Pe Motivational Quotes

Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.

Pe câte căi nu apucă și câte motive nu-și găsește inima pentru a ajunge acolo unde vrea ea

Din pacate, nu stiu sa le spun oamenilor pe care ii iubesc cat de mult ii iubesc. Imi ascund, dintr-o proasta pudoare, ori din timiditate, ori din mandrie prost inteleasa, ori din toate aceste motive la un loc, nevoia mea dureroasa de ei, recunostinta pentru tot ce mi-au dat, regretele pentru tot ce nu le-am dat eu. Aici este adevarata mea salbaticie. Cea mai grava. Cea mai trista.

Am cautat cu delicata sensibilitate peisajele frumoase; e singurul motiv pentru care am calatorit. Peisajele erau ca un arcus care canta pe sufletul meu, si anume acelea pe care nu le cita nimeni[...]

Am cautat cu delicata sensibilitate peisajele frumoase; e singurul motiv pentru care am caltorit. Peisajele erau ca un arcus care canta pe sufletul meu, si anume acelea pe care nu le cita nimeni[...].

- Ajutor! Ajutor! răcnea vocea, la vreo câțiva pași depărtare. - Dacă l-am salva pe bietul om? propuse Trencavel. - Nu îmi surâde ideea de a face munca paznicului de noapte, zise Mauluys cu răceală. Dar, în fine, dacă ți-e ție pe plac...

Pe lângă trupuri identice, și motive globale să fim fericiți... Mâinile astea să muncească pentru voi; să mă cocoșez pentru asta toată viața; picioarele astea să alerge pentru voi și eu să le încalț și să le oblojesc când mă lasă; mintea asta să gândească pentru voi și eu să scriu noaptea, când îmi cade capul de somn!

În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm cu voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai pofundă cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare.

Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor. Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.

That's not a particularly useful measure of your enemies, motive. If there's one thing I've learned, it's that harm done with explicit conscious intention of doing another person harm accounts for about two percent of all harm inflicted. That descriptor pretty much only applies to dictators in banana republics, serial killers, and PE teachers.

Popoarele, familiile, neamurile, toate ajung să se destrame dintr-un motiv sau altul. Oamenii apucă mereu pe căi greşite şi neînţelese, dar, în cele din urmă, tot acasă se întorc.

Ca să ai o societate motivată, trebuie să ai oameni motivați, iar pe oameni începi să-i motivezi încă din școală. Mai târziu va fi mai greu, deși nu imposibil.

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere. Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.

Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideraţii, ci numai în mirări. Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi apară veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă lumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate rezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza în viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie. Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie? Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic pe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de a descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenţă individuală de o deconcertantă finitate.

De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.

Din ce motiv o fată are temeri în prezenţa bărbatului?Din motivul care se numeşte intelect.Pentru că intelectul este negaţia însăşi a întregii existenţe feminine.Frumuseţea masculină,natura suprinzătoare a bărbatului etc,sunt mijloace bune pentru a face cuceriri,dar numai cu ele nu vei avea niciodată victoria totală.De ce?Pentru că te războieşti cu plinătatea forţelor unei fete tinere şi în acest domeniu ea este întodeauna cea mai tare.Acele mijloace pot s-o facă să roşească pe o fată,s-o facă să-şi plece ochii,dar niciodată să-i provoace acea angoasă indescriptibilă şi insidioasă care îi face frumuseţea atât de interesantă.

Oamenii își trăiesc toată viața ca și cum moartea n-ar exista și, cu toate astea, moartea e unul dintre cele mai puternice motive de a trăi (...) Ne e frică de moarte, dar, cel mai mult, ne e teamă că o să-i lovească pe alții, nu pe noi. Cea mai mare frica e ca o să ne ocolească. Și că o să ne lase singuri pe lume.

— Fericirea nu e pentru toţi, Cathy. — Ba sigur că e! Toţi ne naştem fericiţi. Pe drum, viaţa ni se mai murdăreşte, dar putem să o spălăm. Iar fericirea nu e exuberantă şi zgomotoasă, precum plăcerea sau bucuria. E tăcută, liniştită, suavă, e o stare interioară de satisfacţie ce începe prin a te iubi pe tine însuţi.

Țăranii, în orice caz cei cu oarecare stare, nu aveau niciun motiv să se lase atrași de ideologia comunistă: doreau să-și rotunjească proprietățile, nicidecum să le piardă; țăranii săraci, pe de altă parte, erau și teribil de incluți, mulți dintre ei analfabeți, așa încât prea puțini aveau tentații ideologice, comuniste sau de orice altă natură. [...] Nici n-aveau un nivel intelectual de natură să contracareze impactul ideologic al comunismului; „învățătura” comunistă s-a așezat la ei pe un teren virgin. Au fost ușor captați de comunism. Li s-a oferit o promovare socială aproape instantanee la care nici n-ar fi visat. Au avut și satisfacția de a vedea cum în timp ce ei urcă, alții, care față de ei fuseseră până atunci atât de sus, coboară sau se prăbușesc (e și asta o delectare care ține de latura mai puțin lăudabilă a psihologiei umane). S-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior.

Auzim adesea comentarii din partea parintilor, cum ca odraslele lor s-au razvratit impotriva eticii crestine, intreband de ce trebuie sa asculte de regulile parintilor lor. Unul din principalele motive pentru care se intampla acest lucru este ca parintii nu si-au instruit copii dintr-o perspectiva fundationala cu privire la ceea ce trebuie si ce nu trebuie sa faca. In cazurile in care copii vad regulile ca nimic mai mult decat opiniile parintilor lor, de ce sa le mai asculte? Este e diferenta enorna atunci cand parintii ii invata pe copii de la cea mai frageda varsta ca Dumnezeu este Creatorul si ca El a stabilit ceea ce este bine si ce este rau. Regulile vin de la Dumnezeu si prin urmare, trebuie respectate. Este imposibil sa zidesti o cladire fara sa-i asezi fundatii, insa aceasta este ceea ce incearca sa faca multi parinti in educatia copiilor lor. Rezultatele unor asemenea incercari sunt pretutindeni in jurul nostru - o generatie in care tot mai multi il resping pe Dumnezeu si absoluturile crestinismului.

Sa nu-ti renegi niciodata originile,oricate motive ai avea sa rosesti pentru ele.E o apostazie rusinoasa si de altfel fizic imposibila,o contradictie in termeni: e un refuz al indentitatii ,e ca si cum ai spune: "Eu nu sunt eu",lucru pe care,evident,il poti spune,dar care nu inseamna nimic-afara de cazul ca e o intorsatura retorica sau un paradox de circumstanta.

Sunt zile ce aduc în viața noastră împliniri, momente frumoase de neuitat și oameni noi, minunați...dar și zile în care pierdem oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu au reușit să ne însoțească mai departe pe drumul vieții noastre.Sunt zile irosite cu nimicuri, cu momente de adâncă tristețe, cu lamentări și cu oameni care ne irosesc timpul și sentimentele, dar sunt și zile trăite din plin.

Tudore, depinde ce te desparte de omul cu care vrei să te-mpaci. Faptul că partenerul tău, la un moment dat, ți-a preferat pe altcineva nu este un motiv să te oprească să te-mpaci. Aici n-ai de înfrânt decât un orgoliu de natură mai mult socială. Dacă însă omului cu care vrei să te-mpaci îi găsești uman niște defecte pe care nu i le poți tolera, e mai bine să nu mai încerci să peticești oala.

Dacă urmărim cu atenție istoria unei nevroze, dăm regulat peste un moment critic când s-a ivit o problemă care a fost evitată. Această evitare este o reacție atât de firească și de generală precum sunt lenea, comoditatea, lașitatea, anxietatea, neștiința și ignoranța care îi stau la bază. În fața a ceea ce e neplăcut, dificil și primejdios, șovăim de cele mai multe ori și pe cât posibil nu ne îndreptăm într-acolo. Consider că aceste motive sunt suficiente.

Dar, în toate acele dimineți de tristă întoarcere din vis, aveam ceva de care să mă prind, un motiv de înviorare: știam că voi evada în larg, pe coclauri, unde voi fi stăpân pe mine și liber să-mi aleg jocurile și isprăvile, animal zburdalnic, fără întrebări și nedumeriri. Era suficient s-o aud pe sora mică în curte, ca să mă regăsesc, să sar de sub plapumă, să-mi leg strâns brăcinarul larg al pantalonilor și să plec, cu ea de mână, printre bălării - amândoi îmbujorați și sprinteni, în soarele pe care-l bănuiam numai al nostru și al mărăcinilor.

실시간 정품인증가능합니다... 필요하신분들은 언제든 연락주세요^^ 사이트문의~홈피:hp2345.0pe.kr 카톡↔ghb8 ☎ 사이트문의~홈피:hp2345.0pe.kr 카톡↔ghb8 ☎ 사이트문의~홈피:hp2345.0pe.kr 카톡↔ghb8 ☎ 사이트문의~홈피:hp2345.0pe.kr 카톡↔ghb8 ☎ 사이트문의~홈피:hp2345.0pe.kr 카톡↔ghb8 ☎ 사이트문의~홈피:hp2345.0pe.kr 카톡↔ghb8 ☎ Lee was indicted on charges of driving a van near Cheonan Nadulmok on the Gyeongbu Expressway at 3:41 a.m. on Aug. 23, 2014, when he hit a truck parked on a shoulder road. His seven-month-old pregnant wife (then 24-year-old) died. Lee's wife had an insurance contract worth 9.5 billion won. So far, the combined delayed interest rate has exceeded 10 billion won. The court's judgment was widely mixed. The first trial acquitted him of the crime, saying, "Indirect evidence against the accused cannot prove the crime," and the second trial sentenced him to life imprisonment, saying, "The indictment is recognized given that he bought an additional 3 billion won in insurance two months before the accident." In May 2017, the Supreme Court sent the case back to the Daejeon High Court with the intent of innocence, saying, "The motive for the crime should be clearer, but it is not.

Stau întins în pat, cufundat în dulceaţa semisomnului. La ora şase, în prima fază a uşoarei treziri, întind mîna spre micul tranzistor aflat lîngă perna mea şi apăs pe buton. Se aud primele ştiri ale dimineţii... Abia izbutesc să disting cuvintele şi adorm din nou; în felul acesta frazele crainicilor se transformă în vise. E faza cea mai frumoasă a somnului, momentul cel mai încîntător al zilei: datorită radioului gust savoarea neîncetatelor mele adormiri şi treziri — acea sublimă legănare între starea de somn şi trezie, care, în sine, constituie un motiv îndestulător ca omul să nu regrete faptul de a se fi născut.

Moartea e un lucru de mirare. Oamenii își trăiesc toată viața ca și cum moartea n-ar exista și, cu toate astea, moartea e unul dintre cele mai puternice motive de a trăi. Unii dintre noi devin din timp conștienți de ea și trăiesc mai intens, mai încăpățânat, mai cu furie. Unii au nevoie de prezența ei constantă pentru a înțelege antiteza. Alții devin atât de preocupați de moarte încât ajung să o aștepte cu mult înainte ca ea să își anunțe sosirea. Ne e frică de moarte, dar, cel mai mult, ne e teamă că o să-i lovească pe alții, nu pe noi. Cea mai mare frică e că o să ne ocolească. Și că o să ne lase singuri pe lume.

Fraților, este important să nu vă mințiți pe voi înșivă. Cel care se minte pe sine însuși și se lasă pătruns de propria minciună ajunge să nu mai deosebească niciodată minciuna de adevăr și, treptat, chiar se înstrăinează de orice formă de adevăr, și de cel din interiorul său, și de cel din afară, din jur, pierzîndu-și totodată, stima față de sine și față de alții. Dacă nu respectă pe nimeni, încetează să mai iubească și atunci, pentru a-și umple timpul, se consacră plăcerilor trupești și patimilor, ajungând să aibă un comportament vicios și brutal, și toate acestea i se întâmplă pentru că ajunge să se mintă deopotrivă pe sine și pe ceilalți din jur. Cel care se minte pe sine devine suspicios și este primul care găsește motive de supărare. Nu-i așa că, uneori, e foarte plăcut să te superi? Cu toate că omul știe că nimeni nu l-a jignit cu ceva, că el însuși și-a inventat supărarea și a mințit pentru împodobirea exagerată a unei clipe, că a înflorit unele fapte ca să-și creeze un tablou cât mai convingător pentru sine, că s-a legat de un cuvânt și a făcut dintr-o boabă de linte un munte, este primul care se îmbufnează și se enervează doar ca să-și facă plăcere și ca să trăiască din plin această senzație de plăcere, ajungând, totodată, să devină dușmanul propriului adevăr.

