Mies Quotes

Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit.

Do not judge a woman on her knees: you never know how tall she is when she stands.

Nu mi-e frică de Dumnezeu, ci de absenţa lui Dumnezeu.

Less is more.

Less is more!

Do not judge a woman on her knees_ you never know how tall she is when she stands!

Peace in patriarchy is war against women.

I don't want to be interesting. I want to be good.

I don't want to be interesting. I want to be good.

I ain’t scared to lend a hand I ain’t scared to clench it either

Când ne deschidem tu mie şi eu ţie, când ne scufundăm tu în mine şi eu în tine, când ne pierdem tu în mine şi eu în tine, Abia atunci eu sunt eu şi tu eşti tu.

The fair awakened America to beauty and as such was a necessary passage that laid the foundation for men like Frank Lloyd Wright and Ludwig Mies van der Rohe.

Aş vrea să-ţi fi dat ceva, aşa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemănător unei confesiuni, dar mai tare şi mai adâncă in sine; certitudinea că suntem în stare să iubim şi să fim iubiţi, aşa dintr-o dată, că există între tine şi alte fiinţe omeneşti o măsură comună, un punct de întâlnire, un punct slab unde te poţi atinge - foarte slab şi totuşi dădător de mari forţe.

Now, as we close one chapter, the pen is gradually inking up, preparing itself to write the next.

În momentul ăla am fost fericit. Iar mie nu îmi place când sunt fericit datorită altor oameni. Îmi place când sunt fericit datorită mie.

Sangue sulle sue mani. Sangue sulle mie. Un legame indissolubile. Un legame che sarebbe sopravvissuto oltre la morte.

Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.

E despre cum simt eu vara din mine... e despre ce a inflorit in mine, ce a dat roade, ce trebuie primenit, ce e nor si ce e raza, cand sunt ploaie, cand mi-e vant, ce culori am si vacanta cui sunt...

Everything is possible in America, except the production of intelligence.

All mothers breed dead children.

We quenched the bulging flame, amongst the ashes embers of fire remain

Percepii una stretta decisa alla mano. Mi irrigidii. Avevo intrecciato le dita a quelle di Aleksandra. Lei non si era ribellata. Non era indietreggiata il più lontano possibile. Era ancora alle mie spalle. Con me.

[...]istoria, acest fluviu care inainta spre necunoscut, si al carui capat viu simtisem atatia ani ca eram eu, aveau s-o faca altii, mie imi ramanea doar acest teritoriu de cucerit si singurul cu care puteam s-o influentez: cuvantul scris. Nu era mult, dar nici putin.

Pribeag cum sunt, mă simt azi cel mai singuratic suflet, şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - unde. Un singur rând mi-e rază şi putere: o, stelelor nici voi n-aveţi în drumul vostru nici o ţintă, dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea.

The devil is in the detail" is an idiom that refers to a catch or mysterious element hidden in the details. It derives from "God is in the detail" attributed to German-born architect Ludwig Mies van der Rohe (1886-1969). Earlier on Gustave Flaubert (1821-1880) said "Le bon Dieu est dans le detail." Meaning that things seem simple at first but are more complex or require more time and effort than expected. The earlier idea is that details are important; whatever one does should be done thoroughly.

Mi-e foarte greu să trăiesc in timpul asta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii astia pe care nu eu i-am ales si in lumea asta pe care nu eu am ales-o. Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic.Doare pana la lacrimi.Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt pe lumea asta".

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Am căutat uitarea-n iubire: ce folos! Căci dragostea mi-e numai un pat cu spini, făcut Să dea acestor fete cumplite de băut!

Poi le sue braccia furono intorno a me. Le sue gambe allacciate alle mie. Mi incatenò a sé. Fu allora che mi svegliai.

The match I struck shall not run dead You’re my first inhale, my last cigarette.

Et sie minnuu tunne? Mie olen Rokan Antti. Pienmaanviljelijä Kannakselt. Nykyään Tikkakosken mannekiini.

Scelgo i miei amici per la loro bellezza, le mie conoscenze per la loro rispettabilità, e i miei nemici per la loro intelligenza.

voglio che tu sappia tutto di me, voglio che tu mi conosca nella mia nudità, nei miei piccoli calcoli e nelle mie ansie meschine, nella mia stupidità, nelle mie vergogne e nella mia infamia.

This fantasy that it is possible to fish sustainably, legally, and using workers with contracts, making a living wage, and still deliver a five-ounce can of skipjack tuna for $2.50 that ends up on the grocery shelf only days after the fish was pulled from the water thousands of mi,es away. Prices that low and efficiencies that tight come with hidden costs, and it is the manning agencies that help in the hiding.

Now, after the material resources of the colonies have been looted, their spiritual and cultural resources are being transformed into commodities for the world market.

«Non dovrai più sopportare di vedermi, di ascoltare la mia voce, di sentire le mie mani su di te. Sei contento, adesso?»

Îl simt pe el în fiecare mușchi, în fiecare venă. Rebeca, Radu mi-e fiecare gând, fiecare vis, îl simt în fiecare pulsație a inimii.

All mothers breed dead children. They shall, perhaps, live later. When no longer dead, they are born Not—by coincidence, by choice.

Lonely you linger in a league above poetry.

It’s just another stop on the curvy road the final encounter for the man who has lived death is the answer.

God is in the details.

