Mama Tot Quotes

Înainte, mă gândeam aproape tot timpul la soţia mea. Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se înalţă decât mama.

. . . el crede ca asistam de câteva milenii la moartea clinica a iubirii si ca, tot de atunci, toata lumea a înnebunit, fiecare se culca cu fiecare dar se iubeste singur. . . singura constanta, singurul punct comun al pseudoiubirii omenesti la ora actuala, zamislit si sustinut cu perfidie pentru-contra de o întreaga politie spirituala, este credinta ca iubirea nu poate sa aduca, pâna la urma, decât nenorocire […] E drept, mai recunoaste si câteva exceptii, le numeri pe degete, câte o pereche, ici-colo, la câteva milioane de oameni, le plângi de mila daca îi compari. Niste amarâti, vai de mama lor, traiesc retrasi prin cine stie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, pâna îi viziteaza zeii. Atunci devin copaci, cu atâta se aleg... Pe astia îi considera alesii, pastratorii dragostei pe lume...

În acea dimineață în care urma să ne întoarcem în sat, mama se îngropase pe jumătate în scoici și m-a chemat să îi îngrop și a doua jumătate, căci ea nu putea singură. I‑am spus că o să răcească: pentru că pe mare se stîrnise vîntul, nisipul era ud, ea avea cancer și valurile veneau mari. Mama însă a insistat. Am tot îngropat-o răsturnînd peste ea pumni de scoici mărunte, pînă cînd în locul ei a apărut o ridicătură sidefată, ca un val împietrit care vorbea și speria pescărușii. Valul cu miez de mamă era nespus de frumos și emana o lumină multicoloră, ca un curcubeu pe moarte. "Curcubeul muribund" a fost al treilea tablou, pe care nu-l voi vinde nicicând, pentru că era preferatul Moirei și despre care ea a spus odată că îl vom agăța în dormitor, ca să îl vedem în fiecare dimineață și seară, iar mama să vadă că noi îl vedem și să se bucure. Acum este la ea. Am lăsat-o să zacă acolo acoperită de scoici, ca într-o fașă, până când valurile ajunseseră prea aproape și i-am spus că ar fi bine să plecăm, dar nici atunci nu m-a ascultat. Mi-a răspuns că ar prefera să moară exact în acea secundă, pentru că nu ar fi existat moarte mai frumoasă, mai ales după a viață atât de nefrumoasă ca a ei.

Hij gaf me een college over individu, vrijheid en waardigheid, over de mens als subject en over het gegeven dat je hem niet tot object mag maken. ‘Herinner je je niet meer hoe verontwaardigd je als jongetje kon zijn wanneer mama beter wist dan jij wat goed voor je was? Hoever je daarbij met kinderen kunt gaan is al een werkelijk probleem. Het is een filosofisch probleem, maar de filosofie houdt zich niet met kinderen bezig. Dat heeft ze overgelaten aan de pedagogiek, waar het voor kinderen niet goed toeven is.

Mama lui auzise că băiatul s-a purtat admirabil în închisoare — şi c-ar fi fost omorât tocmai din cauza dârzeniei şi demnităţii lui. În toată suferinţa ei, atâta mângâiere avea. Până ce, într-o zi, cineva i-a spus adevărul, sau o parte din el. De atunci femeia nu mai făcea decât să umble din casă-n casă, căutând foşti puşcăriaşi, sperând nebuneşte că într-o zi un om îi va spune că nu e adevărat. Şi ar fi trebuit să se găsească cineva, nu s-o mintă, ci să-i arate că, o dată depăşite anumite limite ale suferinţei, omul nu mai poate continua a fi un om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne. Judecata se opreşte pe pragul acesta al inumanului care a fost Piteştiul reeducării chiar şi pentru victimele devenite călăi.

Ar fi vrut să pară la fel de pură precum Natty, care indiferent de cât de multe puli ar fi supt și cât s-ar fi tăvălit prin noroaie, tot are spiritul de a se aranja frumos, ca o virgină, de a arăta atât de inocent, de a fi atât de iubită de toți. Ele sunt EXACT ca Nancy și Penny din Clasa 402. Becks va fi mereu Nancy, cea care aspiră la o persoană care nici n-are habar de existența ei. Și de asta s-a hotărât să urască femeile, din adâncul sufletului ei. Pentru că nu urăște nimic mai mult decât să se simtă slabă. Pentru că nu vrea să plătească prețul ăsta pentru a fi iubită sau nici măcar atât. Pentru că nu vrea să moară înecându-se cu propriul sânge, de dragul unui ideal. Așa că a făcut ce a fost mai ușor. S-a îndreptat spre băieți, și totuși… tot a suferit. Cum mama naibii? Cum mama naibii ajunge să fie mereu o victimă?

E adevărat, mamă, câ acolo, pe plajă, nisipul îţi arde tălpile? MAMA: N-am fost niciodată acolo, ştii bine. Dar mi s-a spus că soarele mistuie totul. MARTHA: Am citit într-o carte că mistuie şi sufletele. Că face trupurile să strălucească, dar că le goleşte pe dinăuntru. MAMA: Oare asta te face să visezi, Martha? MARTHA: Da. M-am săturat să-mi tot port sufletul cu mine. Ard de nerăbdare să ajung acolo unde soarele ucide toate întrebările.

Copiii vorbesc despre circ ca despre grădina zoologică. Ochii încep să le strălucească şi chicotesc. Ei cred că toţi circarii sînt rude, se iubesc, dorm în acelaşi vagon şi mănîncă din aceeaşi farfurie. Și pe urmă trăieşti în mijlocul naturii şi ce frumos! Nu-şi pot închipui că repeţi tot timpul şi trebuie să ai grijă ca alţii să nu-ţi copieze numărul şi că s-ar putea să cazi seara de pe cupolă şi a doua zi să fii mort. Îşi închipuie că totul e o glumă. DACĂ MAMA CADE, NU MOARE ÎN GLUMĂ. Doar actorii mor în glumă.

Mamele românce cred că laptele matern e o mâncare neîndestulătoare, de aceea îl îndoapă cu tot ce pot: ciorbă de fasole, mazăre, cartofi, prune fierte, varză acră, terci de mămăligă, covrigi, de toate. Mama sau tata țin copilul în brațe, când e mai mic îi mestecă ei și-i dau în gură, dacă e mai mărișor de opt sau nouă luni mănâncă singur tot ce vrea. Și cât de fericite nu se simt bietele mame ori de câte ori pot spune că odrasla lor mănâncă «ca un om bătrân». Cine să le convingă că ceea ce fac e o crimă și că imensa majoritate a copiilor își pierd viața din cauza acestor obiceiuri barbare. (Iacobovici, 1902)

Niet zo lang geleden dacht hij (en Vlieghe en Dondeyne geloofden het ook) dat moeders pijn in hun buik kregen, de weeën, en dan snel naar de wc waggelden, hurkten, kakten, dat de drol meteen door buurvrouwen uit het water werd gehaald vóór hij kon smelten, en op het zeil van de keukentafel werd gelegd, waar hij door teder tegen elkaar koutende ouders tot een kind werd geboetseerd, waarop, door intens gebed opgeroepen, vanuit het raam of de schoorsteen een wind begon te waaien die neerstreek over de bruine klei, de adem van God die leven blies in de stront die kleuren kreeg en als van rubber begon te plooien en zich uit te rekken, en dan brulde naar zijn Mama om de eerste papfles.