Mai întâi, cred, împreună cu Schopenhauer, că unul dintre cele mai puternice motive ce conduc la artă şi ştiinţă este evadarea din viaţa de toate zilele cu asprimea ei dureroasă şi pustiul ei dezolant, din cătuşele propriilor dorinţe veşnic schimbătoare. Toate acestea alungă pe omul sensibil din existenţa personală în lumea contemplării obiective şi a înţelegerii; este un motiv comparabil cu nostalgia ce îl împinge pe orăşean, fără putinţă de împotrivire, din ambianţa sa zgomotoasă şi lipsită de perspectivă spre ţinuturile liniştitoare ale munţilor înalţi unde privirea se pierde în depărtări prin aerul liniştit şi pur şi se animă de contururi odihnitoare create, parcă, de eternitate. Acestui motiv negativ i se alătură unul pozitiv. Omul încearcă, într-un fel care să i se potrivească oarecum, să-şi creeze o imagine a lumii simplificată şi sistematică şi să treacă astfel dincolo de lumea trăirilor, în măsura în care năzuieşte să o înlocuiască, până la un anumit grad, prin această imagine. Este ceea ce face pictorul, poetul, filozoful speculativ şi cercetătorul naturii, fiecare în felul său. El strămută centrul de greutate al vieţii sufleteşti în această imagine şi în alcătuirea ei pentru a căuta astfel liniştea şi statornicia pe care nu le poate găsi în cercul prea strâmt al zbuciumatelor trăiri personale

Iubirea este explozia stării de bine provenite din interiorul meu. E momentul în care sunt așa de fericită încât soarele îmi pare mai strălucitor și parcă și griul cerului îmi pare mai luminos. Momentul în care mă trezesc zâmbind fără motiv. Când nebuniile mă cuprind și dansez cu veselia. Când nu îmi permit să mă supăr pentru a nu îmi strica starea de bine. Când dependența de persoana iubită e bolnăvicioasă. Când mergi aiurea pe stradă și lumea te privește ciudat dar tu ești prea extaziată ca să poți observa. Când abia ce te-ai despărțit de persoana iubită dar deja îți e dor de ea. Atunci când îl suni noaptea târziu doar pentru a-i auzi vocea. Momentul acela minunat că te pierzi la o singură privire de a lui și chiar și după un an reușește să te surprindă. Când te face să te îndrăgostești din nou și din nou de el, la fiecare întrevedere.

... dar in "Pivnita de ceapa" a lui Schmuh nu se gasea nimic de mancare si cine voia sa manance ceva trebuia sa mearga in alta parte, la Fischl si nu in "Pivnita de ceapa", fiindca aici nu se taia decat ceapa. Si de ce asa? Pentru ca pivnita se numea astfel si ce era cu totul iesit din comun pentru ca aceasta ceapa, ceapa taiata, cand o privesti cu atentie... nu, clientii lui Schmuh nu mai vedeau nimic sau doar unii dintre ei nu mai vedeau nimic, li se scurgeau ochii, nu pentru ca aveau inimile prea pline; caci unde scrie ca daca ti-e inima plina, trebuie sa iti planga ochii, unora nu le reuseste niciodata asa ceva, mai ales in deceniile din urma, de aceea secolul nostru se va numi candva, in viitor, secolul lipsit de lacrimi, desi a fost multa suferinta - si tocmai din acest motiv, din cauza lipsei lacrimilor, oamenii, cei care isi puteau permite, se duceau la "Pivnita de ceapa", se lasau serviti de patron cu o scandura de tocat, cu un cutit de bucatarie si cu o ceapa ordinara de camp sau gradina care-i costa douasprezece marci, o taiau atat de marunt pana ce sucul reusea. Ce reusea? Reusea ceea ce lumea si suferinta acestei lumi nu reuseau sa produca: omeneasca lacrima rotunda. Si atunci se puneau pe plans. In sfarsit se punea lumea, din nou, pe plans. Se plangea serios, dezlantuit, in toata legea. Apa curgea si lua totul cu ea. Apoi venea ploaia. Apoi cadea roua... Si dupa acea calamitate naturala de douasprezece marci si optzeci de pfenigi, oamenii satui de plans incep sa vorbeasca. Inca ezitand, mirati de propria lor limba goala, dupa ce savureaza ceapa, clientii pivnitei se predau vecinilor lor, acolo, pe lazile incomode imbracate in iuta, se lasa intrebati, isi schimba felul de a fi cum iti intorci paltonul.

Procesul conştiinţei nu este doar permanent însoţit, ci este adesea şi călăuzit, sprijinit şi întrerupt de procese inconştiente. Viaţă sufletească exista în copil încă înainte ca el să aibă conştiinţă. Chiar şi adultul mai spune şi face lucruri a căror semnificaţie poate că o află abia mai târziu - dacă chiar o va şti vreodată. Şi totuşi el le-a spus şi le-a făcut de parcă ar fi ştiut ce înseamnă. Visele noastre spun mereu lucruri care depăşesc înţelegerea noastră conştientă (motiv pentru care le putem folosi atât de eficient în terapia nevrozelor). Noi avem intuiţii şi percepţii din surse necunoscute. Suntem cuprinşi de angoase, capricii, intenţii, speranţe fără o cauzalitate vizibilă. Aceste experienţe concrete stau la baza acelui sentiment că ne cunoaştem insuficient pe noi înşine şi a acelei presupuneri penibile că s-ar putea să ne pregătim singuri surprize.

Când Platon se îndoia dacă locul femeii se află printre vietuitoarele înzestrate cu judecată sau printre cele lipsite de minte, voia doar să arate prostia nemăsurată a sexului frumos. Femeia e tot femeie, orice ar face, adică tot proastă, oricât s-ar strădui să se prefacă. Încă nu-mi vine a crede să fie femeile aşa de proaste încât să le supere cele ce am spus aici. Sunt doar de acelaşi sex cu ele, sunt Prostia. Dovedindu-le proaste nu le fac oare supremul elogiu? Şi, la o dreaptă cumpănire, ar trebui să vadă că mie, Prostiei, îmi datorează ele fericirea lor cu mult mai mare decât a bărbatilor. Nu eu le-am dat farmecele şi aţâţările, pe care cu drept cuvânt le socotesc ele mai de preţ decât orice şi care le ajută să-i înlănţuiască până şi pe cei mai crunţi tirani? De unde vine oare sluţenia bărbaţilor, cu pielea lor plină de păr, cu barba aceea ca o pădure, de par bătrâni şi în floarea vârstei? De la cel mai mare dintre vicii, înţelepciunea. Dimpotrivă, femeile au obraji catifelati, vorbă cristalină, piele netedă, tot atâtea semne ale unei tinereţi veşnice. Au ele vreo altă dorinţă în viaţă decât să placă bărbaţilor? Gătelile, sulemenelile, băile, dichisirea părului, parfumurile, mirodeniile şi toate celelalte care slujesc la înfrumuseţarea chipului, ochilor ori ascund beteşugurile, nu sunt inchinate acestui scop? Şi nu prostia le ajută pe femei să şi-l atingă? Dacă bărbaţii îndură fără crâcnire toanele femeilor, o fac ei oare din alt motiv decât pentru că aşteaptă ca ele să-i răsplătească dăruindu-le plăcere? Iar plăcerea e totuna cu prostia. Cine ia aminte la toate neroziile pe care le spune şi la toate prostiile pe care le săvârşeşte bărbatul care vrea să intre pe sub pielea unei femei nici că are nevoie de mai bună dovadă.

Poate că eşti un ratat. Sau poate că nu – dar dacă cumva eşti, aceasta nu înseamnă că trebuie să continui aşa. Poate că pur şi simplu ai un obicei prost. Poate că eşti o colecţie de habitudini nefaste. Oricum ar fi, chiar dacă au existat motive întemeiate ca să ajungi în această postură nefericită – pentru că ai fost nepopular sau umilit acasă sau la şcoală -, această situaţie nu mai este adecvată în prezent. Circumstanţele se schimbă. Dacă rămâi la pământ, cu comportamentul unui homar învins, oamenii îţi vor acorda exact acel statut de individ decăzut, şi bătrânul contor pe care îl împarţi cu crustaceele, localizat la baza creierului tău, îţi va acorda un loc inferior în ierarhia dominării. Apoi creierul tău nu va mai produce la fel de multă serotonină. Vei fi mai puţin fericit, mai anxios şi mai trist. Vei fi tentat să te dai bătut atunci când ar trebui să-ţi aperi drepturile.

Ţi-a fost dor de mine, Alina? Ţi-a fost dor de mine cât ai fost la palat? — În fiecare zi, i-am răspuns eu sincer. — Mie mi-a fost dor de tine în fiecare oră. Şi ştii care a fost partea cea mai rea? Că m-a luat complet prin surprindere. Mă trezeam că încercam să dau de tine, dar nu pentru vreun motiv anume, ci pur şi simplu din obişnuinţă, pentru că văzusem ceva şi voiam să-ţi povestesc sau pentru că voiam să-ţi aud vocea. Dar apoi îmi dădeam seama că nu mai erai în preajma mea, şi de fiecare dată – dar de fiecare dată – simţeam că mi se taie respiraţia. Mi-am riscat viaţa pentru tine. Am traversat jumătate din Ravka pentru tine, şi aş face la fel încă o dată şi încă o dată, numai ca să fiu cu tine, numai ca să sufăr de foame cu tine, să îndur frigul cu tine şi să te aud plângându-te de caşcaval în fiecare zi. Deci nu-mi spune că locul nostru nu e unul lângă altul, a zis el pe un ton apăsat.

Cînd iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreaza unui minus de iubire. Cînd ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie intreaga ta fiinţă, care a crescut organic in tine seamănă cu oricare alta ca adîncime sufletească sau cînd înţelegi că zîmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil; cand o poţi înseria şi încadra în rîndul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. lubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai cînd nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o lupta pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, cînd am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează numai un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întîia este cea primordială. Iubim o femeie, fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul în această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încîntăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atît mai intensă şi mai profundă, cu cît distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încît ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzîndu-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adinca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adîncindu-te în zvacniriIe unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie. La oamenii cu multă imaginaţie şi cu o viaţă interioară complicată, se găseşte nu arareori o astfel de purificare a iubirii încît ei trăiesc elanurile iubirii in ceea ce ele au suav, virginal, în volutele vitale ale iubirii, în pulsaţiile ei pure, în potenţialul erotic ca atare, inainte ca o fiinţă să fi trezit la viaţă şi să fi actualizat acest potenţial. Contopirea în tremurul vital, în iubirea ca germen, în iubirea ca dorinţă face din sufletul acestor oameni fîntîni nesecate de stări cristaline în puritatea lor.

Ea luă loc la pian, în timp ce el se aşeză în faţa focului care ardea frumos în chemineu, şi începu să cânte pentru el. Indiferent, în timp ce melodia invada camera amestecându-se cu zgomotul produs de troznetul butucilor care ardeau, Duncan simţi cum îl cuprinde liniştea. Când tânăra femeie se opri din cântat, el îşi regăsise calmul. - Spune-mi, tot mai vrei să fugi? întrebă ea. - Nu, dumneavoastră ştiţi foarte bine că vreau să continui să fac ceva important ... ceva foarte important în medicină. - Cu adevărat? munca aceasta te interesează. - Cu pasiune! Iar dumneavoastră, dumneavoastră cântaţi minunat! - Este foarte necesar pentru degetele mele. Asta le face să fie puternice şi suple. Nu uita că sunt chirurg. - Aproape am uitat. Cu toate că numele pe care îl purtaţi îmi este cunoscut. Există un doctor Geisler foarte cunoscut în Austria, doctorul Ana Geisler. A scris o carte extraordinară despre chirurgia modernă. Este cumva o rudă de a dumneavoastră? - Nu chiar ... pentru simplul motiv că sunt chiar eu doctorul Ana Geisler!