Mi-ar fi plăcut să o ascult, deși mi-e clar că nu ne putem auzi părinții decât atunci când trecem de 20 de ani. Îi auzim când nu mai sunt vocea din capul nostru, ci devin o voce din exterior. Când ne întoarcem la ei pentru că vrem, nu pentru că nu avem încotro.

The feminist project is basically an anarchist movement which does not want to replace one (male) power elite by another (female) power elite, but which wants to build up a non-hierarchical, non-centralised society where no elite lives of exploitation and dominance over others.

Had I only known my letters Would be of such importance I’d empty myself on paper Every single morning’ And it was for such reason, as she read his little stanza, that she decided to stamp one final letter: ‘Every single morning I’d empty myself on paper You were my greater importance That’s why I wrote you letters.

Tu esti atras de formele concrete, palpabile, mie imi place sa ma las purtata inauntrul lor, sa le inteleg substanta, in stare de lichefiere, alcatuirea lor sinergetica, sa rezonez din interiorul lor catre tine.

A visionary company is like a great work of art. Think of Michelangelo’s scenes from Genesis on the ceiling of the Sistine Chapel or his statue of David. Think of a great and enduring novel like Huckleberry Finn or Crime and Punishment. Think of Beethoven’s Ninth Symphony or Shakespeare’s Henry V. Think of a beautifully designed building, like the masterpieces of Frank Lloyd Wright or Ludwig Mies van der Rohe. You can’t point to any one single item that makes the whole thing work; it’s the entire work—all the pieces working together to create an overall effect—that leads to enduring greatness.

Daca", repeta Roland. Un profesor de-al meu obisnuia sa spuna ca acesta este singurul cuvant cu o mie de litere.

I shall have my lasso, I shall lead the course; I recognize it’s time to mount a different horse.

Io perfino nelle pause in cui piango suoi miei fallimenti, le mie delusioni, i miei strazi, concludo che soffrire sia da preferirsi al niente.

Cum ar fi putut să îmi treacă mie prin minte că vei fi începutul tragediei mele de mai târziu?

Some find freedom in comfort others find comfort in freedom

Eri come il sole. Il mio sole personale. Il rimedio migliore alle mie nuvole." "Con le nuvole posso farcela. Ma non posso cavarmela contro un'eclissi

Ma le mie certezze, lei questo non lo sa, sono altrettanto corrosive che i suoi dubbi...

«Fallo» mi intimò, e non ammetteva un ulteriore rifiuto. Mi mordicchiò il mento, leccandomi, facendomi quasi detonare in mille pezzi. «Scopa le mie dita come ieri notte io ho scopato te».

Le parole hanno un grande impatto su di noi: che siano complimenti o insulti, ci cambiano. Dentro. Ed è proprio questo ciò che voglio sperimentare: la potenza delle mie parole e l’effetto di esse sugli altri.

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata, Pururi tanar, infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii. Cind deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pana-n fund baui voluptatea mortii Nenduratoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i. Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele Marii. De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari.., Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Phoenix ? Piara-mi ochii tulburatori din cale, Vino iar la san nepasare trista, Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma !

‎È un gran miracolo che io non abbia rinunciato a tutte le mie speranze perché esse sembrano assurde e inattuabili. Le conservo ancora, nonostante tutto, perché continuo a credere nell'intima bontà dell'uomo. Mi è impossibile costruire tutto sulla base della morte, della miseria, della confusione. Vedo il mondo mutarsi lentamente in un deserto, odo sempre più forte l'avvicinarsi del rombo che ucciderà noi pure, partecipo al dolore di milioni di uomini, eppure quando guardo il cielo, penso che tutto si volgerà nuovamente al bene, che anche questa spietata durezza cesserà, che ritorneranno l'ordine, la pace e la serenità.

Amo ciò che di tenace ancora sopravvive nei miei occhi, nelle mie camere abbandonate dove abita la luna, e ragni di mia proprietà, e distruzioni che mi sono care, adoro il mio essere perduto, la mia sostanza imperfetta.

Să zgîlţîi oamenii, să-i trezeşti din somn, deşi ştii că prin asta săvîrşeşti o crimă şi că ar fi de o mie de ori mai bine să-i laşi să-şi vadă de treaba lor, pentru că, de altfel, cînd se trezesc, n-ai nimic să le propui...

«Il tuo diventerà un diario da sballo. Passerà alla storia. Sarà meglio che tu ti prepari, perché tra poco tutti parleranno di noi». Era di nuovo il Logan giocoso, finalmente libero dalla tensione che avevamo condiviso qualche attimo prima. Mi sentii più leggera, mentre le lacrime che avevo soffocato si asciugavano tra le mie ciglia. Abbozzai un sorriso. «Come fai a esserne sicuro? Mi hai appena incontrata». «Lo dico perché mi fido del mio istinto». «E cosa ti dice di me?». «Che assieme faremo scintille».

Voglio dormire un momento, un momento, un minuto, un secolo; ma tutti sappiano che non sono morto; che c'è una stella d'oro sulle mie labbra; che sono il piccolo amico del vento occidentale; che sono l'ombra immensa delle mie lacrime.

Mi guardo allo specchio: un fantasma stravolto. Mi lego i capelli e ignoro le borse che mi sono venute sotto gli occhi a forza di piangere. Non riesco a credere che il mondo mi stia crollando addosso, che tutte le mie speranze e i miei sogni vadano in pezzi. No, no, non pensarci. Non adesso, non ancora.

