Il Nam Quotes

Totusi iubirea peste blestem Obsesia mea despre tine  Renaste, in mine, acum  Si iarasi e rau si e bine  Si toate se afla pe drum.  O clasica dragoste veche,  Transcrisa in versuri, candva,  Acum isi gaseste pereche  Si replica este a ta.  Poemele mele supreme,  Traite-ntre bine si rau,  Acum, s-au intors ca probleme,  Le-as trece pe numele tau.  Mereu, intre viata si moarte,  Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,  Iar astazi, cand esti prea departe,  Abia te mai strig sugrumat.  Si nu mai dau lumii de stire  Ideea de care ma tam,  Ca nu mai exista iubire,  Asa cum exista blestem.  N-am cum sa accept ca, din toate,  Ramane doar zborul tarat  Si faptul ca nu se mai poate  Iubi decat rau si urat.  Vin versuri stravechi sa-mi inspire  Poemul cel nou ce il chem  Si totusi exista iubire,  In veci, peste orice blestem. 

Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!

A mene snađe nenadana nesreća i srce slomi. Propadoh, i život već za mene, sestre, čara nema — osim smrt. Jer onaj ko mi beše sve, to dobro uviđam, moj vojno, ispao je podlac najgori. Od svega štono ima život, srce, um, mi žene još smo bića najžalosnija. Za skupo blago moraš muža kupiti. A od te bede još je veća beda to što mužu nisi drugo nego robinja. Sve do tog stoji da li dobi rđava il' čestita. Jer prosca ne smeš odbiti, a s mužem rastanak sramotu donosi. Kad nađeš drugu ćud i druge zakone — a od kuće ih ne znaš — treba proročki da imaš um da mužu u svem ugodiš. Pa ako sreća trud nam u tom nagradi i vojno bračni jaram složno podnosi, e — to je život! Nema 1' toga, lek je smrt. A čovek, ako domaći ga namuče, on ode od kuće i srce zasiti u svome društvu, među svojim znancima. Mi smemo gledat' samo njega jednoga! Ta kažu da je za nas život bezbrižan, a oni s kopljem u boj idu junački. Budale! Više volim triput okršaj no jedan, samo jedan mučan porođaj!

Romanul adolescentului miop 1.‘’ Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. (…) Si eu, ca si toti ceilalti. Si eu, ca si turma.’’ 2.‘’Tot ceea ce ne inconjoara nu e decat materialul inform pe care noi il culegem, il cernem si il valorificam. Nu suntem nici pedanti si nici nu afectam un intelectualism exagerat . Dar locurile si oamenii sunt prea ispititori. Creierul, obisnuit sa se intrebe, ne daruieste mecanic raspunsuri, care se cer justificate.’’ 3.‘’O data cu prietenii, se rup si fasii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una cate una, si sufletul mi-e tot mai pustiu, si mai stearpa iubirea catre oameni… Si atatea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atatea obiceiuri pe care le voi uita, ca sa-mi insusesc altele…(…) Sunt ispitit sa ma intristez. Atatia ani si atatea indurari, alaturi de atatea nadejdi… . Nu stiu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai intalni prieteni? Va trebui sa ma schimb iarasi, din adancuri, si sa ma privesc in oglinda fara sa ma recunosc? Nu stiu nimic, si inima mi se strange de teama. Mi-e teama sa nu renunt la mine. Mi-e teama de mine, de viata. Si patimesc, totusi, asteptand s-o cunosc, sa arunc zdrentele lumii acesteia de care eu de mult m-am despartit si de care ma tarau lanturi meschine.(…)Si apoi ma intreb, trist, daca eu stiu pentru ce vietuiesc. Nu stiu. …Ce-mi lipseste? Ce-mi lipseste?...Recitesc caietele de amintiri. Cat de departe mi se par vremurile…Si prietenii mei, ‘’personagiile’’, atat de schimbate. Si eu strain. Ma prefaceam prea vessel si ma ascundeam chiar fata de mine. Dar parca stiu eu de scriu acum adevarul?’’ 4.‘’-Crestinul e optimist si senin. -Cu cat te vei apropia de solutia crestina, cu atat vei fi mai senin…Dar d-ta nu esti decat un simplu pagan torturat de neputinta convertirii. Mi-e mila de suferinta d-tale. Raspandesti atata paganism exasperat de propriile lui elanuri, incat sunt ispitit acum, daca m-ai intreba: ‘’Crezi in har?’’…sa raspund :’’Nu! Iti marturisesc, ma indoiesc de har nu pentru ca am discutat cu d-ta, ci pentru ca am stat in tovarasia d-tale. Esti demoniac.’’ 5.‘’Au fost nopti cand tulburarea ma umilea pana la plans. Criza crestea, crestea in singuratate. Ma simteam parasit de toti, uitat, agonizand intr-un pustiu. Sufletul imi era coplesit de marasm, de disperare muta, de slabiciuni.’’ 6.‘’Degetele raschirate in par au smuls. Am reinceput sa plang de furie. Ma revedeam in adolescenta, chinuit de aceeasi lupta cu toamna, cu nostalgia, cu slabiciunile. N-am facut un pas mai inainte , daca sunt melancolic. Imi strigam: ‘’Ajunge! Ajunge! Am sa innebunesc!’’. Plangeam. ‘’Plansul e stupid si enervant. Nu ma duce la o solutie’’. Imi opream lacrimile, imi racoream ochii. ‘’N-am facut nicio fapta eroica, daca nu mai plang’’. Imi odihneam privirile in toamna. Ma linisteam. Eram trist, trist, disperat. ‘’Totul trece, totul trece…’’…’’ 7.‘’Hotararile mele ma coplesesc de tristeti disperate, fara sfarsit. Imi spun mereu: totul trece…Dar incurajarea mi se pare neghioaba. M-am intrebat cum am putut-o folosi atat timp, fara sa-i observ desertaciunea. Dar daca ea pare desarta numai pentru ca ispita e mai puternica decat mine? ‘’ 8.‘’Dar de ce am scris eu asta-noapte despre ispite? Am uitat hotararea: dragostea nu trebuie alungata, ci stapanita. Eu nu pot s-o stapanesc, de aceea ma umileste. Dragostea e vinovata. Ea ma mangaie, ca o gheara straina. Mi-e draga, mi-e draga…Stiu eu ce am ? Nu inteleg de ce mi-a fost teama. N-am cautat eu dragostea? N-am voit eu s-o cunosc si s-o robesc? Aceasta e dragostea. Stiu ca aceasta e dragostea. Acum, trebuie s-o adancesc si s-o stapanesc.