„»Du hörst dich an wie meine Mama, wenn sie gesagt hat, Gott wird’s schon fügen.« »Hat Er das nicht?«, sagte Roland ernst. Sie sah ihn einen Augenblick lang voller stummer Überraschung an, dann warf sie den Kopf zurück und lachte zum Himmel hinauf. »Nun, ich schätze, das kommt ganz drauf an, wie man es betrachtet. Ich kann nur sagen, Roland, wenn Er uns versorgt, dann will ich nicht wissen, was passiert, wenn Er beschließt, uns hungern zu lassen.«

Nu citesc ziare,nu ascult şi nici nu mă uit la pogramele de ştiri.Încet şi pe neobservate dispare cel mai credincios tovarăş din viaţa mea:anxietatea,moştenită atât de la mama cât şi de la tata,aşezată chiar în centrul identităţii mele,demonul şi în aceelaşi timp prietenul şi stimulatorul meu.Mi se antenuează nu numai suferinţa,angoasa şi sentimentul de umilire ireparabilă,dar mi se eclipsează şi estompează şi forţa propulsivă a creativităţii. Aş fi putut rămâne un caz medical pentru tot restul vieţii mele.Existenţa îmi era aşa de plăcută în aceea stare de melancolie.Ea era ocrotită cu atâta delicateţe.Nimic nu mai este real,nimic nu mai are vreo importanţă,nimic nu mai este neliniştitor sau chinuitor.Mă mişc cu precauţie,reacţiile îmi sunt întârziate sau inexistente,sexualitatea încetează,viaţa este o elegie,un madrigal cântat de un cor,undeva departe,sub o boltă cu ecou,în timp ce ferestrele rotunde cu vitralii strălucesc şi spun poveşti care nu mă mai intereseză.

Cinstește pe tatăl și pe mama ta, oricum ar fi ei. Părinții nu ni-i putem schimba, dar atitudinea față de ei - da. Știu că ai viața ta și fiecare suntem unici și irepetabili, totuși adu-ți aminte de câte ori ai urmat sfaturi străine și încearcă să înțelegi ce te-a făcut să le urmezi. Începuturile rele își găsesc ușor un sfătuitor. A spune cuiva: „Fii tu însuți!” e ca și cum ai spune: „Zboară!” fără să dai aripi. Dacă un elefant îți spune: „Hai să zburăm!”, cel mai probabil el va cădea peste tine și te va strivi. Nu uita: lumea nu a început cu tine și nu sfârșește cu tine. Dacă te-ai născut e pentru că te-ai înscris într-o lege a firii lăsată de Dumnezeu, iar asta trebuie să-ți curme orice orgoliu. Ești tu în măsura în care ajungi să legi trecutul de viitor. Nu fi un capăt de drum, fii o răscruce. Caută și află ce a fost bun la înaintașii tăi pentru a transmite mai departe, căci tot ce este a mai fost și tot ce a fost va mai fi. Dacă vrei să zbori, nu căuta o groapă, caută un munte.

Ia și privește o specie-n viață în inșii ce-i are Și vei găși că ei nu-s chiar cu totul de o înfățișare: Nici nu ar fi un alt mijloc ca mama să-și știe copilul, Apoi acesta pe mamă; și lucrul le este-n putință, Căci se cunosc ca și oamenii desăvârșit între dânșii. Astfel adesea vițelul în impodobitele temple Cade jertfit lângă-altarul pe care tămâie-i aprinsă, Iară din pieptu-i țâșnesc fumegânde șiroaie de sânge: Însă cu suflet cernit a lui mamă cutreieră pajiști, Cată-n țărână la urma copitelor mici despicate, Ochii străpung oirce loc, tot crezând undeva că se poate Puiul pierdut să-și găsească; oprindu-se, jalnicu-i muget Umple pădurea stufoasă, dar fulger la staul se-ntoarce, Dorul de micul ei drag săgetandu-i întreaga ființă. Nici frunzisoare de sălcii, nici iarbă ce-n rouă-nvioară, Nu pot nici râuri ce curg lunecând între largile maluri, Sufletul să i-l desfete și chinu-i năprasnic s-abată; Nici chiar vițeii ceilalți, care zburdă-n pășunea cea grasă, Nu pot s-aline-al ei zbucium și gându-i aiurea să-ntoarcă; Ea pe al ei și-l tot cată, pe-al ei într-atât îl cunoaște. (Cartea a II-a, v. 347 - 366)

Dragă Christian, Te-am așteptat în vacanța de Paște. Ți-am pregătit patul lângă al meu. Deasupra, am agățat niște postere cu fotbaliști. Am făcut loc în dulap ca să-ți pui hainele și mingea. Eram gata să te primesc la mine. Nu vei veni. Sunt multe lucruri pe care nu am apucat să ți le spun. De exemplu, cred că nu ți-am povestit niciodată despre Laure. E logodnica mea. Ea nu știe încă. Am plănuit să o cer în căsătorie. Foarte curând. Când va fi din nou pace. Eu și Laure ne trimitem scrisori. Scrisori care ajung cu avionul. Berze de hârtie care călătoresc între Africa și Europa. Este prima oară când mă îndrăgostesc de o fată. E o senzație tare ciudată. Ca o febră în stomac. Nu îndrăznesc să le spun prietenilor, pentru că ar râde de mine. Mi-ar spune că sunt îndrăgostit de o fantomă. Pentru că nu am văzut-o niciodată pe fata asta. Dar nu e nevoie să mă întâlnesc cu ea ca să știu că o iubesc. Îmi sunt de-ajuns scrisorile noastre. Am amânat să-ți scriu. Am încercat prea mult în timpul ăsta să rămân copil. Prietenii mă îngrijorează. Se îndepărtează de mine tot mai mult în fiecare zi. Se iau la harță pentru chestii de oameni mari, își inventează dușmani și motive de luptă. Tata avea dreptate când nu ne lăsa pe mine și pe Ana să vorbim despre politică. Tata pare obosit. Mi se pare absent. Distant. Și-a făcut o platoșă groasă de fier ca să nu-l atingă răutatea. Dar eu știu că, în inima lui, e la fel de gingaș ca pulpa unui fruct bine copt de guava. Mama nu s-a mai întors niciodată de la tine. Și-a lăsat sufletul în grădina ta. I s-a frânt inima. A înnebunit, ca lumea care te-a răpit. Am amânat să-ți scriu. Am ascultat o mulțime de voci care mi-au spus atâtea lucruri… La radio au zis că echipa Nigeriei, cu care țineai tu, a câștigat Cupa Africii pe națiuni. Străbunica mea spunea că oamenii pe care îi iubim nu mor dacă ne gândim în continuare la ei. Tatăl meu spunea că în ziua în care nu va mai fi război între oameni, va ninge la tropice. Doamna Economopoulos spunea că mai adevărate decât realitatea sunt cuvintele. Profesoara mea de biologie spunea că pământul e rotund. Prietenii mei spuneau că trebuie să alegem de ce parte a baricadei suntem. Mama spunea că dormi, cu tricoul de fotbal al echipei tale preferate. Iar tu, Christian, nu vei mai spune nimic, niciodată. Gaby