Io non ho il coraggio di alzare gli occhi e capisco che veramente sono peggio dell'edera, dove m'attacco muoio e forse c'ha ragione lui che non faccio altro che scaricargli addosso tutte le mie paranoie, cioè dire sempre, fai te che per me è lo stesso.

Trebuie să găsesc o felie de timp să mă caut. Timpul meu și numai al meu. Mă întreb ce-mi voi spune cand mă voi gasi? Habar n-am. Poate mă voi privi lung și voi întreba: cine ești tu? Poate nu mă voi recunoaște. Poate voi trece pe lângă mine, pur și simplu. Poate eu cea adevărată nu are chef să se întîlnească sau să vorbească cu mine. De unde să știu ce vrea dacă n-o cunosc? Îmi doresc această întâlnire, dar mi-e și frică de ea. Nu știu de ce..

- Sentimentele tale in ceea ce priveste serpii sunt... - Ura, agonie, paranoia extrema si dezgust, insira Luce. - Poate e...ceva normal, mie imi era teama de cactusi. Nu puteam sa ma aproprii de ei...nu rade, te-ai intepat vreodata in vreo chestie de-asta?

Spesso dicevo che la vita era uno schifo. Anche quella frase mi stava fregando, perché avrei dovuto dire: "La mia vita è uno schifo". Allora, magari avrei iniziato a chiedermi se potevo fare qualcosa per cambiarla. Se era tutta colpa del destino, del caso, della sfortuna, o se invece anch'io ne ero colpevole. Perché dire che la vita fa schifo è come dire che non c'è niente che si possa fare. Che bisogna accettarlo come un dato di fatto imprescindibile. Fortuna che poi ho cambiato idea. Fortuna che ho capito che la mia vita ha un valore e quel valore glielo do io con le mie scelte e con il coraggio delle mie decisioni. Ho imparato a pormi una domanda ogni sera prima di addormentarmi: cosa hai fatto oggi per realizzare il tuo sogno, la tua libertà? Alla seconda sera in cui mi sono risposto: "Niente", ho capito quanto in fondo una parte del problema fossi io. Quindi, o smettevo di lamentarmi o iniziavo a darmi da fare.

I wore you on me at all times Like I now carry my pen. Unlike your own opinion my Belongings must have a function. You bled through the ink of my lines and To be my subject nursed your thirst. Was it my fault, or your own, that you forgot —I do not deal in tender verse.

I am the interpretation of the prophet I am the artist in the coffin I am the brave flag stained with blood I am the wounds overcome I am the dream refusing to sleep I am the bare-breasted voice of liberty I am the comic the insult and the laugh I am the right the middle and the left I am the poached eggs in the sky I am the Parisian streets at night I am the dance that swings till dawn I am the grass on the greener lawn I am the respectful neighbour and the graceful man I am the encouraging smile and the helping hand I am the straight back and the lifted chin I am the tender heart and the will to win I am the rainbow in rain I am the human who won’t die in vain I am Athena of Greek mythology I am the religion that praises equality I am the woman of stealth and affection I am the man of value and compassion I am the wild horse ploughing through I am the shoulder to lean onto I am the Muslim the Jew and the Christian I am the Dane the French and the Palestinian I am the straight the square and the round I am the white the black and the brown I am the free speech and the free press I am the freedom to express I will die for my right to be all the above here mentioned And should threat encounter I’ll pull my pencil

The division of the world which followed defined certain parts of the world as ‘nature’, that is, as savage, uncontrolled and, therefore, open for exploitation and civilizing efforts… the process of naturalization’ did not affect only the colonies as a whole and women of the working class the women of the bourgeoisie also were defined into nature as mere breeders and rearers of the heirs of the capitalist class. But in contrast to the African women who were seen as part of ‘savage’ nature, the bourgeois women were seen as ‘domesticated’ nature.

«Vattene» mormorò con voce rotta. Sbuffai. «Non posso». Feci per trascinarla verso l'acqua. Si oppose, osservando angosciata il getto alle mie spalle, quasi le stessi chiedendo di buttarsi tra le fiamme. «No, ti scongiuro…» Con i pollici le spianai le lacrime sulle gote inumidite dal vapore. «Non ti farò del male, Aleksandra». «Tu mi fai male anche solo guardandomi, Henri». Smisi di respirare.

Non so scrivere su Damasco senza che si intrecci il gelsomino sulle mie dita. Non so pronunciare il suo nome senza che sulla mia bocca si addensi il nettare dell’albicocca, del melograno, della mora e del cotogno. Non so ricordarla senza che si posino su un muretto della memoria mille colombe… e mille colombe volano.