1. ‘’Astfel, esenta lumanarii nu este ceara care lasa urme, ci lumina.’’ 2. ‘’Cel ce iubeste doar aproprierea dragostei, nu va cunoaste niciodata intalnirea cu ea.’’ 3. ‘’Caci am aflat ca omul este asemenea unei citadele. Rastoarna zidurile pentru a-si gasi libertatea, dar nu mai e decat fortareata nimicita, deschisa inspre stele. Atunci incepe spaima de a nu mai fi.’’ 4. ‘’Si am inteles ca au nevoie de liniste. Caci numai in liniste adevarul fiecaruia se leaga si prinde radacini. Caci ceea ce e important, inainte de toate,…, este timpul.’’ 5. ‘’ …limbajul nu contine nimic care sa fie vrednic de interes. Invata sa asculti nu zarva cuvintelor, nici rationamentele ce le permit sa se insele. Invata sa privesti mai departe.’’ ‘’Iata pentru ce am dispretuit dintotdeauna, ca fiind zadarnica, zarva cuvintelor. Si nu m-am increzut in artificiile limbajului. ‘’ 6. ‘’ Caci abilitatea nu este decat un cuvant gol. In creatie nu exista ocoluri. Creezi ceea ce faci si nimic mai mult. Iar daca pretinzi ca urmarind un scop, te indrepti spre un altul, deosebit de primul, doar cel pe care cuvintele il inseala te va crede abil.’’ 7. ‘’Caci fiecare iubeste in felul sau aceeasi imagine. Doar un limbaj insuficient ii opune pe oameni unii altora, caci dorintele lor nu difera. N-am intalnit niciodata pe cel care sa doreasca dezordinea sau josnicia sau ruina. Imaginea care-i framanta si pe care ar vrea s-o intemeieze se aseamana de la un capat la celalat al universului, dar caile de atingere a ei difera.’’ 8. ‘’ Desigur, cu cat munca pe care o consumi in numele dragostei este mai grea, cu atat mai mult te exalta. Cu cat dai mai mult, cu atat cresti mai mult. Dar trebuie sa existe cineva care sa primeasca. A pierde nu inseamna niciodata a darui.’’ 9. ‘’ Caci, o data mai mult, am aflat ca logica ucide viata. Si ca nu contine nimic prin ea insasi… Dar facatorii de formule s-au inselat asupra omului. Au confundat formula, care este umbra plata a cedrului, cu cedrul, din volumul, greutatea si culoarea lui, cu incarcatura sa de pasari si frunzisul sau, care nu s-ar putea exprima si cuprinde in cuvinte firave…Caci aceia confunda formula care desemneaza, cu obiectul desemnat. Si cum ar putea suporta ceea ce nu se poate formula, sau nu s-a implinit inca, sau intra in contradictie cu un alt adevar? Cum sa stie ca, intr-un limbaj care formuleaza dar nu cuprinde, doua adevaruri se pot opune?’’ 10. ‘’ Dar daca nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Si te inalt in lumina. Si tacerea ta inchide in ea campiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau tine. Si inventez imnuri pentru a-ti celebra imperiul…Nu esti decat o treapta in drumul meu spre eternitate.’’ 11. ‘’ Dar cei pe care ii numesc liberi si hotarand numai pentru ei insisi, inexorabil singuri, aceia nu sunt condusi, plutesc fara vant in panze, iar rezistenta lor nu este decat capriciu incoerent. Cei pe care ii urasc, sunt, mai ales, cei care nu exista cu adevarat. Rasa de caini ce se cred liberi, fiind liberi de a-si schimba opiniile, de a nega (cum ar putea sti ca neaga, de vreme ce ei insisi sunt judecatori?), liberi de a trisa, de a renega si de a se vinde , si pe care ii fac sa-si schimbe parerile doar aratandu-le troaca atunci cand le e foame.’’ 12. ‘’Caci dragostea nu-ti e data ca un cadou al acestui obraz, la fel cum linistea si calmul nu sunt produs al privelistii, ci al ascensiunii reusite, al muntelui dominat, al instalarii tale in cer. La fel- dragostea. Iluzia este ca o intalnesti, cand de fapt se invata.Si se inseala cel care rataceste prin viata, pentru a fi cucerit, cunoscand prin scurte fioruri , gustul tumultului inimii si visand sa intalneasca marea febra ce il va incinge pentru totdeauna, desi ea nu este decat o desarta victorie a inimii sale. De asemenea, nu te odihnesti in dragoste, daca ea nu se transforma din zi in zi, ca in maternitate.

