Psihic Quotes

Nu esti un psiholog bun daca tu insuti nu esti un subiect de studiat daca materialul tau psihic nu ofera zilnic o complexitate si un inedit care sa excite curiozitatea ta continua. Nu te poti initia in misterul altuia daca tu insuti n-ai un mister in care sa te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atat de nefericit incat sa pricepi fericirea si atat de rafinat incat sa poti deveni oricand barbar ... Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempla pe sine in fiecare momentu si care in celelalte vieti vede numai oglinzi.

- Te iubesc foarte mult.. dar undeva, lipsește ceva. - Unde? întrebă ea privindu-l. -O, înăuntru, în mine. Eu ar trebui să mă rușinez.. sunt un olog psihic.

Artă de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să-ți dea cheia misterelor pshice, a structurilor diferențiale ale vieții sufletești. Nu ești un psiholog bun dacă tu însuți nu ești un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate și un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poți iniția în misterul altuia, dacă tu însuți n-ai un mister în care să te inițiezi.

Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? În scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor şi o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălţime şi un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial îşi pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăşte această nelinişte aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Şi toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanţă. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziţie; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de nelinişte când omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grad de omenie. Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.

O femeie sexy - și nu e nimic rău în asta - este acea femeie care inspiră dorință, cu sau fără voia ei, unor categorii foarte largi și foarte variate de bărbați, de la vlădică până la opincă. Tu ești prea deșteaptă, prea rațională, prea puțin interesată de amor ca fenomen în sine pentru a lua în seamă ce inspiri bărbaților care nu te interesează. Atracția spre tine a celor care te interesează e complicată și de elementul psihic, de-asta e derutantă.

M-am născut să mă răzvrătesc împotriva tuturor normelor sociale și iată ce am făcut din mine: o femeie plină de bube, atât pe chip cât și pe psihic, o paria, alături de care nimeni nu poate sta fără să se ardă, o criminală, o infractoare, o hoață de suflete.

De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.

O funcționare incorectă a psihicului poate dăuna în mare măsură corpului, după cum, invers, o suferință fizică poate să atragă participarea la suferință a sufletului; căci sufletul și corpul nu sunt ceva separat, ci sunt mai degrabă una și aceeași viață. Astfel, rareori există o boală a corpului care să nu fie complicată psihic, chiar dacă nu este determinată psihic.

Dacă psihicul omului este ceva, atunci el este imprevizibil de complicat și de o varietate nelimitată, căreia nu-i cu putință să-i faci față cu o simplă psihologie a pulsiunilor. Nu pot decât să stau privind tăcut, în cea mai profundă admirație și venerație, în fața adâncurilor și înălțimilor naturii psihice, al cărei univers inspațial ascunde o bogăție incomensurabilă de imagini pe care milioane de ani de dezvoltare vie le-au acumulat și le-au condensat organic.

Prin metoda asocierii libere si prin tehnica de interpretare care i se adauga, psihanaliza reuseste sa faca un lucru care nu parea pre important din punct de vedere practic, dar care trebuia in realitate sa duca la o pozitie si o valorificare cu totul noi in evolutia stiintei. A devenit posibil sa se dovedeasca ca visurile au un sens si sa se ghiceasca acest sens. In antichitatea clasica, visurile erau considerate adesea previziuni ale viitorului; stiinta moderna nu voia sa auda de visuri, le lega de domeniul superstitiei, declarandu-le un simplu act «corporal», un soi de tresarire a vietii psihice, de altfel adormite. Parea sa fie exclusa posibilitatea ca un savant care a facut deja lucrari stiintifice serioase sa poata aparea ca un «interpretator de visuri». Dar din moment ce nu era luata in seama dispretuirea visului si era tratat ca un simptom nevrotic neinteles, ca o idee deliranta sau obsesiva care, indepartandu-se de continutul sau aparent, lua ca obiect al asocierii libere imaginile sale izolate, atunci se ajungea la un cu totul alt rezultat. Se ajungea prin urmatoarele asocieri ale celui care visa, la constientizarea unor ansambluri de ganduri care nu mai puteau fi numite absurde sau confuze, care corespuneau unui act psihic de mare valoare si ale carui vis manifest nu era decat o traducere deformata, trunchiata sau rau inteleasa, cel mai adesea o traducere in imagini vizuale. Aceste ganduri latente ale visului contineau sensul visului, continutul manifest al visului nefiind decat o iluzie, o fatada de unde putea pleca asocierea cu adevarul dar nu si interpretarea.

Înţelegem poate cel mai bine inconştientul, concepându-l ca pe un organ natural cu o energie productivă specifică. Dacă produsele sale nu sunt receptate de conştiinţă, ca urmare a refulărilor, apare un fel de retro-stază. o inhibiţie nefirească a unei funcţii oportune, la fel ca atunci când bila, produsul natural al funcţiei hepatice, este împiedicată să se verse în intestin. Ca urmare a refulării apar scurgeri psihice false. După cum bila trece în sânge, tot aşa conţinutul refulat iradiază în alte zone sufleteşti şi fiziologice. În isterie sunt perturbate în special funcţiile fiziologice, în alte nevroze ca fobii, obsesii şi nevroze obsesionale sunt perturbate mai ales funcţiile sufleteşti, inclusiv visele.

