Fi Ci Pi Quotes

De asemenea, existenţa arhitectului în prunc este o reali­ tate, dar virtuală, ş i deci de alt tip decât existenţa lui actualizată, l a maturitate. Or, confuz i a acestor sensuri poate conduce la nenumărate sofisme. Aşadar, existenţa, c a ş i alte noţiuni, nu are nici un sens unic, aşa cum credea Parmenide sau Platon, dar, pe de altă parte, ea nu descrie nici o multiplicitate pur verbală ( omonimică) de sensuri - aşa cum voiau sofişti i ; există mereu un nex comun, ceva care integrează toate aceste sensuri d i ferite, deopotrivă fără a le egaliza sau a l e deduce unele dintr-altele, dar şi fără a le lăsa s ă se disperseze în necuprindere. Dar care este atunci referinţa principală sau sensul central al existenţei, aceea care impune acest nex comun, aşa cum, în mod analog, sensul central al noţiunii de "sănătos" este "sănă­ tatea" ? Această referinţă principală este ceea ce Aristotel numeşte "Fiinţă" (ouaia). Fiinţa este p orţiunea de stabilitate din lume, " miezul tare" al realităţii. Fiinţa este ceea ce lucrul este în sinea lui, este ce-este-le său. Fiinţa este suportul proprietăţilor, al calităţilor ş i afecţiunilor, adică ceea ce e permanent într-un subiect atunci când acesta se s chimbă ş i devine într-un fel. De pi ldă , un om poate fi sănătos sau bolnav, poate fi fericit sau mizerabil, poate învăţa sau uita, ş i totuşi, atâta vreme cât trăieşte, el rămâne el însuşi, fiindcă el îşi păstrează Fiinţa. Râul lui Heraclit, în care nu te-ai putea scălda de două ori, sau chiar nici măcar o singură dată, după cum credea Cratylos, discipolul radical al lui Heraclit, deoarece este în perpetuă mişcare, rămâne totuşi un anume râu, şi nu un altul, deoarece subzista ceva din el: Fiinţa s a . Fi inţa, de asemenea, face ca lucrur i l e s ă nu f i e numai reţele de relaţii ş i contexte (aşa cum cred astăzi "pragmatişti" relativişti ca Richard Rorty ) , ci s ă a ibă şi o anume autonomie faţă de cel care l e percepe. Pentru c ă au Fiinţă, lucrur i l e nu sunt complet reductibile l a datele senzaţiei sau a l e percepţiei, c i ele admi t şi o cunoaştere raţională. Invers, da c ă nu a r exista Fiinţă, lume

subiect, ceea ce de fapt conduce la suprimarea principiului noncon­ tradicţiei. " La modul general - spune Aristotel --'- cei care contestă pr inc ipiul noncontradicţiei suprimă Fiinţa. Căci este necesar ca ei să pretindă că toate cele sunt contexte, sau relaţii contextuale, şi că nu există ceva ce omul s au anima lul sunt intrinsec." Trebuie s ă spunem totuşi că legătura dintre relativismul epistemologie ş i negarea principiului noncontradicţiei nu este chi a r atât d e necesară log i c pe cât i s e părea l u i Aristotel : ma i înt â i afirmaţia lui Protagoras poa t e fi înţeleasă nu numai i n d i ­ vidua l - subi ectiv ( o r i c e o m e măsura tuturor lucrurilor), ci ş i specific-kantian ( omu l în general dă măsura lucrurilor). Ap o i p r i n c i p i u l noncontradicţiei nu p e rmi t e să se facă afirmaţii contradictorii despre acelaşi subiect şi sub acelaşi rapo rt ; or, a afirma, de pi ldă , că toate propoziţiile sunt adevărate poate însemna, eventual, că "toate propoziţiile sunt adevărate doar sub un anume aspect, diferit însă de la caz la caz, ceea nu contra­ zice neapărat pr inc ipiul noncontradicţiei. Totuşi este de netăgăduit că, filozofic vorbind, există o legă­ tură între relativismul ontologic ş i cel epistemologie, pe de -o parte, şi sofistică, pe de a l t ă parte, şi că Aristotel nu greşea foarte mult asociindu-le. Aşadar, să admitem că, dacă se suprimă Fiinţa, în final, s e suprimă principiul noncontradicţiei. Rămâne atunci de arătat doar că principiul noncontradicţiei nu poate fi suprimat, p e ntru a arăta că suprimarea Fiinţei este inacceptabi l ă . O bună pa r t e a Că r ţ i i Gamma e s t e dedi c a t ă tocma i acestei chestiuni : să se arate că principiul noncontradicţiei nu poate fi suprimat. Fi reşte, în sine, principiul noncontradicţiei, fiind o axiomă, nu poate f i demonstrat, iar cei care încearcă s-o facă se înşală - explică Aristotel. Dar se poate foarte b i n e arăta, în s ch i m b , că negarea lui este impos i b i l ă pentru o persoană care vrea s ă gândească coerent şi să comunice limpede gândul s ău. Es t e ceea ce s-a numit metoda " r e sping e r i i " (refutatio ) . Într-adevăr, spune Aristotel, dacă am putea face afirmaţii contradictorii despre acelaşi subiect ş i în acelaşi moment, n-am mai pu tea nici gândi, nici comunica nimic determinat; astfel încât nimic, nici măcar această teză - anume că principiul