Virgil, ești tu? Fântâna ești, al cării torent - îi zisei cu rușine-acum- bogat pornit-a fluviul cuvântării? tu marea faclă-n veci pe-al artei drum! deci fie-mi de-ajutor iubirea vie și studiul lung în dulcele-ți volum. Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie, tu singur ești acel ce-a dat o viață frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Într-o aşa serioasă măsură mi se pare de negîndită viaţa, încît dacă m-aş gîndi efectiv ce să răspund la o întrebare uzuală ca: "ce mai faci?" aş constata că întrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putinţă. Căci „fac“ o mie de lucruri: aş putea să spun că gîndesc, că sînt bine, că gîndesc ceva, că gîndesc altceva, că am fost pe stradă, că nu fac nimic. Ce să spun? Care e lucrul pe care trebuie să-l spun celui care mă întreabă? Şi nu numai atît. Care e lucrul pe care trebuie să i-l spun lui, acum? Şi mai mult: ce trebuie să-i spun lui,acum, despre mine?Aşadar ar trebui să respect mai multe serii de adevăruri: a) adevărul lucrului, să aleg, adică, un lucru dintre cele o mie pe care le-am făcut realmente; b) să aleg adevărat pentru cel care mă întreabă, adică să aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el; c) să aleg un lucru adevărat pentru clipa de faţă, pentru ceea ce se întîmplă acum între el şi mine; d) să fie totuşi un lucru al meu.Şi credeţi că astea sînt singurele adevăruri de respectat? Atunci ce să-i răspund? Mă cuprinde o panică, panica mea formală…

De cîte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n a avut o sete puternică de viaţă, de i s au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi am stat drepţi în întuneric. Ne am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa…

Atît de frig Mi-e atît de frig, Încît cred că Aș mai putea fi salvată Numai asemenea acelor înghețați Care erau cusuți În burțile animalelor Să se încălzească Și încotoșmăniți bine În șuba îndurerată, Năclăiți în sînge de jivine Mai veneau pe lume o dată. Prea departe de Flăcările din iad, Am înghețat În singurătatea mea îngerească, Dar cine-i în stare Să-și deschidă coastele Ca să mă primească?

By focusing on the male violence against women, coming to the surface in rape, and by trying to make this a public issue, feminists have unwittingly touched one of the taboos of civilised society, namely that this is a ‘peaceful society’. … The very fact that rape has now become a public issue had helped to tear the veil from the facade of so-called civilised society and has laid bare its hidden, brutal, violent foundations.

Ce sunt eu? Un suflet cu o inimă mare și o mie de vise. Doar o mie? Cred că sunt mult mai multe dar încerc să nu le număr. O superstiție - să nu-ți numeri visele pentru că nu se mai împlinesc. Tot ce ține de suflet nu trebuie măsurat, nici în timp, nici în distanță, suprafață, greutate sau orice unitate de măsură ar mai putea să existe. Sufletul există sau nu. Nu sunt suflete mari sau mici, sunt oameni care își pun sufletul pe tavă sau oameni care și-l ascund. Îl ascund din teamă sau egoism. Eu mi-am închis visele. De ce? Pentru că sunt niște copii naivi pe care oricine ar putea să-i ia acasă. De fapt, nu o să spun că le-am închis, doar le păstrez în siguranță. Îmi place cum plutesc strălucitoare că soarele de vară și mă mândresc cu ele: am vise atât de frumoase!

Ştii de ce am divorţat? Nu mă interesează. Ba te interesează. Ba nu. Nic, am cancer limfatic. O să mor în câteva luni. N-a suportat şi a plecat. M-am ridicat în picioare. M-am dus la computer şi am pus un blues. Hai să dansăm. Aşa în curul gol? Aşa în curul gol. Am luat-o în braţe. Apoi am pus alt blues si iar am dansat. În curul gol. Spre dimineaţă mi-a spus, mi-e rău, dar nu te speria aşa trebuie să se întâmple. Am întins-o în pat. Am privit-o. Cu tine mă simt bărbat, în consecinţă n-o să plâng ci o să am grijă de tine. A închis ochii şi a adormit."SCRISORI CATRE RITA

„Noaptea aceasta era specială, era ca ultima femeie, care-și lăsa urma de parfum acolo unde începuse amorul – în gând. Scurtă, fugară și, ca orice iubită de împrumut, era carnală. Nu-mi cerea să-i ofer iubire, jurăminte și cuvinte dulci. Știa de ce fel de resurse dispunea, știa ce trebuia să facă și știa în cât timp să dispară până-n zori. Noaptea aceasta purta ceas la mână. Nu voia nimic de la mine și îmi era atât de dragă, pentru că, astfel, îmi aparțineam mie însumi mai mult. Delicat, îmi atinse pielea rece și își lipi buzele fierbinți de vis, cu patosul unei nebunii trecătoare. Mă sărută-n gând, furându-mi respirația și m-am trezit rostind două cuvinte de somnambul, nu „te iubesc!”, ci... „noapte bună!“ Știam amândoi că se va sfârși. Ea nu era fidelă, în caz contrar nu și-ar împărți trupul între duminică și luni. O îmbrăţişam cu drag, căci nu o voi revedea nicicând. I-am păstrat, în gând, urma de ruj și parfumul.

Ogni atomo della sua carne mi è caro come la mia propria; l'amerei malata, l'amerei infelice. Il suo animo è il mio tesoro e anche se si smarrisse continuerebbe ad esserlo. Se delirasse, le mie braccia la tratterrebbero, e non una camicia di forza; una sua stretta, anche se inconsapevole e feroce, mi alletterebbe e anche se lei mi si avventasse addosso furibonda come ha fatto stamane quella donna, l'accoglierei con un abbraccio energico sì, ma non meno tenero. E quando fosse calma, non avrebbe altro guardiano, altra infermiera che me; saprei vegliarla con infinita tenerezza, anche se lei non potesse ricompensarmi con nessun sorriso e non mi stancherei di guardarla negli occhi anche se più non mi riconoscessero.