Tot ceea ce experimentez este de natură psihică. Chiar şi durerea fizică este o imagine psihică reprodusă pe care o experimentez; toate senzaţiile, pe care mi le impune o lume de lucruri impenetrabile ce umplu spaţiul, sunt imagini psihice care reprezintă, doar ele, experienţa mea nemijlocită, căci doar ele sunt obiectul conştiinţei mele. Da, psihicul meu modifică şi falsifică într-o asemenea măsură realitatea, încât am nevoie de auxiliare artificiale spre a putea să constat ce sunt lucrurile din afara mea, să constat că de pildă un sunet este o vibraţie de lumină de o anumită frecvenţă, iar culoarea o anumită lungime de undă a luminii. Suntem în asemenea măsură învăluiţi în imagini psihice, încât nici nu putem pătrunde în esenţa lucrurilor din afara noastră. Tot ceea ce putem şti constă în materie psihică. Psihicul este esenţa cea mai reală căci este singurul lucru nemijlocit.

Visele pot produce imagini asemănătoare unor mari catastrofe. Ele prezintă toate stadiile de dezintegrare personală, astfel încât se poate spune fără exagerare că visătorul este în mod normal tulburat psihic sau că nebunia este un vis care a apărut în locul conștiinței normale. Nu este o metaforă să spunem că nebunia ar fi un vis devenit ”realitate”. Fenomenologia visului și cea a schizofreniei sunt aproape identice, firește cu o anumită diferență; căci una apare în mod obișnuit în timpul somnului, cealalaltă face ca starea trează sau conștientă să se tulbure. Și somnul este un ”abaissement du niveau mental”, care duce la o uitare mai mult sau mai puțin completă a Eului. Mecanismul psihic, care cauzează stingerea și dezintegrarea conștiinței în timpul somnului, este, prin urmare, o funcție normală, aproape subordonată voinței. La schizofrenie se pare că această funcție ar fi fost declanșată pentru a provoca o stare asemănătoare somnului, în care conștiința este redusă la nivelul viselor sau visele sunt atât de intensificate, încât ajung să fie egale cu conștiința. - Psihogeneza bolilor spiritului

Acest fapt particular permite să tragem concluzii referitoare la "localizarea" animusului şi animei în cadrul structurii psihice: ele trăiesc şi funcţionează în mod evident în straturile mai adânci ale inconştientului, mai cu seamă în acel strat filogenetic profund pe care l-am numit inconştientul colectiv. Această localizare explică mult din stranietatea lor: ele aduc o viaţă psihică necunoscută, ce ţine de un trecut îndepărtat, în conştiinţa efemeră. Este spiritul strămoşilor noştri necunoscuţi, felul lor de a gândi şi a simţi, felul lor de a trăi experienţa vieţii şi lumii, a zeilor şi oamenilor. Realitatea acestor straturi arhaice este probabil rădăcina credinţei în reîncarnare şi în amintirile unor "existenţe anterioare". Aşa cum corpul omenesc constituie un fel de muzeu al istoriei sale filogenetice, tot aşa şi psihicul. N-avem niciun motiv să presupunem că structura specială a psihicului este singurul lucru de pe lume care nu are o istorie dincolo de manifestările sale individuale. Nici conştiinţei noastre nu i se poate nega o istorie care cuprinde vreo cinci mii de ani. Numai conştiinţa Eului are tot mereu un început nou şi un sfârşit timpuriu. Dar psihicul incoştient nu este doar infinit de vechi, ci are şi posibilitatea să crească într-un viitor la fel de îndepărtat. El formează species humana şi este o parte componentă a ei, la fel ca şi corpul care, deşi ca individ este efemer, din punct de vedere colectiv este de o vârstă incomensurabilă.

Departe de a fi o lume materială, realitatea este mai mult o lume psihică ce permite doar concluzii indirecte şi ipotetice privind natura materiei reale. Doar psihicul are o realitate nemijlocită, şi anume orice formă de psihic, chiar şi reprezentările şi gândurile ireale care nu se referă la nicio exterioritate. Numind aceste conţinuturi imaginaţie sau delir, nu le ştirbim cu nimic eficacitatea, ba chiar nu există niciun gând "real" care ocazional să nu poată fi înlăturat de un gând "ireal", operaţie prin care acesta dovedeşte o forţă şi o eficienţă mai mare decât celălalt. Mai mari decât primejdiile fizice sunt efectele uriaşe ale reprezentărilor delirante, cărora conştiinţa lumii noastre ar vrea să le refuze orice realitate. Mult lăudata noastră raţiune şi voinţa noastră peste măsură de supraevaluată se dovedesc ocazional neputincioase în faţa gândului "ireal". Puterile lumii care stăpânesc necondiţionat asupra întregii omeniri sunt factori psihici inconştienţi şi tot ele sunt acelea care produc conştiinţa şi, în consecinţă, acea conditio sine qua non a existenţei în genere a unei lumi. Noi suntem covârşiţi de o lume care a fost creată de sufletul nostru. După asta se măsoară dimensiunea erorii pe care o face conştiinţa noastră occidentală atunci când îi atribuie sufletului doar o realitate derivată din cauze materiale. Mai înţelept este desigur Orientul, care consideră că în suflet este întemeiată esenţa tuturor lucrurilor. Între entităţile necunoscute ale spiritului şi materiei se află realitatea sufletului, realitatea psihică, singura realitate care ne este nemijocit cognoscibilă.

