Isus Quotes

Respirația mi se pare schimbul cel mai important pe care-l facem cu Lumea. Cum adică? Trag aer în piept. Aer care e plin de respirațiile tuturor animalelor, tuturor plantelor. De respirațiile părinților, bunicilor, străinilor, cunoscuților... Îl trag în piept. Mă hrănesc cu el și îl eliberez din nou în Lume. Cu mine inclusă în el. Hm... și imediat sunt respirată de toată omenirea. De tot Universul. Și mai sunt oameni care se simt singuri... Trag aer. În plămânii mei ajunge aer consumat de Shakespeare, de Mozart, de Isus... dar și aer folosit de criminalii omenirii...

Cine n-a făcut pact cu diavolul n-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce… Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luat de pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiar dacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi este imposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sau să-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-ar fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos a regretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfa ideile sale.

Isus Krist je dovoljan i preobilan da se osjetim uspostavljen u svojoj nedostatnosti. Dovoljan i kao punina čovještva i kao obećanje božanstva. Meni osobno dosada jedini argument strpljenja i nade, mjesto susreta i razdvajanja, spajanja i razlučivanja. Zapravo jedino istinsko povjerenje i jedini istinski ulog. Sve drugo bila je slama.

Domnul Isus este bunatatea intruchipata.Cei care-L primesc in vietile lor sant chemati si ei sa arate lumii aceasta bunatate.

Problema voastră cu Dumnezeu şi creştinismul nu ţine de intelect. Vă pot asigura de asta. Şi ateismul vostru nu e de antură intelectuală. Vă garantez asta. E de natură morală. Nu mă cert cu nimeni pe marginea existenţei lui Dumnezeu, sau a realităţii lui Isus Hristos, pentru că ştiţi nu numai că există un Dumnezeu, dar ştiţi suficient de multe despre Singurul Dumnezeu Adevărat ca să ştiţi că nu vreţi să ştiţi mai multe despre El, pentru că, a-L cunoaşte înseamnă să vi se ceară să va supuneti domniei Sale, şi asta e, de fapt, problema voastra.

si v'ati facut robi ai lui Dumnezeu, aveti ca rod sfintirea, iar ca sfîrsit: viata vecinica. 23Fiindca plata pacatului este moartea: dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vecinica în Isus Hristos,

Sînt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură. Dacă se va spune că această suferință își are motive subiective, ținînd de o constituție particulară, voi întreba: există un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferinței? Cine ar putea preciza că vecinul meu suferă mai mult decît mine sau că Isus a suferit mai mult decît toți? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitația exterioară sau indispoziția locală a organismului, ci după modul în care suferința este simțită și reflectată în conștiință.

U životu ne postoji nikakva dužnost osim dužnosti: biti srećan. Samo smo zato na svetu, a sa svim dužnostima, svim moralom i svim zapovedima retko činimo jedno drugoga srećnim, jer i sebe time ne činimo srećnima. Ako čovek može biti dobar, može to samo onda kada je srećan, kada u sebi ima sklada, dakle kada voli. To je bilo učenje, jedino učenje na svetu. To je rekao Isus, To je rekao Buda, To je rekao Hegel. Za svakoga je na ovome svetu jedino važno njegovo vlastito najunutarnjije, njegova duša, njegova sposobnost da voli. Ako je ona u redu, onda je svejedno jede li se proso ili kolači, nose li se dragulji ili rite; onda svet zvuči zajedno s dušom, onda je dobro.

Nu exista o alta ilustrare mai mare a bunatatii decat Crucea de la Golgota.Acolo,Domnul Isus a acceptat sa moara pentru pacatele mele.El S-a facut jertfa de ispasire pentru mine.Bunatatea Lui nemarginita mi-a dat dreptul sa ma fac copil al Lui Dumnezeu.

Isus n-a suferit pentru toţi oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toţi oamenii care au venit după Isus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuţia lor la infinitul suferinţei umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puţin a avut de suferit Isus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferinţe. Dar Isus n-a suferit decât ca om — şi astfel suferinţa lui n-a putut răscumpăra decât atât de puţin, deşi a mângâiat pe mulţi, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceştia nu şi-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin şi nu şi-au găsit liniştea decât în suferinţe şi mai mari. Isus n-a venit pentru cei mai singuri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puţin nefericite aceste fiinţe. Ah! Lumea asta, care nu şi-a găsit până acum decât un mântuitor!

Manastirile sint ele oare atit de trebuincioase pentru temeliile unui stat? A facut Isus Cristos calugari si calugarite? [...] Ce nevoie are mirele sfint de atitea fecioare nebune? [...] e oare voia lui Dumnezeu sa vada traind in sihastrie omul pe care l-a menit sa traiasca laolalta cu semenii sai? Dumnezeu, care l-a facut atit de nestatornic, atit de usuratic, cum poate ingadui indrazneala legamintelor calugariei? [...] Si toate slujbele acestea lugubre, care se tin la luarea valului sau la marturie, cind un barbat sau o femeie sint daruiti vietii monahale si nenorocirii, curma oare functiunile animalice ale omului? Nu se trezesc ele, dimpotriva, in tacere, in silnicie si in trindavie, cu o putere necunoscuta celor ce traiesc in afara manastirilor?