Un lucru însă a reușit să facă Mama din mine și să fac și eu din mine: un om care are-o mentalitate de om de cultură: respect pe cel care-o creează, respect pe cel care-o răspândește, respect pe cel care-o respectă. De când e lumea și pământul, există o categorie sufletească de oameni puși pe căpătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare-n care cred și căreia i se-nchină, pentru că - ce e drept nu-i păcat! - banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros și deschide toate ușile. Și cum omul - spre deosebire de-animale, mănâncă mai mult decât pentru a-și astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-și astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-și reproduce specia, ucide cu premeditare fără să-și mănânce victima - acumulează mai mult decât ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelșugat, e rapace pentru că acumularea îi dă senzația de siguranță și de superioritate asupra altuia. Asta dovedește cât de puțin evoluează mentalitatea oamenilor. Printre-acești cumularzi de bunuri materiale sunt unii care-au trecut prin război, prin bombardamente, prin cutremure, prin revoluție, prin tot ceea ce-și demonstrează că poți pierde totul într-o clipă, și n-au învățat nimic.

Dacă aș putea, aș opri timpul pentru tine, dragă mamă.Aș opri timpul tău ca să poți trăi, în sfârșit, tot ceea ce nu ai trăit atunci când ar fi trebuit.Aș opri timpul tău ca să nu-ți răsară fire albe atât de devreme, ca să nu te împovăreze ridurile, ca să mai ai răgaz pentru a te simți frumoasă, femeie, plină de viață.Aș opri timpul tău ca să-ți ofer toate momentele pe care le-ai fi meritat, toate mângâierile, îmbrățișările și toate bucuriile de care ai fost privată pe nedrept.Aș opri timpul tău ca să te odihnești, să îți relaxezi mâinele atât de muncite, să ai și tu timp doar pentru tine.Să te văd bucurându-te de lucrurile pentru care ai muncit atât de mult, să faci numai ceea ce-ți place, și nu doar ceea ce trebuie.Aș opri timpul ca să te răsfăț, să te alint și să te copleșesc cu iubire.Să îți șterg lacrimile și să le acopăr urmele cu săruturi.Aș opri timpul tău ca să mă pot plimba cu tine, să îți împărtășesc din visele mele și să îți aflu cele mai frumoase povești.Aș opri timpul tău ca să te cunosc și să te înțeleg.Să îți aflu durerile, temerile, dorințele neîmplinite, să știu cum aș putea să îți bucur sufletul și cum ar trebui să fiu ca să fii mândră de mine.Aș opri timpul tău ca să îți împlinești visurile frumoase pe care le-ai abandonat atunci când ai început să visezi doar pentru mine.Aș opri timpul tău ca să te văd râzând și ca să memorez fiecare zâmbet al tău, de care îmi va fi atât de dor atunci când mă vei lăsa singură și când voi avea nevoie de o amintire sfântă.Aș opri timpul tău ca să primești fiecare clipă de fericire atât de meritată.Aș opri timpul tău ca să te învăț de la tine tot ce trebuie să știu despre viață, despre renunțări, despre puterea de a trăi prin și pentru cei dragi.Aș opri timpul ca să îți spun toate cuvintele frumoase pe care nu ți le-am mărturisit la timp.Aș opri timpul tău ca să nu pleci nicicând de lângă mine...

Psihanalistul W.R. Bion a fost cel care a folosit termenul " continere " pentru a descrie capacitatea unei mame de a se oscupa de durerea bebelusului. Nu uitati pruncia nu e o perioada de extaz; e una de teroare. Ca bebelusi suntem prinsi in capcana intr-o lume ciudata, straina, nu putem sa vedem bine si suntem intr-o stare permanenta de surprindere fata de propriul trup, alarmati de foame si gaze si excretii, coplesiti de sentimentele noastre. Suntem, literalmente, atacati. Avem nevoie de mama ca sa ne aline si sa intelleaga ceea ce traim. In vreme ce ea face asta, invatam incetul cu incetul sa ne descurcam singuri cu starile noastre fizice si emotionale. Insa capacitatea noastra de a ne contine depinde in mod direct de capacitatea mamei de a ne contine - daca n-a avut parte de continere de la propria mama, cum ne-ar putea invata ceea ce ea insasi nu stie? Cineva care n-a invatat niciodata sa se contina e bantuit tot restul vietii de sentimente din zona nelinistii ; sentimente pe care Bion le-a numit pe drept cuvant " groaza fara nume " . Si o astfel de persoana cauta la nesfarsit aceasta continere, de care nu se poate lipsi in surse exterioare - are nevoie de o bautura sau de o tigara cu marijuana ca sa " indulceasca" aceasta neliniste nesfarsita - ca urmare, dependenta mea de marijuana.

- Liniștiți-vă, că o să scăpați voi toți de mine, grăi Persida cuprinsă de o durere atoatecovîrșitoare. E înspăimîntător gîndul vieții petrecute în lumea aceasta, și fiecare clipă de mulțumire e numai un repaos trecător după un lung șir de grele suferințe. Cuprinsă de o grea boală sufletească, în care am căzut din clipa zemislirii mele, eu alerg chinuită prin lume, mă muncesc însămi pe mine, și cînd țip, cînd răcnesc de durere, oamenii, semenii mei, nu-și dau seamă că tot ca mine sufăr și ei și nu împărtășeșc durerea mea, ci se depărtează cu dispreț de mine. Știu - urmă ea cu vioiciune - că o nenorocire e pentru noi amîndoi că ne-am văzut și ne vedem, dar sufletul mi se umple de o nespusă dulceață cînd privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntați, și mă cutremur cînd mîna lui mă atinge. Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voința lui mă siluiește, ci o soartă neînduplecată ne ține sub stăpînirea ei, și nu putem altfel decît cum putem. Îmi arde pămîntul sub picioare cînd stau astfel, pe ascuns venită, cu dînsul, și totuși viață pentru mine sunt numai clipele petrecute cu dînsul; de aici înainte totul e zbuciumare, neliniște mistuitoare, dorință fierbinte. Nemaiputînd să mai port rușinea pe care eu însămi mi-o fac, nu-mi mai rămîne decît să fug din lume, fie în mormînt, fie în tăinicia unei mănăstiri. Trică dragă, fratele meu cel dulce, nu mă osîndi, ci mîngîie pe mama noastră cea bună și plîngi și tu dimpreună cu noi!

Cincispreze ani tematoare, mama imi aranjeaza fusta proaspat scrobita sperand ca diseara sa nu fiu o ispita tematoare, mama ma lasa la party pana la un'spe jumate numarand secundele peste cu ferocitate tematoare, mama imi explica ce si cum despre sex alegand cu grija doar cuvinte din dex tematoare, mama imi face cadou numai carti obiecte de recuzita si harti tematoare, mama schimba canalul cand e un film mai asa si evita sa-mi explice ce-i je ne sais quoi tematoare, mama a ascuns pozele ei sexy din tinerete si cand le-am gasit a facut fete-fete tematoare, mama evita sa-l sarute pe tata pe gura si nu scapa nicicand vreo injuratura asa ca eu cu primul baiat pe care il plac o sa fac tot ce mi-a zis sa nu fac.