Este posibil ca în încercarea mea de descriere psihologică și psihopatologică a particularităților prizonierului de lagăr să fi lăsat impresia că ființa umană este complet și inevitabil influențată de mediu (în cazul acesta mediul fiind structura vieții de lagăr care-l forțează pe prizonier să-și adapteze conduita unui set specific de reguli). Dar cum rămâne cu libertatea umană? Omul nu-și păstrează libertatea spirituală de conduită și reacție la mediu? Să fie adevărată teoria conform căreia omul este doar produsul multor factori de mediu și al condiționărilor - fie ele biologice, psihologice sau sociologice? Omul este doar produsul accidental al acestora? Și, mai important, reacțiile prizonierilor în universul unic al lagărului de concentrare reprezintă o dovadă că omul nu poate scăpa de influența mediului? Că nu avem libertatea unor opțiuni când ne aflăm în situații de tipul acesta? Acestor întrebări le putem răspunde atât din experiență, cât și din principiu. Experiența din lagăr demonstrează că omul are capacitate de decizie asupra conduitei sale. Există suficiente exemple, adesea de natură eroică, care arată că apatia poate fi depăsită și iritabilitatea, suprimată. Omul își poate conserva o urmă de libertate spirituală, de independență a minții, chiar și în condiții de stres psihic și fizic teribil. Noi, cei care am trecut prin lagăre, ne amintim de cei care mergeau din baracă în baracă ca să-i consoleze pe ceilalți, oferindu-le și ultimul lor colț de pâine. Poate că nu au fost numeroși, dar existența lor atestă faptul că un om poate să piardă orice, în afară de un singur lucru: ultima dintre libertățile umane - alegerea răspunsului în orice situație, alegerea felului propriu de a reacționa. Iar de decizii ne loveam mereu. Orice zi și orice oră din zi ne punea în fața unei decizii, decizia de a ne conforma sau nu forțelor care amenințau să ne vitregească de sentimentul individualității și al libertății interioare, care determinau dacă suntem sau nu doar o jucărie a circumstanțelor, decizia de a renunța la libertate și demnitate pentru a fi modelați în forma tipică a deținutului. Privind din perspectiva asta, reacțiile mentale ale prizonierilor din lagărele de concentrare nu pot fi reduse la expresia condițiilor fizice și sociale. Deși lipsa somnului, a hranei și diferitele surse de stres mental ar putea sugera că prizonierii erau înclinați spre anumite tipuri de răspuns, la o analiză finală devine limpede că prizonierul se transforma pe sine mai degrabă pornind de la o decizie interioară, nu doar din pricina influenței condițiilor de viață din prizonierat. Prin urmare, și în aceste condiții, orice om este liber să decidă ce vrea să devină - mental și spiritual. Dostoievski a spus cândva, „Un singur lucru mă înspăimântă: să nu mă ridic la înălțimea suferințelor mele.” Mi-am amintit de multe ori cuvintele sale când i-am întâlnit pe martirii lagărelor, pe cei al căror comportament, suferință și moarte stau mărturie că omul nu poate fi jefuit de libertatea lui interioară. Despre aceștia putem spune că s-au ridicat la înălțimea suferinței lor; că felul în care și-au dus crucea a fost cu adevărat o victorie interioară. Tocmai această libertate interioară - ce nu-i poate fi luată niciunui om - conferă sens și rost vieții.