Uneori, copiii se pot simți respnsabili față de așteptările părinților chiar și atunci când aceștia nu le cer , în mod explicit și clar, ceva anume. Atunci când adulții semnificativi sunt deprimați o perioadă mai lungă de timp, dependenți de diferite substanțe sau nu sunt cu adevărat prezenți, din diferite motive, copiii pot interpreta acest gen de situații ca pe o nevoie a adultului de ajutor, și, mânați de loialitatea invizibilă pe care o manifestă față de cei care le-au dat viață, încep să preia din responsabilități fără să mai aștepte, în schimb, să primească iubirea părintească. Deseori am fost prins și eu în acest mecanism relațional în care, preocupați de propriile dureri psihologice, părinții îmi ofereau atenție doar atunci când deveneam o sursă de suport emoțional și ajutor practic; mai concret, atunci când adoptam comportamente care nu erau potrivite pentru vârsta mea, fenomen care în cărțile de terapia familiei este cunoscut ca parentificare. În timp, am învățat că pot să contribui la schimbarea stării emoționale a părinților mei, dar și a altor adulți din jur și că atunci sunt șanse mai mari să fie liniște în familie și poate - poate voi căpăta și eu puțină alinare emoțională. Însă cel mai dureros mesaj distorsionat pe care l-am dobândit a fost că eu pot fi acceptat doar dacă mă abțin de la a cere, dacă renunț la nevoile mele și mă străduiesc să țin cont de ale celor din jur. La maturitate, am ajuns să caut plăcerea în relații complicate, fiind atras de adulții care erau în căutarea unui colac de salvare. Și culmea sau nu, ajunsesem să mă simt bine în aceste diade unilaterale, în care mă dedicam trup și suflet pentru ca celorlalți să le fie bine. Nu este vorba doar despre conexiunile sentimentale, același obicei îl manifestam și în relațiile de prietenie și cele profesionale. Convingerea bazală fiind aceea că, dacă sunt perfect, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge să primesc și eu ceva. Trăind astfel după principiul - Nu te accepta pentru ceea ce ești, deoarece nu ești suficient, tu trebuie să fii ceea ce cred alții că ești. Iar aceasta este o variantă a dependenței de nefericire.

Dragă Christian, Te-am așteptat în vacanța de Paște. Ți-am pregătit patul lângă al meu. Deasupra, am agățat niște postere cu fotbaliști. Am făcut loc în dulap ca să-ți pui hainele și mingea. Eram gata să te primesc la mine. Nu vei veni. Sunt multe lucruri pe care nu am apucat să ți le spun. De exemplu, cred că nu ți-am povestit niciodată despre Laure. E logodnica mea. Ea nu știe încă. Am plănuit să o cer în căsătorie. Foarte curând. Când va fi din nou pace. Eu și Laure ne trimitem scrisori. Scrisori care ajung cu avionul. Berze de hârtie care călătoresc între Africa și Europa. Este prima oară când mă îndrăgostesc de o fată. E o senzație tare ciudată. Ca o febră în stomac. Nu îndrăznesc să le spun prietenilor, pentru că ar râde de mine. Mi-ar spune că sunt îndrăgostit de o fantomă. Pentru că nu am văzut-o niciodată pe fata asta. Dar nu e nevoie să mă întâlnesc cu ea ca să știu că o iubesc. Îmi sunt de-ajuns scrisorile noastre. Am amânat să-ți scriu. Am încercat prea mult în timpul ăsta să rămân copil. Prietenii mă îngrijorează. Se îndepărtează de mine tot mai mult în fiecare zi. Se iau la harță pentru chestii de oameni mari, își inventează dușmani și motive de luptă. Tata avea dreptate când nu ne lăsa pe mine și pe Ana să vorbim despre politică. Tata pare obosit. Mi se pare absent. Distant. Și-a făcut o platoșă groasă de fier ca să nu-l atingă răutatea. Dar eu știu că, în inima lui, e la fel de gingaș ca pulpa unui fruct bine copt de guava. Mama nu s-a mai întors niciodată de la tine. Și-a lăsat sufletul în grădina ta. I s-a frânt inima. A înnebunit, ca lumea care te-a răpit. Am amânat să-ți scriu. Am ascultat o mulțime de voci care mi-au spus atâtea lucruri… La radio au zis că echipa Nigeriei, cu care țineai tu, a câștigat Cupa Africii pe națiuni. Străbunica mea spunea că oamenii pe care îi iubim nu mor dacă ne gândim în continuare la ei. Tatăl meu spunea că în ziua în care nu va mai fi război între oameni, va ninge la tropice. Doamna Economopoulos spunea că mai adevărate decât realitatea sunt cuvintele. Profesoara mea de biologie spunea că pământul e rotund. Prietenii mei spuneau că trebuie să alegem de ce parte a baricadei suntem. Mama spunea că dormi, cu tricoul de fotbal al echipei tale preferate. Iar tu, Christian, nu vei mai spune nimic, niciodată. Gaby

M-am apucat să citesc Micul Prinţ de Saint Exupéry, un autor francez pe care o lume întreagă îl admiră mai mult decât francezii. A fost prima poveste pe care a ascultat-o cu atâta atenţie, fără să se trezească, încât a fost nevoie să-i citesc fără răgaz două zile, până i-am terminat-o. Am continuat cu Poveştile lui Perrault, cu Biblia, cu O mie şi una de nopţi într-o versiune aseptică pentru copii şi, din pricina diferenţelor din somnul ei, mi-am dat seama că avea mai multe grade de profunzime care depindeau de cât de interesante i se păreau cele citite. Când simţeam că nu mai puteam, stingeam lumina şi mă culcam, ţinând o în braţe până cântau cocoşii. Eram atât de fericit, încât o sărutam pe pleoape, uşurel, şi într-o noapte s-a pogorât parcă o lumină din cer: a zâmbit pentru prima oară. Mai târziu, fără niciun motiv, s-a răsucit în pat, mi-a întors spatele şi a spus supărată: Isabel a făcut melcii să plângă. Exaltat de iluzia unui dialog, am întrebat-o pe acelaşi ton: Ai cui erau? N-a răspuns. Vocea ei avea o nuanţă plebee, ca şi când n-ar fi fost a ei, ci a cuiva străin aflat înlăuntrul său. Orice urmă de îndoială a dispărut atunci din cugetul meu: o preferam adormită.

De la doisprezece ani, cred că de când mi s-a trezit conştiinţa de sine, am început să nu-i mai iubesc pe oameni. De fapt, nu să nu-i iubesc, ci să simt că mi-e greu cu ei. În clipele de tristeţe, mi-a fost mie însumi foarte greu că nu puteam să spun totul nici măcar celor apropiaţi ; adică puteam, dar nu voiam, era ceva care mă reţinea : sunt suspicios, posac şi necomunicativ. În plus, chiar din copilărie am observat faptul că învinuiesc prea adesea sau sunt înclinat să-i acuz pe alţii ; însă, deşi aveam această înclinaţie, foarte adesea eram prins de un alt gând, mult prea grav pentru mine : "Oare nu eu sunt adevăratul vinovat şi nu ei?". Şi cât de adesea mă învinuiam pe mine pe degeaba! Ca să nu caut răspuns la asemenea întrebari, preferam singurătatea. La drept vorbind, nici n-am aflat ceva demn de interes în societatea oamenilor, oricât m-aş fi străduit, şi m-am straduit ; în orice caz, cei de o vârstă cu mine, toţi colegii mei, toţi pâna la unul, erau mai prejos în ce priveşte gândirea - nu-mi vine în minte nici o excepţie. Dar sunt morocanos, mă ascund mereu. Foarte des vreau să parasesc societatea. Aş putea face un bine oamenilor, dar nu văd nici un motiv ca să le fac acest bine. Şi oamenii ce nu sunt deloc atat de minunati, încât să ai grija lor. De ce nu se poartă ei direct şi sincer şi de ce, neapărat, eu trebuie să fiu primul care să-i abordez?

Diagnozele clinice sunt importante, întrucât oferă o oarecare orientare, dar ele nu-l ajută cu nimic pe pacient. Punctul decisiv este problema “poveștii” pacientului; căci ea dezvăluie fundalul uman și suferința umană și numai atunci poate începe terapia medicului. Am văzut asta clar și într-un alt caz. Era vorba despre o pacientă bătrână de la secția de femei, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani. Venise la spital cu aproape cincizeci de ani în urmă, dar nimeni nu-și mai amintea de momentul internării ei; toți muriseră între timp. Doar o soră-șefă, care lucra în această instituție de treizeci și cinci de ani, mai știa câte ceva din povestea ei. Bătrâna nu mai putea vorbi și nu putea consuma decât hrană lichidă sau semilichidă. Își ducea hrana la gură numai cu ajutorul degetelor. Uneori îi lua aproape două ore pentru o cană de lapte. Dacă nu era ocupată cu mâncarea, făcea niște mișcări ciudate, ritmice, cu mâinile și brațele, cărora nu le înțelegeam natura și sensul. Eram profund impresionat de gradul distrugerii pe care-l poate produce o boală mintală, dar nu găseam nici o explicație. În conferințele clinice era prezentată ca o formă catatonică de demență precoce, ceea ce nu-mi spunea nimic, căci nu mă lămurea absolut deloc în legătură cu semnificația și originea mișcărilor ei ciudate. Impresia lăsată de acest caz asupra mea caracterizează reacția mea la psihiatria de atunci. Când am ajuns medic, am avut senzația că nu pricepeam nimic din ceea ce pretindea psihiatria că este. Mă simțeam extrem de jenat față de șeful meu și de colegii care afișau atâta siguranță, în timp ce eu orbecăiam nedumerit prin întuneric. Consideram că misiunea principală a psihiatriei este cunoașterea lucrurilor care se petrec în interiorul spiritului bolnav, iar despre aceasta nu știam încă nimic. Eram antrenat deci într-o meserie în care nu mă orientam deloc! Într-o seară, târziu, m-am dus prin secție, am văzut-o pe bătrâna cu mișcările ei enigmatice și m-am întrebat din nou: de ce o fi așa? Care o fi explicația? M-am dus la bătrâna noastră soră-șefă și m-am interesat dacă pacienta fusese dintotdeauna astfel. – Da, mi-a răspuns, dar sora dinaintea mea îmi povestea că pe vremuri bolnava confecționa pantofi. Apoi i-am studiat încă o dată vechea poveste; scria despre ea că ar fi avut niște gesturi de parcă ar fi făcut cizmărie. Odinioară, cizmarii țineau pantofii între genunchi și trăgeau firele prin piele cu niște mișcări foarte asemănătoare. (La cizmarii de la sate se mai poate vedea și astăzi.) Pacienta a murit curând și fratele ei mai mare a venit pentru înmormântare. – De ce s-a îmbolnăvit sora dumneavoastră? l-am întrebat. Mi-a povestit că sora lui iubise un cizmar, care însă nu voise să se însoare cu ea dintr-un oarecare motiv și atunci ea “o luase razna”. Mișcările de cizmar arătau identificarea ei cu omul iubit, care a durat până la moarte.

Acest fapt particular permite să tragem concluzii referitoare la "localizarea" animusului şi animei în cadrul structurii psihice: ele trăiesc şi funcţionează în mod evident în straturile mai adânci ale inconştientului, mai cu seamă în acel strat filogenetic profund pe care l-am numit inconştientul colectiv. Această localizare explică mult din stranietatea lor: ele aduc o viaţă psihică necunoscută, ce ţine de un trecut îndepărtat, în conştiinţa efemeră. Este spiritul strămoşilor noştri necunoscuţi, felul lor de a gândi şi a simţi, felul lor de a trăi experienţa vieţii şi lumii, a zeilor şi oamenilor. Realitatea acestor straturi arhaice este probabil rădăcina credinţei în reîncarnare şi în amintirile unor "existenţe anterioare". Aşa cum corpul omenesc constituie un fel de muzeu al istoriei sale filogenetice, tot aşa şi psihicul. N-avem niciun motiv să presupunem că structura specială a psihicului este singurul lucru de pe lume care nu are o istorie dincolo de manifestările sale individuale. Nici conştiinţei noastre nu i se poate nega o istorie care cuprinde vreo cinci mii de ani. Numai conştiinţa Eului are tot mereu un început nou şi un sfârşit timpuriu. Dar psihicul incoştient nu este doar infinit de vechi, ci are şi posibilitatea să crească într-un viitor la fel de îndepărtat. El formează species humana şi este o parte componentă a ei, la fel ca şi corpul care, deşi ca individ este efemer, din punct de vedere colectiv este de o vârstă incomensurabilă.

― Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta? ― Cinci, domnule profesor. ― Cinci? Şi la cîte ai căzut? ― La patru. Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare. ― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf şi cu Lord Randal, fiul meu le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere. Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai. ― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic. ― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi? ― Absolut nimic, repetă el. Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară. ― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept! ― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus. Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie! ― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace. Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun. Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce. ― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 de¬cembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris? ― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns. Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el! Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană. Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui. Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX. Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc! ― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte. ― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească. Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită. Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumnea¬voastră, Holden Caulfield. În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a arun¬cat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte. ― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el. ― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu. Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!

Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Trebuie să vă mărturisesc că mă simt obosit. Pierd şirul vorbei şi nu mai am acea minte limpede atât de mult lăudată de prietenii mei. Spun prietenii mei, din principiu. Căci nu mai am prieteni, ci numai complici. În schimb, aceştia sunt mai numeroşi şi reprezintă întreaga omenire. Şi, printre ei, primul sunteţi dumneavoastră. Cel de lângă tine e totdeauna primul. Cum ştiu că n-am prieteni? E cât se poate de simplu: am descoperit că n-am prieteni în ziua în care m-am gândit să mă omor, spre a le juca o farsă zdravănă, spre a-i pedepsi, într-un anume sens. Dar m-am pomenit că n-aveam pe cine pedepsi. Câţiva ar fi fost surprinşi; dar nimeni nu s-ar fi simţit pedepsit. De altminteri, chiar dacă aş fi vrut, tot nu mi-ar fi folosit la nimic. Dacă aş fi putut să mă sinucid şi apoi să-i văd ce mutră fac, atunci, da, ar fi meritat. Dar pământul e negru, iubite prieten, lemnul e gros, giulgiul des. I-aş fi văzut cu ochii sufletului, e adevărat, dar numai dacă există un suflet şi dacă acest suflet are ochi. De asta însă nu suntem siguri, nu suntem niciodată siguri de nimic! Altminteri, ar exista o ieşire, am izbuti să fim luaţi în serios. Numai propria-ţi moarte îi convinge pe oameni de temeinicia motivelor tale, de sinceritatea ta, de adâncimea suferinţei tale. Atâta vreme cât trăieşti, cazul tău e îndoielnic, n-ai dreptul decât la scepticismul lor. De aceea, dacă ar exista fie şi numai o şansă de a te bucura de spectacol, ar merita să le dovedeşti ceea ce nu vor să creadă, uimindu-i. Dar aşa, te omori şi ce însemnătate mai poate avea dacă ei cred sau nu, de vreme ce tu nu mai eşti de faţă spre a te desfăta cu mirarea sau cu căinţa lor, de altminteri atât de scurtă, spre a asista, aşa cum îşi visează fiecare om, la propria-ţi înmormântare. Ca să nu mai fii îndoielnic, trebuie să nu mai fii, pur şi simplu. Şi oare nu-i mai bine aşa? Nepăsarea lor ne-ar face să suferim mai mult. "O să mi-o plăteşti!" îi spunea o fată tatălui ei, care n-o lăsase să se mărite cu un adorator, prea fercheş după gustul lui. După care s-a omorât. Dar tatăl n-a plătit nimic. Îi plăcea la nebunie pescuitul. După trei duminici, s-a întors la râu, ca să uite, zicea el. Şi nu se înşela: a uitat. La drept vorbind, de mirare ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat altminteri. Crezi că mori spre a-ţi pedepsi nevasta şi de fapt îi redai libertatea. De aceea e mai bine să nu vezi. Ca să nu mai vorbim ce rişti să-i auzi vorbind despre ceea ce socotesc ei a fi fost pricina sinuciderii tale. Parcă-i aud: "S-a omorât fiindcă n-a mai putut îndura să..." Ah! dragă prietene, ce puţină imaginaţie au oamenii! Ei cred întotdeauna că te sinucizi pentru un motiv oarecare. Dar poţi să te sinucizi foarte bine pentru două motive. Lor nu le dă însă prin cap una ca asta. Şi atunci, la ce bun să mori de bună voie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei să şi-o facă despre tine? Căci, o dată mort, vor profita de asta spre a explica gestul tău prin tot felul de motive idioate sau vulgare. Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitaţi, batjocoriţi sau folosiţi. Căci înţeleşi nu vor fi niciodată.

Oare ce-a fost pe lume până-acuma păcatul cel mai mare? Oare n-a fost cuvântul celui ce zicea: „Vai celor care râd aici!” Chiar nu găsise el pe lume nici un motiv să râdă? Înseamnă că nu căutase bine. Chiar şi-un copil ar fi găsit destule motive. Acela nu iubea-ndeajuns: altfel ne-ar fi iubit chiar şi pe noi, cei care râdem! El însă ne-a batjocorit şi ne-a urât, şi ne-a promis doar lacrimi şi scrâşnirea dinţilor. Se cade oare să blestemi ce nu iubeşti? — Nu mi se pare de bun gust aceasta. El însă a făcut aşa, neînduplecatul. El se trăgea din gloată. El însuşi nu iubea-ndeajuns – altfel nu s-ar fi mâniat că nu este iubit îndeajuns. Iubirea mea nu-i flămândă de iubire: ea vrea mai mult. Feriţi-vă de toţi aceşti neînduplecaţi! Ei sunt o biată spiţă cam bolnavă, spiţă de gloată, care se uită doar chiorâş la viaţă, care privesc cu ciudă-acest pământ. Feriţi-vă de toţi aceşti intransigenţi! Ei calcă greu, au inimi apăsate – ei nu ştiu să danseze. Cum să le fie uşor lor pământul? Tot ce e bun şi-atinge ţelul încovoiat. Îşi încovoaie ca pisicile spinarea, începe-a toarce văzându-şi fericirea apropiată – tot ce e bun ştie să râdă. Pasul arată dacă mergi sau nu pe drumul tău: uitaţi-vă la mine cum păşesc! Dar cine se apropie de ţel dansează. Într-adevăr, eu nu sunt ca un stâlp, nu stau acolo ţeapăn, încremenit şi tâmp ca o coloană; îmi place să merg repede. Şi chiar dacă pe lume mai sunt şi smârcuri şi tristeţe groasă, cel care are glezna sprintenă aleargă peste mâluri şi dansează ca pe gheaţa netedă. Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Dar nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Coroana celor care râd, această cunună din crengi de trandafir, eu însumi m-am încoronat cu ea, eu însumi am decis că râsul meu e sfânt. Căci n-am găsit pe nimeni altul destul de tare pentru-aceasta. Eu, Zarathustra, dansatorul! Eu, Zarathustra cel uşor! cel care dă din aripi, gata pentru zbor, în rând cu toate păsările, mereu dispus şi ager, ferice în uşurătatea sa. Profetul Zarathustra, profetul care râde, nicicând intransigent şi nici nerăbdător, cel ce iubeşte săriturile: eu însumi m-am încoronat! Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Şi nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Există chiar şi-n fericire brute greoaie, există glezne-mpiedicate din născare. Acestea ostenesc bizar, asemeni elefantului care-ar cerca să se aşeze-n creştet. Mai bine să fii nebun de fericire decât să fii nebun de nenoroc, mai bine să dansezi greoi decât să şchiopătezi. Deci învăţaţi înţelepciunea mea: chiar lucrul cel mai rău are două părţi bune — chiar lucrul cel mai rău are picioare bune de dansat; deci învăţaţi voi înşivă, oameni superiori, cum să vă ţineţi pe picioare! Daţi la o parte văicăreala şi toată-amărăciunea gloatei! Ce jalnici mi se par acuma aceşti bufoni ai gloatei! însă prezentul aparţine gloatei. Faceţi ca vântul care se năpusteşte din peşterile muntelui: la propriul său fluier vrea să danseze, să crească-n freamăt mările şi să-i urmeze paşii-n salturi mari. Cel care dă aripi asinilor, cel care mulge chiar leoaicele – lăudat să fie spiritul dezlănţuit, care ca uraganul mătură orice prezent şi orice gloate. — duşmanul ciulinilor şi-al celor care taie firu-n patru şi-al tuturor frunzarelor şi buruienilor îngălbenite: lăudat să fie acest aprig uragan plăcut şi liber, care dansează peste smârcuri şi amărăciuni ca peste pajişti.

Domnul von Spat urăște somnul. Cum interpretați asta? El spune că, după ce-și va fi înfrânt complet dușmanii, nu o să mai existe somn, iar modalitatea de a-i înfrânge pe băieți ar fi aceea de a-i izola de sursa somnului. Răspuns: instinctul de putere nu există în somn. Da, în somn instinctul de putere e la podea. Suntem complet neajutorați și pasivi, deschiși pentru întreaga lume, goi în ceea ce ne înconjoară. Este o stare în care puterea e la podea și instinctul iese la suprafață, deci primul gând ar fi că von Spat trebuie să reprezinte conștiința, iar Fo, principiul inconștienței. Dar la o privire mai atentă, lucrurile arată puțin diferit. Domnul von Spat este și inconștiență, și anume aspectul inconștient, demonic, al conștiinței. Conștiența constă din ceva ce credem că știm, este o conștiință imediată. Deși nu prea știm ce este, avem sentimentul subiectiv că ceea ce este conștiența ne este bine cunoscut. Dar în spatele acestei conștiențe știute stă o inconștiență, cu alte cuvinte, în spatele eului și al întregului fenomen al conștiinței stă umbra, instinctul de putere și ceva demonic. Nu trebuie să uităm niciodată aspectul demonic al conștiinței, el există. Începem acum să fim conștienți că realizările conștiinței noastre - realizările noastre tehnice - au aspecte distructive. Ne mișcăm spre constatarea că poate fi un dezavantaj conștiința și că se bazează pe inconștiență. Ceea ce mă face să-mi doresc cu pasiune dominația conștiinței asupra vieții este ceva inconștient. Nevoia, impulsul sau pasiunea pentru conștiință este ceva inconștient, precum ceea ce numim tradiție conștientă. De exemplu, pentru un trib primitiv, propria tradiție este conștiință. Un novice dintr-un trib african - după ce a fost torturat, i s-au scos dinții etc. - este instruit privitor la crearea lumii, apariția răului, semnificația bolii, căsătoria cu femei dintr-un anumit clan, din anumite motive, iar asta este, pentru el, conștiință. Africanii spun că bărbatul este un animal înainte de a trece prin inițiere, asimilând astfel tradiția tribală. Neițiații sunt numiți animale, ceea ce demonstrează credința lor că obținerea unei atari cunoașteri este pasul de la inconștiența animală la conștiința umană. Cu toate acestea, pentru noi, care avem o tradiție diferită, învățăturile mitologice pe care le asimilează un tânăr primitiv par pură inconștiență. Mai mult, interpretăm respectivele învățături așa cum interpretăm visele; faptul că acest lucru este posibil ne arată că ceea ce înseamnă conștiință colectivă pentru un trib conține, în realitate, mult simbolism inconștient. Mă refer la alte civilizații pentru a-mi ilustra punctul de vedere, pentru că poți observa o altă societate sine ira et studio, adică imparțial. Se întâmplă același lucru și în tradiția noastră religioasă. Putem spune că învățătura creștină conține conștiința noastră colectivă. Dar, la o privire mai atentă, vedem că ea e bazată pe simboluri ca zeul crucificat, Fecioara Maria etc. Dacă ne gândim la ele, la înțelesul lor și încercăm să le legăm de viața noastră reală, descoperim că nu știm cum, fiindcă sunt pline de inconștiență. Aflăm că exact acele aspecte cunoscute ale tradiției noastre spirituale rămân pentru noi un complet mister, din mai multe puncte de vedere, că nu putem spune nimic despre ele. Conștiința conține, așadar, un revers secret, care este inconștiența. Chiar asta e demonic la von Spat, și anume faptul că vederile conștiente se comportă ca și cum ele ar fi întregul răspuns. S-ar putea spune, probabil, că psihologia are acum sarcina de a releva acest aspect secret, distructiv al conștiinței și de a lupta împotriva lui. Sper să ajungem cândva la punctul în care conștiința poate funcționa fără pretenția de a ști totul și de a avea ultimul cuvânt. Dacă ar putea fi redusă la o funcție, o funcție descriptivă, atunci oamenii ar înceta să facă afirmații definitive.

Sexologii afirma aberatii cum ca abstinenta indelungata de la sex, duce la acnee rezistenta la tratament , si alte dereglari hormonale, dar Arsenie Boca afirma ca expunerea indelungata la sex duce la pierderea memoriei, si deci, a neuronilor, pe termen lung. Si tot se confirma teoria cum ca placerea de jos e mai importanta decat placerea de sus. Deci hai sa ne mutam cu totii cu capul in fund, ca se pare ca fundul e mai important, si o sa am si eu un motiv in plus sa cad in cer, intr-un zbor invers.

Mizeria mea este de a voi să fiu înşelat în dragoste pentru a avea motive în plus să sufăr. Numai in iubire poţi vedea ce decăzut eşti. Căci acela care a privit moartea în faţă mai poate iubi? Şi-ar putea muri el din cauza iubirii?

În trecut liber-cugetătorii şi revoluţionarii erau adeseori produsele celei mai evlavioase educaţii ortodoxe. Lucrul acesta nu trebuie să ne surprindă. Metodele folosite de educatorii ortodocşi erau şi sunt încă prea puţin eficace. Sub un dictator ştiinţific, educaţia va avea efecte adevărate – cu rezultatul că majoritatea bărbaţilor şi femeilor vor ajunge cu timpul să-şi iubească sclavia şi nici nu vor mai visa vreodată la revoluţie. Nu pare să existe niciun motiv serios pentru a răsturna vreodată o dictatură pe deplin ştiinţifică. Între timp a mai rămas totuşi un pic de libertate pe lumea asta. E adevărat, mulţi tineri nu par să preţuiască libertatea. Dar unii dintre noi continuă să creadă că fără libertate fiinţele omeneşti nu pot deveni pe deplin umane şi că deci libertatea este de nepreţuit. Poate că forţele care ameninţă acum libertatea sunt prea puternice pentru a li se putea rezista multă vreme. Şi totuşi este de datoria noastră să facem tot ce putem pentru a ne împotrivi lor.