Adolf Hitler a ajuns cancelar al Germaniei in 1933, pe cand eu aveam de-abia un an. tata, care nu-l mai vazuse din 1914, i-a transmis cele mai calde felicitari si un cadou, pictura lui Hitler in acuarela, Biserica minorita din Viena. Hitler a fost incantat. avea amintiri placute despre tata, din cate spunea, si l-a invitat in Germania, ca oaspete personal, sa ia seama la noua ordine sociala pe care o construia, sperand ca aceasta va dura vreo mie de ani, daca nu mai mult. mama, tata si Felix, care avea noua ani pe-atunci, au plecat din Ohio in Germania, pentru 6 luni, in 1934. [..] si imediat ce s-au intors acasa, tata s-a apucat sa-si arboreze cadoul favorit de la Hitler, pe bratul orzontal al morii de vant. era un steag nazist, mare cat un cearceaf. era un lucru misterios, exuberant, si, din cate zicea mama, comunitatea era mandra si in acelasi timp invidioasa pe tata, pe ea si pe Felix. nimeni in Midland City nu intretinuse vreodata relatii de prietenie cu un sef de stat. pana si eu apar intr-o poza din ziar. una cu toata familia noasta, in strada, in fata atelierului, privind in sus catre steagul nazist. sunt in brate la Mary Hoobler, bucatareasa noastra, care, incetul cu incetul, m-a invatat tot ce stia ea despre mancaruri si prajituri. pe cand pozam toti in strada pt fotografia din ziar, tata avea 42 de ani. dupa cum spunea mama, in Germania trecuse printr-o profunda transfigurare spirituala. isi redefinise scopurile in viata. nu-i mai era de ajuns sa fie artist. avea de gand sa se faca profesor si activist politic. sa fie purtatorul de cuvant in America al noii ordini ce abia se nastea in Germania, dar care, cu timpul, urma sa devina salvarea lumii. asta a fost, evident, o greseala.

CICLU SEPTENAR (PRIMUL PĂTRAT DE 4 x 7): Un destin uman evoluează în cicluri de şapte ani. Fiecare ciclu se termină cu o criză care face trecerea la etapa superioară. De la 0 la 7 ani. Legătură puternică cu mama. Teamă orizontală de lume. Construirea simţurilor. Mirosul mamei, laptele mamei, vocea mamei, căldura mamei, sărutările mamei sunt primele referinţe. Perioada se termină în general prin crăparea coconului protector al iubirii materne şi descoperirea mai mult sau mai puţin temătoare a restului lumii. De la 7 la 14 ani. Legătură puternică cu tatăl. Teamă verticală de lume. Construirea personalităţii. Tatăl devine noul partener privilegiat, aliatul pentru descoperirea lumii din afara coconului familial. Tatăl măreşte coconul familial protector. Tatăl se impune ca referinţă. Mama era iubită, tatăl va trebui să fie admirat. De la 14 la 21 de ani. Revoltă împotriva societăţii. Teamă de materie. Construirea intelectului. E criza adolescentului. Vrei să schimbi lumea şi să distrugi structurile prezente. Tînărul atacă coconul familial, apoi societatea în general. Adolescentul este sedus de tot ce este „rebel”: muzică violentă, atitudine romantică, dorinţă de independenţă, fugă de acasă, legătură cu bande de tineri care trăiesc la marginea societăţii, adeziune la valorile anarhiste, negarea sistematică a vechilor valori. Perioada se termină cu o ieşire din coconul familial. De la 21 la 28 de ani. Adeziune la societate. Stabilizare după revoltă. Pentru că nu ai reuşit să distrugi lumea, te integrezi în ea, avînd la început dorinţa de a face mai bine decît generaţia precedentă. Căutarea unei meserii mai interesante decît cea a părinţilor. Căutarea unui loc de viaţă mai interesant decît cel al părinţilor. Tentativa de a realiza un cuplu mai fericit decît cel al părinţilor. Alegi un (o) partener(ă) şi întemeiezi un cămin. Construieşti propriul cocon. Perioada se termină în general cu o căsătorie. Acum omul şi-a îndeplinit misiunea şi a terminat cu primul său cocon protector. SFÎRŞITUL PRIMULUI PĂTRAT DE 4 x 7 ANI. Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul IV

Am ranit si am fost ranit, Apoi am vrut sa invat si am invatat ca asta nu se termina niciodata daca vrei sa fii om." "...ce-i care-si ascund adevarata natura risca sa uite de ea si sfarsesc prin a fi altcineva." " - Ti-e dor de trecut? - Da. - De ce? - Trecutul e sigur. Acolo nu mi se mai poate intampla nimic. - Eu iubesc prezentul. - De ce? - E imprevizibil. - Vezi? Suntem diferiti... Ce iubesti la mine? - Tot ce nu pot fi eu..." " - Pai si...iertati-ma.. din ce traiti? - Am copii, - Ah.. Misto. Pai si cu ce v-ati ocupat? Ce meserie aveati? - M-am ocupat cu fericirea." "Mama ta este aici si acolo. Mama ta este viata si inainte de viata." "Copiii sunt mai aproape de Dumnezeu, pentru ca ei nu se indoiesc. Indoiala vine cu varsta. ...Oare unde ne pierdem harul? Unde se rupe firul care, odata intrerupt naste indoiala? Sunt multe raspunsuri, stiu. Prea multe corecte, niciunul adevarat." "Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata se va aseza sub voi si va va ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta." "Poate ca iubirea e atunci cand, dupa ce ai stins lumina la baie si ti-ai vazut ochii obositi in oglinda, alti ochi ii privesc pe ai tai de undeva din intunericul apropiat. Si esti impacat cu asta si nu mai tanjesti dupa nimic altceva." "Intelegerea nevoilor reale ale persoanei iubite, asta este pariul unei relatii. Sa mergi adanc in sufletul celui langa care traiesti si sa nu transformi o relatie intr-o mecanica a sabloanelor..." "Iubirea incepe cu intrebari simple pe care le rostim si sfarseste cu intrebari la fel de simple pe care nu le punem niciodata." " - Da' de ce nu-si spun nimic? Stau asa lipiti si-si amesteca mainile... - Sunt la inceput, astia doi. Abia s-au cunoscut. N-au curaj sa-si spuna lucruri si lasa mainile sa vorbeasca pentru ei." "Cel mai frumos lucru al dumnezeirii este ca Dumnezeu se afla si in sufletele celor care il contesta, fara ca acestia sa i se poata opune." "Ati vazut filmele alea in care oamenii, ca sa se razbune, mai trag niste gloante in cadavrul dusmanului lor, desi stiu ca acesta e mort? Ei bine, oricate gloante ai descarca in cadavrul unei iubiri pierdute, n-o sa-ti potolesti setea..." "Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la poalele lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece, vei mai fi uitat putin cate putin... Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

Omul asta, gandeam eu, n-a fost la scoala si creierul lui nu s-a deformat. A fost supus la toate incercarile, I s-a deschis mintea,I s-a largit inima, fara a-si pierde cutezanta primitiva. Toate problemele complicate, de nesolutionat pentru noi, el le rezolva printr-o lovitura de sabie, ca Alexandru cel Mare, compatriotul sau. E foarte greu ca el sa alunece, pentru ca se sprijina in intregime, din cap pana in picioare, de pamant. Salbaticii din Africa adora sarpele pentru ca sta cu tot corpul lipit de pamant si afla in felul acesta toate tainele lumii. Le afla cu burta, cu coada, cu capul. O atinge, se amesteca, se contopeste cu mama. La fel si Zorba. Noi, oamenii instruiti, nu suntem decat niste pasari smintite ale vazduhului.