Dok je naš Spasitelj sjedio poučavajući ljude i odgovarajući na njihova pitanja, jedan je zakonoznanac ustao i rekao, 'Učitelju što bih trebao učiniti kako bih mogao ponovno sretno živjeti nakon što umrem?' Isus mu je odgovorio, 'Prva je od svih zapovijedi Jedan je naš Gospodin Bog: ljubi Gospodina Boga svoga svim svojim srcem, i svom svojom dušom, i svim svojim umom, i svom svojom snagom. A i druga je poput nje. Ljubi bližnjega svoga kao samoga sebe. Nema veće zapovijedi od ove dvije.

Detest în Isus tot ce e predică, morală, idee şi credinţă. Să ne fi dat pace, şi să nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri şi credinţe. Căci idealuri şi credinţe au atîţia. Iubesc la Isus momentele de îndoială şi de regret, clipele cu adevărat tragice din existenţa lui, care nu îmi par nici cele mai interesante şi nici cele mai dureroase. Căci dacă s ar măsura după suferinţă, cîţi n ar avea dreptul, înaintea lui, să se considere fii ai lui Dumnezeu! S ar putea ca nu toţi fiii lui Dumnezeu să moară pe cruce, într o moarte geometrică şi verticală!

Razmrsio sam niti snova i stvarnosti, otkrio sam da postoji na jednoj strani san kada sam lebdeo bolje od kakvog orla, a na drugoj strani neki drugi, istinski svet, tvrd kao stene na kojima se zamalo nisam polomio. ... ja sam stvoren da živim zauvek... Bio sam besmrtan, nigde u sebi nisam osećao smrt... Nisam imao nikakve veze sa smrću. Porasti značilo je opovrgnuti. Porasti značilo je pad. Svojstvo da sam odrastao spoznao sam kroz povrede, nasilje, nagodbe i osvešćenje. Svet je izgubio čari. Jer, šta je čovek? Jednostavno, to je neko-ko-ne-može. Ko-ne-može sve znati. Ko-ne-može sve učiniti. Ko-ne-može ne umreti. Saznanje o svojim granicama načinilo je pukotinu na jajetu mojega detinjstva: rastavljanje mi je pomoglo da porastem, to jest da se smanjim. Sa sedam godina, konačno sam prestao biti bog. -Ali, mama, ne treba oklevati da se ljudima kaže da ih volimo: mogli bismo svi umreti, zar ne? Ona je tiho plakala kada bih tako govorio i milovala me po kosi da bi smirila moje misli. -Mali moj Isuse - govorila je - ne treba suviše voleti. Inače ćeš mnogo patiti. -Ali ja ne patim. Ja sam ljut. Odlučio sam da više ne volim Boga. Optužio sam Boga za sve gluposti, za sva ljudska zlodela; težio sam za nekim pravednijim svetom u kojem se više voli; okrenuo sam svet protiv Boga, kao dokaz o njegovoj bezvrednosti ili njegovoj lenjosti. Istraživao sam njegov postupak od jutra do mraka. Bunio sam se protiv sveta. Očekivao sam da on bude lep kao stranica rukopisa, da je skladan kao molitvena pesma. Očekivao sam od Boga da bude veštiji majstor, brižljiviji, pažljiviji, onaj ko bi brinuo o pojedinostima koliko i o celini, Bog koji bi vodio računa o pravdi i ljubavi. Međutim, Bog nije održao svoja obećanja. ... ne prihvatam stvari takve kakve jesu, želim da su onakve kakve treba da budu. Vera kakva bila je uvedena, organizovana, sa svojom hijerarhijom, prežvakavala je mrtvu reč, izgubila osećanje za smisao. A ja sam pokušavao da u ćutanju i razmišljanju nađem Boga. Od sreće više sam voleo Ljubav. Rušio sam se sam u sebi. Kako sam mogao i naslutiti da postoje toliki klanci, neki tako vrtoglavi ponor, stotine i stotine koraka u unutrašnjosti jednoga čovečijega tela? Strovaljivao sam se u prazninu. Žele da ubede, a kada neko želi da drugoga ubedi, iskrenost i prevara ponekada idu zajedno.

