,sa urlu,sa ma zvarcolesc. Mi-am impus exercitiul intelepciunii ca sa-mi reprim furia,iar furia mea se razbuna de cate ori poate. Cine n-a cunoscut furii teribile nu stie nimic despre sinucidere,care e un fenomen de turbare.

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul si la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea sa le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muyicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineaţa, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutundeni şi oricând citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin în mână o carte. Îmi e uneori de ajuns să o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri le ţin minte perfect şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, fără să le deschid şi să le ordonez [...]. Pe cele noi le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părasit niciodată. O carte nouă e lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.

Nu ma plictisesc si nu ma nelinistesc in singuratate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viata. Si-apoi n-am fost niciodata prea sanatos. Societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-I duca mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa. Unii din prietenii mei imi spun ca sunt inadaptabil, ca fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii si ii privesc cu interes prin geamul din fata casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, si, daca nu sunt toti la fel, de vina sunt imprejurarile care difera de la individ la individ. Evit oamenii pentru ca persoana mea ar adduce un fel de umbrire peste veselia lor spontana. Ii respect prea mult ca sa le aduc vreo suparare. Aici, in provincie, viata se scurge monoton. E destul ca sa traiesti o zi, sa-ti inchipui cum se vor desfasura toate celelalte pana la sfarsitul vietii tale. Asta intr-adevar nu este un lucru prea vessel. Dar ce vrei? Daca as avea bani multi, as chema toti poetii lumii in jurul meu si am schimba astfel rostul vietii. Pe cand asa, ma multumesc cu tacerea.” 

Voiam, insa, ca-pana atunci- sa nu tradez nimic din zbuciumul, din intunecimile si flacarile sufletului meu. [...] Voiam sa trec printre semeni neluat in seama. Sa fiu crezut un adolescent urat si plicticos- si cu toate acestea sa am cugetul si sufletul desprinse din stanca. Sa izbucnesc dintr-o data, coplesind turma taratorilor si uluind neputinta celor care m-au cunoscut si m-au dispretuit. Sa-i biciuesc si sa le necinstesc fetele si sa ma desfat simtindu-mi trupul galgaind de viata rodnica si creatoare. Nu mi-a placut sa am prieteni. N-am vrut sa-mi descopar sufletul adolescentilor livizi si melancolici. Mandria ca port in mine o taina pe care n-o ghiceste nimeni mi-ajungea. Si gandul ca voi infricosa candva cetele oamenilor de carne- ma imbata. Eu stiam cine sunt. Si lucrul acesta imi umplea sufletul cu o nemarginita incredere si ma silea sa-mi incordez bratele ca pentru lupta. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu banuia cine sunt si ce voi putea ajunge. ...Dar n-a fost asa. Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am facut si eu glume, am ras si eu mai mult decat era nevoie, mi-am risipit si eu timpul in vorba cu colegi imbecili si prieteni plictisitori, am dormit si eu opt ore ca toti ceilalti, am ratacit si eu seara, pe strazi ,murmurand confesiuni[...] Si nu numai atat. Am nesocotit cea mai frumoasa hotarare a mea: aceea de a pastra in mine, pana la desavarsire, tot ceea ce nazuiam sa impart mai tarziu celorlalti.

Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.  Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul? Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește – Respect pentru mine În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul … Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism. Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu. Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat. Astăzi, am descoperit … Modestia. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Și aceasta se numeste … Plenitudine. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios. Si toate acestea înseamnă … să ştii să trăiești cu adevărat.” Traducere MIHAELA RADULESCU SCHWARTZENBERG.

In piata din fata garii am stat sa privesc un baiat. Si am admirat inca o data cum, in copilarie, timpul trecea incet, ca si cum ar fi fost incremenit. Un infinit se intinde intre Boboteaza care a trecut si aceea care va veni, iar aniversarile copiilor se succeda dupa atatea intamplari sau vise, incat urmatoarea pare la fel de departe pentru ei ca batranetea insasi ... asa cum orele copilariei sunt mai lungi, atunci cand imbatranesti orele se scurteaza, ca un astru care se invarte de fiecare data pe orbite tot mai mici, cu o viteza tot mai mare, la fel cum nici nu apuci sa te bucuri de cadouri, ca a si venit pe nesimtite o noua aniversare.

Era vanjos si viu, trupul, in toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, tare, dar fara niciun os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea luciri de sidef. Toate liniile incepeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, din ocoluri. Sanii robusti, din cauza mainii mele petrecute pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pantec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite inauntru cand erau alaturi, lung arcuite in afara, din sold la genunchi, ca si cand feminitatea ei ar fi fost intre doua paranteze fine, prelungi. Cu toata inversunarea impotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar cand am simtit-o moale si buna ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o data drumul si-am sarit in mijlocul dormitorului, ca de frica unui sarpe. S-a ridicat infuriata, apriga, in genunchi si in aceeasi clipa mi-a zburat in cap cartea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind in spatele meu o etajera cu vasul de flori cu tot, facandu-se cioburi. Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut intampla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara indoiala un paroxism, o unda de nebunie in furia ei, caci avea in joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atat de mult ca in asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am intalnit niciodata la o femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera intaratata.

