“
Vedem pe marii poeti ai antichitatii - intre ei Homer, cu spada in mana - poeti cu care Dante schimba cuvinte ce nu pot fi reproduse. Insa aici troneaza tacerea, pentru ca totul este dominat de teribila pudoare a celor care nu vor vedea niciodata chipul Domnului. Dar, indata ce ajungem la cantul al cincilea, vedem ca Dante facuse deja marea sa descoperire: posibilitatea unui dialog cu sufletele mortilor, pe care apoi ii va judeca in felul sau. Nu, nu-i va judeca; el stie ca nu este judecator; judecator este altcineva; este cel de-al treilea interlocutor, este divinitatea.
Ei bine, aici se afla Homer, aici se afla Platon si alti barbati ilustri. Dante vede insa doi oameni pe care ii cunoaste si care apartin lumii contemporane lui: Paolo si Francesca. El stie cum au murit cei doi adulteri. Ii cheama si ei vin indata. Dante spune: 'Quali colombe dal disio chiamate'. Suntem in fata a doi pacatosi, iar Dante ii compara cu 'doi porumbei chemati de dorinta'. Si asta pentru ca senzualitatea trebuie sa fie, de asemenea, in centrul scenei. Atunci se apropie de el Francesca, singura care vorbeste (Paolo nu poate vorbi), multumindu-i pentru ca i-a chemat, si ii spune aceste cuvinte patetice: 'Se fosse amico il re de l'universo noi preghiremmo lui de la tua pace', 'Daca Regele Universului ne-ar fi prieten l-am ruga pentru pacea ta', adaugand: 'din moment ce pacatele noastre nu-ti inspira mila'. Apoi, ea isi povesteste istoria si o spune de doua ori. Prima data o povesteste intr-o maniera rezervata, dar insista asupra faptului ca ea continua sa fie indragostita de Paolo. Continua sa fie indragostita de Paolo, deoarece sentimentul caintei este imposibil in Infern. Cainta este oprita in Infern, astfel incat, stiind ca a pacatuit, ea continua sa fie credincioasa pacatului sau, iar aceasta ii da o grandoare eroica. Ar fi fost oribil, de pilda, daca s-ar fi lamentat, daca s-ar fi cait, daca s-ar fi plans de cele intamplate. Dar ea accepta aceasta pedeapsa, stie ca pedeapsa a fost dreapta si continua sa-l iubeasca pe Paolo.
Vorbind despre dragostea lor, Dante aminteste ca 'Amor condusse noi ad una morte', si, intr-adevar, dragostea i-a dus pe amandoi la moarte; amandoi au fost executati impreuna. Apoi, Dante este curios sa mai afle ceva. Dar pe el nu-l intereseaza adulterul, nu-l intereseaza in ce mod au fost descoperiti si apoi ucisi. Pe el il intereseaza ceva mult mai intim. El ar vrea sa stie cum si-au dat seama ei ca erau indragostiti, cum s-au indragostit si cum a venit timpul dulcelor suspine.
[...]
Aici este ceva ce nu spune Dante, ceva care se simte de-a lungul acestui intreg episod si care-i subliniaza virtutea. Iata: Dante, cu infinita compatimire, ne infatiseaza destinul celor doi amanti, dar, totodata, se simte ca el invidiaza acest destin. Ei raman in Infern, iar el se va salva. Ei insa s-au iubit, in timp ce el nu a reusit sa fie iubit de femeia pe care el o adora, Beatrice. In schimb, acesti doi infami sunt impreuna, desi nu-si pot vorbi si se rotesc in acea neagra involburare, fara nici o speranta, fara a spera macar, ne spune Dante, ca suferintele lor vor inceta vreodata, dar ei sunt impreuna, si cand ea vorbeste, spune 'noi'. Cu alte cuvinte, ea vorbeste pentru amandoi, ceea ce inseamna ca, intr-un fel, ei sunt impreuna. Sunt impreuna pentru eternitate, impartasesc amandoi Infernul, iar acest lucru ii pare lui Dante un fel de Paradis...
”
”