- Ali smatrate li da vaša žena ima kršćanske nazore? - Mislim da ima nekakvo onozemaljsko gledište domaće proizvodnje. - Herzog je sjeo uspravnije i izgovarao svoje riječi možda sa stanovitom zlokobnošću: - Ne slažem se s Nietzscheom da je Isus učinio čitav svijet bolesnim, da ga je zarazio svojim ropskim moralom. Ali Nietzsche je i sam imao kršćansko gledanje na povijest, shvaćajući sadašnji trenutak uvijek kao neku krizu, gubitak klasične veličine, pokvarenost ili zlo od kojeg se treba spašavati. Ja to zovem kršćanskim. A takvo je Madeleinino gledište, tu nema sumnje. U određenoj mjeri to je gledište mnogih nas. Mislimo da treba da se izliječimo od nekog otrova, da nam je potrebno spasenje, otkupljenje. Madeleini je potreban spasitelj, a za nju ja nisam spasitelj.

Nakon kratkog vremena, Petar i još jedan učenik su se ohrabrili pa su u tajnosti pratili stražare do kuće velikog svećenika Kajfe, kamo je Isus odveden i gdje su pismoznanci i ostali bili okupljeni kako bi ga ispitali. Petar je stajao na vratima, ali drugi je učenik, koga je veliki svećenik poznavao, ušao unutra, i smjesta se vraćajući, zamolio ženu koja je čuvala vrata neka pro-pusti i Petra. Ona je, gledajući Petra, rekla, 'Nisi li ti jedan od učenika?' On joj je rekao, 'Nisam.' Tako ga je pustila unutra; pa je stajao ispred vatre koja je tamo gorjela, grijući se među slugama i vojnicima koji su ju okružili. Jer bilo je jako hladno. Neki su mu od tih ljudi postavili isto pitanje kao i žena, pa su rekli, 'Zar ti nisi jedan od učenika?' On je to ponovno zani-jekao i rekao, 'Nisam.' Jedan je od njih, koji je bio u rodu s onim čovjekom kojemu je Petar odsjekao uho svojim mačem, rekao, 'Zar te nisam vidio u vrtu s Njim?' Petar je ponovno zanijekao prisežući te je rekao, 'Ne poznajem toga čovjeka.' Istoga je trena pijetao zakukurikao, a Isus je, okrenuvši se, prodorno pogledao u Petra. Tada se Petar sjetio što mu je Isus rekao — kako će ga, prije nego pijetao zakukuriče, tri puta zatajiti — te je izišao i gorko zaplakao.

- Kad sam bio klinac – odvrati Orr – hodao sam po cijeli dan s divljim jabukama u ustima. S po jednom ispod svakog obraza. Yossarian odloži torbicu iz koje je počeo vaditi toaletne potrepštine, pa se sumnjičavo sav ukruti. Prođe jedna minuta. - A zašto? – nije mogao da najposlije ne zapita. Orr se slavodobitno naceri. - Zato što su bolje nego divlje kestenje – odgovori. Orr je klečao na podu šatora. Radio je bez predaha, rastavljao ventil, pomno rasprostirao sve sićušne djeliće, brojio ih i onda beskonačno proučavao svaki pojedini od njih, kao da nikad u životu nije vidio ništa ni približno slično, pa onda ponovo sastavljao cijeli mali mehanizam, pa opet, i opet, i opet, i opet, a da nije ni najmanje gubio strpljenje ni zanimanje, niti pokazivao znakove umora ni namjeru da ikad završi posao. Yossarian ga je promatrao kako se bakće, i bio je uvjeren da će biti prisiljen da ga ubije s predumišljajem ako ne bude prestao. Pogled mu pade na lovački nož koji je mrtvac objesio iznad okvira mreže protiv komaraca onoga dana kad je stigao. Nož je visio uz mrtvačevu praznu kožnu futrolu iz koje je Havermayer ukrao revolver. - Kad nisam mogao doći do divljih jabuka – nastavi Orr – uzimao sam divlje kestenove. Divlji kestenovi su otprilike iste veličine kao divlje jabuke i zapravo imaju bolji oblik, iako oblik nije uopće važan. - A zašto si nosio divlje jabuke u ustima? – upita ga iznova Yossarian. – To sam te pitao. - Zato što imaju bolji oblik nego divlji kestenovi – odgovori Orr – Upravo sam ti to sad rekao. - A zašto si ti – opsova Yossarian i zadivljeno – zlopogleđo, odrode i kučkin sine sa sklonošću za tehniku, nosio bilo šta u ustima? - Ja nisam nosio bilo šta u ustima – reče Orr – Ja sam nosio divlje jabuke u ustima. Kad nisam imao divlje jabuke, nosio sam divlje kestenove. U ustima. Orr se kesio. Yossarian odluči da šuti i šutio je. Orr je čekao. Yossarian je čekao dulje. - Po jedan ispod svakog obraza – reče Orr. - Zašto? Orr to jedva dočeka. - Kako zašto? Yossarian odmahnu glavom smješkajući se i ne hoteći dalje govoriti. - Nešto je čudno na ovom ventilu – razmišljaše Orr naglas. - Šta to? – priupita Yossarian. - Zato što sam htio… Yossarian je već znao. - Isuse Kriste! Zašto si htio… - … Da imam obraze kao jabuke. - … Da imaš obraze kao jabuke? – pripita Yossarian. - Htio sam da imam obraze kao jabuke – ponovi Orr. – Još dok sam bio klinac, htio sam da jednom imam obraze kao jabuke, pa sam odlučio da radim na tome dok ih ne dobijem, i bogami sam radio dok ih nisam dobio, a eto vidiš kako sam to postigao, noseći divlje jabuke u ustima po cijele dane. On se ponovo naceri. – Po jednu ispod svakog obraza. - A zašto si htio da imaš obraze kao jabuke? - Nisam ja htio da imam obraze kao jabuke – reče Orr. – Ja sam htio da imam velike obraze. Nije mi bilo toliko stalo do boje, samo sam htio da budu veliki. Radio sam na tome baš kao oni luđaci o kojima pišu u novinama kako po cijele dane stišću gumene lopte samo zato da ojačaju ruke. Zapravo sam i ja bio jedan od tih luđaka. I ja sam po cijele dane nosio u rukama lopte. - Zašto? - Kako zašto? - Zašto si po cijele dane nosio u rukama lopte? - Zato što su lopte… - poče Orr. - … Bolje nego divlje jabuke? Orr odmahnu glavom smijuckajući se. - Ja sam to radio zato da sačuvam svoj dobar glas, ako me tko uhvati kako nosim divlje jabuke u ustima. Kad sam imao lopte u rukama, mogao sam poricati da u ustima imam divlje jabuke. Kad god bi me tko zapitao zašto nosim u ustima divlje jabuke, samo bih otvorio šake i pokazao da nosim gumene lopte, a ne divlje jabuke, i da su mi u rukama, a ne u ustima. To je dobar izgovor. Ali nisam nikad znao jesam li ga jasno izložio, jer te ljudi prilično teško razumiju kad govoriš sa dvije divlje jabuke u ustima.