Când eram mică, mă gândeam că te lipești de un om şi vezi dacă te potrivești la cusături. Că ar fi simplu să-ţi dai seama dacă ai fost luat sau nu din trupul ăla. Şi gata. Ce mare lucru? Dar nu e chiar aşa. Că tăieturile se mai și vindecă, iar vindecările nu sunt întotdeauna vreo binefacere. Uite, în cazul androginului, chiar nu sunt deloc. Te destabilizează. Dacă ar fi fost rana proaspătă, gustai din sânge, luai fâşii din carte, legai ligamente şi te uitai la albul osului. Dacă te potriveai, te lipeai la loc. Dar nu. Pui cicatrice lângă cicatrice şi ce să mai găseşti? Că nu există o lege a vindecărilor, un loc în care să fie scris clar cum ai voie să te faci bine. Poate de-aia te faci rău de mult prea multe ori înainte de bine. Poate. Nu mi-e foarte clar.

«Lascia che si avvicini con i suoi tempi, nel modo che preferisce. Studia ogni sua minima reazione a ogni tuo gesto. Lascia che tenti di carpire i tuoi pensieri». Mi si fermò di fronte, osservandomi con intensità. «Guardalo». Mi chiuse la mano a coppa sotto il mento per sollevare il mio viso verso il suo. «Con questi occhi. Fagli credere di essere in grado di vederlo. Spingilo a provare dei sentimenti per te». Le sue dita affondarono con forza nelle mie guance, mentre ringhiava: «E fa’ sì che lo strangolino fino a ridurlo in cenere». Proprio quando pensavo che la mia mandibola si sarebbe sbriciolata sotto la sua morsa, lei la allentò gradualmente, trasformandola in una carezza carica di significato. «Danza per me, Ekaterina», mi comandò, in tono saturo di lussuria. «Come non hai mai fatto prima».

Decât cu ruşinea, mai bine cu durerea, Lastocika, să trăieşti. Să ţii minte asta de la mine. Durerea când vine, când îţi bate la uşă, îi deschizi şi gata. Se aşază cu tine la masă, beţi dintr-o cană, îţi înfoaie perna pentru noapte. Ca de o mie de ani începe a trăi cu tine durerea. Ca o fată bătrână te vrea doar pentru ea. Crezi că eu nu m-am zbătut, crezi că n-am plâns? Scoate-ţi un dinte, aruncă-l, şi o să mă înţelegi. Mai straşnic te doare golul decât plinul. Picior mi-a cerut şi i-am dat. Mână mi-a cerut şi i-am dat. Şi, iată, trăiesc. Împreună ieşim din iarnă, împreună coborâm în iad. Fără durere, îmi pare, m-aş risipi ca varul acela de pe perete. Dar cu ruşinea, Lastocika, treaba e groasă. Ruşinea nu-ţi ia nimic, ea îţi adaugă. Intră în tine ca o aşchie şi te umple de puroaie. Pe-o secundă să o primeşti şi nu te mai uită în vecii vecilor. Îţi sare la gât, te încarcă, iar de sub talpa ei drăcească nici moartea nu te scoate. Nici chiar moartea. Să ţii minte asta de la mine.

Cică sunt antisocială. Nu mă integrez. E foarte bizar. De fapt, sunt o fiinţă foarte sociabilă. Totul depinde de ceea ce înţelegi prin sociabil, nu? Pentru mine sociabil înseamnă să discut cu tine despre astfel de lucruri. Sau să vorbesc despre cât de ciudată este lumea. E plăcut să fii cu oameni. Dar nu cred că sociabil înseamnă să aduni la un loc un grup de persoane şi să nu le dai voie să vorbească, n-am dreptate? O oră de televiziune, o oră de baschet,baseball sau alergări, altă oră de istoria transcrierii sau de pictură, iarăşi sport, însă niciodată nu punem întrebări, adică cei mai mulţi dintre noi nu întreabă; pur şi simplu, ni se indică răspunsurile, pac, pac, pac, şi noi stăm acolo încă patru ore de film. Mie nu mi se pare deloc că asta înseamnă să fii sociabil. Ce fel de sociabilitate e asta? E ca și cum ai lua niște vase cu fundul spart și-ai turna apă-n ele printr-o mulțime de pâlnii și-ai pretinde apoi că e vin (..) N-am nici un prieten. Asta ar trebui să fie o dovadă că sunt anormală. Dar toţi cei pe care-i cunosc urlă şi dansează ca nişte apucaţi sau se încaieră între ei. Ai remarcat cât de brutali au devenit oamenii unii cu alții?

Dar de ce nu vorbeşti şi cu mine? Crezi cumva că de-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?... Ştiu că poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatins... puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia puterea... Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi... Altfel crezi că merităm să vedem lumina soarelui?

Nu pot sa sufar, suflet miscator, femeie care-mi izvoraste din coasta si-n pietre de melancolie, arzator, cu timpla dai, ca-n inima mea proasta Pasul tau zvelt din glezna mea sa-l rupi nu pot sa sufar, nu, fara durere Mi-e sufletul culcat pe colti de lupi. Devine loc dunga subtire de tacere si de sub palma lata-a mea, umarul tau cu suierat de tren se smulge-asurzitor spre-un tunel, spre vid, spre hau, spre-un chip neinventat, traind in viitor Nu pot sa sufar, nu, sa treaca intre noi reci dorurile ce le misti doar tu nici intimplarile ca niste bivoli stinsi, greoi, si nici distantele sa treaca. Nu.