Femeile nu se ceartă când au motive, ci când au chef. Legenda spune că odată, demult, o femeie a avut un motiv real de ceartă, iar atunci cerurile s‑au deschis și au înghițit‑o, cel mai probabil Dumnezeu recunoscând că greșise sexul făpturii sale.Dacă‑i zici unei gagici: — Iubire, vezi că aseară am fost cu o bagaboantă! M‑a costat un milion! o să râdă. — Vai, nebun mai ești!… Vezi să nu faci glume de‑astea când vin ai mei pe la noi! — De ce, o să li se pară că am dat prea mult? ar putea să vină replica ta. O ceartă cu o femeie începe atunci când vrea ea să înceapă, iar ca asta să se întâmple, orice normă de logică, orice fărâmă de argumentație, orice miligram de normalitate trebuie căl‑ cate în picioare, agresate cu bestialitate, lăsate cu borșul la nas

7. în Duminica Sfintei Măria Egipteanca, un părinte hirotonit de curând a început un cuvânt despre pocăinţă. A dat câteva exemple de sfinţi care au părăsit păcatul. în biserică se auzeau şuşoteli. Unii credincioşi, în special cei mai în vârstă, nu păreau prea interesaţi de subiect. Două femei depanau amintiri din tinereţe, altele vorbeau 13 Danion Vasile deşertăciuni, comentând lungimea fustei unei femei care venise prima dată în acea biserică sau mirosul neplăcut al cerşetorilor de la poarta bisericii. Părintele a continuat: — Dar există şi mulţi păcătoşi care nu vor să audă de pocăinţă. în parohia noastră, de exemplu: avem un caz, un om căruia îi place să bea mult, despre care vă voi spune câteva cuvinte. Omul acesta, pe care îl cunoaşteţi cu toţii, este un caz care pare irecuperabil. încet-încet, credincioşii care şuşoteau începură să fie atenţi: predica devenea interesantă şi pentru ei - se gândeau că poate părintele va da şi nişte amănunte picante, pentru a le putea discuta la masa de prânz cu cei care nu veniseră să se împărtăşească din frumuseţea sfintei slujbe. — Să vă spun cât de tare a căzut în patima băuturii acest om? întrebă părintele, mirându-se câtă linişte se făcuse în biserică. Nu, nu o să vă spun. Am vrut numai să vă daţi singuri seama că, atâta vreme cât vă vorbeam despre îndreptarea vieţii, unii şuşoteau. Cum a venit vorba despre un păcătos care poate fi bârfit, care poate fi arătat cu degetul, s-a făcut linişte. Nu vă voi mai spune altceva astăzi, decât atât: dacă veniţi la biserică din orice alt motiv, şi nu pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi a vă ruga împreună cu ceilalţi, dacă vă interesează numai subiectele de bârfă sau subiectele care vă ridică în proprii ochi, fâcându-vă să vi se pară că sunteţi superiori celor care stau la această oră în faţa televizoarelor, ar trebui să vă daţi seama că greşiţi. Biserica este casa lui Dumnezeu. Vreţi să o transformaţi în sală de spectacol, în salon de bârfe? Să nu fie aşa! Luaţi aminte la cursele vrăjmaşului care, dacă nu a reuşit să vă împiedice să ajungeţi la biserică, se luptă să vă sucească minţile şi să vă îndemne să vorbiţi în loc să vă rugaţi sau să ascultaţi cuvinte de folos. Aş mai fi avut multe să vă spun, dar o să vi le spun altădată. Vă las să vă gândiţi singuri dacă vreţi să mergeţi pe calea mântuirii. Şi, dacă nu vreţi, nu ştiu ce rost are să mai veniţi la biserică. Iar dacă vreţi, nu ştiu ce rost are să şuşotiţi şi să clevetiţi, în loc să vă rugaţi lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă…

-Haide, haide, dacă n-ai un motiv, sigur că ai cel puțin o explicație sau un pretext, îl intrerupse străjerul. Milo clătină din cap. -Foarte grav, foarte grav, zise străjerul, clătinând și el din cap. Nu poți intra fără motiv. Medită un moment, apoi continuă;poate că am eu unul vechi pe care să-l folosești. Scoase din ghereta gărzii un geamantan uzat și scotoci nerăbdător în el, mormăind în barbă: -Nu... nu... nu... Asta nu merge... nu... hm... a, asta-i perfect! strigă triumfător, ridicând mâna cu un mic medalion pe lanț. Îl șterse de praf și pe o parte se văzu inscripția gravată: DE CE NU?

- Dar pentru oameni ca noi, Ellie, nu exista iertare. S-ar putea sa descoperi ca sentimentul de vinovatie joaca un rol mai mare in viata ta decat ai vrea. Se spune ca pasiunea arde cu un motiv, dar cand e vorba de o legatura extraconjugala, nu au de suferit doar cei implicati. - Vezi tu, nu poti face pe cineva sa te iubeasca iar. Oricat de mult ai vrea. Uneori, din pacate, momentul....a trecut. -..... expresia "de-ar fi fost altfel" e un joc tare periculos.

Dar frumusetea, adevarata frumusete, sfarseste acolo unde apare expresivitatea intelectuala. In sine, intelectul este o maniera de exagerare si distruge armonia oricarui chip. In momentul in care te asezi sa gandesti, devii doar nas sau frunte sau ceva respingator. Uita-te la oamenii de succes din oricare dintre profesiunile intelectuale. Sunt perfect hidosi ! ‘’ 2.‘’Atunci cand imi plac enorm unii oameni, nu le spun numele altora. E ca si cum as renunta la o parte din ei. De la o vreme cultiv discretia. Se pare ca este acel lucru care face viata moderna misterioasa sau incredibil de minunata. Cel mai banal lucru devine incantator daca il ascunzi. Cand plec din oras nu spun nimanui unde ma duc. Daca as face-o, as pierde intreaga placere. E un obicei prostesc, as zice, dar se pare ca aduce o mare doza de aventura in propria-ti existenta. Imi inchipui ca ma crezi teribil de necugetat.’’ 3.‘’Constiinta si lasitatea sunt unul si acelasi lucru, Basil draga. Constiinta e doar numele comercial. Asta-i tot.’’ 4.‘’- Poetii nu sunt atat de scrupulosi ca tine. Ei stiu bine cat de utila este pasiunea pentru a putea publica o carte. In zilele noastre o inima distrusa se lasa tiparita in mai multe editii. -Ii urasc pentru asta, striga Hallward. Artistul trebuie sa creeze lucruri frumoase, dar nu trebuie sa puna nimic din viata lui in acestea. Traim intr-o epoca in care oamenii trateaza arta de parca ar fi o forma de autobiografie. Am pierdut sensul abstract al frumosului. ‘’ 5.’’Simt o placere cu totul ciudata in a-i spune lucruri de care stiu ca-mi va parea rau ca i le-am spus. De regula el se poarta fermecator; stam in atelier si vorbim despre o multime de lucruri. Totusi, din cand in cand e groaznic de necugetat si pare ca-i produce o mare placere sa ma faca sa sufar. In acele momente simt ca mi-am dat in intregime sufletul cuiva care il trateaza de parca ar fi o floare de pus la butoniera, asa, ceva decorativ care sa-i incante vanitatea, un ornament pentru o zi de vara.’’ 6.’’ Pentru ca a influenta pe cineva inseamna sa-i dai propriul suflet. Cel influentat nu mai gandeste cu propriile ganduri si nu mai arde cu propriile-i pasiuni. Pentru el virtutile nu mai sunt reale. Pacatele, daca exista intr-adevar pacate, sunt imprumutate. El devine ecoul muzicii altcuiva, un actor care joaca un rol ce nu a fost scris pentru el. Scopul vietii e dezvoltarea sinelui. Atingerea propriei naturi intr-un mod perfect-iata pentru ce suntem aici, pe pamant, fiecare dintre noi. Azi, oamenii se tem de ei insisi. Au uitat suprema datorie, datoria fata de sine.’’ 7. ‘’Pentru a-ti recastiga tineretea trebuie doar sa-ti repeti nebuniile. (…..)Azi cei mai multi oameni mor dintr-un soi de bun-simt infiorator si descopera atunci cand e prea tarziu ca singurele lucruri pe care nu le regreta sunt greselile comise. (…) Se juca cu idea si o continua cu obstinatie; o zvarlea in aer si o transforma, o lasa sa-i scape si o prindea din nou, o facea sa iradieze de fantezie si ii dadea apoi aripi de paradox.’’ 8. ‘’Femeile banale nu-ti starnesc imaginatia. Sunt limitate la secolul in care traiesc. Ghicesti ce gandesc la fel de usor cum le cunosti palariile. Le poti descoperi usor. Nu au nici un pic de mister. Au zambete stereotipe si maniere la moda. Sunt destul de transparente.’’ 9. ‘’Tocmai pasiunile asupra carora ne inselam ne tiranizeaza cu mai multa forta. Cele mai debile motive sunt cele de a caror natura suntem constienti. De cele mai multe ori se intampla ca, atunci cand credem ca facem experiente pe altii, sa facem de fapt experiente pe noi.’’ 10.’’Sufletul e o realitate teribila. Poate fi vandut si cumparat si pus la vanzare. Poate fi otravit sau adus la perfectiune. Toti avem un suflet. Stiu.

Nu există efect fără cauză. Ura nu are scop. Nu are logică. Ura este în sine. Nu ai motiv pentru care să urăști. Cum să urăști ceea ce permiți să se întâmple? Cum să nu vezi că nu ești stăpânul niciunui suflet și, dacă nu ești în stare să-i oferi ceea ce are nevoie, trebuie să fii în stare să te dai la o parte? Ceea ce tu crezi că este bine pentru alt om nu înseamnă neapărat că este bine. Lasă-l pe celălalt să decidă ce este bine pentru el, ca să nu te surprindă că binele lui nu coincide cu binele tău. Când un om te părăsește, trebuie să accepți că nu ești ceea ce are el nevoie. Dacă el vrea un măr și tu îi oferi o excursie pe Marte, cum să fie ferici? Fii ceea ce ești pentru cine are nevoie de ceea ce ești. Și lasă-l pe celălalt să-și caute mărul. Poți juca roluri, dar cu ce preț? Oamenii sunt datori față de sine să nu rămână acolo unde sunt. Sunt datori să caute să-și trăiască timpul împlinindu-l.

-Fata mea, uneori crezi că e nevoie de cine știe ce motive pentru ca viața ta să o ia într-un anume sens, dar adevărul e că n-ai. Puține lucruri le faci pentru că așa crezi că e bine; le faci, de fapt, pentru că nu poți altfel. Pentru multe dintre greșelile noastre, nu există explicații care să aibă sens. Există doar slăbiciuni pe care nu le poți învinge. Pentru că nu poți schimba în totalitate ceea ce ești. Oricât te-ai strădui. Întotdeauna rămâi ceea ce te-ai născut să fii.

Timp de mii de ani, filosofii, gânditorii și profeții au ponegrit banii și i-au socotit cauza tuturor relelor. Oricum ar sta lucrurile în această privință, banii constituie de asemenea apogeul toleranței omenești. Banii au vederi mai largi decât limba, legile statului, codurile culturale, credințele religioase și obiceiurile sociale. Banii reprezintă singurul sistem bazat pe încredere pe care l-au creat oamenii și care poate depăși aproape orice prăpastie culturală și nu face discriminări pe motive de religie, gen, rasă, vârstă sau orientare sexuală. Grație banilor, chiar și oameni care nu se cunosc și nu au încredere unii în alții pot totuși să coopereze în mod eficient.

