No Te Compares Quotes

When you are content to be simply yourself and don't compare or compete, everyone will respect you.

Be simply yourself and don't compare or compete

The supreme good is like water, which nourishes all things without trying to. It is content with the low places that people disdain. Thus it is like the Tao. In dwelling, live close to the ground. In thinking, keep to the simple. In conflict, be fair and generous. In governing, don’t try to control. In work, do what you enjoy. In family life, be completely present. When you are content to be simply yourself and don’t compare or compete, everybody will respect you.

May not the space between heaven and earth be compared to a bellows?

When you are content to be simply yourself and don't compare or compete, everybody will respect you.

In dwelling, live close to the ground. In thinking, keep to the simple. In conflict, be fair and generous. In governing, don’t try to control. In work, do what you enjoy. In family life, be completely present. When you are content to be simply yourself and don’t compare or compete, everybody will respect you.

Não há porque te compares com os demais, e se a natureza te criou para morcego, não deves aspirar ser avestruz. às vezes te consideras por demais esquisito e te reprovas por seguires caminhos diversos dos da maioria. Deixa-te disso. Contempla o fogo, as nuvens e quando surgirem presságios e as vozes soarem em tua alma abandona-te a elas sem perguntares se isso convém.

No te compares con nadie. Hazte ese gran favor. Desde la distancia, la vida de los demás parece perfecta, pero créeme que al acercarte no te cambiarías por casi ninguno.

In thinking, keep to the simple. In conflict, be fair and generous. In governing, don’t try to control. In work, do what you enjoy. In family life, be completely present. When you are content to be simply yourself and don’t compare or compete, everybody will respect you.

When you are content to be simply yourself and don’t compare or compete, everybody will respect you.

Te Rau Tauwhare was not quite thirty years of age. He was handsomely muscular, and carried himself with assurance and the tightly wound energy of youth; though not openly prideful, he never showed that he was impressed or intimidated by any other man. He possessed a deeply private arrogance, a bedrock of self-certainty that needed neither proof nor explication—for although he had a warrior’s reputation, and an honorable standing within his tribe, his self-conception had not been shaped by his achievements. He simply knew that his beauty and his strength were without compare; he simply knew that he was better than most other men.

Está la cuestión de la soledad. Pero no es como te la imaginas (si alguna vez has intentado imaginarla). Hay dos tipos de soledad esenciales: la de quienes no han encontrado a nadie a quien amar, y la de quienes se han visto privados del ser amado. El primero es el peor. Nada es comparable a la soledad del alma en la adolescencia

Nothing is gentler than water, yet nothing can withstand its force. Likewise, nothing compares to the Tao. By it the weak defeat the strong; and the flexible conquer the rigid. Every one knows this is true, but how few put it into practice!  Monks and priests are often the worst sinners. Police officers and lawmakers are often the worst criminals. Truth is often paradoxical.

Take It Easy Trying too hard produces unexpected results: The flashy leader lacks stability. Trying to rush matters gets you nowhere. Trying to appear brilliant is not enlightened. Insecure leaders try to promote themselves. Impotent leaders capitalize on their position. It is not very holy to point out how holy you are. All these behaviors come from insecurity. They feed insecurity. None of them helps the work. None contributes to the leader’s health. The leader who knows how things happen does not do these things. Consider: When you think that you are so good, what are you comparing yourself with? God? Or your own insecurities? Do you want fame? Fame will complicate your life and compromise simplicity in your comings and goings. Is it money? The effort of trying to get rich will steal your time. Any form of egocentricity, of selfishness, obscures your deeper self and blinds you to how things happen.