Chiar și când nu era vreo cădere de tensiune trăiam într-o lumină slabă, pentru că era important să faci economie: părinții mei înlocuiau becurile de 40 de wați cu unele de 25, nu doar pentru a face economie, ci din principiu, pentru că lumina puternică e risipă, iar risipa e imorală. Apartamentul nostru micuț era întotdeauna ticsit cu suferințele întregii omeniri. Copiii care mureau de foame în India, de dragul cărora eram eu silit să mănânc tot ce mi se punea în farfurie. Supraviețuitorii infernului lui Hitler, pe care englezii ii deportaseră în lagăre din Cipru. Orfanii zdrențăroși care încă mai bântuiau prin pădurile copleșite de zăpadă din Europa în ruine. Tata lucra la biroul lui până la două dimineața, la lumina unui bec anemic de 25 de wați, chinuindu-și ochii, pentru că nu i se părea corect sa folosească o lumină mai puternică: pionierii din kibbutzurile Galileii ședeau în corturile lor noapte de noapte scriind cărți de poezii sau tratate filozofice la lumina unor lumânări ce picurau, și cum ai putea să uiți de ei și să șezi aici ca Rothschild, la un bec orbitor de 40 de wați? Şi ce-ar zice vecinii dacă ar vedea dintr-odată la noi lumină ca într-o sală de bal? Mai bine să-și distrugă vederea decât să atragă privirile furișe ale celorlalți. Nu ne număram printre cei mai nevoiași. Slujba pe care o avea tata la Biblioteca Națională îi aducea un salariu modest, dar regulat. Mama dădea meditații. Eu udam în fiecare vineri grădina domnului Cohen din Tel Arza, pentru un șiling, iar miercurea mai câștigam patru piaștri pentru că așezam sticlele goale în lăzi, în dosul băcăniei domnului Auster, și pe lângă astea îl învățam pe fiul doamnei Finster să citească o hartă, cu doi piaștri pe lecție (dar asta era pe credit, și nici până în ziua de azi nu m-au plătit Finsterii). În ciuda tuturor acestor surse de venit, făceam tot timpul economii. Viața din apartamentul nostru micuț semăna cu viața dintr-un submarin, așa cum se arăta într-un film pe care l-am văzut cândva la cinematograful Edison, unde marinarii închideau după ei o trapă ori de câte ori treceau dintr-un compartiment în altul. În clipa în care aprindeam cu o mână lumina la baie, stingeam cu cealaltă lumina de pe coridor, ca să nu irosesc curentul. Trăgeam lanțul ușurel, pentru că nu se cuvenea să golești toată Niagara din rezervor pentru un pipi. Erau alte funcții (pe care nu le numeam niciodată) care puteau justifica, uneori, golirea completă a rezervorului. Dar pentru un pipi? Toată Niagara? În vreme ce pionierii din Negev păstrau apa cu care se spălaseră pe dinți pentru udatul plantelor? În vreme în lagărele din Cipru o întreagă familie trebuia să se descurce cu o găleată de apă timp de trei zile? Când plecam de la toaletă stingeam lumina cu mâna stângă și în aceeași clipă aprindeam lumina de pe coridor cu dreapta, pentru că Shoah a fost doar ieri, pentru că erau încă evrei fără adăpost care bântuiau prin Carpați și Dolomiți, lâncezeau prin lagărele de deportare și pe corăbii greoaie, gata-gata să se scufunde, scheletici, acoperiți de zdrențe, și pentru că și prin alte părți ale lumii erau greutăți și sărăcie: culii din China, culegătorii de bumbac din Mississippi, copiii din Africa, pescarii din Sicilia. Era de datoria noastră să nu fim risipitori.

Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal și real, dintre „unicul” visat și ce-ți oferă realitatea, ci dintre real și imaginea pe care ți-ai făcut-o despre acest real. Cunoști un om și-ți dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu visul tău. Dar îți faci o imagine despre acel om - o imagine care de cele mai multe ori îl înfrumusețează, îl „flatează”, fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămâne toată viața o aspirație spre bine, spre frumos, și speranța, chiar nemărturisită, în fericire - iar omul păcătuiește și față de această imagine. Mama zicea că dacă vrei să păstrezi indiferent ce relație cu un om, trebuie să-l consideri ca pe-o rudă apropiată și să-i ierți, să-i tot ierți, cum le ierți copiilor, părinților, fraților tăi. Dacă ai orgolii, nici o relație nu e posibilă.

As much as he influenced her, Bindi changed Steve, too. After our Florida trip, Bindi and I went home, while Steve flew off to the Indonesian island of Sumatra. We couldn’t accompany him because of the malaria risk, so we kept the home fires burning instead. At one point, Steve was filming with orangutans when his newfound fatherhood came in handy. A local park ranger who had worked with the national park’s orangutans for twenty-five years accompanied Steve into the rain forest, where they encountered a mother and baby orangutan. The rangers keep a close eye on the orangutans to prevent poaching, and the ranger recognized a lot of the animals by sight. “She reminds me of Bindi,” Steve exclaimed, seeing the infant ape. It was a mischievous, happy baby, clinging to her mother way up in the top branches of a tree. “This will be great to film,” Steve said. “I’ll climb into the tree, and then you can get me and the orangutans in the same shot.” The ranger waved his hands, heading Steve off. “You absolutely can’t do that,” the ranger said. “The mother orangutans are extremely protective. If you make a move anywhere near that tree, she’ll come down and pull your arms off.” Steve paused to listen. “They are very strong,” the ranger said. “She won’t tolerate you in her tree.” “I won’t climb very close to her,” Steve said. “I’ll just go a little way up. Then the camera can shoot up at me and get her in the background.” The ranger looked doubtful. “Okay, Steve,” he said. “But I promise you, she will come down out of that tree and pull your head off.” “Don’t worry, mate,” Steve said confidently, “she’ll be right.” He climbed into the tree. Down came the mother, just as the ranger had predicted. Tugging, pulling, and dragging her baby along behind her, she deftly made her way right over to Steve. He didn’t move. He sat on his tree limb and watched her come toward him. The crew filmed it all, and it became one of the most incredible shots in documentary filmmaking. Mama came close to Steve. She swung onto the same tree limb. Then she edged her way over until she sat right beside him. Everyone on the crew was nervous, except for Steve. Mama put her arm around Steve’s shoulders. I guess the ranger was right, Steve thought, wondering if he would be armless or headless in the very immediate future. While hanging on to her baby, Mama pulled Steve in tight with her other arm, looked him square in the face, and…started making kissy faces at him. The whole crew busted up laughing as Mama puckered up her lips and looked lovingly into Steve’s eyes. “You’ve got a beautiful little baby, sweetheart,” Steve said softly. The baby scrambled up the limb away from them, and without taking her eyes off Steve, the mother reached over, grabbed her baby, and dragged the tot back down. “You’re a good mum,” Steve cooed. “You take good care of that little bib-bib.” “I have never seen anything like that,” the park ranger said later. I had to believe that the encounter was further evidence of the uncanny connection Steve had with the wildlife he loved so much, as well as one proud parent recognizing another.