Într-un eseu din 2008 din New York Reviw of Books, Michael Greenberg a descoperit poezia neuroplasticității. El a remarcat că sistemul nostru neurologic, „cu ramurile, transmițătoarele și interstițiile sale ingenios calibrate, posedă o capacitate de improvizație ce pare să oglindească însăși impredictibilitatea gândirii”. Este „un spațiu efemer care se schimbă pe măsură ce se schimbă experiența noastră”. Există multe motive pentru a fi recunoscători că hard diskul nostru mental este capabil să se adapteze experienței atât de prompt, că până și creierii bătrâni pot să învețe trucuri noi. Adaptabilitatea creierului nu a condus numai la noi tratamente și la speranțe noi, pentru aceia care suferă de leziuni sau boli cerebrale. Ea ne furnizează tuturor o flexibilitate mentală și o suplețe intelectuală care ne permit să ne adaptăm la situații noi, să dobândim prin învățare noi abilități și, în general, să ne lărgim orizontul. Știrea nu este însă în totalitate bună. Deși neuroplasticitatea ne oferă o evadare din determinismul genetic, o portiță de scăpare pentru gândire liberă și liber-arbitru, ea impune totodată comportamentului nostru propria sa formă de determinism. Pe măsură ce anumite circuite particulare din creierul nostru se întăresc prin repetiția unei activități fizice sau mentale, ele încep să transforme acea activitate într-un obicei. Paradoxul neuroplasticității, remarcă Doidge, este acela că, în schimbul întregii flexibilități mentale pe care ne-o acordă, ea poate sfârși prin a ne fereca în „deprinderi rigide”. Sinapsele declanșate chimic, care fac legături între neuronii noștri, ne programează, de fapt, să dorim să păstrăm exercitarea circuitelor pe care le-au format. Odată ce am făcut un nou cablaj de circuite în creierul nostru, scrie Doidge, „tânjim să le menținem activate”. Aceasta este calea pe care creierul face acordajul fin al operațiilor sale. Activitățile de rutină sunt îndeplinite din ce în ce mai rapid și eficient, pe când circuitele neutilizate se scurtează. Cu alte cuvinte, plastic nu înseamnă elastic. Buclele noastre neuronale nu sar să-și reia forma anterioară ca o bandă de cauciuc; ele se mențin în starea lor modificată. Și nimic nu spune că noua stare trebuie să fie una dezirabilă. Deprinderile rele pot fi sădite în neuronii noștri la fel de ușor ca cele bune. Pascual-Leone observă că „schimbările plastice pot să nu reprezinte în mod necesar un câștig comportamental pentru un subiect dat”. Pe lângă faptul de a fi „mecanismul de dezvoltare și învățare”, plasticitatea poate fi „o cauză de patologie”. Nu este surprinzător că neuroplasticitatea a fost legată de beteșugurile mentale mergând de la depresie până la tulburările obsesiv-compulsive sau tinitus. Cu cât un om suferind se concentrează asupra simptomelor sale, cu atât mai adânc acele simptome sunt gravate în circuitele sale neuronale. În cel mai rău caz, în esență mintea se antrenează pe sine să fie bolnavă. Multe forme de dependență sunt, de asemenea, consolidate de întărirea căilor plastice din creier. Chiar doze foarte mici de droguri adictive pot să altereze în mod dramatic fluxul de neurotransmițători, precum dopamina, o verișoară producătoare de plăcere a adrenalinei, pare-se că declanșează realmente pornirea sau oprirea unor gene particulare, amplificând și mai mult pofta de drog. Căile vitale devin mortale.

Tânjim după opere de artă care să ne compenseze slăbiciunile și să ne ajute să găsim calea cea mai viabilă. Considerăm frumoase operele de artă care ne compensează virtuțile deficitare, respingându-le ca urâte pe cele care ne induc anumite stări sau motive de a ne simți fie amenințați, fie copleșiți din start. Arta deține promisiunea integrității noastre interioare.

De ce ne atrage pe noi, femeile, ideea de a schimba persoana nefericită, bolnavă de lângă noi, într-un partener perfect? De ce este acest concept atât de tentant în pofida încercărilor la care ne supune? Pentru unele, răspunsul e limpede: morala iudeo-creştină cuprinde porunca de a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi decât noi. Suntem învăţate că avem datoria să răspundem cu compasiune şi generozitate celor aflaţi în nevoie. Să nu judecăm, să ajutăm; asta pare a fi obligaţia noastră morală. Din nefericire, aceste motive pline de virtute explică indubitabil şi integral comportamentul milioanelor de femei care decid să-şi ia ca parteneri bărbaţi violenţi, indiferenţi, abuzivi, cu carenţe afective, dependenţi, sau altfel spus, incapabili de iubire şi atenţie.

Încrederea oarbă este încrederea nebună în ceva sau în cineva, unde important nu este ceea ce dobândești la capăt de drum, ci parcursul în sine. Nu rezultatul este important, ci să dobândești ceva. Să reziști în fața încercărilor. Nu un rezultat te înalță. Dacă ai obținut ușor ceea ce ai dobândit, nu simți gustul. Greutate și adâncimea trăirilor îți dau răspunsuri. Viața mi-a oferit revelații în căutări, nu în rezultate. Când ajungi la liman, nu mai ești în priză, te relaxezi, intri în starea de confort. Încrederea este o stare de spirit, nu ți-o dă nimeni din exterior, nici măcar certitudinile. Ai încredere în ceva sau în cineva nu pentru că îți dă motive, ci pentru că ai nevoie să crezi. Când spui că îți pierzi încrederea, înseamnă că nu ai avut-o pe deplin niciodată. Încrederea nu se pierde în sine pentru că cineva sau cinva nu-ți dă încredere. Pierzi încrederea când nu mai ai nevoie să ai încredere. „Crede doar ceea ce-i face plăcere sufletului” - Dostoievski.

Esti stapanul destinului tau, prin puterea pe care o ai de a-ti controla gandurile.

Bătrânul savant îi urmărea pe tinerii scandalagii și, deodată, își dădu seama că în acea sală era singurul care se bucura de privilegiul libertății, pentru simplul motiv că ajunsese la o vârstă înaintată: căci numai atunci când se află la o vârstă înaintată poate omul să nu mai țină seamă de opinia turmei, de opinia publicului și de viitor. Fiindcă e singur cu apropiata sa moarte, iar moartea nu are nici ochi, nici urechi; iar el nu simte nevoia să-i fie pe plac și își poate permite luxul de a face și de a spune ce-i place.

La baza tuturor eforturilor noastre de a transforma pe cineva stă un motiv egoist, convingerea că dacă el se schimbă, vom fi fericite. E foarte bine să-ţi doreşti să fii fericit, dar să plasezi sursa acestei fericiri în afara sinelui tău, în mâinile altcuiva, înseamnă să eviţi capacitatea şi responsabilitatea de a-ţi schimba viaţa în bine

O remarcă, asupra căreia Leonte revenea, era că Psihanaliza nu este una singură, ea ar fi multiplă. Sunt posibile atâtea Psihanalize câte instincte fundamentale stau la baza vieții. Explicațiile, ce Materialismul istoric le dă faptelor istorice, fac, cel mai adesea, impresia unor explicații caricaturale; dar același lucru se întâmplă și în cazul explicațiilor pe care Psihanaliza curentă le dă atâtor fapte psihologice și istorice. Impresia de „caricatural” nu constituie însă un suficient motiv pentru a bagateliza aceste „explicații”. Cu repudierea pur și simplu a acestor „teorii” n-am făcut încă nimic. Și Leonte continuă: „Ca primă formă sistematică a Psihanalizei, Materialismul istoric trebuie examinat cu desăvârșită seriozitate. Câte un mic adevăr cuprind toate Psihanalizele posibile. Materialismul istoric își descoperă neajunsurile numai când ridică pretenții de exclusivitate, devenind dogmatic. Doctrinarii intoleranți și cu mintea îngustă, care transformă o perspectivă și o ipoteză de lucru, relativ valabile, în armă de luptă socială, cad mereu în acest păcat, aducând în mare impas o idee asupra căreia discuțiile sunt până la un punct posibile. Trebuie să ne ținem treji. Să avem mereu în vedere împrejurarea că istoria are la bază nu un singur instinct, ci toate instinctele omenești. Trebuie să mai ținem seama și de-un aspect mai fundamental decât acesta, al istoriei. Instinctele omenești nu fac niciodată istorie fără de complicitatea atâtor factori de natură spirituală. Orice psihanaliză, ce s-ar aplica asupra faptelor istorice, este condamnată să rămână unilaterală. Materialismul istoric nu poate fi privit, deci, ca o explicație de ansamblu a fenomenelor „istorice”.” După o scurtă întrerupere Leonte încheie: „Materialismul istoric nu poate servi drept temei pentru alcătuirea unui program de mișcare socială. Rămâne la îndemâna oricui să acorde o preferință unei atari doctrine, dar aceasta e o chestiune de opțiune subiectivă. O mișcare socială ce se întemeiază pe Materialismul istoric, nu este în nici un fel mai ancorată în „absolut” decât ar fi eventualele mișcări ce ar porni de la o preferință arătată unei alte Psihanalize”.

Există și variante misogine de feminism. Anume cele care cred că modelul masculin e normă și trebuie urmat, dacă vrei să fii egală cu bărbații. Există variante de feminism care consideră că experiențele și particularitățile femeilor sunt avantaje, nu handicapuri (sarcina, nașterea, hrănirea din trup, o atașare mai mare de etica grijii, o atașare mai mare pentru cooperare în defavoarea conflictului, o relație mai empatică față de ființele vii). Chiar și faptul că femeile țin mai mult să aibă o imagine mai încărcată de îngrijire și frumusețe. Problema nu este aceea că femeile seamănă cu bărbații în multe privințe și diferă de ei în altele. Ci de felul în care sunt evaluate aceste diferențe. Pe scurt, dacă, de exemplu, educația și sănătatea s-au feminizat, este acesta un motiv să fie tratate ca mai puțin importante decât armata sau poliția? Să fie mai prost plătite și mai puțin prețuite? Pe noi nu ne îngroapă sexismul ca diferențe, ci sexismul ca discriminare a femeilor în privința demnității, prețuirii, plătirii și considerației egale față de ele.

Dacă timpul se scurge, și tu încă faci ceea ce-ți place, atunci ești pe drumul cel bun.

Cand mi se intampla sa-mi exprim scrupulele, imi spuneau ca trebuie sa reflectez la ceea ce este in joc si imi dadeau argumente adesea impresionante ca sa ma faca sa inghit ceea ce nu-mi aluneca pe gat. Si eu le raspundeam ca marii ciumati, cei care isi pun robe rosii, au si ei argumente excelente in aceste cazuri si ca, daca admitem argumentele de forta majora si necesitatile invocate de micii ciumati, nu mai puteam sa le resping pe cele ale celor mari. Ei ma faceau sa observ ca felul cel mai potrivit de a da dreptate robelor rosii era de a le lasa exclusivitatea condamnarii. Si eu imi spuneam ca, daca cedezi o data in aceasta problema, nu mai exista motive sa te opresti. Se pare ca istoria mi-a dat dreptate, astazi se intrec cine sa omoare mai mult. Sunt toti cuprinsi de furia uciderii si nu pot sa faca altfel. Ceea ce ma interesa, in orice caz, nu era rationamentul. (...) Si imi spuneam ca pana una-alta si cel putin in ceea ce ma priveste, voi refuza sa-i gasesc vreodata vreo ratiune, una singura, acestei dezgustatoare macelarii. Da, am ales aceasta orbire incapatanata asteptand sa vad mai clar. (...) Pana atunci eu stiu ca nu mai valorez nimic pentru lumea asta si ca, din clipa cand am renuntat sa ucid m-am condamnat la un exil definitiv. Istoria o vor face ceilalti. Stiu de asemenea ca, in aparenta, nu pot sa-i judec pe acesti ceilalti. (...) M-am hotarat atunci sa folosesc un limbaj clar si sa am o purtare deschisa ca sa gasesc drumul cel bun. Incerc sa fiu un ucigas nevinovat. Vezi ca nu e o ambitie mare...

Am ajuns sa vorbesc si alte limbi destul de bine, dar putine au solemnitatea islandezei, pentru ca sunt concepute pentru uz zilnic. Germana mi se pare cea mai putin pretentioasa limba, iar vorbitorii ei o folosesc precum isi foloseste tamplarul ciocanul: isi construiesc cu ea o casa pentru ganduri, fara vreo consideratie pentru estetic. In afara de rusa, italiana este cea mai frumoasa limba din lume, care transforma pe oricine intr-un imparat. Franceza este un sos gustor pe care francezii vor sa-l savureze cat mai mult posibil, iata de ce vorbesc in cercuri, mestecand fiecare cuvant, motiv pentru care deseori le curge sosul pe la coltul gurii. Daneza e o limba cu care danezilor le e rusine. Vor sa scape de ea cat mai repede, de-asta isi scuipa cuvintele. Olandeza e o limba guturala care a inghitit alte doua. Suedeza se crede franceza Nordului, iar suedezii fac tot posibilul sa-i dea gust plescaind din buze. Norvegiana e rezultatul incercarilor unui popor intreg de a nu vorbi daneza. Engleza nu mai e o limba, ci un fenomen universal ca soarele si oxigenul. Cat despre spaniola, e o pervertire aparte a limbii latine, care a aparut pe lume cand poporul a incercat sa se adapteze defectului de vorbire al unui rege, si totusi e limba pe care am invatat-o cel mai bine.

Omul înţelept nu încetează să se bucure de ceva ce are, pe motiv că altcineva are nu ştiu ce altceva. Invidia este, de fapt, o formă a unui viciu, în parte moral, în parte intelectual, care constă în a nu vedea lucrurile în ele însele, ci doar în relaţia lor cu altceva.

