Pahar Quotes

Rețin ideea cu paharul. Și dumneata ai fost un pahar în mâna mea. O cupă de șampanie, am spus ”noroc” vieții, dar n-am apucat să gust bine, că am și simțit amărăciunea.

Am învăţat că în viaţă poţi avea un singur inel, dar scump. Că un parfum poate înlocui orice rochie. Că poţi renunţa la mâncare, nu şi la un ruj. Că unghiile s-au născut colorate. Iar pielea curată. Că în casă poţi avea o floare, dar vie. Că poți mânca doar o pâine, dar proaspătă. Că vinul trăieşte în pahare, nu în sticle. Că o cafea te poate ţine trează până în dimineaţa unei noi vieţi. Că o plimbare cu bicicleta te descoperă mai mult decât una cu o maşină de lux. Că o ciocolată trebuie să fie mai scumpă decât tot prânzul. Sau să îl înlocuiască. Că vacanţele sunt escapade, nu foi turistice. Că poţi avea doar o noapte de dragoste, dar la limita nebuniei.

...n-are importanță din ce pahar bei, atâta timp cât te îmbeți.

„Fiecare om merită un pahar de vin. Odată ce consumă paharul de vin devine alt om.

Ispita luciditatii care te indeamna sa afli de ce nu te mai iubeste cineva consta in faptul ca ai sentimentul acut, irezistibil ca, dupa ce vei afla, vei inceta sa suferi. Poate iti spui, ai facut vreo greseala care se poate repeta. Poate la mijloc e o neintelegere. Poate iubeste pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie baut, il bei, te inconvoi de durere, pe urma te redresezi.

Viața e o mamă pentru mulți grozavă... Orice zi le-aduce un pahar de-otravă...

Grecii ne-au sugerat că marea filosofie are în miezul ei un pahar de cucută.

Tata se dezdurerase și eu mă mai gândeam la el, mai presus de cuvinte, și dedesubt sub aripa lui Gabriel. Am luat un pahar de vin l-am dus la gură și l-am băut. Am luat alt pahar de vin și l-am vărsat pe jos. Am mai băut un pahar, am mai vărsat un pahar, secunda se înflorise în mine neclar

,,Găteam pentru mine. Minunate prânzuri hipercalorice, și întotdeauna un pahar de vin. Beam mai puțin, dar alegeam mai bine, savuram, sorbeam atent la intensitate și aromă înainte de a înghiți. Gura este primul și ultimul sertar al plăcerii. E ușor, într-o viață rămasă fără niciun plan de viitor, să vivisecționezi, să desfaci ceea ce rămâne în bucățele tot mai mici. Fusesem întotdeauna nevrotic și grăbit în absorbirea oricărei plăceri, fantazam, prelungeam așteptarea, apoi mă grăbeam în manieră violentă, deseori dureros. Și cunoșteam atât de bine gustul dezamăgirii. Acum descopeream o altă regulă a vieții.

JEAN: Ai văzut ce va să zică băutura: nu mai eşti stăpîn pe mişcările tale, nu mai ai forţă-n mîini, eşti ameţit, năuc. Iţi sapi singur groapa, prietene, te pierzi complet. BERENGER: Nu-mi place alcoolul cine ştie ce. Şi totuşi, dacă nu beau, nu merge. E ca şi cînd mi-ar fi frică - aşa că beau ca să-mi dispară frica. JEAN: Frică de ce? BERENGER: Nu prea ştiu bine de ce. Nu mă simt în largul meu în viaţă, printre oameni, şi-atunci trag cîte-un pahar. Asta mă calmează, mă face să uit. JEAN: Uiţi de tine. BERENGER: Sînt foarte obosit. Sînt obosit de ani şi ani de zile. Mi-e greu să-mi trag trupul pe propriile-mi picioare... JEAN: Asta-i neurastenie alcoolică. Melancolia băutorului de vin... BERENGER: Imi simt în fiecare secundă corpul ca şi cînd ar fi de plumb, sau mă simt ca şi cum aş căra mereu pe cineva în spate. Nu mă obişnuiesc cu mine însumi. Nu ştiu dacă eu sînt eu. Dar imediat ce beau ceva, greutatea dispare şi mă recunosc: devin eu însumi.