O cuprinse in brate; parca nu auzise. - Eva, o sa-ti simt lipsa! - Atunci de ce pleci? Îl simti ca se duce departe, de unde poate venise adineauri. - Nu stiu; mi-e teama sa nu ma transform in copac. (Nu glumea, nici nu parea nebun.) Mi-e teama de limitarile spatiului. Trebuie sa plec repede, si mereu, sa ma apar! Nu-l intelegea si nici nu credea ca trebuie sa-l inteleaga. Isi pregatise si ultima miza: - Ia-ma cu tine! Nu-i raspunse; din departarile intunecate unde se chinuise ajungea iar la lumina, in mijlocul camerei. O privea si o adulmeca, mirat de ceea ce gasea iarasi nou in pielea curata, aurita de soare, care tremura sub degetele lui, arzându-l, cum ar fi fost incarcata de electricitate. Tacerea o facu sa spere; in inima incepeau sa i se lipeasca la loc firele rupte si nu indraznea sa spuna nimic, inainte de a simti ca sudura e trainica. Trebuie sa umble incet cu speranta ei, sa n-o destrame.

Quelle volte in cui mi sono svegliato in piena notte, e ho guardato chi dorme sempre accanto a me, con la complicità delle ore buie, che rendono sopra le righe tutti i sentimenti e le preoccupazioni, le paure, le angosce e il senso profondo della vita. E mi sono chiesto, intanto che osservavo il torace gonfiarsi e sgonfiarsi in modo regolare: chi è questo essere umano a cui sto concedendo il mio amore, le mie giornate, tutti questi anni e anche il mio futuro? È l'essere speciale che mi sembra di aver intuito, o è un mostro che mi sembra di temere? E poi mi sono girato dall'altra parte e mi sono rimesso a dormire, sollevato.

Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui: ― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dinţii zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

O văd şi acum. Storurile erau lăsate, şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce, mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile, şi lăzi, şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi — există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa. Căci în Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu, şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată.

«Ascolta, so come ti senti: sei prevenuto, hai paura, ti senti insicuro, credi che la felicità per te sia irraggiungibile. Ti assicuro che non è così. Io non ti lascerò mai, sarò sempre al tuo fianco, malgrado i tuoi sbalzi d’umore e la tua stronzaggine. Ci sarò per te, ci sono sempre stata. E ti amo, Elijah, dovresti saperlo.» Annuisce, ma l’espressione combattuta non va via dal suo viso. Non crede ancora di meritare la felicità. Non può vivere così, deve lasciarsi il passato alle spalle, prendere coscienza del fatto che da ora in poi la nostra vita sarà insieme, amarmi con tutto se stesso e mettersi in gioco. «Anche io ti amo e cercherò di dimostrartelo, di essere più ottimista. Mi fido di noi e so che il nostro amore è fortissimo, che siamo un’unica cosa e niente può separarci, nemmeno le mie insicurezze del cazzo.» Mi alzo sulle punte e assaggio le sue labbra con frenesia «Così ti voglio» mormoro. Si morde il labbro, incastrandomi con uno sguardo malizioso. «Io ti voglio in qualsiasi modo» esclama.

Io so cosa vuol dire essere felice nella vita e la bontà dell'esistenza, il gusto dell'ora che passa e delle cose che si hanno intorno, pur senza muoversi, la bontà di amarle, le cose, fumando, e una donna in esse. Conosco la gioia di un pomeriggio d'estate a leggere un libro d'avventure cannibalesche seminudo in una chaiselongue davanti a una casa di collina che guardi il mare. E molte altre gioie insieme; di stare in un giardino in agguato e ascoltare che il vento muove le foglie appena (le più alte) di un albero; o in una sabbia sentirsi screpolate e crollare infinita esistenza di sabbia; o nel mondo popolato di galli levarsi prima dell'alba e nuotare, solo in tutta l'acqua del mondo, presso a una spiaggia rosa. E io non so cosa passa sul mio volto in quelle mie felicità, quando sento che si sta così bene a vivere: non so se una dolcezza assonnata o piuttosto sorriso. Ma quanto desiderio d'avere cose! Non soltanto mare o soltanto sole e non soltanto una donna e il cuore di lei sotto le labbra. Terre anche! Isole! Ecco: io posso trovarmi nella mia calma, al sicuro, nella mia stanza dove la finestra è rimasta tutta la notte spalancata e d'improvviso svegliarmi al rumore del primo tram mattutino; è nulla un tram: un carrozzone che rotola, ma il mondo è deserto attorno e in quell'aria creata appena, tutto è diverso da ieri, ignoto a me, e una nuova terra m'assale.

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul si la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea sa le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muyicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineaţa, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutundeni şi oricând citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin în mână o carte. Îmi e uneori de ajuns să o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri le ţin minte perfect şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, fără să le deschid şi să le ordonez [...]. Pe cele noi le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părasit niciodată. O carte nouă e lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.

Nu știu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni și aspirații, speranțe și visuri. N-ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colț îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuiește zgomotul și complicațiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunța atunci la cultură și la ambiții, am pierde totul și n-am câștiga nimic. Dar ce să câștigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice câștig n-are nici o importanță, care sunt iremediabil nefericiți și singuri. Suntem toți atât de închiși unul altuia! Și dacă am fi atât de deschiși încât să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet până în adâncuri, cu cât i-am lumina destinul? Suntem atât de singuri în viață încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenței umane.