STANICA U PUSTINJI Tako malo Grka u Lenjingradu je sada, da smo porušili grčku crkvu kako bismo na praznom mestu sazidali koncertnu salu. U takvoj arhitekturi ima nečeg beznadežnog. Uostalom, koncertna dvorana sa hiljadu i više mesta nije baš tako beznadežna: to je hram, i to hram umetnosti. Ko je kriv što vokalna umetnost okuplja više ljudi no što mogu znamenja vere? Šteta je jedino što sada nećemo izdaleka videti uobičajenu kupolu, već rugobno ravnu crtu. Al što se rugobe proporcija tiče, čovek ne zavisi od njih, već češće od proporcija rugobnosti. Odlično se sećam kako su je rušili. Bilo je proleće, a ja sam išao u goste jednoj tatarskoj porodici koja je stanovala u blizini – kroz prozor pogledavši, grčku sam crkvu video. Sve je počelo od tatarskih razgovora, a posle su se upleli zvuci, koji su se prvo stapali s govorom, a zatim ga ubrzo zaglušili. U crkvenu baštu ušao je buldožer sa tegom za vrh obešenim i zidovi su počeli brzo da se predaju. Smešno bi bilo ne predati se kad si zid a pred tobom stoji rušilac. Osim toga, buldožer ju je mogao smatrati neživim predmetom i, u izvesnom smislu, sebi sličnim. A u neživom svetu nije uobičajeno vraćanje udaraca. Onda su doterali kamione, i dizalice. Zatim sam kasno uveče sedeo na ruševinama apside, u rupama oltara zjapila je noć. Tako sam kroz te rupe na oltaru gledao zahuktale tramvaje i niz mutnjikavih fenjera. I tako sam kroz prizmu crkve video ono što se u crkvi uopšte ne može sresti. Jednom će, kad nas nestane, tačnije – posle nas, na našem mestu naći isto tako nešto na šta će se užasnuti svako ko nas je znao. Al neće biti mnogo onih koji su nas znali. Tako, po navici, psi dižu šapu na starom mestu; ograda je davno srušena, al njima se, verovatno, ona u snu pričinja. Njihovi snovi javu potiru. Il zemlja možda miris onaj čuva. Šta li će im kuća nakazna! Za njih je tu baštica, lepo vam kažem – baštica. A ono što je očigledno za ljude, potpuno je svejedno psima. To se zove „pseća vernost“, i ako se već dogodilo da govorim ozbiljno o štafeti pokolenja, onda verujem samo u tu štafetu; tačnije, u one koji osećaju miris. Tako je malo Grka sada u Lenjingradu, i, uopšte, nema ih mnogo van Grčke. Ili ih je, barem, premalo da bi se sačuvala zdanja vere. Od njih niko ne traži da veruju da mi gradimo. Jedna je, verovatno, stvar krstiti naciju, dok je nositi krst već sasvim nešto drugo. Oni su imali samo jednu dužnost. Nisu umeli da je izvrše. „Ti, sejaču, ralo svoje čuvaj, a vreme za klasanje mi ćemo odraditi.“ Oni svoje ralo nisu sačuvali. Noćas gledam kroz prozor i mislim o tome gde smo došli. I od čega smo dalje: od pravoslavlja ili od helenizma? Šta nam je blisko? I šta je pred nama? Ne očekuje li nas druga sad era? I ako je tako, šta nam je zajednička dužnost? I šta treba da joj prinesemo na žrtvu?