Gazda şi musafirul goliră cîte un pahar, apoi încă unul. Musafirul devenea tot mai simpatic şi, la rîndul său, dădu repetate dovezi de sinceritate şi exuberanţă, participînd viu la mulţumirea sufletească a domnului Goliadkin şi bucurîndu-se de bucuria lui, văzînd în el pe adevăratul şi singurul său binefăcător. Luînd un condei şi o foaie de hîrtie, îl rugă pe domnul Goliadkin să nu se uite la ceea ce scrie şi, după ce isprăvi, îi întinse gazdei sale hîrtia. Era un catren sentimental, scris, de altfel, într-un stil emfatic, caligrafiat admirabil, compus, probabil, chiar de simpaticul musafir. Stihurile sunau astfel: Chiar dacă tu mă vei uita, Eu nu te voi uita pe tine; Nicicînd, orice s-ar întîmpla, Nu mă uita nici tu pe mine!

Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.

Primele încercări de predare a unei limbi, mă refer la engleză, cimpanzeilor datează abia din secolul XX. Toate au dat greş, inclusiv una dintre cele mai cunoscute, făcută pe la sfârşitul anilor '40 de o familie de cercetători americani, Hayes, care au crescut un cimpanzeu, pe Vicky, ca pe copilul lor. Degeaba. După luni şi luni de învăţare, Vicky bolborosea vag patru cuvinte: tata, mama, pahar, sus. «Tată, mamă, să ridicăm un pahar». Sigur, fraza e foarte utilă la aniversări, dar cam atât.

Ce vrem noi, femeile? Dac-am şti ce vrem, ar fi foarte simplu, însă ne complicăm în fiecare clipă, cu fiecare gând. Ne enervăm pentru toate prostiile şi-i supărăm şi pe ei. Ne supărăm până şi pe noi cu toate nimicurile astea. Dacă totul merge bine, e imposibil să nu găsim noi ceva mic, mic de care să ne agăţăm, şi apoi facem o furtună într-un pahar cu apă. Vrem linişte, dar nu ne place să fim singure, vrem iubire, dar nu ne place să fim asfixiate, vrem atenţie. Dacă avem totul, precis găsim noi ceva.

„De treizeci şi cinci de ani presez hârtie veche şi cărţi, de treizeci şi cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicţionarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat treizeci de chintale. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie şi cu apă moartă, destul să mă apleci un pic şi încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinţei mele, de aceea nici măcar nu ştiu care sunt ideile mele şi care cele citite. Aceşti treizeci şi cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi şi cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândeşte în mine, ca alcoolul. Şi astfel, ideea se resoarbe în mine, se resoarbe în creierul şi în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcină. În felul acesta, într-o singură lună presez circa douăzeci de chintale de cărţi. Ca să găsesc destulă forţă pentru această umilă muncă, în aceşti treizeci şi cinci de ani am băut atâta bere cât să umplu un bazin de înot, lung de cincizeci de metri, loc de joacă pentru crapii de Crăciun

Regățenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem humor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat, e o combinație între humorul pur, dacă există așa ceva, și lipsa de humor sau humorul involuntar care dă naștere unui humor specific, când se râde atât de persoana care vorbește cât și de ceea ce spune această persoană. Regățeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să râzi adică și de el. Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri când își dă seama că ea însăși e subiect de comedie, dar nu știe cum se petrece fenomenul, se irită și devine caustică, această causticitate sporind însă, și nu diminuând hohotele celorlalți. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting și altele, spre deosebire de un bucureștean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, deșucheat și plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar; în acele clipe, întreaga lui persoană cere palme și picioare în..., care adesea i se și dau, palme și picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce bucureșteanul arată o figură blazată și te trimite cu un dispreț suveran la origine, fără să-ți poarte pică.