Dar care este calvarul principal și fundamental? Unde este străcalvarul cărții? Unde ești, strămumă a chinurilor? Cu cât pătrund mai adânc, cu cât cercetez și asimilez mai mult, cu atât văd mai limpede că de fapt chinul principal, fundamental, socotesc eu, este pur și simplu chinul proastei forme, a prostului exterieur, altfel spus, calvarul exprimării, al minei, al mutrei – da, acesta este izvorul, obârșia, începutul și de aici decurg armonios toate celelalte suferințe, extazieri și frământări. Sau poate mai degrabă ar trebui spus că principalul, fundamentalul chin nu este altceva decât suferința născută din limitele impuse de altcineva, din aceea că ne sufocăm și ne înăbușim în marginea strâmtă, îngustă, rigidă a altui om despre noi. Ori poate că la baza cărții mele stă chinul fundamental și ucigător al verdeții subumane, al mugurilor, frunzelor, bobocilor, sau chinul dezvoltării și al subdezvoltării ori poate suferința nemodelării, neformării până la capăt ori chinul creării eului nostru de către altcineva, chinul violentării fizice și psihice calvarul tensiunilor umane dinamizatoare chinul deviației și chinul nelămurit îndeajuns al deviației psihice, frământarea secundară a luxației, torsiunii și ratării psihice chinul nesfârșit al infidelității, chinul falsității cazna automată a reflexului și automatismului chinul simetric al analogiei și chinul analog al simetriei chinul analitic al sintezei și chinul sintetic al analizei ori poate calvarul unor părți ale trupului și al perturbării ierarhiei membrelor suferința infantilismului blajin a poponelului, pedagogiei, a școlirii și școlii inocenței și naivității nemângâiate îndepărtării de realitate himerei, amăgirii, nălucirii, ficțiunii, aiurelii a idelismului superior, a idelismului inferior, obscur și camuflat a contemplației de mâna a doua ori poate chinul bizar al mărunțișurilor, al mărunțirii chinul candidării chinul aspirării chinul aplicării ori poate pur și simplu calvarul mobilizării și încordării peste putință și de aici calvarul neputinței generale și particulare zbuciumul infatuării și lingușirii suferința umilinței chinul poeziei superioare și a celei inferioare ori calvarul surd al impasului psihic calvarul fals al răstălmăcirii, insinuării, al procedeelor nepermise ori poate calvarul vârstei în sens particular și în sens general chinul demodării chinul modernității suferința rezultată din apariția unor noi pături sociale chinul semiintelectualilor chinul neintelectualilor chinul intelectualilor ori pur și simplu chinul indecenței micii intelectualități durerea prostiei înțelepciunii sluțeniei frumuseții, farmecului, grației sau poate calvarul logicii ucigătoare și al consecvenței în prostie zbuciumul recitării disperarea imitării calvarul plicticos al sfârșitului și al repetărilor nesfârșite ori poate hipomaniacalul chip hipomaniacal inexprimabilul calvar al inexprimării durerea nesublimării durerea degetului unghei dintelui urechii calvarul cumplitei coordonări, al dependenței, al întrepătrunderii reciproce, al subordonării tuturor chinurilor și tuturor părților, precum și chinul a o sută cincizeci și șase de mii trei sute douăzeci și patru și jumătate de alte cazne, fără să mai punem la socoteală femeile și copiii, cum ar spune un vechi autor francez din secolul al XVI-lea.

„Să fim atenți în tot ceea ce facem”, asta auzeam adesea de la bunica. Orice acțiune făcută împotriva sufletului tău sau a sufletului unui alt om are o contraacțiune care la un moment dat își stabilește echilibrul. Fiecare durere se achită. Adesea ne văicărim, ne lamentăm. Există o tonalitate de jale care ne definește la vârsta imaturității... neavând niciun corespondent în vârsta organică. Credem că, atunci când avem glasul subțire, puțin pițigăiat, afectat... chemăm mai ferm îngerii. Credem că dacă suferința se strigă cu voce tare, dispare. Îi cerem atenției celuilalt să ne fie cârjă fără a modifica nimic în noi înșine. Ne facem curaj ascunzând gunoiul sub pat și după ani de zile ne minunăm câți șobolani s-au strâns în suflet și ne rod. Nimic nu rămâne neplătit. Avem întotdeauna opțiunea suferinței noastre. Dacă rămânem în ceea ce ne face rău, rămânem pentru că asta alegem noi, nu celălalt. Ce ne rănește de fapt? Ne doare lipsa noastră de rigoare. Ne simțim vinovați pentru decizii întârziate, nu pentru efectul lor întârziat. Starea de vinovăție este ca starea de contemplare. În sine. Cel mult poate să ne îmbolnăvească. Bolile noastre sunt neputințele noastre. Avem minți și suflete șchioape, ne ologim prin neasumare. Cum să te revolți împotriva a ceva ce tu singur ai generat? Te superi că ți-a luat lopățica, în timp ce Dumnezeu te așteaptă secundă de secundă să pierzi cu El veșnicia. Viața nu face altceva decât să-ți răspundă la ceea ce alegi. Îți dă situațiile pe care le ceri. Acțiunea este o opțiune, se presupune că mai avansată decât gândul sau emoția. Acțiunea ar trebui să fie efectul unui gând așezat și al unor emoții controlate pentru ca ea să fie asumată. Cum să mă supăr pe celălalt pentru ceea ce nu sunt în stare să fiu eu? E ca și cum îl trag la răspundere pentru că mă lasă să greșesc. E firesc să mă lase să aleg. Nimeni nu poate să aleagă în locul meu. Viața mea este suma alegerilor mele. Cum să-i spun celuilalt că îl mint pentru că nu-mi permite să-i spun adevărul și că toate gesturile pe care le face înspre mine cer exact minciuna pe care o ofer? Dacă aleg de bunăvoie să fiu complice la frica și neputința celuilalt, nu pot să-l învinovățesc pe celălalt pentru alegerea mea. Nu suntem prizonierii nimănui. Coliviile sunt create de noi înșine, în mintea noastră și ne place să credem că ele există și în realitate. Realitatea esențială, realitatea simplă a întâlnirii cu Dumnezeu nu are timp de colivii și nici de coșuri de protecție. Cu noi sau fără noi, închiși în propriile viziuni și fantasme, viața curge, universul își vede de treaba lui, celulele, moleculele, energia sunt într-o permanentă mișcare, într-o devenire nestingherită și nu au nici cea mai mică problemă să ne ignore și să nu se oprească pentru digestia micilor noastre intrigi romanțioase. Dacă aleg să mă îmbolnăvesc de lașitate împreună cu tine, este alegerea mea. Dacă vreau să stau în mizerie, stau pentru că aleg eu. Cine poate să aleagă cu adevărat pentru celălalt? Nimeni. Alegem pentru celălalt atunci când suntem lăsați să o facem. Fără a avea nici cel mai mic drept real în acțiunea asta. Dacă vreau să mă pun în situații care îmi provoacă suferința, este opțiunea mea. Nu pot să sufăr pentru că celălalt a reacționat altfel decât am avut eu nevoie. Pot să-i cer celuilalt să-mi dea ce vreau, dar să-i las opțiunea să nu-mi dea dacă nu poate. Nu pot să mă maltratez psihic și emoțional, să mă devorez cu gânduri, să mă intoxic cu ură, revoltă, răzbunare și să consider că toate astea le fac din cauza celuilalt. Încărcându-l pe celălalt cu responsabilitatea asta nu mă descarc pe mine cu nimic. Asumarea este singura realitate în care putem să știm cine suntem. Și, dacă suntem într-o situație care ne face rău, nu-i cerem celuilalt să ne scoată din ea. Pentru că nu celălalt ne-a băgat în ea. Dacă trăim ceea ce nu ne trebuie, noi hotărâm și tot noi oprim. Nu e vina nimănui când trăim altceva decât ceea ce avem nevoie.