[ ... ] N-am mai dormit. Rastimpul dintre primul gand si fapta Groaza e-un stigoi, un vis de spaima. La sfat vremelnicele-orgne mintea. Isi cheama : firea omului atuncea E-asemeni unui mic regat, revoltat Cand il cutremura. '' -Willism Shakespeare, Julius Caesar

La guérilla n'a pas pour but de gagner de grands combats, mais plutôt de grignoter les forces de l'ennemi, de lui couper l'appétit et le sommeil, de l'éreinter, l'user moralement et matériellement pour finir par l'anéantir. Faire en sorte que, partout où il met les pieds, l'ennemi soit aux prises avec nos guérilleros, qu'il tombe sur une mine, essuie quelques coups de feu. Voici ce que les soldats français écrivent dans leurs lettres : "Au Viêt Nam, la mort nous guette dans chaque trou de roche, chaque buisson, chaque étang...

A! E alta forma, o forma care, din punct de vedere estetic, nu este prea frumoasa! N-am sa inteleg niciodata de ce a arunca in oameni cu bombe, a-i omori in asediu reglementar este o forma mai respectabila? Teama de estetica este primul indiciu al neputintei!... Niciodata, niciodata n-am simtit-o mai bine ca acum, si inteleg mai putin ca oricand care este crima mea! Niciodata, niciodata n-am fost mai puternic si mai convins ca acum! [...] Ar fi interesant de stiut daca in cei 15-20 de ani care vor urma sufletul meu se va potoli intr-atat incat sa scancesc smerit in fata oamenilor, numindu-ma, cand trebuie si cand nu trebuie, talhar? Da, da, intocmai! Pentru asta ma trimit ei la ocna, de asta au ei nevoie... Uite-i cum misuna pe strada incolo si incoace, si fiecare din ei este din firea lui un ticalos si un talhar; mai rau inca: este un idiot! Dar sa incerce numai sa nu ma trimita la ocna si ei toti au sa turbeze de nobila indignare! O, cat ii urasc pe toti! Care este procesul care il va face pe el sa se supuna tuturora, fara sa mai stea sa judece, sa se supuna convins ca asa trebuie sa fie? De ce nu? Fireste, asa trebuie sa se intample! Oare 20 de ani de apasare necontenita nu-l vor frange definitiv? Apa sapa pietrele. Pentru ce, pentru ce atunci sa mai traiesc, pentru ce ma duc, daca stiu ca toate se vor intampla intocmai ca in carte si nu altfel?!" De ieri isi punea poate pentru a suta oara aceasta intrebare si totusi mergea inainte.

Ea avea niste ochi in care era asa de bine sa traiesti, incat niciodata n-am stiut de atunci unde sa ma duc.

À celle qui s'en va Tu crois que ce fut un amour vrai… Moi je crois que ce fut une brève folie… Mais ce qu'au juste ce fut, Ce que nous voulions que ce fût, Nous ne le saurons peut-être jamais… Ce fut un rêve vécu au rivage d'une mer, Un chant triste amené d'autres terres Par de blancs oiseaux voyageurs, Sur l'azur insurgé d'autres mers au loin, Un chant triste amené par les marins Arrivés de Boston Norfolk Et New York, Un chant triste que souvent chantent les pêcheurs Quand ils prennent le large et ne reviennent plus. Et se fut le refrain de triolets qu'un poète Jadis imagina en les pays du Nord Sur les bords de quelque blanc fjord, Mendiant l'amour des blondes coquettes... Ce fut un rêve Un vers Une mélodie Que nous n'avons chantée peut-être jamais... ...................... Tu crois que ce fut un amour vrai ? Moi je crois que ce fut une brève folie ! * Tu crezi c-a fost iubire-adevărată... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie... Dar ce anume-a fost, Ce-am vrut să fie Noi nu vom şti-o poate niciodată... A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare. Un cântec trist, adus din alte ţări De nişte pasări albe - călătoare Pe-albastrul răzvrătit al altor mări Un cântec trist, adus de marinarii Sosiţi din Boston, Norfolk Şi New York, Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc. Şi-a fost refrenul unor triolete Cu care-alt'dată un poet din Nord, Pe marginile albului fiord, Cerşea iubirea blondelor cochete... A fost un vis, Un vers, O melodie, Ce n-am cântat-o, poate, niciodată... ...................... Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie! [Celei care pleacă, traduction en français d’Aurel George Boeșteanu]