Ahora que tengo la ocasión, quiero que hablemos los dos: tú, de mí; yo, de ti, del corazón, !que sí! Que nunca es bueno el momento hasta que no hay otra opción siempre es el mismo cuento... este último momento. Hoy que tenemos la oportunidad -la tengamos o no-, nos callaremos los dos: tú, por mí; yo, por ti, por no enredar, !ya ves! ¿por qué será que lo hacemos? Incluso, viendo llegar ese último momento, cuando no queda tiempo, cuando no queda tiempo, para decir, siquiera: "te voy a echar de menos". Si vas a irte... vete, pero no te despidas; sal de noche, sal a oscuras, sal descalza y de puntillas, niña. Vete, vete y cierra la puerta, que no quiero verte salir de mi vida. No más plazos aplazables. Si ha de ser así..., adelante. Y mejor este momento, déjalo para algún otro instante. Acabemos cuanto antes, nadie tiene que arrastrarse, ese último momento, vívelo, y los demás, los demás, que aguanten. Y los demás, que aguanten. Ahora no tengo la ocasión -no la tengo, que no, que más da, ya pasó-, cuánto lamento que al final no hablásemos ninguno de los dos, porque ahora nos sobra tiempo para pensar qué pasó ese último momento, cuando no tuve tiempo -ni tú-, para escribirnos versos de cuando aquellos besos. Si estás oyendo, vuelve. Ni siquiera saludes; con la luz de la mañana, abre puertas a patadas, niña. Vuelve, que no hacen falta razones. Me muero por verte, volver a tenerte. No más dudas razonables, para mí no es comparable. Este último momento me robó el milagro de tenerte a cada instante. Acabemos cuanto antes, con un siglo habrá bastante. Este último momento es de los dos y los demás, que aguanten. No más dudas razonables, para mí no es comparable. Este último momento me dolió por culpa de un instante. Acabemos cuanto antes, con un siglo habrá bastante. Este último momento es de los dos y los demás, y los demás que aguanten. Y los demás...

A suferi atunci când afli că ai fost vorbit de rău e un lucru normal. Nu e normal să suferi ca și cum asta s-a întâmplat chiar atunci, de parcă tu ai fi fost altul până la această veste neplăcută. Suntem aceiași indiferent de ce vorbește lumea, iar faptele noastre nu se schimbă în funcție de comentariul pe care îl primesc: ele sunt rele sau bune doar în raport cu Dumnezeu. Sunt foarte mulți oameni care se protejează de vorbirea de rău. Acest fapt le conferă un confort lăuntric. Alții merg mai departe - se înconjoară doar cu oameni care îi laudă. Totuși, dincolo de ceea ce simt și cred ei despre sine, acești oameni rămân ceea ce sunt, iar faptele lor, care scapă de judecata oamenilor, nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu. Există și oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, sau pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decât să te judeci prin comparație - se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele din pricina cărora au căzut Cain, Iuda și însuși Satan. A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decât a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. „Vai vouă când toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sunt mai expuși pericolelor decât cei vorbiți de rău. Dacă ați auzi cu câte laude sunt înconjurați oamenii răi de cei ce mănâncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa lui. În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sunt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului? Omul se cunoaște după felul cum reacționează la ocară, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî când va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El Unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci când e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește. Oamenii sunt lingușitori din fire, de aceea cei mai mulți trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci când se întâlnesc, toți își zâmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte s-au bârfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar câți ajung să-și piardă cumpătul atunci când află că au fost trădați, mințiți, vânduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni! Lucrul acesta nu s-ar întâmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană. Dacă vrei să știi cât de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cât de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care o pot duce.

«Comunque non dovresti più pensarci. Basta Albatro, storia chiusa capo. Capitolo finito. Prenditi un bel libro. Scopa. Esci. Divertiti. Però non rinunciare mai a tutto per una persona che rinuncerebbe a te per tutto. Capito?» «La fai semplice. poi io non la voglio pensare ma vedi, ogni tanto quando cammino, mi compare all'improvviso. Nella mia mente, ovvio, ma quando succede, sento di non voler più camminare. Mi diventa così ridicolo camminare. Vorrei che il tempo si fermasse di colpo per darmi la possibilità di riprendermi e invece quello continua a scorrere e se ne frega se tu resti indietro»

Buffett le dijo: «Invertir en ti es la inversión más importante que puedes hacer en la vida… Nunca habrá una inversión financiera comparable, porque si desarrollas más destreza, más capacidad, eso será lo que realmente te dará la libertad económica…

be fully present with your family the wise one does not compare or compete

The Tao Te Ching starts by affirming that: ‘The Tao that can be spoken is not the true Tao.’ At this point, we might expect Lao Tsu to shut up and throw his brush and rice paper to the wind. Instead, he continues to expound for eighty-one chapters on the Tao of which one cannot speak. In my country, there is a proverb that may explain this. It says, ‘The mouth has no choice but to speak of that which fills the heart.’ Compare it to a man in love who cannot stop talking about his lady. His intention is not to convince his friends to go and court her; he simply is unable not to talk about her.