Mama, știi de ce îmi este cel mai frică? Mi-e frică tare că o să iubesc așa mult și o să-mi doresc iubirea aia toată viața mea. Și dacă o să plece? Și dacă n-o să mai fie la fel? Dacă nu o să pot să fac nimic și doar o să privesc neputincioasă cum tot ce iubeam odată își pierde forma, conținutul, esența? Mama, dacă am să devin dependentă de o iubire frumoasă și nu am să mai știu să fiu eu în lipsa ei?

Copiii își respectă părinții... și asta e tot. Va trebui să înveți să te porți. Nu sunt vreo colegă de clasă de-a ta sau vreo prietenă ca să poți să vorbești așa cu mine. Eterna problemă. Mama voia să fie un cod de reguli părintești, în timp ce eu mă simțeam destul de mare ca să merit să fiu tratată ca un egal.

Mi-e frică. Nu ştiu de ce mi-e frică. Ieri seară, la televizor a fost ceea ce ei numesc un „western”. Am fost încremenit de frică şi oroare. Tremuram din tot corpul. Toată familia mea a fost surprinsă. În dimineaţa asta surorile mele au apărut imitînd acei cow-boy ca să mă sperie. Fug la celălalt capăt al apartamentului. Mă prind din urmă în salon. Fug în bucătărie. Mă prind în bucătărie. Fug spre baie. Mă prind în sala de baie. - Te vom scalpa, strigă Mathilda, cea mai tînără. Dar de ce spun cuvinte atît de răutăcioase! Surorile mele mă urmăresc pînă în camera părinţilor. Apoi încearcă să mă prindă în spălătorie, dar scap strecurîndu-mă printre picioarele lor. Mă cuprinde panica. Unde să mă ascund? Îmi vine o idee. Mă închid la wc. Pentru mai multă siguranţă, pun şi zăvorul. Bat în uşă dar nu mă tem, e solidă. În acel wc mă simt ca într-o fortăreaţă, în timp ce ele bat din ce în ce mai tare. Deodată se opresc. Aud discuţii. - Ce s-a întîmplat? întreabă tata. - Jacques s-a închis în wc, răspund surorile mele. - În wc? Ce face acolo? zice tata mirat. Şi în acel moment am o inspiraţie. Pronunţ fraza pe care o spune totdeauna tata cînd vrea să fie liniştit la wc şi mama îl agasează: - Citesc o carte. Tăcere de partea cealaltă a uşii. Ştiu că în casă cuvîntul „carte” provoacă imediat respect. - Spargem uşa? propune cu gingăşie Mathilda. Suspans. Apoi îl aud pe tata mormăind: - Dacă s-a dus la wc ca să citească o carte, trebuie să-l lăsăm. În mintea mea se imprimă o lecţie. Cînd nimic nu mai ţine, te închizi în wc şi citeşti o carte.

Îndreptarul pentru spovedanie era o cărțulie mică și cu paginile roase pe la margini. Se vedea că fusese folosită mult. Conținea, de fapt, o listă cu vreo două sute de păcate descrise pe scurt și instrucțiuni utile pentru cel care se pregătea de spovedanie. Având în față această listă de păcate, ne putem face un amănunțit examen de conștiință. Astfel putem descoperi mai ales păcatele ascunse pe care le-am făcut și nu știam că sunt păcate sau nu ne-am dat seama că păcătuim, scria pe prima pagină, după care urmau câteva sfaturi practice. Cel mai simplu și mai sigur este să luați ceva de scris și o hârtie și, pe măsură ce citiți păcatele, notați pe hârtie pe cele pe care le-ați făcut. Apoi i se explica cititorului că păcatele nu trebuie prezentate preotului pe larg, ci cât mai scurt, fără să se insiste asupra împrejurărilor în care s-au petrecut. — Am deznădăjduit în ajutorul și mila lui Dumnezeu, începu Anastasia cu păcatul numărul 1. Îi explicase Irinei în ce consta pregătirea pentru spovedanie. Stăteau amândouă în pridvorul bisericii, pe o băncuță de lemn, și Anastasia se oferise să bifeze ea păcatele pe o foaie de hârtie, pentru ca Irina să se poată concentra cât mai bine asupra răspunsurilor. — Am deznădăjduit…, repetă Irina. Nu se gândise niciodată că era mare păcat să deznădăjduiești. Anastasia o privi ca să-și dea seama dacă înțelegea despre ce era vorba. Părea să înțeleagă. Puse o liniuță în dreptul păcatului numărul 1. — Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătoasă și tot în iad voi merge, continuă călugărița cu păcatul al doilea. Irina rămase pe gânduri: deci era păcat să crezi că vei merge în iad! Ea chiar crezuse că fusese în iad. Dar era păcat să nu crezi în iertarea lui Dumnezeu. O privi pe Anastasia și dădu din cap. Da, se îndoise de iertarea lui Dumnezeu. Călugărița trase o liniuță în dreptul păcatului cu numărul 2. Irina se mai învioră. Deci Dumnezeu te iartă. Începea să-i placă trecerea asta în revistă a păcatelor. Parcă era un joc la care câștiga cine făcea mai multe liniuțe. Pe de altă parte, auzind ce păcate mai erau, își dădea seama că pe multe ea nu le făcuse și asta era așa, un fel de ușurare. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioși. I-am batjocorit. Nu, nu făcuse niciodată păcatul cu numărul 13. Și nici pe numărul 24: Am păgubit sufletește și trupește pe aproapele meu. Nu făcuse nici păcatul cu numărul 35: Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale. Și nici păcatul vrăjitoriei. Nu mutase hotarul ca să ia din terenul vecinului, nu ascunsese în casa ei lucruri străine, nu stricase averea nimănui, nu înșelase statul, nu luase pastile anticoncepționale, nu folosise sterilet, nu făcuse avort, nu preacurvise cu rudă, fin, naș, văr, frate, fiu, fiică, nepot, nu trăise necununată, nu mâncase spurcăciuni, nu făcuse glume despre cele sfinte, nu se împărtășise când fusese la ciclu, nu citise cărți sectare, nu ucisese, cu voie sau fără voie, nu intrase în Sfântul altar, nu dăduse anafură pe jos, nu se căsătorise cu evreu, turc, catolic, sectant…, nu pârâse pe cineva cu scopul de a-i face rău, nu trăsese pe nimeni la judecată. La păcatele 82, 83 și 84 trebui să recunoască: nu se rugase în fiecare dimineață și seară și la fiecare masă, mai mâncase de dulce miercurea și vinerea și nu ținuse cele patru posturi de peste an în întregime. În Germania era altfel, se ținea doar post de carne, dar ouă, lapte și brânză aveai voie. Pe urmă, mama Neli și moșu’, de la Cuptoare, tăiau cinci-șase porci pe an, viței, păsări și întindeau mese mari de sărbători, dar nu se omorau prea tare să postească. În plus, da, mai făcuse și alte păcate: vorbise cu mai multe înțelesuri, mințise,

De-aș fi știut și eu cum să fac să păstrez iubirea aia... Nu e drept, știi? Că nicăieri nu scrie cum să faci, ce să zici ca să nu greșești și să fii fericită alături de omul pe care îl iubești. Deși, să-ți spun sincer, mama, eu tot mai simt liniștea aia în suflet că o să fie bine... Că o să se întoarcă și o să mă vrea...