Te simți ofensată din cauza cuvântului „păcat” pentru că asta ar însemna că-ți pare rău. Se poate să-ți pară rău pentru ceva și totuși să nu regreți acel lucru Lumea crede că intimitatea are legătură cu sexul. Intimitatea însă are legătură cu adevărul. Atunci când îi poți spune cuiva adevărul, când i te poți arăta, când poți sta în fața acelei persoane, iar răspunsul său este: „Ești în siguranță cu mine.” Asta e intimitatea. Voiam să fie al ei ce aveam eu. M-am întrebat dacă așa te simți când iubești pe cineva. Deja știam ce înseamnă să fii îndrăgostit de cineva. O simțisem și acționasem mânată de sentimentul respectiv. Dar să iubești pe cineva… Să ții la persoana respectivă. Să-ți legi soarta de a ei și să-ți zici: Suntem împreună, orice s-ar întâmpla. Ești însă celebră de suficient de multă vreme ca să știi că niciodată nu se spune cuiva mai mult decât trebuie. Nu știi cât de repede ai alergat, cât de mult ai muncit, cât ești de obosit în realitate până nu se pune cineva în spatele tău și-ți zice: „E în regulă, acum poți să cazi la pământ, o să te prind eu.” Relațiile sunt complexe. Oamenii sunt dezordonați, iar dragostea poate fi urâtă. Înclin mereu să greșesc prin prea multă compasiune. Femeile fac sex pentru intimitate. Bărbații pentru plăcere. Asta ne spune cultura. Se asigura mereu că răul e compensat de mult bine. Eu… ei bine, eu n-am făcut asta pentru ea. Am făcut-o jumi-juma, ceea ce e cam cel mai crud lucru pe care i-l poți face cuiva care te iubește, anume să-i dai suficient bine cât să stea și să îndure al naibii de mult rău. Nimeni nu-i doar victimă sau doar învingător. Toată lumea e undeva între. Oamenii care se tot distribuie într-unul dintre aceste două roluri nu numai că se amăgesc, dar sunt și dureros de lipsiți de originalitate.

N-am nimic impotriva romantismului. Il accept, asa cum accept desenele de pe o farfurie ori dantela unei lenjerii. E frumosul adaugat. Trebuie ca mai intai sa ne ocupam de cele esentiale. Avem dreptul la dantele dupa ce vor rezolva fondul problemei, esentialul.

Molte persone mi chiedono se c’è qualcosa che una persona morta possa fare per influenzare la sua prossima vita. Temo che la risposta sia negativa. Il Sé nello stato di morte è totalmente incapace di automotivarsi. Una persona morta deve aspettare che operi il potere della compassione accumulato nella sua vita. Tuttavia il buddismo ammette un modo, e uno soltanto, in cui la condizione di una persona che si trova nello stato di morte può essere migliorata, e cioè tramite la preghiera dei vivi. Anche se non possiamo comunicare con i morti o richiamarli in vita per mezzo della magia, recitando Nam-myōhō-renge-kyō possiamo attingere la forza vitale del cosmo e trasmetterla alla vita dei defunti che ci sono cari. Abbiamo già menzionato questa possibilità quando abbiamo esaminato il principio dei dieci mondi. Una sutra buddista recita: “Anche se un padre dopo la morte cade nel mondo di Avidità, se suo figlio gli invia fortuna, il padre la riceverà.” Il significato di questo brano è che l’energia che un figlio attinge dalla suprema compassione cosmica può essere inviata al padre morto, incrementando così quella già accumulata nel suo Sé latente. Più energia una vita latente riceve in questo modo, più aumenteranno le sue possibilità di rinascere come essere umano, magari in uno stato di vita più elevato del precedente. Possiamo dire che le preghiere buddiste per i defunti offrono un mezzo di salvezza che il Budda ha previsto anche per coloro che sono così sfortunati da entrare nella morte in uno degli stati di vita inferiori. L’energia in questione, comunque, può essere attinta soltanto dai vivi.