—Mira que eres terrestre —dice Ariel, y agita el váper—. En el sexo con otras personas siempre hay que transigir. Un tira y afloja continuo, siempre intentando conseguir que todo encaje, quién va primero y a quién le gusta qué y no me gusta lo que te gusta a ti y no te gusta lo que me gusta a mí. Siempre se ocultan cosas, ese secreto sobre algo que nos encanta o que queremos probar o que nos vuelve locos de atar, pero no se puede decir por miedo a que el otro diga: «Que quieres probar, ¿qué?». y no vea a su amante, sino un monstruo. No hay lugar más sucio que el interior de la cabeza propia. A solas, al hacerse una paja, al tocar el arpa, al reventarse el coño, al jugar al balonmano femenino, al hacerse una siririca, no hay nadie más por quien preocuparse, nada que contener. Nadie que juzgue, nadie que compare, nadie que esté pensando en otra persona y no lo diga. El único sexo sincero es el yosexual. —¿Yosexual? —repite Marina. —«Mismosexualidad» es horrible; «autosexualidad» suena a follar con bots, y cualquier término emparentado con «erotismo» es antierótico por definición.

Voy a proponerte una situación un tanto rocambolesca para la cual tienes que echarle un poco de imaginación. Imagina por un momento que eres el dependiente de una gasolinera. Hace acto de presencia un coche que se sitúa frente al surtidor. Baja el conductor y abre la tapa del depósito de combustible del vehículo. Observas que es un modelo de gasolina y sin embargo comienza a llenarlo de gas-oil. Lo primero que se te ocurrirá es que vaya despiste que lleva y lo segundo, que no irá muy lejos porque se acaba de cargar el coche. Se trata de una situación comparable a lo que sería un ciclista, que es el caso que nos ocupa, si la noche anterior a una marcha, carrera o entrenamiento intensivo, cena una sopa, un filete y un yogurt de postre. O ensalada con una tortilla francesa de escabeche o queso y una pieza de fruta. Y para terminar de rematar la jugada, no digamos si cuando se levanta al día siguiente, el desayuno es poco consistente, a destiempo y mal escogido. Entonces doble premio. Sus depósitos musculares es más que posible que se encuentren poco recargados debido a la cena y con el desayuno tan “excelente”… Está sentenciado. Tampoco irá muy lejos.

otro “suicida” dispuesto a llenar el depósito al libre albedrío, te adelantas a la jugada y le preguntas: – ¿Lleno? – Sí, por favor, – te contesta– Cuál es tu sorpresa cuando empiezas a echar gasolina y a los pocos segundos empieza a saltar el gatillo de la manguera, síntoma inequívoco de que el depósito estaba a tope de combustible. – Pero señor, si estaba lleno. – Tú echa, echa, que más vale que sobre que no que falte. – Ya, pero… ¡es que la gasolina se derrama y cae al suelo! Es tontería que siga echando. Situación comparable a la de aquel ciclista que llega el día de la prueba y en lugar de pestañas tiene fideos de pasta debido a que su recarga de hidratos de carbono está siendo más que generosa en el tiempo y en el momento. A ver si nos enteramos de que los depósitos de glucógeno de una persona no son infinitos. No puedes comer toda la pasta, arroz, patatas y pan que quieras, con la excusa perfecta de que al día siguiente tienes que dar pedales. Por muchos pedales que des, todo tiene un límite.  Y lo peor de todo es que al intentar cargar más carbohidratos de los que debes, no se derraman como la gasolina sino que se convierten en

¿A mí no me habría pasado esto? Seguro que no. ¿A mí nunca me habría gustado Charlie, yo nunca le habría contado mis secretos más íntimos, yo nunca me habría acostado con él? Por supuesto que no. Porque soy cabal y no soy ansiosa, porque soy sensata y no soy impulsiva, porque soy razonable y no desmesurada. Pero, sobre todo, porque no tengo ningún secreto que contarle, no tengo ningún cuerpo que compartir con él, ningún sentimiento que pueda vulnerar. Soy invisible. No me odies. Es muy fácil ser tan perfecta como yo siendo invisible. No te compares conmigo, porque no tiene sentido. Déjame estar en tu equipo.

Then Hunter stepped up beside her and slid an arm around her waist. "Dibs" The paramedic's lips twitched. Savannah cocked her head. "Did you just call dibs on me?" "Yes. I have two brothers. I've learned to stake my claim to what I want fast - te last steak, the leftovers, the front seat, whatever." "Did you just compare me to a steak?" "I would never do that, beautiful," the paramedic said. "I have way more class than that." "Your brother's pretty smooth, Hunter," she said. Hot paramedic winked. "And cocky," she added.

Por último, no dependas de los talentos y los dones de otros, no te desfigures y jamás te compares.

