“
Încercuiesc ciocănitoarea verde în zona ei cea mai vulnerabilă: gâtul. Apoi se aşază în poziţie de tir apropiat. Abdomenele lor ţintesc zburătoarea. Foc! Artileristele propulsează cu toată puterea sfincterelor jetul de acid formic superconcentrat.
Pasărea are brusc impresia neplăcută că cineva îi strânge gâtul cu un fular de ace. Se zbate, vrea să se elibereze. Dar a înaintat prea mult. Are aripile prinse în pământul şi rămurelele domului. Îşi lansează din nou limba pentru a ucide cât mai multe dintre aceste adversare minuscule.
Alte luptătoare iau locul primului val. Foc! Ciocănitoarea verde are o tresărire. De data asta nu mai sunt ace, ci ţepi. Loveşte nervoasă cu ciocul. Foc! Acidul, ţâşneşte din nou. Pasărea tremură, începe să respire cu greutate. Foc! Acidul îi roade nervii şi e complet imobilizată.
Tirul încetează. De peste tot, luptătoare cu mandibule mari se năpustesc să muşte din rănile făcute de acidul formic. În acelaşi timp, o legiune se deplasează în exterior, pe ceea ce a mai rămas din dom, reperează coada animalului şi începe să foreze partea cea mai odorantă: anusul. Genistele lărgesc repede orificiul şi pătrund în măruntaiele păsării.
Prima echipă a reuşit să despice pielea gâtului. Când încep să curgă primele picături de sânge roşu, emiterea feromonilor de alarmă încetează. Partida e câştigată. Deschizătura gâtului e din ce în ce mai largă şi prin ea se reped batalioane întregi. În laringele animalului mai sunt încă furnici vii. Se trece la salvarea lor.
Apoi luptătoarele pătrund în interiorul capului, căutând orificiile care le vor permite să ajungă la creier. O lucrătoare găseşte o trecere: carotida. Trebuie însă reperată direcţia bună: cea care merge de la inimă la creier, nu invers. Iat-o!
Patru lucrătoare sparg canalul şi se aruncă în lichidul roşu. Duse de curentul cardiac, temerarele sunt în curând propulsate până la emisferele cerebrale. Sunt gata să sape în materia cenuşie.
Ciocănitoarea verde, înnebunită de durere, se tăvăleşte la dreapta şi la stânga, dar nu are nici un mijloc de a se opune tuturor acelor invadatori care o tranşează din interior. Un pluton de furnici pătrunde în plămâni şi aruncă acid. Pasărea tuşeşte cumplit.
Altele, un întreg corp de armată, pătrund în esofag pentru a face joncţiunea în sistemul digestiv cu colegele lor care au intrat prin anus. Acestea din urmă escaladează cu rapiditate intestinul gros şi distrug în trecere toate organele vitale aflate la îndemâna mandibulelor. Scormonesc carnea vie aşa cum obişnuiesc să scormonească pământul, luând cu asalt, pe rând, pipota, ficatul, inima, splina şi pancreasul, ca pe nişte fortăreţe.
Se întâmplă ca un val neaşteptat de sânge sau de limfă să înece câţiva indivizi. Aşa păţesc însă numai neîndemânaticele care nu ştiu unde şi cum să taie.
Celelalte înaintează metodic prin cărnurile roşii şi negre. Ştiu să se eschiveze înainte de a fi strivite de un spasm. Evită să se atingă de zonele pline de bilă sau de acizi digestivi.
Cele două armate se întâlnesc până la urmă în dreptul rinichilor. Pasărea nu a murit încă. Inima ei, crestată de lovituri de mandibulă, continuă să trimită sânge prin conductele sparte.
Fără să se aştepte ultima suflare a victimei, şiruri de lucrătoare îşi trec din mână în mână bucăţile de carne încă palpitânde. Nimic nu rezistă micilor chirurgi. Când încep să taie bucăţile de creier, ciocănitoarea verde are o convulsie, ultima.
”
”