Astăzi sunt trist şi tu eşti scuza perfectă pentru tristeţea mea. E surprinzător cât de repede se pot schimba lucrurile. Totul era bine. Se putea simţi atâta fericire. Nu ştiu când s-a rupt destrămat totul. Dintr-odată, într-o dimineaţă m-am trezit fără tine. Fără îmbrăţişările tale ce purtau numele de nu tecare-mi spuneau: nu te îngrijora pentru că totul va fi bine, fără puterea pe care mi-o dădeai ca să înfrunt lumea. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Poate a fost trecerea timpului sau simplul fapt că lucrurile au şi un final. Aveam totul şi acum nu-mi rămân nici măcar cuvintele că o să te aştept dacă ai să te întorci într-o bună zi. Există pe lumea asta persoane care au slăbiciuni. Tu eşti a mea. Sunt sigur că aş lăsa totul dacă drumurile noastre s-are vor intersecta din nou. Amândoi ştim că încă te iubesc. Poate am găsit femeia perfectă, dar îmi lipsesc imperfecţiunile tale, stilul tău de a face lucrurile prost şi zâmbetul tău capabil să repare distrugerile provocate de cuvintele tale. Privirea ta... Cum reuşeai să vorbeşti fără să deschizi gura. Modul de a striga te iubesc în linişte. Poate din toate aceste cauze nu sunt fericit, deşi am nenumărate motive să fiu. Fericirea mea a fost ascunsă mereu sub aşternuturile tale. Nu ştii cât de trist este să dorm cu cineva şi să te visez. Vreau să te uit, dar mereu termin sfârșesc prin a-mi aminti de tine. Nu ştii cum mă simt când caut printre oameni ochii tăi, când mi se pare că te aud şi când inventez mângâieri cu mâinile tale. Chiar şi atunci când cineva sună la uşă, îmi imaginez că eşti tu. Şi când îţi -am deschids îmi spui să lăsăm deoparte orgoliile prosteşti şi să începem de la zero. Dar nu eşti tu. Aş vrea să am suficient curaj să strig că încă te iubesc. Şi că fiecare te iubesc este un glonţ trimis cu speranţa că-ţi va atinge inima şi-ţi vei da seama că mă gândesc la tine. Rămân cu speranţa că, într-o zi, ne vom întâlni şi că trecerea timpului nu ne v-a fi afectat câtuşi de puţin. Şi dacă îţi voi spune că te-am uitat, să nu mă crezi. Inima mea gândeşte invers. Nu ştii de câte ori mă învinovăţesc pentru acea noapte când m-ai rugat să mă întorc la tine. Ar fi trebuit să alerg în braţele tale. Însă, mi-am lăsat permis ca orgoliul meu să iasă triumfătorînvingător. Poate în acel moment am crezut că voi fi capabil să te uit, dar nu. Acum sunt eu cel care nu mai are dreptul să-ţi spună că de când te-am pierdut sunt capabil să mă regăsesc doar în amintirile noastre, în acea iubire ce ar fi trebuit să dureze o veşnicie. Nu ştiu dacă îţi vei mai aduce aminte de mine sau de acea după-amiază în care ţi-am jurat că nu voi înceta să te iubesc. Nu ştiu dacă mai cauţi printre lucrurile tale resturile unei iubiri ce s-a terminat înainte să ne aducă împreună. Poate asta a fost greşeala. M-am speriat când am văzut că sentimentele îmi fug printre degete. Că nu mai puteam controla ce simţeam în preajma ta. Pentru că erai tu erai cea care- îmi dirija paşii. Într-un final a fost teama că într-o zi te voi pierde şi de aceea te-am pierdut. Ne-am pierdut. Astăzi nu mai am certitudini, dar sper ca atunci când ne vom reîntâlni, să am suficient curaj să-ţi spun că încă te iubesc. Că există iubiri ce vor fi mereu prezente, indiferent dacă vor trece câteva luni, câţiva ani sau o viaţă.

Un copil poate oricînd să-1 înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată si cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte.

— Ei nu admit alte cauze! îl întrerupse Razumihin cu foc. Spun adevărul!... Uită-te în cărţile lor: întreaga vina o poarta „mediul" şi nimic altceva! Asta este expresia lor preferata! De aici urmează concluzia că dacă societatea ar fi bine orânduită, crima ar dispărea, fiindcă, nemaiexistînd motive de protest, toata lumea, într-o clipita, ar deveni sfînta. De fire nu se ţine seama, firea este desconsiderata, ea n-are ce căuta! Teoriile lor nu admit o umanitate care se dezvolta istoric, urmînd o cale vie şi transformîndu-se pînă la urma de la sine, într-o societate bine organizata, ci, dimpotrivă, un sistem social izvorît din cine ştie ce cap de matematician, care organizează umanitatea şi o face într-o clipă să devină sfînta şi lipsita de cusururi, fară să mai treacă prin nici un proces de transformare, fără să urmeze calea dezvoltării fireşti, vii, istorice! Şi de aceea, ei, instinctiv, urăsc atât de mult istoria: „Istoria e numai monstruozitate şi prostie", zic ei, şi pun totul pe seama prostiei! De aceea urăsc ei atât de mult procesul viu al vieţii: ei nu au nevoie de suflete vii! Sufletul viu cere viaţă, nu vrea să se supună ca un automat, sufletul viu este suspicios, sufletul viu este retrograd! Pe când la ei, omul poate sa miroasă a hoit, numai să fie suplu, ca de cauciuc - n-are suflet viu, n-are voinţa, e un suflet de rob şi n-are să se răzvrătească! Pînă la urmă ei reduc totul la aşezarea cărămizilor, la împărţirea coridoarelor şi a odailor în falanster!

Zofia, nu există un bine imens, pe care să ni-l putem reprezenta, pentru simplul motiv că, spre deosebire de rău, binele este invizibil. Binele nu se calculează şi nu se povesteşte, fără să-şi piardă ceva din eleganţa şi din rostul lui. Binele este alcătuit dintr-o cantitate infinită de lucruri mărunte, care, puse cap la cap, poate că vor reuşi să schimbe, până la urmă, lumea. Cere oricui să-ţi numească cinci oameni care au schimbat în bine mersul omenirii. Nu va şti, de exemplu, să-ţi spună cum îl cheamă pe primul democrat sau pe inventatorul antibioticelor sau pe un pacificator. Oricât de ciudat ar părea, puţini oameni ar reuşi să ţi-i citeze; în schimb, îţi vor pomeni, fără nicio problemă, cinci dictatori. Cunoaştem numele tuturor bolilor grave, dar rareori pe cel al celor pe care le-au învins.

Vezi (...), ce haios e. Născocim tot felul de motive ca să nu iubim, de teamă că vom suferi, că vom fi părăsiţi într-o bună zi. Şi totuşi, cât de tare iubim viaţa, deşi ştim că şi ea ne va părăsi într-o bună zi.

Cea mai mare parte din angoasele de care suferă acum Occidentul provine din faptul că fiecare naţiune se crede informată despre cele petrecute în cealaltă naţiune pe motiv că ziarele ei publică numeroase telegrame şi numeroase cronici jurnalistice expediate din toate colţurile lumii. Şi toată această informaţie ar fi bine venită şi ar fi benefică dacă ar fi luată drept ceea ce este: drept date externe şi superficiale despre ceea ce se petrece la celelalte popoare, dar niciodată drept reprezentare adecvată a realităţii lor.

Noroc cu Valentine's Day, că altfel nu mai sărbătoreau puii de dac iubirea, neam. De nervi, s-au inervat ăştia şi au contraatacat la inimioare cu o sărbătoare de care auziseră doar cercetătorii de la Institutul de Folclor. Probabil că sigur (cum a zis un mare jurnalist şi prezentator de ştiri şi nu voi înceta să reamintesc această contradovadă a existenţei creierului la personalităţi importante, cum se spune; pentru că sunt şi personalităţi neimportante, aşa cum nu e pădure fără foc sau scânteie fără uscături), probabil că sigur, zic, mai ştiau de ea şi iniţiaţii în kestii dacice de la Federaţia Română de Oină. Dragobetele ăsta e un fel de sărbătoare resuscitată la nervi, o mumie care mişcă un pic atunci când adie vântul de primăvară, un fel de #tuiguramăsii de marketing american, ce noi nu putem să facem ceva care nu interesează pe nimeni, care nu are legătură cu absolut nimic? Ce, mă, noi nu avem designeri talentaţi, care să ştie să copieze ia românească exact aşa ca şi cum ar fi făcut-o ei?! "Hai siktir", cum le spuneau vechii daci romanilor. Doar fashionistele ar putea să îşi ridice poporul din uitare şi din negarea rădăcinilor şi tradiţiilor noastre atât de frumoase, asortând ia noastră românească la nişte converşi cu broderie celtică, maramureşeană. În locul designerilor români care nu ţi-au uitat rădăcinile rurale, eu m-aş grăbi să creez un echipament şic pentru naţionala de oină; sunt puţini jucători, meciurile au loc pe islazuri abandonate, deci chiar nu ar fi vreo primejdie de mainstream. Sper să nu irosim şi această şansă. Oricum, nimic nu e clar la sărbătorile astea, în afară de faptul că primăvara vine inevitabil, iar oamenii caută orice motiv să bea şi alte alea. Partea frumoasă a vieţii e că printre cascade de inimioare, luminiţe şi broderii de borangic am zărit un cuplu de adolescenţi în metrou. Ea era cam pitică şi acneică, el, slăbănog, înăltuţ şi puţin timorat de entuziasmul ei. Părerea mea e că specia se descurcă singură, dacă e lăsată în pace, chiar dacă e frig şi poartă canadiene cu fermoar şi pare că are nevoie de sărbători inutile ca să se exprime tandru. Ea îl ţinea strâns cu braţul stâng pe după mijloc, îşi lăsase capul pe pieptul lui de fâş, îl implora din când în când pentru câte un pupic delicat şi tot urca şi cobora fermoarul gecii lui bleumarin. Devenise atentă la această mişcare şi se vedea că asculta ceva peste tâtâm-tâtâmul roţilor de tren. Metroul ajunsese la Victoriei, se cam golise, era pace şi se auzea doar un fâsâit, probabil de la perna de aer laser inventată de Henri Coandă, pe care se deplasează metroul românesc. Şi atunci, căprioarei i-au râs ochii şi i-a spus băiatului, luminată la faţă: "Ştii că fermoarul face alt sunet când îl închizi sau când îl deschizi?" I-a arătat de câteva ori: sus, jos, zuup, ziip, mai grav la urcare, mai înalt şi zglobiu la coborâre. El îşi aplecase urechea stângă şi asculta concentrat. Fata s-a oprit, s-au uitat intens unul la altul, ca şi cum ar fi ascultat un gospel cântat de toate fermoarele din lume, care se închideau şi se deschideau într-un balans perfect, şi s-au sărutat ca şi cum nu se văzuseră de foarte mult timp.

That’s not a particularly useful measure of your enemies, motive. If there’s one thing I’ve learned, it’s that harm done with explicit conscious intention of doing another person harm accounts for about two per cent of all harm inflicted. That descriptor pretty much only applies to dictators in banana republics, serial killers and PE teachers.

Lipsa de curaj există doar din cauza fricii de respingere. Odată ce ne-am acceptat pe deplin, cum am mai putea trece prin respingere? Acceptarea și respingerea nu pot coexista. Singurul motiv pentru care altcineva ne poate respinge este pentru că, undeva în interior, credem că suntem de respins și singurul motiv pentru asta este că ne-am respins cu noi însene. Dacă noi ne-am acceptat cu elementele noastre umane, iar altul ne judecă pentru ele, nu ne mai pierdem echilibrul. Dacă alții ne numesc „urâte” sau „mediocre”, avem doar două răspunsuri: fie suntem de acord pentru că am acceptat deja acea parte din noi și am trecut mai departe, fie nu suntem de acord, pentru că știm că nu suntem așa și trecem mai departe. Oricum ar fi, nu ne împotrivim părerii celuilalt despre noi. Percepția sa despre noi rămâne a sa. Nu îi răpim dreptul la propria percepție. O respectăm și sărbătorim libertatea de a susține acest punct de vedere.

Miliarde de oameni se perinda pe glob, indragostindu-se unii de altii, ca apoi sa le treaca, fara nici un motiv explicabil prin logica, prin calcule sau prin simtul comun. Cat de inexplicabil de ciudati putem fi!