Psihanaliza nu poate avea ca efect decât aducerea la suprafață, făcându-le conștiente, a acelor „ținuturi mlăștinoase” ale ființei ce alcătuiesc ceea ce e numit „subconștient”; putem presupune, de altfel, că această ființă este deja șubrezită psihic pentru că, dacă nu ar fi așa, ea nu ar simți nevoia să recurgă la un tratament de acest gen. Ea este, așadar, cu atât mai puțin în stare să reziste acestei „coborâri”, riscând să se prăbușească iremediabil în acest haos al forțelor tenebroase dezlănțuite în mod imprudent; dacă totuși ajunge să scape, ea va purta cel puțin, de-a lungul întregii sale vieți, o amprentă ce va fi înlăuntrul ei ca un „stigmat” de neșters (...) Această pretinsă „coborâre în Infern” , neurmată de nicio „urcare”, e doar o „cădere în mlaștină”, conform simbolismului folosit în anumite mistere antice (...) În „coborârea în Infern”, ființa epuizează definitiv anumite posibilități inferioare pentru a se putea înălța apoi la stările superioare; în „căderea în mlaștină”, dimpotrivă, posibilitățile inferioare o iau în stăpânire, o domină și sfârșesc prin a o înghiți cu totul.

Există în fiecare bărbat și în fiecare femeie o parte din ei înșiși care refuză să accepte că, în orice poveste de iubire, Moartea trebuie să-și aibă partea sa. Pretindem că putem iubi fără ca iluziile noastre despre iubire să moară. Pretindem că putem merge mai departe fără ca așteptările noastre superficiale să piară. Ne amăgim că putem continua fără ca entuziasmul și elanurile noastre să se stingă vreodată. Or, în iubire, din punct de vedere psihic, totul se destramă - totul. Eul nici nu vrea să audă, dar așa trebuie să fie, iar omul înzestrat cu o natură profundă, sălbatică, este incontestabil înclinat să accepte. Ce moare? Mor iluziile, așteptările, moare dorința imensă de a avea totul, de a lua doar frumosul... Și cum întotdeauna iubirea provoacă o descindere în natura Moarte, înțelegem de ce sunt necesare stăpânirea de sine și un spirit puternic. Când ne angajăm să iubim, ne angajăm totodată se readucem la viață esența Femeii-schelet și învățăturile sale.

Justiția poveștilor, ca și cea a psihicului profund, răsplătește bunătatea arătată celor care par inferiori și pedepsește refuzul de a fi buni cu cei lipsiți de frumusețe. La fel se întâmplă și cu marile sentimente, cu iubirea. Când ne deschidem și atingem nefrumosul, suntem răsplătiți. Când disprețuim nefrumosul, ne izolăm de viața reală și rămânem afară în frig. Pentru unii dintre noi este mai ușor să avem gânduri frumoase, înalte, să ne apropiem de ceea ce literalmente ne transcende, decât să atingem ceea ce nu e pozitiv, să-i acordăm ajutor și asistență. E mult mai ușor, așa cum arată și povestea, să alungăm nefrumosul, și chiar să ne simțim îndreptățiți. Aceasta e problema cu Femeia-schelet. Ce este nefrumosul? Foamea noastră secretă de a fi iubiți este nefrumosul. Atitudinea noastră lipsită de loialitate și devotament este respingătoare, sentimentul separării noastre de suflet este dezagreabil, excrescențele noastre psihice, defectele noastre, neînțelegerile și fanteziile noastre infantile, toate acestea sunt nefrumosul. În plus, cultura noastră consideră că nefrumosul este natura viață-moarte-viață, cea care creează, distruge și creează din nou. Să descâlcim oasele Femeii-schelet înseamnă să înțelegem și să corectăm această eroare conceptuală; înseamnă să înțelegem că iubirea nu-i doar un pat de roze; înseamnă să ne simțim reconfortați, nu înfricoșați, în întunericul regenerator; înseamnă să punem balsam pe vechile răni; înseamnă să ne schimbăm modul de a fi și de a vedea pentru a reflecta sănătatea, nu slăbiciunile sufletului. Pentru a iubi, trebuie să atingem femeia fundamentală, toată numai oase și nu tocmai frumoasă, descâlcind pentru noi înșine sensul naturii viață-moarte-viață, punându-i oasele la locul lor și îngăduindu-i să trăiască din nou. Nu ajunge să aducem subconștientul la suprafață, nici s-o târâm din întâmplare pe Femeia-schelet până în casele noastre. Dacă ne temem de ea, dacă o disprețuim prea mult timp, evoluția iubirii se oprește. Descâlcind misterul Femeii-schelet, începe să se risipească vraja, adică frica noastră de moarte, de moartea veșnică. Din punct de vedere arhetipal, a descâlci ceva înseamnă a străbate un labirint și a coborî în lumea subpământeană sau acolo unde lucrurile sunt relevate într-un mod complet nou. Trebuie să trecem printr-un proces care la început pare întortocheat, dar care, în realitate, este modelul unei profunde reînnoiri. În povești, desfacerea unui nod sau a unei curele, dezlegarea sau descâlcirea este semnul că începem să înțelegem ceva ce până atunci ne era inaccesibil, să-i înțelegem aplicațiile și utilitatea; este semnul că suntem pe cale să devenim asemeni unui mag, o ființă înțeleaptă.