M-am gândit: data viitoare când mă îndrăgostesc, iau și numărul fetei de alături (nu se știe niciodată: poate că sunt predestinat să nu întâlnesc decât femei care stau fix lângă femeia vieții mele).” “Și pe timpul nopții o să ne punem protezele dentare amândoi în același pahar. Dinții noștri vor fi fericiți împreună.” “Noi nu suntem fericiți când suntem împreună. Și e și mai rău când suntem departe unul de altul. Nu mai pot. Trebuie să găsești o soluție.” “Nu mai puteam suporta să fiu asociat cu iepurele. Puțin îmi păsa mie de iepuri. îmi plăceau multe lucruri în viață.” “Astăzi oamenii se despart pentru fleacuri. Până ce moartea vă va despărți, se zice! în ziua de azi, moartea este fie și cel mai mic defect al celuilalt...” “Am mers la Ikea, și ne-am și certat la Ikea. în acest magazin mare, ar trebui să angajeze un consilier conjugal. Fiindcă, dacă există un loc în care inima cuplurilor se dezvăluie, acela este Ikea. Mă întreb chiar dacă nu cumva toată acea mobilă de asamblat nu este decât un pretext pentru a semăna zâzania sentimentală. Sunt aproape sigur că fondatorul magazinului Ikea trebuie să fi fost un suedez depresiv (e aproape un pleonasm), fără viață afectivă, care a găsit mijlocul de a o distruge și pe a altora. Toți studenții la sociologie ar trebui să meargă să facă un stagiu acolo, ar găsi de toate.” “— Uitați-vă la mobila asta. Fritz a montat-o! M-au privit dintr-odată cu o admirație excesivă. Aveam impresia că sunt Gustave Eiffel.” “— Stingem lumina peste tot. îi facem pe părinții mei să creadă că ăsta e un obicei al blocului. Și zicem că în Polonia chiar există obiceiul să faci pe mortul în pauza dintre două feluri de mâncare.” “Voiam să fiu acceptat undeva, să am obiceiuri, să petrec duminici insuportabile poate, dar duminici sigure.” “Nu mă deranjează că vă certați în timpul lecției mele, dar cel mai bine ar fi să faceți asta în germană. Alice a ezitat o clipă (chipul ei era precum al cuiva care așteaptă pe un peron), apoi s-a apucat să mă insulte în germană. Toate astea nu prea aveau nimic în comun cu Goethe. În oricare altă împrejurare, aș fi apreciat cu siguranță această agitație germanică, dar în acel moment mă simțeam depășit. M-am așezat pe canapea și am ascultat-o pe femeia aceea cum mă înjură într-o limbă pe care nu o înțelegeam. Lângă ea, un tânăr lua notițe. Ca să reacționez cumva, m-am gândit în ce limbă aș fi putut da replica. Știam destule cuvinte în limbi străine, însă atât. M-am gândit să contraatac într-un amestec de daneză și croată, dar până la urmă am optat pentru un pic de polonă. Totuși, singura frază care-mi venea în minte era: „Știți cumva unde se află hotelul?" Mă îndoiam că această glumă poloneză ar fi putut să echilibreze forțele. Eram invadat și nu aveam altă opțiune decât să capitulez. întotdeauna se-ntâmpla la fel. Această scenă a avut măcar meritul de a ne fi destins. Poate că ar trebui să ne certăm mereu într-o limbă străină. Benoît ne privea atent; cu siguranță îi ofeream o imagine jalnică a cuplului.

dacă ar atârna numai de tine – ceea ce, din fericire, nu e cazul – tu l-ai salva pe omul acela chiar și acum. — Nu! Se apără Defarge. Nu; chiar dacă aș putea-o face numai ridicând acest pahar.