Seperti kau tahu Nak, langit akan menjatuhkan banyak sekali kejadian dan peristiwa, sebagian untuk diingat dan sebagian lagi untuk dilupakan. Ada yang baik dan ada pula yang tak baik. Ada yang menyenangkan ada pula yang tidak menyenangkan. Bisa jadi, mereka akan menyapamu dengan tawa dan kegembiraan. Persis seperti setumpukan lego yang engkau mainkan waktu engkau masih kecil dulu. Setiap sentuhanmu akan mengubah potongan kardus dan balok balok kecil itu menjadi istana, menjadi benteng, menjadi menara, menjadi masjid dan juga gereja. Bukankah tidak ada kegembiraan yang melebihi kegembiraan serupa itu, Nak? Tapi tak setiap sentuhan akan menghasilkan keajaiban keajaiban kecil serupa itu. Ada berapa banyak jejak yang sudah lama kau tinggalkan di halaman rumah? Berbulan bulan Bunda mesti menunggu langkah pertamamu. Ada kecemasan dan kekhawatiran saat mengusap dahimu yang berkeringat. Seperti doa yang belum didengar Tuhan meski Bunda tahu, Ia hanya ingin Bunda belajar bersabar. Mirip dengan sebuah kisah dari Rusia tentang seorang pria yang terpenjara, seorang penunggang nasib celaka yang menunggu waktu kapan ia hendak dibebaskan. Mungkin kesabaran memang harus diuji dengan cara serupa itu, meski sebenarnya ia tidak bersalah. Keajaiban tidak selalu terjadi dalam waktu satu atau dua hari, tapi mungkin butuh waktu bertahun tahun lamanya. Jadi demikianlah Nak, Ia sungguh Maha Tahu tapi Ia sengaja menunggu waktu yang tepat. Banyak orang akan berlalu lalang di hadapanmu, membiarkan diri mereka tenggelam dalam kesibukan. Lupa, bahwa ada yang lebih berharga dari kesibukan itu sendiri. Kamu mungkin akan demikian juga. Bergegas setiap pagi menjemput waktu. Berkeras memaknai kata kerja. Tak punya waktu lagi untuk kesibukan lain seperti mencuci, memasak  mie instan atau sekedar minum teh. Tak terbayangkan betapa sibuknya Tuhan saat ini, Ia mesti melihat, mendengar dan melakukan apa saja. Namun bukankah Ia masih menyempatkan diri untuk mencintai dan melakukan hal hal yang sederhana. Seperti bermain dengan burung burung di taman, atau menemani rumput rumput yang tidur rebahan di pinggir sungai. Ia masih suka mendengar orang menyanyikan lagu pujian di gereja atau menyimak santri santri yang sedang mengaji di musala. Ia tetap membiarkan dirinya sibuk, tapi tak pernah melupakan kegembiraan. Ia selalu menambahkan makna baru pada kata sifat dan juga kata kerja. Rutinitas mungkin hanya sebuah kebiasaan, ia menjebak kita dengan sebuah pola yang sama. Jadilah seperti apa yang engkau mau, tapi jangan pernah lupa untuk membuat dirimu sendiri bahagia.

Odio gli indifferenti. Credo che vivere voglia dire partecipare. Chi vive veramente non può non essere cittadino partecipe. L’indifferenza è abulia, è parassitismo, è vigliaccheria, non è vita. Perciò odio gli indifferenti. L’indifferenza è il peso morto della storia. L’indifferenza opera potentemente nella storia. Opera passivamente, ma opera. È la fatalità; è ciò su cui non si può contare; è ciò che sconvolge i programmi, che rovescia i piani meglio costruiti; è la materia bruta che strozza l’intelligenza. Ciò che succede, il male che si abbatte su tutti, avviene perché la massa degli uomini abdica alla sua volontà, lascia promulgare le leggi che solo la rivolta potrà abrogare, lascia salire al potere uomini che poi solo un ammutinamento potrà rovesciare. Tra l’assenteismo e l’indifferenza poche mani, non sorvegliate da alcun controllo, tessono la tela della vita collettiva, e la massa ignora, perché non se ne preoccupa; e allora sembra sia la fatalità a travolgere tutto e tutti, sembra che la storia non sia altro che un enorme fenomeno naturale, un’eruzione, un terremoto del quale rimangono vittime tutti, chi ha voluto e chi non ha voluto, chi sapeva e chi non sapeva, chi era stato attivo e chi indifferente. Alcuni piagnucolano pietosamente, altri bestemmiano oscenamente, ma nessuno o pochi si domandano: se avessi fatto anch’io il mio dovere, se avessi cercato di far valere la mia volontà, sarebbe successo ciò che è successo? Odio gli indifferenti anche per questo: perché mi dà fastidio il loro piagnisteo da eterni innocenti. Chiedo conto a ognuno di loro del come ha svolto il compito che la vita gli ha posto e gli pone quotidianamente, di ciò che ha fatto e specialmente di ciò che non ha fatto. E sento di poter essere inesorabile, di non dover sprecare la mia pietà, di non dover spartire con loro le mie lacrime. Io partecipo, vivo, sento nelle coscienze della mia parte già pulsare l’attività della città futura che la mia parte sta costruendo. E in essa la catena sociale non pesa su pochi, in essa ogni cosa che succede non è dovuta al caso, alla fatalità, ma è intelligente opera dei cittadini. Non c’è in essa nessuno che stia alla finestra a guardare mentre i pochi si sacrificano, si svenano. Vivo, partecipo. Perciò odio chi non partecipa, odio gli indifferenti.