După mine, dragostea creștinească față de aproape este un miracol imposibil pe pământ. Hristos a fost Dumnezeu. Adică ceea ce nu suntem noi. Să presupunem, de pildă, că eu aș avea o suferință adâncă; nimeni altul însă n-o să-ți poată da seama vreodată cât sufăr, pentru că este altul, nu eu, și, în afară de asta, foarte rar întâlnești un om care să admită că semenul lui poate fi un martir (ca și cum ar fi cine știe ce titlu de noblețe!). Și știi de ce nu vrea să admită? Pentru simplul motiv că miros urât sau mutra mea i se pare stupidă, ori pentru că odată, nu mai știu când, l-am călcat pe picior. Și apoi, sunt suferințe și suferințe: o suferință umilitoare și degradantă, cum ar fi, de pildă, foamea, poate mai degrabă să trezească mila cuiva; dacă însă suferința mea este de un ordin superior, bunăoară dacă, să zicem, aș avea de pătimit pentru o idee, prea puțini ar fi dispuși să-i dea crezământ decât doar în cazuri extrem de rare, pentru că, uitându-se la mine, ar constata că n-am înfățișarea pe care, după părerea lor, ar trebui s-o aibă omul sortit să sufere în numele unei idei. Și le este de ajuns ca să-mi retragă pe loc bunăvoința lor, și fii sigur că n-o fac din răutate; nu, câtuși de puțin! De aceea, cred eu, cerșetorii și, mai ales boierii scăpătați n-ar trebui să scoată niciodată capul în lume, mulțumindu-se să ceară de pomană prin gazete. Teoretic, firește, poți să-ți iubești aproapele, dar numai așa, de la distanță, niciodată însă când e-n preajma ta. Dacă totul în lume s-ar petrece ca pe scenă, ca într-un balet unde milogii apar costumați în zdrențe pitorești de mătase și dantele rupte, cerșind cu cea mai desăvârșită grație, atunci ai putea cel puțin să-i admiri. Să-i admiri, însă nu să-i și iubești.

Bucureștiul este așezat într-o câmpie mlăștinoasă, motiv pentru care malaria îi afectează frecvent atât pe locuitorii săi, cât și pe străini. Este un oraș construit alandala pe râul Dâmbovița. Când am ajuns prima oară acolo, orașul era foarte prost pavat cu pietre neregulate și era de-a dreptul neplăcut să circuli pe Calea Victoriei, căci zgomotul continuu făcut de roți pe aceste pietre împiedica orice încercare de conversație. Toate acestea s-au schimbat când s-a introdus pavajul de lemn.

Drumul învingătorului e înainte! Chiar dacă ar călca pe cadavre.

Une raison de survie Mes poèmes demeureront brillants sur tes doigts comme des perles de nacre une manière de prévenir le temps qu’il ne saurait pas tout détruire car je suis mandaté à garder tes doigts qui cherchent dans le sommeil mon corps perdu entre les étoiles * [Un motiv de supraviețuire Poemele mele vor rămâne strălucind pe degetele tale ca niște bobițe de mărgăritar un fel de a preveni timpul că el nu poate distruge tot că eu sînt pus aici să păstrez degetele tale care îmi caută în somn trupul pierdut printre stele] (p. 37)

Nu știu cum ar trebui să fie, însă am vaga impresie că toți oamenii iubesc la fel, din același motiv, din perspectiva asta: nu ai cum să nu-l iubești pe cel care te face să te iubești pe tine.

În a patra zi, Monstrul Plictiseală a prins din zbor o foaie dintr-o revistă motivațională adusă de un uragan de pe Pământ. (Erau din ce în ce mai dese uraganele pe Pământ, oamenii ăia chiar nu se plictiseau deloc). Așa a aflat că toate soluțiile la probleme sunt deja în interiorul lui. S-a retras în sine, într-o stare de meditație profundă. În a cincea zi – zi de transă. În a șasea zi – idem ziua cinci. În a șaptea zi, a ieșit din starea de meditație mai plictisit decât intrase. Soluțiile or fi fost în interior, dar nu în interiorul lui. Și atunci i-a venit IDEEA. Ce-ar fi să caute în interiorul altora? Să scotocească adânc, să-i gâdile, să-i locuiască, să-i transforme în marionetele lui personale. Planul era măreț și tocmai din acest motiv avea nevoie de cineva mic pentru a începe marea schimbare. Scria tot acolo, pe foaia din revistă, negru pe alb, că marile schimbări încep cu pași mici.... Deci, cine avea cel mai mic pas de pe Pământ?

Poţi găsi însemnătate în orice dacă privești cu îndeajuns de multă atenţie, dacă vrei să crezi că totul se întâmplă cu un motiv. Dar, dacă ne-am înțelege cu adevărat unii pe alţi, dacă toate întâmplările ar avea sens, niciunul dintre noi n-ar mai învăţa nimic și n-ar mai evolua. Zilele n-ar fi plăcute, dar banale.

chapter 37 exercise sucks i blame PE class as the first offender. I really do. At such an early age kids who love to play active games are made to run laps instead. Okay, maybe that isn’t every school, but it was certainly the first time I remember someone divorcing physical activity from fun and creating the demon that is exercise. Then diet culture came along and told us the reason we should be engaging this exercise is primarily to keep our bodies thin and attractive. These things have really wrecked our relationship to joyful body movement. If you are motivated to an activity by body shame, experience the activity as a chorus of unpleasant sensory experiences (pain, boredom, and sweat are my three least favorite things in the world), and then end with no immediate results, why on earth would you like that activity or want to do it ever again?

Ar fi putut fi iarnă, dar părea că, din motive neștiute, vremea nu spune până la capăt ce gândește cu adevărat. Nu sunt oare ipocrizia și politețea unul și același lucru?

Atârnăm de balustradă cu capul în jos lilieci spre hău din timpul nostru de stat degeaba. doamna profesor de tehnologie s-a uitat în câte o oră prea mult. ora s-a uitat în ea. aruncă de fiecare dată cu câte un motiv în noi. ne balonăm de la câte o înjurătură. ne desfacem din șuruburi și piulițe. inimă nouă în așteptare. câte un ficat. ne mai întindem un car de nervi gâturile flash-uri la foc mic fasole boabe. ne aducem aminte de cartea ierbar de nervi. uităm că trăim. nici la moarte nu sperăm. cum să ții licuricii să nu mai zburde pe holuri le spun mă dezamăgiți. nu vor să intre la clase să așeze pe bănci apucături frumoase domnul profesor de limba germană are două ceasuri pentru fiecare corp. nu întârzie niciun minut în corp A nici în corp B. când pierde un minut se pune pe ciuciulică duce doua palme la ochi să plângă pe interior. un copil ce nu ajunge la timp. noi îl alintăm suntem darnici.

În fine, există o profundă lege a firii, potrivit căreia reintegrarea originilor nu se poate face prin regresiune orizontală, ci numai printr-o ruptură ontologică de nivel, care presupune integrarea cel puțin a nivelului imediat superior. La Euripide, de pildă, găsim ideea că numai „sfintele râuri” se pot întoarce la izvoare. În același fel, orice regresiune neasistată divin, îndreptată spre moduri de a fi pe care timpul deja le-a îngropat în sertarele lui, îl decade pe om din condiția sa și îl aruncă în animalitate. Am putut deja vedea felul în care regresia elitelor SS la modul de a fi al vechilor confrerii de războinici-fiare conduce la cea mai calificată animalitate. La fel, egalizarea oamenilor, în comunism, după modelul regresiv al comunei primitive, a generat un sistem politic tarat de o criminalitate animalică. Observația mea este următoarea: întrucât omul nu își poate schimba neasistat modul de a fi (decât, cum am văzut, cu riscul de a cădea în animalitate), disprețul agresiv față de individualism al multor „spirituali” de azi este extrem de periculos. Las deoparte nepotrivita lui trufie și voi spune doar că nu există alternativă imanentă la individualism pentru cei care sunt deja individualități. Orice formă de agregare corporatistă a indivizilor, după reguli inventate de vizionari și visate retrospectiv de erudiți, nu poate conduce decât la pustiitoare regresii tribale, care nu pot restitui omului nimic din ceea ce se pretinde că i-ar fi luat individul; și aceasta dintr-un motiv elementar: noi nu suntem stăpânii modului nostru de a fi, ceea ce înseamnă că individualismul este azi în noi ca o natură umană dată.

Adevăratul motiv pentru care nu mi-ar plăcea să rămân librar pe viaţă e că,în timp ce vindeam cărţi,mi-a pierit dragostea de cărţi.Un librar trebuie să spună minciuni despre cărţi,ceea ce îi provoacă un anumit dezgust faţă de ele.

Caroline mi-a spus ca, ori de cate ori se simte rusinata, incepe imediat sa repete cuvantul cu voce tare: "durere, durere, durere". Mi-a spus asa: " stiu ca suna foarte ciudat, si probabil ca par un pic nebuna, dar - nu stiu din ce motiv - chiar functioneaza". Binenteles ca functioneaza! Este o excelenta modalitate de a decupla programul de supravietuire al creierului reptilian, pentru a pune in functiune cortexul prefontal. Dupa un minut sau doua in care am repetat cuvantul "durere", am tras aer in piept si am incercat sa imi adun gandurile. Mi-am spuus: " Bun acumsunt in regula. Ce e de facut in continuare? Sigur ma descurc".” Cu toate ca stiam ca lucrul cel mai periculos pe care il poti face dupaa o criza de rusine, este sa te ascunzi ori sa faci uitata povestea, mi-a fost teama sa discut cu cineva. Totusi am dat cateva telefoane. I-am sunat pe sotul meu Steve si pe prietena mea cea mai buna Karen. Mi-au oferit amandoi lucrul de care aveam nevoie cel mai mult : empatie - cea mai buna modalitate de a-i arata cuiva ca nu este singur. Spre deosebire de critici (care exacerbeaza rusinea) , empatia iti confirma cu simplitate ca nu esti singur.

Sînziana plângea. Dac-ar fi-ntrebat-o cineva de ce, n-ar fi știut să spună. Așa i se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu știa să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe și grele, și nu-i picase o lacrimă. Și, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de parcă se sfârșea lumea. Plânsul ei era de fapt, ca pentru mulți alții, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, își vedea etalată toată viața. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simțea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a face ordine și curățenie în sinea ei. Nu-și jura nimic, nu lua nicio hotărâre, nu se-nverșuna-mpotriva nimănui și-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de treburi grele și obositoare.

Dacă trebuie să ne motivăm noi înșine, trebuie să înfruntăm, cu onestitate, adevaratele motive pentru care facem lucrurile pe care le facem.

Sisif îmbătrânește și devine melancolic. Își aduce aminte câte veri au trecute de când a suit prima oară acest munte. Atunci era foarte tânăr, nici nu simțea greutatea stâncii. Îl înfuria numai gândul că efortul său e zadarnic. Pe urmă a învățat să descopere frumusețea muntelui și, pe măsură ce timpul a trecut, a înțeles că toată bogăția lui se află în aceste urcușuri, găsind astfel în lăuntrul efortului său o recompensă la care zeii nu s-au gândit deoarece ei nu au priceput niciodată de ce o amiază caldă, când cerul miroase ca iarba dogorită de soare, e de ajuns uneori pentru a face pe cineva fericit; și nici de ce, alteori, fără nici un motiv aparent, oamenii simt nevoia să se grăbească.

Un cuplu sănătos înseamnă doi adulți sănătoși emoțional, doi adulți care împărtășesc dorința de a evolua, de a se transforma și schimba atunci când este nevoie. Iubirea reală, adevărată nu înseamnă frică, nesiguranță, vină, sacrificiu sau neputință - și nici atracția patologiilor. Mulți își aleg din motive fundamental greșite partenerul: din teama de singurătate, din nevoia de siguranță sau, alteori, dintr-o reală neputință, sfârșind prin a se răni unul pe celălalt pentru că - pare incredibil, dar e atât de adevărat - au nevoie mult prea mult unul de celălalt. Da, multe relații sunt veritabile dependențe, adicții ori atracții ale vulnerabilităților și neputințelor - din păcare, nu dintr-un sentiment de apreciere, respect sau admirație, ci printr-un mecansim și un context al învinovățirii care nu au nimic de-a face cu doi oameni întregiți și împliniți care aleg să trăiască împreună. Doar doi adulți autonomi, cu propria lor identitate, bine definită, cu spațiul lor personal și propriile lor granițe pot menține o iubire curată, fără drame și suferințe. Relațiile fuzionale, simbiotice sunt semne ale dependenței, nu ale iubirii. Însă pentru a iubi ai nevoie de maturitate: să crești, să evoluezi și, mai ales, să tolerezi disconfortul schimbării.

(...) Dar pretinde, în schimb, că există un motiv pentru care orice persoană se află aici, acum, și că există misiuni ce trebuiesc îndeplinite dincolo de rutina zilnică și care conferă semnificație rutinei zilnice, sentimentul că întreg universul vrea cumva ca persoana mea să existe și că sunt rodul unei imagini apriorice pe care doar o completez cu amănuntele biografiei mele.