Mama, atunci când nu o să mai cauți să înțelegi și să dai definiții pentru tot ce simți, atunci o să te simți cu adevărat liberă și atunci totul o să se măsoare cu adevărat doar în tine.

În calitate de astroloagă amatoare, mama prevăzuse revoluția din decembrie 1989, care avea să-i ducă la pierzanie pe Ceaușescu și consoarta sa, și la triumf pe câțiva indivizi mieroși și ahtiați după diplome, insigne și orgasme ale Puterii. Astfel încât prăbușirea comunismului a adus destulă libertate, dar și anarhie, mâl, frustrări înțepătoare, tabuuri stâlcite. Sexualitatea s-a ivit mai întâi pe picioroange, apoi a căzut în trombă pe captele tuturor, facând să se strepezească dinții, să sticlească ochii, să se electrizeze pornografia într-o industrie la fel de performantă precum cea cinematografică. Revoluția din decembrie 1989 m-a prins cu lenjeria de adolescent în vine, iar destinul meu s-a derulat aproape firesc până am consumat tot ce era de știut despre astronautică. Dar apoi s-a ivit pofta aceea teribilă de fornicațiune, ca o toxicomanie epidermică. Traduction de Laure Hinckel dans « Seine et Danube » : En sa qualité d'astrologue amateur, maman avait prévu la révolution de décembre 1989 menant à leur perte les époux Ceaușescu et le triomphe de quelques individus mielleux et bavant d'envie pour les récompenses, les insignes et les orgasmes du Pouvoir. C'est ainsi que l'effondrement du communisme alla de pair avec pas mal de liberté mais aussi d'anarchie, de fange, de frustrations aiguës, de tabous malmenés. La sexualité fit alors son apparition en nous regardant de haut avant de fondre sur nos têtes en provoquant notre agacement. Puis elle fit briller les yeux et enfin elle transforma la pornographie en une industrie aussi performante que celle du cinéma. La révolution de décembre 1989 m'a surpris avec le caleçon sur les chevilles et mon destin a suivi un cours à peu près correct le temps d'absorber tout ce que j'avais à savoir sur l'astronautique. Mais ensuite est apparue cette terrible soif de fornication, comme une toxicomanie de l'épiderme.

Dar la urma urmei, îmi spusei, asta tot trebuie să se întâmple odată, și dacă e să nu fie bine, ce poți face? Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci fă-l cu seninătate, de ce să iei aconto? (Mama răspunsese cândva în acest sens unei vecine, care se mira că după atâta muncă ea tot odihnită și senină arăta; dacă tot trebuie să munceși, zise ea, fă-o cu plăcere). Așadar, mi-am spus, să fim nu numai senini, ci chiar veseli.

Nu tăgăduiesc însemnătatea esențială a îngrijirilor oferite de femei, ci, după cum am afirmat mai sus, susțin că, odată cu procesul de creștere și educare, copiilor le sunt transmise anumite valori eronate, acceptate și potențate atât de tatăl absent, cât și de cultură, guvernată tot de bărbați. Atât „supermamele”, cât și tații absenți nu numai că generează în rândul fiilor o atașare față de mama-doică, ci dau naștere și unui regim emoțional cât se poate de egoist. Fie că ne place ori nu această abordare, bărbatul învață să fie mai curând un receptor, decât un emițător. Poate că am întreținut, fără să vrem, iluzia că este mult mai important să ne simțim noi înșine împliniți, decât să-l împlinim pe cel de lângă noi, iar această formă unidirecțională de a percepe iubirea ne-a determinat să fim orbi la plăcerea dăruirii ca mod de viață: bucuria de a avea pe cine să iubim. A face o persoană fericită este, de fapt, o altă manieră de a împărtăși. Însă mulți bărbați nu au priceput un lucru vital: suportăm mai ușor faptul de a nu avea pe cine să iubim decât de a nu fi noi înșine iubiți. Mai precis, nu suntem în stare să ne desprindem de îngrijirea, protecția și afecțiunea cu care ne-au alimentat mamele. Coceptul de bărbat responsabil, detașat, rece și autonom din punct de vedere afectiv reprezintă mai curând o excepție decât o regulă. Avem nevoie ca cineva să se ocupe de noi, iată purul adevăr.

Ce nu poţi vedea pe Canalul „Discovery”? Zilele și nopţile cînd îţi permiţi să mănînci dragostea ca pe caviar cu polonicul fără să îţi pese că iată-iată ţi se întoarce pe dos stomacul. Momentele acelea de nebunie scurtă cînd te comporţi exact ca un submarin în submersie violînd apele teritoriale suverane. Și tot timpul eu stînd strîns lipit de moarte precum micuţa Estonie de necuprinsa Rusie

Imi imaginez, dragul meu, incepu el cu un zambet ingandurat, ca batalia s-a incheiat si lupta s-a potolit. Dupa blesteme, bulgari de noroi si fluieraturi, a venit acalmia si oamenii au ramas SINGURI, cum au dorit; mareata idee de altadata i-a parasit; marele izvor de putere, care ii adapase pana azi, se STINGEA ca un grandios soare chemator, dar aceasta era de-acum parca ultima zi a omenirii. Si deodata oamenii au inteles ca au ramas absolut singuri si au simtit cu totii deodata o imensa singuratate de orfani. Dragul meu baiat, nu am putut niciodata sa mi-i imaginez pe oameni nerecunoscatori si prostiti. Ramasi orfani, oamenii ar incepe imediat sa se stranga unii in altii cat mai tare si mai plini de iubire; s-ar prinde de maini, intelegand ca de-acum doar ei sunt totul unul pentru altul. Ar disparea mareata idee a nemuririi si ei ar fi nevoiti s-o inlocuiasca cu ceva; si tot marele surplus de iubire, pe care altadata il aveau pentru Cel care era chiar nemurirea, toti si l-ar rasfrange asupra naturii, asupra lumii, a oamenilor, a fiecarui firicel de iarba. Atunci ei ar indragi irezistibil pamantul si viata, in masura in care si-ar da treptat seama ca sunt trecatori si au un sfarsit, iar iubirea lor ar fi deosebita, alta decat cea de dinainte. Ar incepe sa observe si ar descoperi in natura fenomene si taine pe care nici nu le banuiau mai inainte, caci ar privi natura cu alti ochi, cu ochii indragostitului care isi priveste iubita. S-ar trezi si s-ar grabi sa se sarute, zorindu-se sa iubeasca, stiind ca zilele sunt scurte, ca asta este tot ceea ce le mai ramane. Ar lucra unii pentru altii si fiecare si-ar da tuturor tot ceea ce are si prin asta ar fi fericit. Orice copil ar sti si ar simti ca fiecare om de pe pamant ii este ca un tata si ca o mama. 'Chiar daca maine va fi ultima mea zi, s-ar gandi fiecare, privind soarele care apune, chiar daca eu am sa mor, vor ramane toti ceilalti, iar dupa dansii vor ramane copiii lor' si acest gand, ca ei vor ramane tot asa, iubindu-se si tremurand unul pentru altul, ar inlocui gandul ca se vor intalni pe lumea cealalta. O, s-ar grabi sa iubeasca, pentru a stinge marea tristete din inimile lor. Ar fi mandri si curajosi pentru ei insisi, dar ar deveni sfiosi unii pentru altii; fiecare ar tremura pentru viata si fericirea fiecaruia. Ar deveni gingasi unii fata de altii si nu s-ar rusina de aceasta, ca acum, si s-ar alinta ca niste copii. Intalnindu-se, s-ar uita unii la altii cu o privire profunda si plina de intelegere, iar in privirea lor ar fi iubire si tristete...