No midas las proporciones de mi cuerpo. No te fijes en mi forma de hablar. Si descubres todo y me comparas, siempre pierdo. Siempre soy la foto en negativo. Por eso siempre me mantengo alejada de los grupos de personas. Siento que si me comparan yo soy la peor, una deforme criatura monstruosa. Siempre es pelos más o pelos menos. Calculo la musculatura y la grasa corporal. Nunca aprendí lo que el resto aprendió. Si ahora mismo me muriera, ni los gusanos se atreverían a comerme. Mido mi cuerpo, centímetros de más y centímetros de menos. Nunca es como los demás. Mido los colores de mi cuerpo, mi piel, mi cabello, mis lunares. Sé de memoria todas las líneas que dibujan mi cuerpo, sé donde hay borrones donde tuvo que haber trazo y no hubo nada. Cuento y veo la forma de mis dientes, la forma, el color y la textura de mis labios, la forma de mi cara y la dificultad de mis ojos. Entre comparar y comparar descubro mi rara resistencia corporal y mi tolerancia al dolor irregular. No quiero que te fijes en mí y en mi extravagancia, porque sé que no vale nada, no es nada especial, no vale la pena ni el esfuerzo. No quiero que compares mi movimientos y gestos con los de los demás, ya sé que nunca serán los mismos. No me pidas que toque tu cuerpo, no puedo, no sé, y si lo hago, al comparar descubrirás que lo hago todo mal. No lo puedo hacer como los demás, como a ti te gusta, lo haría de un modo equivocado y diferente, como todo lo que hago. No me dirijas la palabra, no sé cómo contestar a un saludo. Nunca sé qué contestar a las preguntas. No puedo ordenar mi propia historia para contarla, hasta se me confunde y olvido que en algún momento tuve que nacer. Siempre que me comparan, soy la peor opción, ese errar que da vergüenza. Siempre recuerdo que moriré sola y espero hacerlo bien. Estar junto a mí es pérdida segura sin posibilidad de recobrar ninguna cosa. Conmigo no es nada seguro y todo es riesgo. No puedo hacer grandes cosas. No puedo con mis manos derribar árboles ni construir edificios. No puedo hacer grandes cosas. No puedo resolver ecuaciones complicadas ni tengo un pensamiento innovador que ilumine el camino al resto. No soy un ejemplo a seguir. Nadie se atreve a mirarme, a hablarme, a tocarme, a nombrarme. Los entiendo totalmente. Comparo las ventajas que todos tienen sobre mí por tener un sexo definido. Todo ese error, todo ese desvío, toda esa fatalidad, toda esa toxicidad, soy yo. Valiente de existir y pedir tu cariño sin esperar nada, sin ofrecer nada. No tengo miedo. Sé que mi presencia es la falta, el abismo tremendo. Mi existencia es deconstrucción, potencia corrosiva; la multiplicación cero soy yo. Valiente al mirar tu cara y pedir que te quedes un momento más junto a mí, sabiendo que si me comparas pierdo siempre. Pienso en esas ventajas insuperables, como la genética, el dinero, la salud, el acceso al conocimiento, la política y la justicia. Ventajas tan grandes como la suerte que no tengo y nunca tendré. No puedo hacer grandes cosas. No puedo con mis piernas correr muy rápido ni muy lejos y con mis ojos no tengo buena puntería. No puedo hacer grandes cosas. No puedo salvar al mundo de una bomba atómica ni mucho menos de la contaminación. Todo ese error, todo ese desvío, toda esa fatalidad, toda esa toxicidad soy yo. Valiente de existir y pedir tu cariño sin esperar nada, sin ofrecer nada. No tengo miedo. Sé que mi presencia es la falta, el abismo tremendo. Mi existencia es deconstrucción, potencia corrosiva; la multiplicación cero soy yo. Valiente al mirar tu cara y pedir que te quedes un momento más junto a mí, sabiendo que si me comparas pierdo siempre. Sé que te arrepentirás, pero tengo que intentarlo, entiéndeme, lo sé: perderé.