Il était ulcéré par le fait que la plupart des gens ne veuillent pas s'exprimer. Il gardait dans sa poche un poème de Martin Niemöller, qui vivait dans l'Allemagne nazie. Il disait: “Lorsqu'ils sont venus chercher les communistes, je n'ai rien dit, je n'étais pas communiste. Lorsqu'ils ont emprisonné les socialistes, je n'ai rien dit, je n'étais pas socialiste. Lorsqu'ils sont venus chercher les syndicalistes, je n'ai rien dit, je n'étais pas syndicaliste. Lorsqu'ils sont venus chercher les juifs, je n'ai rien dit parce que je n'étais pas juif. Lorsqu'ils sont venus chercher les catholiques, je n'ai rien dit parce que je n'étais pas catholique. Lorsqu'ils sont venus me chercher, il ne restait plus personne pour protester.” Il avait raison. Si les gens se taisaient, rien ne changerait.

Orice poate fi discutabil pana la infinit, dar din mine nu a razbit decat negarea, fara niciun fel de generozitate si fara niciun fel de forta. Asadar, nici macar o negare adevarata n-am fost in stare sa intruchipez. Totul si intotdeauna n-a fost decat meschin si fara vlaga. Supragenerosul Kirillov n-a suportat ideea si s-a impuscat; dar eu imi dau seama ca a fost atat de generos pentru ca nu era in toate mintile. Eu nu sunt capabil sa-mi pierd ratiunea vreodata si nu sunt in stare sa cred vreodata intr-o idee, in masura in care a crezut el. Nici chiar sa ma preocupe o idee in aceeasi masura nu sunt in stare. Niciodata, niciodata nu voi fi capabil sa ma impusc. Imi dau seama ca ar trebui sa ma omor, sa ma inlatur de pe suprafata pamantului ca pe o ganganie respingatoare, dar ma tem de sinucidere, pentru ca mi-e frica sa arat marime sufleteasca. Stiu ca va fi inca o inselaciune, ultima inselaciune intr-un sir nesfarsit de inselaciuni. Ce folos sa te inseli pe tine insuti, numai pentru a face pe generosul? Nu sunt capabil de indignare sau rusine si, prin urmare, nici de disperare.

Totusi iubirea peste blestem Obsesia mea despre tine  Renaste, in mine, acum  Si iarasi e rau si e bine  Si toate se afla pe drum.  O clasica dragoste veche,  Transcrisa in versuri, candva,  Acum isi gaseste pereche  Si replica este a ta.  Poemele mele supreme,  Traite-ntre bine si rau,  Acum, s-au intors ca probleme,  Le-as trece pe numele tau.  Mereu, intre viata si moarte,  Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,  Iar astazi, cand esti prea departe,  Abia te mai strig sugrumat.  Si nu mai dau lumii de stire  Ideea de care ma tam,  Ca nu mai exista iubire,  Asa cum exista blestem.  N-am cum sa accept ca, din toate,  Ramane doar zborul tarat  Si faptul ca nu se mai poate  Iubi decat rau si urat.  Vin versuri stravechi sa-mi inspire  Poemul cel nou ce il chem  Si totusi exista iubire,  In veci, peste orice blestem. 

Aceasta bucata de creta, de pilda, este un lucru cu o anumita întindere, relativ solid, avînd o forma determinata, culoarea alba si, laolalta cu toate aceste proprietati, avînd-o pe aceea de a scrie. întocmai cum îi apartine acestui lucru faptul de a se afla aici, în aceeasi masura îi apartine putinta de a nu se afla aici si de a nu avea aceasta marime. Posibilitatea ca el sa fie plimbat de-a lungul tablei si de a fi uzat nu este ceva pe care l-am adaugat lucrului prin intermediul gîndirii. El însusi, ca fiind aceasta fiintare, se afla în aceasta posibilitate, altminteri nu ar fi o creta în calitatea ei de instrument de scris. Tot astfel, fiecarei fiintari îi apartine, într-o modalitate care-i e proprie, acest posibil. Acest posibil îi apartine cretei. Ea însasi detine în ea însasi o proprietate determinata prin care este destinata unei anumite utilizari.