Quan­do in­fi­ne re­cu­pe­rò il fia­to fece usci­re tut­ti per par­la­re da solo col suo me­di­co. «Non mi im­ma­gi­na­vo che que­sta stron­za­ta fos­se così gra­ve da far pen­sa­re all'olio san­to» gli dis­se. «Io, che non ho la gio­ia di cre­de­re nel­la vita dell'al­tro mon­do.» «Non si trat­ta di que­sto» dis­se Ré­vé­rend. «E' noto che si­ste­ma­re le fac­cen­de del­la co­scien­za in­fon­de all'am­ma­la­to uno sta­to d'ani­mo che fa­ci­li­ta mol­to l'in­com­ben­za del me­di­co.» Il ge­ne­ra­le non pre­stò at­ten­zio­ne alla mae­stria del­la ri­spo­sta, per­ché lo fece rab­bri­vi­di­re la ri­ve­la­zio­ne ac­ce­can­te che la fol­le cor­sa fra i suoi mali e i suoi so­gni ar­ri­va­va in quel mo­men­to alla meta fi­na­le. Il re­sto era­no te­ne­bre. «Caz­zo» so­spi­rò. «Come farò a usci­re da que­sto la­bi­rin­to?» Esa­mi­nò il lo­ca­le con la chia­ro­veg­gen­za del­le sue in­son­nie, e per la pri­ma vol­ta vide la ve­ri­tà: l'ul­ti­mo let­to pre­sta­to, la toe­let­ta di pie­tà il cui fo­sco spec­chio di pa­zien­za non l'avreb­be più ri­pe­tu­to, il ba­ci­le di por­cel­la­na scro­sta­ta con l'ac­qua e l'asciu­ga­ma­no e il sa­po­ne per al­tre mani, la fret­ta sen­za cuo­re dell'oro­lo­gio ot­ta­go­na­le sfre­na­to ver­so l'ap­pun­ta­men­to ine­lut­ta­bi­le del 17 di­cem­bre all'una e set­te mi­nu­ti del suo po­me­rig­gio ul­ti­mo. Al­lo­ra in­cro­ciò le brac­cia sul pet­to e co­min­ciò a udi­re le voci rag­gian­ti de­gli schia­vi che can­ta­va­no il sal­ve del­le sei nei fran­toi, e vide dal­la fi­ne­stra il dia­man­te di Ve­ne­re nel cie­lo che se ne an­da­va per sem­pre, le nevi eter­ne, il ram­pi­can­te le cui nuo­ve cam­pa­nu­le gial­le non avreb­be vi­sto fio­ri­re il sa­ba­to suc­ces­si­vo nel­la casa sbar­ra­ta dal lut­to, gli ul­ti­mi ful­go­ri del­la vita che mai più, per i se­co­li dei se­co­li, si sa­reb­be ri­pe­tu­ta.