Krajem 1880 godine otišao sam jednog dana da se obrijem kod berberina, kog sam ranije bio takođe „ovjekovječio“ jednim svojim portretom. Ta je slika visjela u dućanu i među brijačevim mušterijama bila predmet velikog divljenja. Jedno poslije podne predstavi me brica jednom mladom gospodinu, svome klijentu, koji me najučtivije zamoli da mu izradim portret. Po spoljašnjosti, ocijenih da je čovjek imućan i potražih za sliku sto i pedeset franaka. On pristade bez pogovora i pozva me da sutradan dođem k njemu na ručak. Čim nas ostavi, brijač mi malko potkresa kosu, a zatim, da bih izgledao ljepši, pređe preko nje vrućim željezom, tako da se moja kika nakostriješi i načini oko moje glave kao neki kolut. Tako dotjeran, uputim se niz bulevar Sen Mišel. Bila je vrućina, pa sam išao gologlav, a i stoga što mi se šešir jedva držao na glavi zbog kose, koja je stršila u visinu kao ustremljeno klasje. Bilo mi je dvadeset i pet godina, a i pomisao na sutrašnji dobar ručak, davala je neku neobičnu elastičnost mome duhu i mojim nogama. Prolazio sam taman pored kafane „Au Moulin“, gdje se sva sila đaka (ponajviše medicinara) zabavljala sa svojim prijateljicama, kad najedamput jedna od tih devojaka uznese nosić u mom pravcu, pa će duhovito dobaciti : „Dođi, mali moj Isuse, da te ižljubim!“ Ja se učinim nevješt i pođem dalje, a oni pred kafanom da popucaju od smijeha. Meni dotle, od stida, vrcale iskre pred očima. Skočih na prvi omnibus koji prođe, samo što prije da iščeznem. Kako sam stigao u atelje, zaronio sam glavu u lavoar, i kosu tako dugo ispirao i masirao, dok je umekšala i opet polegla. To me je naučilo pameti, i od tog dana nisam više nikad dopustio da mi neko vrućim gvožđem u kosu dira.