Zorba grecul- Nikos Kazantzakis "Dar ne vom salva pe noi insine straduindu-ne sa-i salvam pe altii." "Inima omnului e o groapa plina de sange; pe marginile acestei gropi cei ce ti-au fost dragi si au murit stau lungiti pe burta sa bea din sange si sa reinvie; si cu cat mai dragi iti sunt, cu atat mai multe sange iti vor bea." "Indiferenta,calm; chipul-masca surazatoare si nemiscata. Ce se petrece in dosul mastii, treaba fiecaruia." "Mergi pana la capat, loveste cu putere, nu-ti fie teama, si vei birui." "Toate amaraciunile, jupane, zise el ca si cum ar fi vrut sa se justifice, imi frang inima in doua. Dar ea, sfartecata, ciuruita toata, se lipeste indata la loc si nu se mai vede rana. Sunt, din cap pana-n picioare, numai o rana cicatrizata, de-aia tin piept." "Sufletul lui Zorba inainta mult mai iute decat lumea." "Asta-i libertatea, gandeam eu. Sa ai o pasiune, sa aduni gramada monedele de aur si, deodata, sa-ti invingi pasiunea si sa-ti azvarli comoara in cele 4 vanturi. Sa te eliberezi de-o pasiune pentru a te supune alteia, mai nobila." "Ticaloasa asta de viata, nu e lipsita niciodata de surprize." "Un mosneag de nouazeci de ani se apucase sa sadeasca un migdal. <> Da' el, asa povarnit cum statea s-a intors si mi-a zis: <> Si i-am raspuns: <> Care dintre noi a avut dreptate jupane? " "Zorba vede in fiecare zi lucrurile pentru prima oara." "Ah! dragul meu! Au decazut rau oamenii,puah! Si-a lasat trupurile sa amuteasca si nu mai vorbesc decat cu gura. Da' ce-ai vrea tu sa zica gura? Ce poate ea sa zica?" "Mi-as umple carnea cu suflet. Mi-as umple sufletul carne. I-as impaca in mine,in sfarsit, pe acesti doi dusmani de veacuri..." "Eu cu cat trece vremea cu atat sunt mai razvratit. Nu ma dau batut, vreau sa cuceresc lumea!" "Iata adevarata fericire: sa traiesti departe de oameni, sa n-ai nevoie de ei si sa-i iubesti." "Dar o dorinta arzatoare m-a ros de cand ma stiu: sa vad si sa ating cat mai mult pamant si cat mai multa mare cu putinta pana o fi sa inchid ochii." "Fiecare om are cate-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, dupa mine, e sa n-ai nici una." "Bea, mosule, facu el, asta iti da curaj." "Dumnezeu isi schimba chipul in fiece clipa. Ferice de cel ce-l poate recunoaste sub fiecare din aceste masti. O data e un pahar cu apa rece,alta data e un fiu care-ti sare pe genunchi sau o femeie seducatoare, sau pur si simplu o mica plimbare matinala." "Si cand ai inima, poti sa ai toate nasurile si toti ochii din lume, n-ajuta la nimic!." "Dragul meu, cand o devina omul cu adevarat om? Imbracam pantaloni, ne punem gulere scrboite, palarii in cap, dar tot magari suntem, lupi, vulpi, porci." "Nu face nimic daca n-ai cap; palarie sa ai." "Canta sa moara Moartea!" "Privindu-l pe Zorba dansand, am inteles pentru prima oara stradania himerica a omului de-a infrange gravitatea. Ii admiram rezistenta, voiciunea,mandria. Pe pietrele acelea, pasii lui Zorba, navalnici si iscusiti, gravau istoria demonica a omului." "-Nu, nu esti liber, a zis el. Funia cu care esti legat e-un pic mai lunga decat a celorlalti. Asta-i jupane, ai o sfoara lunga, te duci, vii, crezi ca esti liber dar nu tai sfoara. Si cata vreme nu tai sfoara...

Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul – albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereții ăştia înnegriţi de fum. Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept.

Putem oare spune că gustul amar este o caracteristică intrinsecă a mâncării sau mai degrabă un rezultat al măsurătorii pe care creierul îl atribuie (pentru simplitate) mâncării? Aceeaşi întrebare o putem pune despre frumuseţea unui tablou, despre cuminţenia unui copil sau despre caracterul unei piese muzicale. În toate aceste cazuri, creierul atribuie caracteristicile obiectului măsurat. În acest fel suntem uşor convinşi că un lucru este într-un fel sau altul deşi ar trebui să fim circumspecţi când afirmăm că ştim ce sunt cu adevărat lucrurile, şi să spunem doar că percepem lucrurile într-un mod sau altul. Poate că niciunde nu este mai adevărată observaţia de mai sus decât în cazul fericirii. De câte ori nu suntem convinşi că fericirea este un lucru sau altul, că este un fel de obiect pe care îl putem ţine în mână? Odată cu trecerea anilor, vom fi înţeles poate că fericirea este o stare, o problemă de percepţie. Un pahar poate fi perceput în acelaşi timp fie pe jumătate gol, fie pe jumătate plin. Deşi paharul este acelaşi, starea pe care o induce percepţia lui este complet diferită.

Cine ne poate spune de ce domnul Abdelkader nu şi-a făcut tema?„Pentru că arabii sunt nişte leneşi,domnule" Nu suntem leneşi. Ne luăm doar răgazul de a trăi. Ceea ce nu e cazul occidentalilor. Pentru ei, timpul înseamnă bani. Pentru noi, timpul nu are preţ. Un pahar de ceai ajunge să ne facă fericiţi, pe când pentru ei nicio fericire nu e de ajuns.