„După spusele soțului meu, nu există mascul mai fericit decât bărbatul, și o repetă adesea. Doar la om femeia are și înfățișarea, și glasul mai frumoase decât ale bărbatului. Cu toate că invariabil cel care face curte este masculul, dansând ca păianjenul care prinde muște sau precum curcanul, cântând ca suzumushi45 sau precum canarul, împodobindu-se ca păunul, exalând parfumuri ca moscul sau mangusta, doar la rasa umană femeia, pe deasupra mergând până la a folosi diversele modalități ale animalelor de a obține dragostea, e cea care face curte bărbatului. Faptul că cerul tiranizează masculul pare a fi regula în lumea ființelor vii. Iar motivul pentru care femela poate trăi disprețuind masculul îl constituie puii. Natura protejează mama. Ca urmare, femeile, refuzând să nască copii, pot să se răzbune pe natură, care le-a tratat doar pe ele ca pe niște fiice vitrege, glumește soțul meu, eu îi spun însă că ființa cea mai conștientă de faptul că trăiește pentru descendenți este omul, dar și cel care știe cel mai clar că nu trăiește pentru urmași este tot omul, iar dacă îți dai seama de asta, ele sunt două lucruri pentru care sigur vei primi pedeapsa divină. Religia și artele se nasc toate din concepția că omul nu trăiește pentru descendența sa. Și ideea de a încerca să obții copii pe cale artificială, așa ca tine, e un fel de aspirație către lumea de dinainte de crearea vieții. Drumul științei cotește către fluviul de gheață al morții. La fel ca mișcarea Pământului, și timpul desenează un cerc!

Ca filozof poate că este mare, dar ca om, Kant este in mod cert un burghez onest şi ordonat. Toată filozofia lui se află închisă în aceste trei cuvinte, asupra cărora vă rog să meditati. Amintiţi-vă că este critic şi moralist, adică onest în cunoaştere şi actiune - matematic şi scolastic, adică omul ordinii in materia şi forma doctrinei sale. Dacă din onestitate intelectuală doboară dovezile teologice ale existentei lui Dumnezeu şi ale libertăţii, din onestitate socială restabileşte credinţa în amîndouă. Este consecvent temperamentului său chiar şi în contradicţiile sale vizibile. Spuneam că e un burghez, adică un om mediocru. Nici tatăl lui care a fost şelar, nici mama pietistă, nici micul orăşel prusac nu-i puteau trezi gustul pentru grandios. Nu vede altă salvare decît în morala creştină şi in mecanica lui Newton. Viata lui e măruntă, închisă, săracă, viata unui profesor zelos care face treizeci de ore de curs pe săptămînă şi primeşte 1490 de taleri pe an. În afara filozofiei este un filistin perfect care bea seara bere cu negustorii, rîzînd de întîmplările din cursul zilei şi calculează cîte uncii trebuie să mănînce şi cîte minute trebuie să se plimbe. Trupul său nu era nici el frumos; mărunt şi neînsemnat, aducînd putin a mai maimuţă, nu era făcut nici pentru a seduce inimi, nici pentru a adopta poze teatrale. I-a lipsit totul ca să devină un om interesant; pînă şi persecuţiile celor de la putere sau aventurile conjugale. De primele a scăpat prin tăcere, iar de celelalte prin celibat. Aşa încît legenda sa biografica se tese din istorioara cu burghezii care-şi potriveau ceasurile după plimbările sale şi din cea cu nasturele elevului. Omul acesta care vorbeşte despre tot, are nişte lacune fantastice, care-i dovedesc spiritul mic burghez. Vorbeşte despre artă şi estetică şi nu-l cunoaşte pe Shakespeare, nu a vizitat niciodată o galerie de tablouri, iar muzica sa preferată este cea a fanfarei militare. Ţine cursuri de geografie şi nu s-a îndepărtat mai mult de zece mile de Konigsberg; pune un mare pret pe sentimente şi refuză timp de multi ani orice relatie cu sărmanele lui surori. În schimb este de o moralitate rigidă şi de o ordine pedantă: nici o remuşcare în conştiinţa sa şi nici un lucru nelalocul lui în casa sa. Nu găsesc altceva la fel de puternic ca mania moralitătii şi a ordinii, decît orgoliul. Îi plăcea să se compare cu Copernic, aşteptînd ca admiratorii să-I numească un nou Cristos sau un nou Socrate, dar citea cu neplăcere cărţile altora şi asculta cu acelaşi sentiment obiecţiile aduse alor sale. Orgoliul acesta explică o caracteristică a doctrinei, respectiv transpozilia de la divin la uman, notată deja de Fonsegrive. E un gest frumos să-i dai omului ceea ce omul i-a dat lui Dumnezeu şi Kant l-a făcut. Aproape aş spune că este lucrul cel mai frumos din viata şi din filozofia sa.

& mama mea îmi spunea pe limba ei maternă: „Au fierărit sânii mei în pântecul bătrânului pământ. Au răsturnat barca, au făcut din casă o luntre de smoală, au târât ambarcaținuea în șanțuri apoi au bătut cuie în pieptul meu. Dar trebuie să le fie spus: înjunghie obsedantul val care se zdrobește de stânci. Să le fie spus: străinul pe pamânt să coasă cerul cu fir de aur, țipetele de nicovală, pe muchie; să le fie spus! Tu flacără a trandafirului de zi și de pasiune pierdută: vei pleca, cu picioarele la gât, în îndepărtata scurgere a întregului pământ și a sângelui meu, în apa limpede a sfârșitului, fără plan de la călăuză. Vei pleca desenând această cântare pe geamul morților. Le vei spune că visul răspândise epidemia, că raza a lovit imaginea, camera obscură s-a deschis singură lăsând născutul-renăscut să intre în zi rătăcind pe întreg pământul, pentru a săruta sânii dimineții în fața întregii lumi. Le vei spune, în sfârșit că jos de tot, la capătul urcușului de azur se odihnește capul meu pe o piatră și ca cerbul pe care au vrut să-l omoare nu este rănit... !

Ik was tot het besef gekomen dat de stem in mijn hoofd - mijn eigen stem - eigenlijk heel verstandig en redelijk was. Het was mama's stem die altijd met een oordeel klaarstond en me aanmoedigde dat ook te doen. Ik begon eigenlijk best van mijn stem te houden, van mijn eigen gedachten. Ik wilde daar meer van. Ze gaven me een goed, kalm, gelijkmatig gevoel. Ze maakten dat ik me mezélf voelde.