Deoarece concepția imortalității sufletului exprimă probabil faptul că oamenii țin la viață, precum și atașamentul față de morții lor, a crede că pe lumea cealaltă sufletul își păstrează caracterul de aici al persoanei e doar o tradiție iluzorie și întristătoare; auzind că omul ia cu el pe lumea cealaltă nu numai înfățișarea din timpul vieții, dar până și sentimentele de dragoste și ură, că, deși separați de moarte, părinții și copiii ar rămâne părinți și copii, iar frații ar trăi mai departe acolo în aceeași relație, că spiritele morților în Occident descriu în general o lume a umbrelor asemănătoare cu societatea de aici, mie, dimpotrivă, mi se pare foarte tristă tradiția atașării de o existență care nu respectă decât ființa umană. Și în antichitate pitagoreicii credeau că sufletele celor răi vor trebui să sufere pe lumea cealaltă, înghesuite în corpuri de dobitoace sau păsări. În a treia zi, când sângele nu se uscase încă bine pe cruce, Isus Christos s-a urcat la Cer, iar trupul Domnului a dispărut. „…iată doi bărbați au stat înaintea lor, în veșminte strălucitoare. Și înfricoșându-se ele și plecându-și fețele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâinile oamenilor păcătoși și să fie răstignit, iar în a treia zi să învieze.”68 Când Raymond l-a întâlnit în Ceruri, Isus Christos purta o haină de lumină, la fel cu cei doi. Și nu numai Christos, dar toți oamenii în tărâmul spiritelor au veșminte țesute din lumină. Era convins că sunt haine făcute de acele spirite din propriul suflet,cu alte cuvinte, că viața spirituală dusă pe Pământ devine veșmântul lor după moarte. În relatarea lui se ascunde o concepție morală din această lume. La fel ca în lumea de dincolo buddhistă, și în cea descrisă de Raymond sunt șapte nivele, iar sufletele, pe măsură ce evoluează, le urcă unul câte unul.

Kad se bližila zora, sjedili smo na terasi Domea. Već smo odavno zaboravili jadnog Peckovera. Doživjeli smo nešto uzbuđenja u Bal Negre i Joeov se duh vratio nijegovoj vječnoj zaokupljenosti: pički. Upravo u ovo vrijeme, kad se njegovo slobodno veče bliži kraju, njegov nemir se penje do grozničavog vrhunca. On misli na ženske, kraj kojih je prošao ranije u toku večei, i o stalnim ženskama, koje je mogao imati, samo da ih pita, i samo da ih nije već sit. Neizbježivo se podsjetio na svoju pičku iz Georgije — ona ga u posljednje vrijeme opsjeda, moleći ga da je uzme na stan, barem dok ne uspije da nađe ikakav posao. »Nije mi krivo ako je svako malo nahrainim«, kaže on, »ali ne mogu je uzeti za stalno... ona bi mi pokvarila posao s drugira mojim pičkama«. Kod nje ga najviše nervira, da se ona nimalo ne deblja. »Kao da uzimaš kostur u posteIju«, kaže. Neki dan sam je primio — od samilosti — i šta misliš, šta je ta luđakinja učinila sebi? Obrijala ju je do gola... Ni dlačice na njojl Da li si kad imao ženu, koja je obrijala minđu? Odvratno, jelda? Ali i smiješno. Nekako šašavo. Više mi ne izgleda kao minđa, prije kao crknuta školjka ili nešto slično.« On mi opisuje kako je od radoznalosti ustao iz postelje i potražio ručnu svjetiljku. »Natjerao sam je da je rastvori i upravio sam ručnu svjetiljtku ravno na nju. Trebao si me vidjeti... Bilo je komično. Toliiko sam se na to usredotočio, da sam na žensku potpuno zaboravio. Nikad u životu nisam pizdu gledao tako ozbiljno. Čovjek bi pomislio, da je nikad prije nisam vidio. I što sam je više gledao, to mi je bila manje zanimljiva. To služi samo da ti pokaže, da u svemu tome na kraju krajeva nema ništa, naročito kad je obrijana. Dlaka je čini tajanstvenom. Zbog toga te nekakaiv kip nimalo ne uzbuđuje. Jednom sam vidio pravu pravcatu pizdu na kipu — kip je Rodinov. Moraš ga jedanput pogledati... Ona je širom razmaknula noge... čini mi se, da uopće i nema glave. Moglo bi se reći, sama pizda. Isuse, sablasno je izgledala. Stvar i jest u tome — sve izgledaju jednako. Kad ih gledaš odjevene, onda zamišljaš svakakve stvari: na stanoviti način im daješ individualnost, što one naravno nemaju. Ima samo pukotinu između nogu, i zbog nje se sav zapjeniš — a većinom je uopće ni ne gledaš. Znaš da je tamo, i samo misliš kako da uguraš svog jarana unutra, kao da penis misli mjesto tebe. Ali to je aluzija! Sav si se zapalio, a ni zbog čega... Zbog pukotine s malo dlake, ili bez dlake. To je toliko besmisleno, da sam fasciniran zurio u nju. Mora da sam je proučavao bar deset minuta. Kad je tako gledaš, nekako iz daljine, smiješne ti se misli vrte po glavi. Toliko tajanstvenosti oko seksa, a onda otkriješ da to nije ništa, samo praznina. Zar ne bi bilo zgodno kad bi unutra našao kakvu harmoniku... ili kalendar? Ali unutra nema ništa... ama baš ništa. Odvratno. Gotovo sam poludio... Čuj, što misliš što sam kasnije učinio? Na brzinu •sam joj opalio metaik, a onda joj okrenuo leđa. Da uzeo sam knjigu i čitao. U knjizi se može nešto naći, čak i u lošoj knizi... ali pizda je naprosto čist gubitak vrmena... « Str 144-146

De două mii de ani, Isus se răzbună pe noi pentru că nu a murit pe o canapea.