Orice poate fi discutabil pana la infinit, dar din mine nu a razbit decat negarea, fara niciun fel de generozitate si fara niciun fel de forta. Asadar, nici macar o negare adevarata n-am fost in stare sa intruchipez. Totul si intotdeauna n-a fost decat meschin si fara vlaga. Supragenerosul Kirillov n-a suportat ideea si s-a impuscat; dar eu imi dau seama ca a fost atat de generos pentru ca nu era in toate mintile. Eu nu sunt capabil sa-mi pierd ratiunea vreodata si nu sunt in stare sa cred vreodata intr-o idee, in masura in care a crezut el. Nici chiar sa ma preocupe o idee in aceeasi masura nu sunt in stare. Niciodata, niciodata nu voi fi capabil sa ma impusc. Imi dau seama ca ar trebui sa ma omor, sa ma inlatur de pe suprafata pamantului ca pe o ganganie respingatoare, dar ma tem de sinucidere, pentru ca mi-e frica sa arat marime sufleteasca. Stiu ca va fi inca o inselaciune, ultima inselaciune intr-un sir nesfarsit de inselaciuni. Ce folos sa te inseli pe tine insuti, numai pentru a face pe generosul? Nu sunt capabil de indignare sau rusine si, prin urmare, nici de disperare.

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note «gagicilor» şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta... Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor «Volvo» sau «Maserati»: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri... Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă — care pe-atunci ne ţineau loc de Penthouse—mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-ncetăm comentariile. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: «E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor... Da' ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa'să fie cea mai mişto din lume, poa'să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea...» Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce ar putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat... Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă... De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă... Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din cărţi, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel şi fiecare cu altceva de oferit. M-am îndrăgostit de câteva şi de fiecare dată a fost la fel: primul semn că aş putea-o iubi a fost mereu că nu m-am putut gândi, văzând-o, «cât de futeşă e». Chiar dacă era. Bărbaţii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până şi el, la orice vârstă, îşi imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici «balcoanele» nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc. Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune. Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii. Pentru mine nu există, deci, «cea mai minunată» în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit «cuplul nostru», «dragostea noastră».

Ian mi spostò una ciocca di capelli dalla fronte.«Ma per bella che sia, non la conosco. Non è di lei che... mi importa.»La cosa mi fece sentire meglio. E ancora più confusa.«Ian, tu... nessuno qui ci separa come dovrebbe. Né tu, né Jamie, né Jeb.» La verità emerse all'improvviso, con più vigore di quanto desiderassi. «Tu non puoi affezionarti a me. Se potessi stringere tra le mani me, ne saresti disgustato. Mi butteresti a terra per schiacciarmi con un piede.» Corrugò la fronte pallida, aggrottando le sopracciglia nere. «Io... no, non se sapessi che sei tu.»Abbozzai una risata. «E come mi riconosceresti? Siamo tutte uguali.»Smarrì il sorriso.«È il suo corpo che conta» ribadii.«Non è affatto vero. Non è il volto, ma le sue espressioni. Non è la voce, ma il modo di parlare. Non è come ti sta quel corpo, ma le cose che ci fai. Tu sei bella.»Mentre parlava avanzò fino a inginocchiarsi ai piedi del mio letto, e riprese le mie mani tra le sue.«Non ho mai incontrato nessuna come te.» Non riuscii a prevederlo, come con Jared. Ian non mi era altrettanto fa-miliare. Melanie ne anticipò le intenzioni un istante prima che le sue labbra toccassero le mie."No!"Non fu come baciare Jared. Con lui non c'erano stati pensieri, ma soltanto desiderio. Senza controllo. Una fiammata inevitabile. Con Ian, non sapevo come sentirmi. Tutto era sfuocato e confuso.Le sue labbra erano morbide e calde. Le posò con delicatezza sulle mie, sfiorandole piano.«Bene o male?» sussurrò. Sorrisi. «Cos'hai combinato?»«Niente. Mi ha letteralmente incastrato.» La sua espressione innocente era un po' esagerata, perciò cambiò rapidamente argomento. «Indovina un po'? Jared ha passato il pranzo a ripetere che secondo lui non è giusto che tu abbandoni la stanza a cui eri abituata. E che non è il modo di trattare gli ospiti. Dice che tu dovresti tornare in camera con me! Non è grandioso? Gli ho chiesto se potevo dirtelo subito, e ha risposto che era una buona i-dea. Mi ha detto che ti avrei trovata qui.»«Ci avrei scommesso» mormorò Ian.«Che ne pensi, Wanda? Saremo di nuovo compagni di stanza!»«Ma, Jamie, dove andrà Jared?»«Aspetta, lasciami indovinare» lo anticipò Ian. «Non avrà detto anche che la vostra camera è abbastanza grande per tre?»«Sì. Come fai a saperlo?»«Ho tirato a indovinare.»«Buone notizie, no, Wanda? Sarà come prima che venissimo qui?»La sua frase fu come una pugnalata, un dolore troppo netto e preciso per confrontarlo con un pugno.Jamie scrutò allarmato la mia espressione afflitta. «Ops. Scusa, mi riferivo a tutte e due. Sarà bello. In quattro, no?»Cercai di ridere malgrado la sofferenza. Ian mi strinse la mano.«Tutti e quattro» mormorai. «Bene.»