Mai fiecare dintre noi – cei din generatia mea în orice caz – am avut în familie exponenti ai "speciei" Coposu : nu vorbesc neaparat de anvergura, ci de croiala : oameni directi, adica drepti si simpli, oameni care nu stiau sa surîda ironic cînd auzeau de principii si care nu sucombau în semitonuri cînd se punea problema unei optiuni. In genere au murit prin închisori sau au revenit între ai lor surpati trupeste si sufleteste de experiente inomabile. Disparitia lui Corneliu Coposu aduce între noi si lumea acestor înaintasi o distanta în plus, un spor de abstractiune. In el se sting unchii si bunicii nostri, amintirile "din alte timpuri", figurile "obsedantului deceniu", farmecul imprecis al povestilor de familie despre Maniu si Bratieni, despre tînarul rege Mihai, despre România Mare, despre magazinele de pe Calea Victoriei si despre promenadele de la Sosea.

Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!

Inainte chiar de a afla vreun raspuns satisfacator, si numai prin faptul ca a fost rostita, intrebarea justa regenereaza si fertilizeaza; si nu numai fiinta omeneasca, ci intreg Cosmosul. Ghicesc in acest simbolism solidaritatea omului cu Firea intreaga; intreaga viata cosmica sufera si se ofileste prin nepasarea omului fata de problemele centrale. Uitand sa ne punem intrebarea justa, pierzandu-ne timpul cu futilitati sau intrebari frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lenta si sterilizare o particica din Cosmos. As putea merge si mai departe. As putea presupune ca oamenii continua sa traiasca sanatosi si Cosmosul isi continua ritmurile datorita exclusiv intrebarilor pe care si le pun acei cativa alesi care, asemenea lui Parsifal, patimesc pentru lenea noastra spirituala. Poate ca am deveni, peste noapte, sterpi si bolnavi daca n-ar exista, in fiecare tara si in fiecare moment istoric, anumiti oameni hotarati si luminati, care sa-si puna intrebarea justa... Si n-ar fi deloc exclus ca haosul si catastrofa in care ne pregatim sa intram si noi sa se datoreze, in ultima instanta, disparitiei acestor oameni hotarati si luminati, sau faptului ca nimeni nu se mai indreapta spre ei ca sa le puna, din nou, intrebarea justa...

A near half hour passed as Salvatore weaved his way through the winding tunnel, his steps slowing as he tilted back his head to sniff the air. The scent of cur was still strong, but he was beginning to pick up the distant scent of other curs, and…pure-blood. Female pureblood. Coming to a sharp halt, Salvatore savored the rich vanilla aroma that filled his senses. He loved the smell of women. Hell, he loved women. But this was different. It was intoxicating. “Cristo,” he breathed, his blood racing, an odd tightness coiling through his body, slowly draining his strength. Almost as if… No. It wasn’t possible. There hadn’t been a true Were mating for centuries. “Curs,” Levet said, moving to his side. “And a female pureblood.” “Si,” Salvatore muttered, distracted. “You think it’s a trap?” Salvatore swallowed a grim laugh. Hell, he hoped it was a trap. The alternative was enough to send any intelligent Were howling into the night. “There’s only one way to find out.” He moved forward, sensing the end of the tunnel just yards in front of him. “Salvatore?” Levet tugged on his pants. Salvatore shook him off. “What?” “You smell funny. Mon Dieu, are you…” With blinding speed, Salvatore grasped the gargoyle by one stunted horn and yanked him off his feet to glare into his ugly face. Until that moment, he hadn’t noticed the musky scent that clung to his skin. Merda. “One more word and you lose that tongue,” he snarled. “But…” “Do not screw with me.” “I do not intend to screw with anyone.” The gargoyle curled his lips in a mocking smile. “I am not the one in heat.

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

Lirismul absolut As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine cu toata energia si cu toate continuturile sa curg sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita distrugerea mea sa fie opera mea creatia inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sas ma topesc in lume si lumea in mine sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumina si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta cand avantul duce la nimic iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita luea aceasta si flacarile lui mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia sa provoace voluptati crepusculare complicate ca moartea si fascinante ca neantul in clipele de tristete. Sunt necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie pentru ca incordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal.