Iarna, în lumina albastră a aragazului stăm in bucătărie vorbim discuţii până spre dimineaţă... Focul albastru pâlpâie la cele patru ochiuri şi noi stăm faţă-n faţă, cu pahare aburite în mâini şi ne-apucă, aşa, ne cuprinde un farmec... vorbim în semiîntuneric nu ne privim în ochi ne spunem ce n-am fi visat să ne spunem vreodată... Privim focul albastru cu vinişoare roşcate simţim căldura, ne apucăm câteodată de mână şi-ncepem iar cu autoanaliza sau cu micile bârfe sau fireşte, cu situaţia. Geamurile îngheţate până sus câteodată le mai deschidem când se face prea cald şi aerul negru de-afară se umple de aburi Toate luminile sunt stinse la blocul de vizavi toţi dorm. La lumina albastră a aragazului bucătăria noastră micuţă se face şi mai mică ne-mbracă strâns, iar noi vorbim discuţii şi suntem unul singur cu adevărat noi suntem unul singur.

Somn curat, ușor, aproape alb, fără vise, fără griji, un somn incolor ca o apă într-un pahar începu să cuprindă încăperea. Ea se auzi respirând tot mai egal. Pleoapele îi căzură, nu grele, ci alinătoare. Auzi povestea, auzi limpede frumoasa frazare a femeii, auzi respirațiile din jur, ca muzica unui cor mut - fermecătoare coruri mute, ca niște lungi suave gemete pe care le intonează fetele de liceu și din care picură, cristalin ca un izvor stelar, glasul celei mai vechi prietene a ei." (Două-trei minute)

Dacă îţi faci timp să-i priveşti pe cei care intră şi ies, pe cei care fumează cu un pahar de plastic în mână în faţa building-urilor de birouri, pe cei care stau la o masă, mişcând isteric din picior ş.a.m.d., poţi să îţi faci măcar o impresie despre ce face cariera din om. M-am întâlnit ieri cu o veche cunoştinţă, persoană cu multe responsabilităţi corporatiste, care mi-a spus în zece minute, în formulări diferite, că nu are nimic vesel să-mi povestească şi că, în general, nu se prea întâmplă lucruri de genul ăsta într-un mediu de lucru competitiv. Oamenii se cam plâng de ceea ce fac şi cel mai grav e că şi cei cărora le place ce fac se plâng în cor cu ceilalţi. Oboseală, plictiseală, idioţi, rutină, absurd, presiune prea mare, lipsă de perspective, de timp, de comunicare şi alte teme învecinate răzbat constant din conversaţii. În loc de bună ziua, ne povestim cât de rău ne simţim. E un fel de: "Ia tu energia mea negativă şi dă-mi-o pe a ta." Şi cam asta e tot, exersăm zilnic, cu mici pauze, şi ne dăm seama tot mai rar că lipsa de sens e cel mai mare ucigaş în serie al tuturor timpurilor. (Ne pierdem viaţa încercând să trăim)

[...] într‑o singură dimineaţă, la cinci ani şi patru luni după moartea Tătucului şi la treisprezece ani de la terminarea războiului, în urma câtorva pahare de tărie care s‑au prelungit cu nişte sticle de vin şi câteva beri la cârciuma din faţa căminului de nefamilişti, Ioşca devenea oficial locuitor al văii. Despre care nu ştia nimic.

- Dar nu transform fete în salamandre decât marțea. Norocul tău că e miercuri, ziua în care beau un pahar cu sânge de orfan la cină.

We, tribals, we have no history or historian to chronicle the wars we fought, number of people we killed. We have no King, no President and no prince or princess to nurture. We have no God or goddess to worship. It is air, water, fire, trees, rivers and land; our benefactors, we nurtured and take succour from.

Devenisem visător sub privirile ei încărcate de ură. Simțeam această ură ca pe-un drog care mă făcea melancolic, melancolie detașată, liniștită, asemănătoare celei care ne cuprinde când ne gândim îndelung la moartea noastră. Ei, da! Va fi și asta, așa suntem făcuți, să nu trăim la infinit, să nu devenim stupizi în exuberanțele noastre. O despărțire e o astfel de repetiție a morții cu avantajul enorm că totuși continuăm să trăim și să avem parte de multe bucurii simple, cum ar fi faptul uimitor de a merge pe jos, de a simți seara un fel de uitare de sine și de a ne părăsi lumii somnului, de a bea un pahar de vin și mai ales de a ne surprinde că mai putem să râdem, să mâncăm cu poftă și chiar să ne culcăm cu o femeie. Unii spun că asta înseamnă a supraviețui, că adică de fapt ai murit o dată și ești bun mort și acum faci doar umbră pământului. E adevărat, dar nu întru totul.