Deși este util să comunicăm chiar și cu grupurile cărora nu le aparținem și este important să căutăm să fim amabile, este deopotrivă esențial să nu facem eforturi exagerate și să nu ne imaginăm că, dacă ne comportăm cum se cuvine și reușim să ascundem toate pornirile și crispările creaturii sălbatice din noi, vom putea trece drept niște doamne educate, modeste, rezervate și supuse. Acest comportament, această dorință a eului de a se integra cu orice preț, distruge legătura noastră cu Femeia Sălbatică din psihic. Și atunci, în locul unei femei pline de viață, vom avea o femeie drăguță, căreia i-au fost smulse ghearele. O femeie binecrescută, plină de bune intenții, nervoasă, râvnind să fie perfectă. Dar este mult mai bine, mai elegant și infinit mai sănătos pentru suflet să fim ceea ce suntem, lăsându-i și pe ceilalți să fie ceea ce sunt.

Femeile înfruntă exilul și altfel. Ca și rățușca din poveste prinsă în gheața iazului, ele îngheață. Este cel mai rău lucru pe care-l poate face cineva. Răceala este sărutul morții pentru creativitate, pentru relații și pentru propria viață. Să fii de gheață nu este, așa cum cred unele femei, o izbândă. Este un act de furie defensivă. (...) A fi de gheață înseamnă a fi în mod deliberat insensibil față de sine, iar uneori, într-o măsură chiar mai mare, față de ceilalți. Deși este un mecanism de autoapărare, este nociv pentru psihic, pentru suflet, căci sufletul nu reacționează la ceea ce e înghețat. El preferă căldura. O atitudine rece stinge focul creator al unei femei, inhibă funcția creativă.

Dacă ați încercat să vă adaptați unui tipar și nu ați reușit, probabil ați avut noroc. Sunteți poate o exilată, dar sufletul vostru se află a adăpost. Când cineva încearcă să se adapteze și nu reușește, se produce un fenomen ciudat. Proscrisul, alungat fiind, este în același timp împins chiar spre adevăratele sale afinități psihice, oricare ar fi acestea - o materie de studiu, o formă de artă sau un grup de oameni. Este mai rău să rămânem alături de cei cu care nu avem nimic în comun decât să rătăcim o vreme, în căutarea afinităților noastre sufletești și spirituale. Niciodată nu e greșit să căutăm ceea ce ne lipsește. Niciodată. Nenorocirea e și ea bună la ceva. În exil, bobocul de rață se călește, se întărește. Nu dorim nimănui și din niciun motiv să treacă prin așa ceva, dar efectul este similar formării diamantelor prin presiunea aplicată carbonului - ea duce în final la o profunzime și o claritate impresionantă a psihicului. Este oarecum asemănător procedeului alchimic în care elementul brut, plumbul, este bătut și aplatizat. Deși exilul în sine nu este de dorit, el ne aduce un beneficiu neașteptat, căci darurile exilului sunt nenumărate. Loviturile primite elimină slăbiciunea, pun capăt lamentărilor, sporesc înțelegerea, amplifică intuiția, conferă o putere de percepție și o perspectivă la care persoanele „acceptate” niciodată nu vor putea ajunge. Psihicul sălbatic poate îndura exilul, în ciuda aspectelor lui negative. Exilul ne face să dorim încă mai mult eliberarea adevăratei noastre naturi și o cultură care să-i corespundă. Tocmai această dorință vie, acest dor mistuitor ne determină să ne continuăm căutările. Iar dacă nu reușim să găsim contextul cultural care să ne stimuleze, hotărâm atunci să-l creăm noi însene. Și asta-i minunat, căci, dacă noi îl creăm, celelalte femei vor apare prin miracol într-o zi, spunând cu entuziasm că l-au căutat dintotdeauna.