Nacrtao si mi svoja glagoljska slova, svoju igru križa, kruga, trokuta i kvadrata – svoju viziju cjelovitosti Univerzuma i pojavnosti svijeta. Križ je spasenje i Isus. Krug je Sunce, ono nas grije, ono je kao Bog koji daje život. Trokut sjedinjuje nebo, zemlju i čovjeka. Trokut je i Sveto Trojstvo. Kvadrat je Zemlja. U kvadratu su upisana četiri dijela Časoslova, četiri godišnja doba i četiri elementa – voda, vatra, zrak i zemlja.

Rora had heard prayers before, he was well aware that Isus Krist featured in them, he knew the sound well, but knew none by heart. Still, he fell down on his knees, put his hands together, bowed his head— an embodiment of piety— and prayed: Pliva patka preko Save Isus Krist Nosi pismo navrh glave Isus Krist U tom pismu pise Ne volim te vise.

A văzut zece mii de elicoptere rotindu‑se deasupra adâncurilor din Anima, luminile lor măturând țestele giganților, membrele zvâcnind şi urletele înălţându‑se, o mare albă revărsându‑se în prăpastia de la marginea lumii, mii şi mii de guri strigând ca una, mii şi mii de bice electrice brăzdând marea de trupuri, o rană uriașă deschizându‑se în centrul universului știut, nimeni nu se mai întoarce, a râs el, şi a râs, a râs, a râs, bătrâna l‑a apucat şi l‑a tras spre ea, s‑a smucit, ea a râs în continuare, nu mai pot, a spus ea, nu mai pot, a urlat şi figura i s‑a schimonosit, privește, a zis, priveşte‑l, nu pot, priveşte‑l, nu pot, a șoptit el.

„Isus a fost exact ca mine şi ca tine, s-a lovit de probleme”, continuă Ben. ,,Și tocmai pentru că înțelege ce înseamnă suferința, e lângă tine şi nu te va lăsa la greu.

A-L urma pe Isus Hristos este cea mai mare aventură a vieții. Ea implică umblarea după scopul cel mai înalt al existenței – gloria care Îi aparține doar lui Hristos. Ea împlinește cea mai mare nevoie a vieții – iertarea păcatelor, pe care doar Isus o poate da. Ea oferă vieții cea mai mare plăcere – bucuria care vine doar din a-L cunoaște pe Hristos. Ea implică cel mai profund parteneriat din viață – părtășia umblării îndeaproape cu Hristos. Ea aduce cea mai mare învățătură a vieții – înțelepciunea pe care doar Hristos o are. Ea infuzează vieții cea mai mare putere – harul lui Isus Hristos, care te face capabil să trăiești biruitor. Ea te conduce către cea mai măreață destinație de după această viață - în prezența imediată a lui Isus Însuși, în cer.

Science can be--and is--used by good men, but in its present sense it can scarcely be said to create them. Science, of course, in discovery represents the individual, but in the moment of triumph, science creates uniformity through which the mind of the individual once more flees away.... Man inhabits a realm half in and half out of nature, his mind reaching forever beyond the tool, the uniformity, the law, into some realm which is that of mind alone.