Am vrut, fa, să-l prind pe Hitler... Să-l leg c-o postoroncă și să-l port desculț prin tot satul și să-l opresc la toată casa unde a fost ucis câte-un om, și să rog pe gospodari să-i deie câte-o bucățică de mălai și un pahar de apă... Să-l port așa, până ce-oi rămânea cu funia în mână și cu umbra lui legată de dânsa. Ori, dacă vrei, jupuiam pielea de pe dânsul și-ți făceam ție ciuboțele, că el așa a făcut cu alții... Ha-ha-ha!... Ba nu, mai bine legam umbra lui și o aruncam cu tot cu curmei în Nistru, să se înece, de istov... Ha-ha-ha!... Am vrut să-l prind! și, dacă vrei să știi, chiar l-am prins, dar i-am dat drumu'.. Adică l-am scăpat din mâini... Ha-ha-ha!... L-am scăpat. Țineți-l, oameni buni! Iacătă-l! Țineți-l... Trece pe la porțile voastre încălțat și dezlegat... Prindeți-l...

Am trecut ieri prin sat. Uliţa pe care eu şi Petruţa ne jucam cu copiii vecinilor, mozoliţi şi rufoşi, dar care ascultau de ordinele noastre cuminţi şi blânzi ca nişte iezi, care ne prindeau viespi, cărora noi le legam o aţă de picior şi le puneam apoi să zboare, nu mai era atât de îngustă. Căsuţa bunicii, cu perdeluţele ei cu maci la ferestre, cu grădinuţa plină de sângele-voinicului, narcise şi zarnacadele nu mai e. Doar senzaţia unui parfum imprecis de lăcrămioare mi-a încolţit o lacrimă în ochi. De mult bunica ne-a lăsat şi s-a tot dus. Şi-n toţi aceşti ani, când fiecare, pribeag prin lume, a mai lunecat spre vreo amintire din vremea gutuilor şi merelor îngheţate, ne-am adunat puterile sărăcite şi-am încercat să readucem la viaţă poveştile de odinioară cu ruşi şi nemţi, fete frumoase şi flăcăi arătoşi, şi-am băut câte-un pahar de sufletul bunicii, lăsând să cadă în tăcere şi neuitare un strop de vin în ţarina ce-a înghiţit-o şi care-apoi ne-o înghiţi şi pe noi, după rost. Nici nucii unchieşi de pe uliţa strâmtă de altădată, nici lanurile de prorumb nu ne-or mai şti în marea noastră trecere în care doar Dumnezeu ne va fi martor... Bunica avea nume de floare, vol. 'Ardei iuti. Povestiri la imperfect.

pe lângă ce tratetază doctorii lor, un sfat foarte simplu: o aspirină pe zi, un kilometru de plimbare pe zi şi jumătate de pahar de vin seara.

Ordonez pastilele pe limbă. Sorin se repede înspre mine. Sufrageria modernă s-a întunecat dintr-odată. Momentul magic când fulgii de nea cad în sus. Obrazul mă arde. Stomacul mă înţeapă. Băutura din pahar s-a făcut şi mai grea. Și mai groasă. Băutura s-a făcut puroi. Mâna stângă mi-a înţepenit, iar ochii bulbucaţi au devenit imobili, pomeţii de culoarea ruşinii. Strânsoarea lui îmi înfloreşte pe chip un zâmbet mohorât. „Tu, Sorin, ai descoperit în nepăsarea Adinei, iubirea ce ţi-o port. Oricum, te plac, fiindcă eşti periculos şi trăieşti pe muchie de cuţit. Doar atât.” Pahare sparte. De data asta chiar s-a supărat. Uşa de la apartament trântindu-se de perete. Răul nu poate fi eliminat din lume. El vine natural, se naşte prin cezariană şi ia formele cele mai subtile. Răul e în mine. În nimeni altcineva.

Sunt un biet vârtej într-un pahar cu apă. Un umil observator. Un biet nomad, care-şi ia energia din traiectoriile altora. Admir oameni ale căror coloane vertebrale mă agaţă de luciditate, într-o disperată încercare de a ieşi perpetuu şi consecvent din mine. Sunt dezechilibrată emoţional. Fără echilibru. Fără idei. Fără ocupaţii. Mă ataşez ca un scai de tot ce prind. Serile de februarie sunt insuportabile, iar muzica mă deprimă. De aici decurg atacurile de panică şi tremurul fizic ce mă însoţeşte zi de zi. Şi apoi sentinţa: sunt un om ordinar cu pretenţii de artist neînţeles.