E foarte curios câtă milă inspiră defectele fizice și cât dispreț cele psihice. Toată lumea zice și nimeni nu zice , când toate astea sunt infirmități de pe urma cărora suferi la fel de mult ca și de pe urma infirmităților fizice. Un defect fizic îți dezechilibrează corpul și dezechilibrul ăsta se răsfrânge asupra sufletului. Efectele lui sunt deci împărțite. Gândește-te că defectele psihice zac numai în suflet. Îți dai seama ce infern trebuie să fie într-un suflet șchiop sau chior, sau amândouă la un loc, sau câte cât vrei?

Nedezvoltarea capacităţii de deschidere Cei mai mulţi dintre oameni vorbesc, dar nu comunică, în realitate, nu se deschid către ceilalţi. Vorbesc din interes, pentru a se elibera, pentru a se face remarcaţi, pentru a-şi aduce laude, pentru a domina, pentru a controla. Vorbesc din plictiseală, din obişnuinţă sau pentru că aşa fac toţi. Aproape niciodată nu vorbesc din iubire. Niciodată pentru a se încredinţa despuiaţi şi dezarmaţi în mâinile celuilalt. Dimpotrivă, a se deschide înseamnă, de cele mai multe ori, slăbiciune, ingenuitate. A se deschide nu e la modă. A devenit un tabu. în decurs de câteva decenii s-au schimbat barierele, tabuurile, interdicţiile. De mult, marele tabu era sexul. Astăzi toţi fac sex, cea mai înaltă şi cea mai intimă formă de comunicare, după părerea mea, şi nici măcar nu se cunosc. Nu comunică. Sau, mai bine zis, este folosit sexul, spaţiul prin excelenţă destinat comunicării, tocmai pentru a nu comunica. Lumea se teme de iubire. în iubire trebuie să te dezvălui. Să te deschizi. în totalitate. Dar aceasta produce teamă. Provoacă angoasă, ba chiar de-a dreptul teroare. Iubirea şi adevărata prietenie ne cer să ne lăsăm dezarmaţi, implică posibilitatea de a fi răniţi, luaţi în râs, ucişi în propriul Eu. De multe ori se trăieşte în mod distorsionat, deformat. Se observă doar ceea ce se doreşte: propriile fantasme, propria negativitate, nu realitatea adevărată, a noastră şi a celorlalţi. Atunci când lucrurile merg bine, ne credem îndrăgostiţi, dar nu iubim; ne credem prieteni, dar nu ştim ce este prietenia. Credem că suntem în relaţie cu ceilalţi, dar, de fapt, rămânem singuri şi închişi în noi înşine. Nu intrăm niciodată înăuntrul celuilalt, până la esenţa sa. Celălalt este obiectivat, poate este urât, venerat, dispreţuit, exaltat, dar aproape niciodată nu se intră în dinamicele psihice profunde care îl însufleţesc. S-a pierdut capacitatea de a deveni una cu celălalt. Nu se mai reuşeşte să se privească lumea cu ochii celuilalt. Se vede doar, şi în mod exclusiv, cu propria privire. Nu se mai suferă împreună. S-a uitat limbajul slăbiciunii, al simpatiei. Al omeniei. Şi aceasta falsifică totul. în mod iremediabil.

(...) un act psihic, cu cât este mai violent, cu atât e plasat mai jos în ierarhia sufletului, mai aproape de mecanismul corporal orb, mai departe de spirit. Şi, viceversa, pe măsură ce sentimentele noastre dobândesc o coloraţie tot mai spirituală, ele îşi pierd din violenţă şi din forţa mecanică. Totdeauna va fi mai violentă senzaţia de foame în cel flămând decât dorinţa de dreptate în cel drept.

Am refuzat sinuciderea din doua motive. Primul? Imi iubesc si imi respect mama. Ea mi-a facut cel mai frumos cadou posibil: viata. In ciuda anilor grei in care s-a straduit cum a putut sa ne creasca si sa ne tine langa ea cu gelozie, stiu ca, in felul ei, m-a iubit mereu. [...] Al doilea? N-am vrut sa le dau gardienilor satisfactia de a elibera celula inainte de termen. Daca erai doar un pic slab de inger, puteai ceda psihic. Totul era construit incat sa te impinga spre un colt, spre ultima limita.

Cat de ciudate sunt accesele astea de nebunie, cand mintea ti-e coplesita de otrava unei umilinte, a unei jigniri reale sau imaginare! In acele clipe nu mai e nici o diferenta intre tine si paranoicul autentic, care te taraste-n procese, care se cearta cu toata lumea, care-ti explica rabdator ca e urmarit de KGB, de CIA si de Mossad. El simte, probabil, permanent, ceea ce tu simti cateva ore sau cateva zile, cand ti s-a facut, ti se pare, o revoltatoare nedreptate. Fiecare gand si fiecare fapta a ta sunt deformate atunci de un torent de emotie chimica, de revarsarea in sange a unui venin psihic care nu-ti mai permite sa rationezi.