KAKO JE ISUS POSTAO AUTOSTOPER za dve, tri decenije, ili par godina ranije biće nebitno – da li je crveno na semaforu crveno na kalendaru ili prestupna godina za dve tri decenije, ili par sati nakon toga biće nebitno – da li je Isus u crkvi, ili u menjačnici Grad će ustati kao šuma koja probija plafone tržnog centra Grad će se prohodati kao korenje koje razdvaja zebre i trotoare koje diže asfalt, penje se na semafore spušta se niz ivičnjake i grize izolaciju atomskih skloništa Grad će mirisati kao second hand u zoološkom vrtu Grad će udahnuti kremirano porodilište i ostaće samo mast na dnu glasačke kutije i kosti sa biračkih spiskova da pošalju razglednice za preostale predsednike i njihove ozračene unuke dok kupuju svemirske deonice i radioaktivne sanduke jednog ponedeljka, ili utorka ujutru Grad će poslati preostalu novorođenčad da raste i ljulja se ispod naftnih platformi na mesecu ostaće samo žiro-računi na dnu mora, i potomci berze da kupuju bazene, tobogane i armaturu za javne kuće na Merkuru i preživeće samo barut i poternice najgladnije bespilotne letilice hiljade spomenika obezglavljenih idola milijarde lajkova i bubašvaba u zajedničkoj grobnici bar-kodova i sigurnosnih kamera preživeće samo divlje cveće koje raste na deponiji androida jednog četvrtka posle ručka na portirnici gradske opštine, parking mestu za invalide ispod oglasa za slobodna radna mesta na terasi skupštine, hodnicima gradske kuće u kupatilu gradonačelnika spavaćemo mirno i udojeno – kao demografska bomba iza blindiranog stakla menjačnice, u pisoarima noćnih klubova na pokretnim trakama fabrike kablova na pragu milicije, kancelarijama komunalnog preduzeća u slivnicima javnog toaleta, u redovima supermarketa na poslužavnicima ekspres-restorana u kolicima saniteta, na crvenom tepihu Univerziteta na recepciji toponice, renoviranim šalterima pošte i distribucije pekarskim pećima i policama, u bolničkim krevetima iza vatrogasnih kamiona i garaža otvorenih kredita i trezora iza vrata automata za kafu spavaće najlepši insekti nezaposleni glodari zaljubljene škorpije krvoločne ovce pitomi vukovi i armije ptica grabljivica mirno i udojeno a ti draga ti ćeš biti poslednji obrok dugačke crne kose u ljubičastom somotu šetaćeš svoju kilometarsku haljinu u talasima zemljom koja guta bilborde kroz zelenilo koje grize asfalt i narasta semafore šetaćeš kroz šiblje i rastinje koje obara svetleće reklame farmacije i žvaće prazne bensedine u prevrnutom kombiju hitne pomoći sakrićeš ključeve svojih velikih kapija Mašinske industrije urasle u koru drveća ključeve, koje će dobiti oni koji stoje na litici hotela ’Ambasador’ mirni, kao lavovi od kamena hrabri, kao veliko i ranjeno srce Isusove poternice...

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie. Afară bătea vântul. Afară era ploaie. Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ. Afară bătea ploaia. Afară era vânt. Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră. Pământul era negru: perdeaua lui, albastră. S-a ridicat la geamuri pământul până sus. Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus. Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l, Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât, Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu. O stea era pe ceruri. În cer era târziu.

Mirarea vă îmbogățește doar dacă vă faceți timp să reflectați asupra măreției credinței voastre în Isus Cristos.

Pe cruce, Isus ne-a dăruit darul suprem al bunătății nemeritate.

In esenta, majoritatea antagonismelor sunt similaritati ireconciliabile. S-au purtat razboaie de o suta de ani pentru a se stabili daca Isus era om in forma divina sau divinitate sub forma umana. Credintele sunt ucigase.

Nije li Juda više Bog nego Isus? Više prineh, više žrtvovah, više trpeh nego Isus. Više sam čovek, nisam li time više i Bog?

Te ador, Isuse, Dumnezeu ascuns, În această taină nouă nepătruns; Și, plecând genunchii înaintea Ta, Recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea. Simţurile mele nu te pot afla: Numai prin credinţă văd prezenţa Ta; Cred tot ce ai spus Tu, Fiule-ntrupat, Nu-i cuvânt pe lume mai adevărat.

„Și nu ne duce pe noi în ispită”. Prin aceste cuvinte Isus se roagă Tatălui să nu ne ducă în situații în care am putea fi ispitiți. Sunt multe situații în viață care nu sunt rele în ele însele, dar îi oferă lui Satan prilejul să ne biruiască. Isus nu zice „Și nu ne duce pe noi în păcat”, ci „Și nu ne duce pe noi în ispită”. Dacă mă rog așa înseamnă că sunt dispus să renunț la lucrurile asupra cărora există semne de întrebare. Sunt gata să renunț nu numai la lucrurile care sunt păcat, ci și la toate acele domenii din viața mea care tind să mă ducă în ispită. Tu știi care anume sunt acele domenii. A-L face pe Hristos Domn al vieții tale înseamnă că ești dispus să renunți la ele.

Te-ai gândit vreodată în ce măsură infimă deții controlul asupra vieții tale? Tu ai hotărât data nașterii tale? Tu ți-ai ales părinții? Tu ai ales țara în care te vei naște sau culoarea pielii tale, a ochilor sau a părului tău? De tine a depins inteligența , darurile și talentele cu care ai fost înzestrat? Dar înălțimea ta, tu ai ales-o? Sau înfățișarea ta, frumoasă sau urâtă, tu ți-ai ales-o? Răspunsul la toate aceste întrebări este nu. În toate aceste domenii și în multe altele tu nu ai nimic de spus. Votul tău nu are nicio importanță. Atunci unde îți exerciți tu controlul? Biblia spune că tu ai controlul asupra unei părți mici, dar importante din viața ta, și anunme voința ta. A-L recunoaște pe Hristos ca Domn este în directă legătură cu voința ta, pentru că implică supunerea voinței tale lui Isus Hristos. Aceasta înseamnă că Isus este Domnul tău în întregime, și nu numai al unei părți din viața ta. Luând această hotărâre cu privire la voința ta, gândește-te că El are controlul asupra multor lucruri care te privesc pe tine, indiferent că-ți place sau nu.