Daca vrei ca un om sa fie fericit politiceste, nu-i infatisa doua laturi ale unei probleme, caci s-ar framanta, prezinta-i o singura latura, sau chiar nici una, e si mai bine. Lasa-l sa uite c-ar exista primejdia razboiului. Daca guvernul e incapabil, birocratic si ahtiat de impozite, lasa-l sa ramana asa, decat sa-i faci pe oameni sa se necajeasca din pricina asta. Avem nevoie de liniste, Montag. Da-le oamenilor concursuri la care castiga cei care-si aduc aminte cuvintele celor mai polulare cantece, sau de numele capitalelor diferitelor state, sau de recolta de porumb obtinuta in Iowa acum un an. Umple-le mintea cu date ne-inflamabile, impaneaza-le-o cu “fapte” pana ajung sa se simta ghiftuiti, dar grozav de “informati”; atunci au sa-si inchipuie ca gandesc, au sa aiba iluzia miscarii, fara sa se miste. Si-au sa fie fericiti, deoarece “faptele” de acest gen raman neschimbate. Nu trebuie sa le dai vreo materie nesigura, ca filozofia sau sociologia, cu care sa incerce sa-si explice lucrurile. I-ar apuca stenahoria. Orice om capabil sa monteze si sa demonteze un perete de televiziune – si mai toti oamenii sunt capabili acum de asa ceva – este mai fericit decat un om care icearca sa sa masoare, sa fixeze in calcule si ecuatii universul, ce nu se lasa masurat si calculat fara a-l face pe om sa se simta singur ca un animal. Stiu prea bine ca asa se intampla, fiindca am incercat eu insumi. La naiba cu toate astea! Traiasca seratele si cluburile, acrobatii si magicienii, petrecaretii, limuzinele cu reactie, elicopterele-motociclete, pornografia si stupefiantele, tot ce poate simula reflexele automate. Daca piesa e de proasta calitate, daca filmul nu spune nimic, daca spectacolul e lipsit de miez, faceti-mi o injectie cu theremina, si-am sa cred ca piesa ma emotioneaza, desi in realitate va fi doar o reactie tactila la o anumita vibratie. Nu-mi pasa, imi lace sa ma distrez copios!

Năzuinţa omului spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a „liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor), care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine; şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu niciun preţ din „responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase), ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. Si, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga. Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.

Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului, s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.

The next morning I showed up at dad’s house at eight, with a hangover. All my brothers’ trucks were parked in front. What are they all doing here? When I opened the front door, Dad, Alan, Jase, and Willie looked at me. They were sitting around the living room, waiting. No one smiled, and the air felt really heavy. I looked to my left, where Mom was usually working in the kitchen, but this time she was still, leaning over the counter and looking at me too. Dad spoke first. “Son, are you ready to change?” Everything else seemed to go silent and fade away, and all I heard was my dad’s voice. “I just want you to know we’ve come to a decision as a family. You’ve got two choices. You keep doing what you’re doing--maybe you’ll live through it--but we don’t want nothin’ to do with you. Somebody can drop you off at the highway, and then you’ll be on your own. You can go live your life; we’ll pray for you and hope that you come back one day. And good luck to you in this world.” He paused for a second then went on, a little quieter. “Your other choice is that you can join this family and follow God. You know what we stand for. We’re not going to let you visit our home while you’re carrying on like this. You give it all up, give up all those friends, and those drugs, and come home. Those are your two choices.” I struggled to breathe, my head down and my chest tight. No matter what happened, I knew I would never forget this moment. My breath left me in a rush, and I fell to my knees in front of them all and started crying. “Dad, what took y’all so long?” I burst out. I felt broken, and I began to tell them about the sorry and dangerous road I’d been traveling down. I could see my brothers’ eyes starting to fill with tears too. I didn’t dare look at my mom’s face although I could feel her presence behind me. I knew she’d already been through the hell of addiction with her own mother, with my dad, with her brother-in-law Si, and with my oldest brother, Alan. And now me, her baby. I remembered the letters she’d been writing to me over the last few months, reaching out with words of love from her heart and from the heart of the Lord. Suddenly, I felt guilty. “Dad, I don’t deserve to come back. I’ve been horrible. Let me tell you some more.” “No, son,” he answered. “You’ve told me enough.” I’ve seen my dad cry maybe three times, and that was one of them. To see my dad that upset hit me right in the gut. He took me by my shoulders and said, “I want you to know that God loves you, and we love you, but you just can’t live like that anymore.” “I know. I want to come back home,” I said. I realized my dad understood. He’d been down this road before and come back home. He, too, had been lost and then found. By this time my brothers were crying, and they got around me, and we were on our knees, crying. I prayed out loud to God, “Thank You for getting me out of this because I am done living the way I’ve been living.” “My prodigal son has returned,” Dad said, with tears of joy streaming down his face. It was the best day of my life. I could finally look over at my mom, and she was hanging on to the counter for dear life, crying, and shaking with happiness. A little later I felt I had to go use the bathroom. My stomach was a mess from the stress and the emotions. But when I was in the bathroom with the door shut, my dad thought I might be in there doing one last hit of something or drinking one last drop, so he got up, came over, and started banging on the bathroom door. Before I could do anything, he kicked in the door. All he saw was me sitting on the pot and looking up at him while I about had a heart attack. It was not our finest moment. That afternoon after my brothers had left, we went into town and packed up and moved my stuff out of my apartment. “Hey bro,” I said to my roommate. “I’m changing my life. I’ll see ya later.” I meant it.