Buck counted 27 different names for ‘Io.30 A few of these names and their meanings, listed below, are compared with Biblical descriptions of God. ‘Io-matua: he is the parent of all things, natural phenomena, plants, animals, man, and gods. Colossians 1:16—“For by him were all things created, that are in heaven, and that are in earth, visible and invisible” ‘Io-matua-kore: He had no parents, “he was nothing but himself.” (Hebrew) Yahweh: meaning. The Self- existent One. Exodus 3:14, “I AM THAT I AM.” ‘Io-te-wananga: He is the source of all knowledge. Colossians 2:3—“In whom are hid all the treasures of wisdom and knowledge.” ‘Io-mata-ngaro: His face is hidden and unseen. Exodus 33:20, “And he said, Thou canst not see my face: for there shall no man see me, and live.” ‘Io-te-waiora: He is the source and giver of life. Psalm 36:9, “For with thee is the fountain of life:” ‘Io-mata-wai: ‘Io, the God of love. John 3:16, “For God so loved the world, that he gave his only begotten Son, that whosoever believeth in him should not perish, but have everlasting life.

No cabe duda que la perspectiva que te da el tiempo no es comparable a nada.

Ne joue pas avec le feu! Ne joue pas avec moi!” Ô homme, pourquoi te compares-tu au feu? C'est vrai que le feu brûle; mais souviens-toi que s'il pleut fort sur lui, celui-ci s'éteint.

This idea of two distinct varieties of people (which quickly hardened into a Polynesian/Melanesian divide) turns what is, in fact, a spectrum of skin tones and peoples across the Pacific into a more or less binary division between black and white. With this binary came a tangle of other ideas about morality, intelligence, temperament, beauty, social and political complexity, even depth of time. Melanesians were routinely described by Europeans as not just dark-skinned, but “primitive” in their political, economic, and social structures. In eighteenth- and nineteenth-century accounts, they are depicted as small, dark, and mistrustful, the women “ill-favoured” and “ugly,” the men “despotic” and cruel. Banded together in small, autonomous groups, they appeared to Europeans to lack any form of law, government, or organized religion and compared unfavorably with their larger, fairer-skinned, more hierarchical neighbors the Polynesians, differing from them, in one unforgettable formulation, “as the wolf from the dog.” The term “Melanesian” had thus long served in European discourse as a marker for otherness and inferiority, and in the racially charged climate of the early twentieth century, Te Rangi Hiroa could hardly fail to be aware of this. When the anatomist J. H. Scott (the probable author of the Otago Medical School notice offering to buy Māori skeletons) asserted, “We know the Maoris to be . . . the result of the mingling of a Polynesian and a Melanesian strain,” or when Sullivan argued for a “Melanesian element” in his Tongan or Samoan data sets, Te Rangi Hiroa would certainly have recognized the subtext. And in his own early somatological studies, which were written explicitly with the work of these other men in mind, you can see him struggling with the problem.

«Non era mancanza di rispetto per i tuoi ordini, mio signore. Avevo davvero bisogno di una boccata d’aria. A te non succede mai?» Un sorriso compare sulle sue labbra perfette e carnose, ma a sorridere sono anche i suoi occhi. Sembra quasi che sia divertito da questa mia frase spontanea. «Sì spesso, Faith.» Adesso sono anch'io più tranquilla e gli sorrido contenta per la sua risposta sincera. Per una volta, per un solo secondo, ha abbattuto quel muro che mette sempre davanti a tutti e a tutto

È la tempesta perfetta, papà, e colpisce come un’enorme palla da demolizione che compare dal nulla e sbatte dritta contro il cervello. Distrugge tutto. Le tue emozioni sono un macello: un attimo piangi, l’attimo dopo ridi, quello dopo ancora riesci a malapena a sollevare la testa per l’agonia in cui sei caduto. La vita si restringe: non ti interessano più le stesse cose di prima e reagisci in modo esagerato alle cose che per te contano adesso. Hai bisogno di sostegno ma vuoi rimanere solo. Addio memoria a breve termine. Ogni passo è come farsi strada a fatica in una fossa piena di fango. Ti senti improvvisamente esausta e riesci solo a dormire. Ti giudichi di continuo col senno di poi. Non riesci a guardare nessuno negli occhi, per paura di trovarci il biasimo, o il sospetto o il giudizio. Ti senti piccolo, debole, in colpa. Fai pensieri strani, fai cose strane. Hai tutti i nervi a fior di pelle, ma il cervello diventa un casino indistinto e inaffidabile. Piangi tanto che non ci vedi più e il cibo perde sapore, ma all'improvviso riesci a sentire l’odore di un calzino sporco tre camere più in là. L’umore va su, va giù, giù, su, come sulle montagne russe impazzite, a folle velocità, fuori controllo, e non puoi scendere, non importa quanto lunga o tremenda sia la corsa.

No te compares con los demás, todos somos seres únicos e irrepetibles y todos somos seres capaces de hacer algo,