Nici un cuvânt nu a acoperit atât de vine ca „religie” deubla semantică a lui „pharmakon”: leac și otravă.

Nici un cuvânt nu a acoperit atât de bine ca „religie” dubla semantică a lui „pharmakon”: leac și otravă.

„Credința nu este, nu a fost și nu va fi niciodată o virtute.

Exemplarele „fără de pereche” ale omenirii, asemni lui Moise, Siddartha, Confucius, Socrate sau Isus, care făcuseră din comandamentul „Fă ca mine!” calea de urmat, erau, prin chiar natura lor excepțională, neimitabile. Toate preceptele lor au ridicat prea sus ștacheta de om.

Când cineva își mărginește la atâta apărarea, și când are de-a face cu oameni care nu se dau îndărăt de la nimic în atacul lor, care calcă în picioare și ce-i drept, și ce nu e, care recunosc și neagă cu aceeași neobrăzare și nu roșesc nici de mustrări, nici de bănuieli, nici de clevetiri, nici de bârfeli, e greu să biruie, mai ales la tribunale, unde obișnuința și plictiseala împiedică să fie cercetate ca lumea cazurile mai însemnate, și unde un protest ca al meu e întotdeauna privit cu ochi răi de politicianul care se teme că izbânda unei călugărițe care își cere dezlegarea legământului ar atrage nenumărate altele pe aceeași cale; el simte, în taină, că de s-ar îndura să doboare, măcar pentru o singură nenorocită, porțile acestor temnițe, mulțimea s-ar repezi să le dărâme. De asta tribunalul are grijă să ne descurajeze, să ne împace pe toate cu soarta, nimicindu-ne nădejdea că am putea-o schimba. Mi se pare, totuși, că într-un stat condus ca lumea ar trebui să fie tocmai dimpotrivă: să intri greu în mânăstire și să poți să ieși ușor. Și de ce nu s-ar adăuga și un astfel de caz la atâtea altele, în care lipsa unei formalități neînsemnate nimicește procedura, chiar când altminteri e justă? Mânăstirile sunt ele oare atât de trebuincioase pentru treburile unui stat? A făcut Isus Cristos călugări și călugărițe? Biserica nu se poate cu niciun chip lipsi de ei? Ce nevoie are mirele sfânt de atâtea fecioare nebune? Și ce nevoie are neamul omenesc de atâtea victime? Oare nu se va simți niciodată trebuința de a strâmta gura acestor prăpăstii, în care neamurile viitoare se vor pierde? Toate rugăciunile făcute din obișnuință acolo prețuiesc oare cât gologanul dat din milostenie unui sărac? Și e oare voia lui Dumnezeu să vadă trăind în sihăstrie omul pe care l-a menit să trăiască laolaltă cu semenii săi? (...) Și toate slujbele acestea lugubre care se țin la luarea vălului sau la mărturie, când un bărbat sau o femeie sunt dăruiți vieții monahale și nenorocii, curmă oare funcțiunile animalice ale omului? Nu se trezesc ele, dimpotrivă, în silnicie și trândăvie, cu o putere necunoscută celor ce trăiesc în afara mânăstirilor și care își găsesc sumedenie de distracții? Unde oare, în afară de mânăstiri, poți vedea vedea plictiseala adâncă, paliditatea, slăbiciunea, toate semnele astea ale naturii care tânjește și piere? (...) Unde, în afară de mânăstiri, se mai întâmplă ca natura, răzvrătindu-se împotriva unei cazne pentru care nu e făcută, să cadă pradă furiilor și să ducă animalul din om la o tulburare fără leac? În care colț al lumii mâhnirea și supărarea au nimicit toate calitățile sociale? (...) Și unde oare e lăcașul urii, al scârbei și al smintelii? Unde e locul slugărniciei și al despotismului? Unde nu se sting niciodată dușmăniile? Unde clocesc clocesc, în tăcere, patimile?

Să ne imaginăm cât de smintitoare va fi fost ideea că tu ești chemat să decretezi în privința a ceea ce e adevărat și a ceea ce e fals pe terenul indecidabilului. Ce beție ca părerea ta conjuncturală sau voința ta să devină locul adevărului și falsului! Sau ca rolul decisiv să-l joace „atractivitatea” unei doctrine. De pildă, pe mine marcionismul mă atrage mult mai mult decât simbolul de la Niceea.) Iar apoi, ce voluptate să-i urmărești și să-i schingiuiești pe cei care au pierdut partida la masa negocierii adevărului și falsului doctrinar și care refuză convertirea la „adevăr”, adică la punctul de vedere învingător! Să-i prinzi, să-i schilodești, să-i spânzuri, să-i arzi, să-i excomunici (în cel mai bun caz), având de partea ta îndreptățirea unui adevăr fictiv!