E xistă o categorie de oameni care, în căutarea soluţiilor de a-şi rezolva conflictele sau tulburările de la nivelul minţii lor, se refugiază în diferite forme de «spiritualitate». Doresc să renunţe la eul (ego-ul) lor, promovează bunătatea, iubirea, dăruirea de sine şi neagă conştiinţa oricăror gânduri sau pulsiuni care pot părea egoiste sau indezirabile. Ei cred că, adoptând un sistem de credinţe «spiritual», dacă îşi autoinduc diferite «trăiri» şi se îndepărtează de cele lumeşti, vor găsi pacea minţii şi vor evolua spiritual. Însă, din păcate, lucrurile nu stau aşa. Ceea ce reuşesc ei să facă este doar să împingă în inconştient toate problemele nerezolvate la nivelul psihicului lor, care vor găsi întotdeauna o cale să iasă la suprafaţă şi dacă nu se vor putea manifesta efectiv - furie, agresivitate, pulsiuni sexuale etc. -atunci vor găsi o cale fizică (somatică) - îmbolnăviri de diferite tipuri. Încercarea de a scăpa de problemele psihice prin metode «spirituale» nu este decât o fugă sau o amânare.

Întâlnesc frecvent persoane care sunt extrem de dependente de părerile şi feedback-urile celor din jur. Sunt ahtiaţi după laude, dupa feedback-uri pozitive, validări, încurajări şi alte astfel de cuvinte. Ei simt că au valoare şi sunt ok doar dacă ceilalţi le spun asta, iar dacă cineva nu le oferă acest «aer» de care au atâta nevoie cad în stări depresive şi au senzaţia de abandon sau de inutilitate. De cele mai multe ori, ei îşi ascund (chiar şi de ei înşişi) imaturitatea Eului sub masca sensibilităţii, fragilităţii sau a vulnerabilităţii şi au impresia că aceste atribute sunt dezirabile şi demne de laudă.O vorbă bună le face ziua frumoasă, iar un cuvânt care este spus poate pe un ton neutru sau mai direct, le aduce lacrimi în ochi şi îi tulbură profund la nivel emoţional. Acest tip de comportament este normal pentru un copil care este dependent emoţional de părinţii săi, însă nu se mai justifică la un adult, care are un simţ al Eului clar definit, care se cunoaşte pe sine şi funcţionează mai mult sau mai puţin independent de părerile celor din jur. Un adult, un om echilibrat emoţional şi psihic nu este dependent de părerile celor din jur: fie că cineva îl laudă sau îl «critică», în interiorul său rămâne la fel. Nu plânge, nu se enervează, nu îi creşte sau scade stima de sine în funcţie de opinia celor din jur, ci rămâne calm şi analizează în mintea lui ceea ce a spus celălalt şi abia apoi decide dacă sau ce răspuns să dea. Avem întotdeauna de ales: putem rămâne nişte copii din punct de vedere emoţional (şi psihic) sau putem să ne maturizăm, să ne cunoaştem pe noi înşine şi astfel să devenim independenţi în stările noastre emoţionale.

- Dacă te-ar întreba cineva cum ai concepe o existenţă fericită, ce ai spune? (...) - N-aş şti ce să-i spun. Să nu crezi că m-ai luat pe nepregătite. Mi-am pus şi eu de mult întrebarea asta şi-mi mai pun o întrebare: "Ce-aş face eu dacă-ntr-o zi m-aş vedea "preşedinta" - ca să nu găsesc alt titlu - "preşedinta" pământului?" Hegel spunea că să defineşti înseamnă să negi, cel puţin parţial. Ca să definesc o existenţă fericită, în a cărei existenţă eu nu cred - dar de ce să nu teoretizăm? - aş începe prin câteva negaţii: "O existenţă fericită este aceea în care nu există boli cronice, nu există sănătate şubredă, nu există probleme de conştiinţă insolubile, în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urâtă meseria pe care-o face, în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice". Dar, după cum vezi, cu definiţia asta n-am făcut altceva decât să dăm capra afară din casă, ca-n banc. Negaţiile astea îţi arată ce nu este o existenţă nefericită şi nicidecum ce este o existenţă fericită. Ţi-am spus că nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte, de orice. Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au un caracter programatic. Un om nu-şi poate planifica fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată. Poate lupta şi trebuie să lupte pentru acest echilibru. Multe dezechilibre pornesc din nemulţumirea oamenilor de-a trăi fără fericire. Majoritatea acestor oameni concepe fericirea ca pe-un element exterior lor. Ei aşteaptă fericirea ca pe-un dar din partea cuiva. O greşeală fundamentală. Fericirea, multă-puţină câtă este, e-n noi şi nu ne-o poate da cineva. Cineva nu poate decât să ne-o ia. Asta poate oricine şi cu mare succes.

Cantități infime și neimportante de informație pot avea efecte psihice subliminale formidabile, așa cum arată rămășițele diurne în vise. Și adevărul e că visăm cele mai teribile lucruri! Mare parte din zi nu este remarcată sau amintită, dar psihicul selectează din șuvoiul mediului și introduce în vis. Visul - o fabrică de reciclare a mediului, găsind valențe sufletești în gunoi. Visul - un artist ce studiază imagini din mediu pe care și le reamintește apoi în liniște.

În zilele noastre este penibil să îi spui că îl iubești. Și de ce să o faci când există mii de joculețe psihice, mii de cărți despre cum să-ți falsifici fericirea și să-ți manipulezi aproapele? Sinceritatea e demodată. Ferească 'Ăl de sus! Cum să știi exact cum stau lucrurile, cum să nu-ți complici existența cu scuze, minciuni, iluzii, psihologi și calmante?