Ei Quotes

Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi "opinia publică", numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura.

Asta n-o vor înțelege ei niciodată: că nu ești dator să ajungi ceva, că nu trebuie să parvii nicăieri, că ceea ce importă în primul rând este să fii tu și să poți rămâne tu însuți în orice împrejurare a vieții.

A girl nearby muttered,"If that's a lady, I'm a cat." Reaching out, Sandry lifted the pitcher of milk from the table. Cradling it in both hands, she walked over to the mutterer. I am Sandrilene fa Toren, daughter of Count Mattin fer Toren and his countess, Amiliane fa Landreg. I am the great-niece of his grace, Duke Vedris of this realm of Emelan, and cousin of her Imperial Highness, Empress Berenene of the Namorn Empire. You are Esmelle ei Pragin, daughter of Baron Witten en Pragin and his lady Colledia of House Wheelwright, a merchant house. If I tell you my friend is a lady, then you"- carefully she poured milk into Esmelle's plate-"you had best start lapping, kitty." She set the pitcher down and returned to her chair.

Pînă la ea, femeia fusese pentru mine o pluralitate, de la ea încoace femeia deveni unică şi o chema cu numele ei.

Şi a găsit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut, deşi nu l-a mai văzut niciodată.

Der Vogel kämpft sich aus dem Ei. Das Ei ist die Welt. Wer geboren werden will, muss eine Welt zerstören.

O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie, trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei.

Sunt uneori stări care parcă îşi pierd durata. Nu ştii - sau nu-ţi aduci aminte - când au început, ce le-a dezlănţuit, cum se transformă. Şi totuşi, din beatitudinea aceea turbure se desprinde uneori un cuvânt, un strigăt, o melodie sau măcar o singură notă muzicală, care îţi rămâne necontenit prezentă, fără să te mire precaritatea sau chiar nesemnificaţia ei.

Võib-olla ei peaks kunagi hommikul seda lugema, mis südaöösel kirjutatud: hommik ja südaöö ei mõista teineteist või nad mõistavad võõriti.

Moartea e o ipoteza pana in momentul cand omul se pomeneste in bratele ei, fara nici o speranta de intoarcere.

Pluteau undele unui parfum, ca şi când urmele sufletului ei ar fi rămas să-l ispitească.

Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei şi am rămas cu mâna-ntinsă, ca a regelui Lear.

Să te consideri spectator indulgent şi amuzat al lumii acesteia plină de infamie şi de prostie e să faci parte din ea, şi să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i eşti deasupra.

Iubirea e o ceapă cu multe foi. Trebuie să plângi ca să ajungi la miezul ei.

Sunt sigură că o clipă poate să închidă în ea, ca un foşnet de frunză, ceva din bucuria vieţii şi din durerea ei.

Dacă şcoala nu ne învăţa să descoperim ţara iubirii şi să întreţinem nestinsă flacăra ei, la ce bun toată învăţătura aceea greoaie şi uscată?

Dragostea fiind o întîlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neîncapator excesului ei inuman. De aceea, de cîte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare dintre ei o poartă altei persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate. Mai sus nu răzbat.

Ei sunt nemuritori, fiindcă au realizat o capodoperă a dragostei.

„Viața e o curvă, și dacă n-o fuți tu, te va fute ea” spune o vorbă veche. Ei, bine, eu am futut-o dar am uitat să folosesc prezervativele și acum plătesc polițele.

Omul frumos în ziua de azi e cel ce urcă invers pe scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei

„Și, da, chiar m-am gândit. Poate nu suntem amintiri, nu acum, dar va veni un moment, un timp, o eternitate, în care doar asta va rămâne din noi: niște amintiri crescute-n poze și albume, niște fantome care vor trece drept ‹‹au fost cândva și ei pe-acest pământ››.” - Fragment din „Toate sfârșiturile sunt la fel

Nu trebuie să dispreţuieşti noaptea.În umbra ei s-au zămislit cele mai de seamă fapte şi cuceriri ale minţii.Întunericul a dat cel mai mare preţ luminii.

Nu! Nu mai vreau să renunţ la orele mele de reflecţie şi vis, la acele plimbări fără ţintă, la clipele asfinţitului care picură liniştite pe fereastră, la noaptea care mă aşteaptă ca o veche prietenă şi-mi dă umărul ei catifelat, destul de larg pentru toate tristeţile mele.

Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.

Through the years our business has been killing;-it was our first calling in life. Our knowledge of lif eis limited to death.

Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva din ei și-l întind altora ca pe-o ofrandă: <<ține, ia, acesta e sufletul meu.>>

Ajungi să cunoști bine oamenii abia după ce te-ai certat cu ei o dată. Abia atunci poți să le judeci caracterul!

Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc ca şi cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume, în general, ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?

Ei elämästä mitään jää eikä siitä mitään mukaansa saa. Kun sen tajuaa, tällaisen tavallisenkin minuutin arvo nousee kuulkaa paljon. Mutta ei ihminen parempaan pysty kuin mihin pystyy.

Lista este viața. De jur-împrejurul marginilor ei scorojite se deschide prăpastia.

Ținea la el! Ei, și? Și el ținea la ea, și unde scrie că lucrul cel mai potrivit care urmau să-l facă ei doi era să-și răpească unul altuia libertatea? Numai pentru că dintre atîția bărbați ți-a plăcut la un moment dat unul singur? Acest moment dat nu e numai un ”moment”, cum spune și cuvîntul, adică ceva trecător, dar mai e și ”dat”, adică impus de împrejurări. Nu e deci clar că valoarea lui dispare îndată ce dispar împrejurările?

Ce ştim noi despre alţii? Doar ce ne-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. Bănuiesc că fiecare poartă-n suflet câte o cruce şi că fiecare este un rezumat al sufletului celorlalţi.

Tee tööd ja näe vaeva, siis tuleb ka armastus,” ütles isa. Sina oled teind ja minu ema tegi teda ka, ega muidu nii vara surnud; aga armastus ei tulnd, teda pole tänini Vargamäel.” // Aga mis siis on? Küsib Andres endalt, ega tea vastust.

Oamenii sunt de două feluri, unii sunt asemeni unor oglinzi, dacă îţi reflecţi iubirea în ei, o vei primi înapoi. Exact cum faci tu când te priveşti în oglindă, îi oferi o imagine şi ea te răsplăteşte cu alta la fel. Sunt însă şi oameni care nu pot oglindi, e ca şi cum ai încerca să-ţi priveşti chipul în perete. Poţi sta acolo mult şi bine, nu-ţi va oferi nimic. Doar dacă vor dori, se vor putea transforma în oglinzi.

Dragoste gratuită nu există; dragostea este expresia cea mai costisitoare din lume. Dar lucrul minunat este că prețul ei a fost plătit deja.

Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.

I’m sorry that I loved you so much more than I liked my­self, that must have been a lot to carry. I’m sorry I didn’t take care of you the way you took care of me. And I’m sorry I didn’t take care of my­self, ei­ther. I need to work on it. I’m pleased that our break-up taught me that. I’m sorry I went so mental.

Apoi toate gândurile îi pieriră și sufletul rămase gol în fața ei. Numai pe ea o mai vedea, parcă ar fi dispărut lumea întreagă.

Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă.

Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe;

Ma usun neid ridu kirjutades üsna kindlasti, et ma armastasin Teid juba enne meie tutvumist, ainult et ma veel ei teadnud, et just Teie see olete, keda ma armastan.

In fata amintirilor suntem egali cu zeii, nici ei nu le mai pot schimba, ceea ce s-a intamplat nu mai sta in puterea lor si nici a destinului.

Ajatella, jos ei koskaan voisi tulla iloiseksi tai pettyä, mietti isä veneen kiitäessä läpi myrskyn. Ei koskaan voisi pitää kenestäkään, eikä suuttua eikä antaa anteeksi. Ei koskaan voisi nukkua eikä palella, ei koskaan erehtyä, ei tuntea vatsakipua eikä toipua siitä, ei viettää syntymäpäivää, ei juoda olutta eikä tuntea pahaa omaatuntoa...

Cred numai în minunile pe care dorinţa mea le înfăptuieşte cu forţa ei. în celelalte minuni nu cred deloc.

E un suflet. Și când dai de o femeie cu suflet, e bine s-o păstrezi!... Căci pentru sfâșierile sufletului tău găsește oricând într-al ei petice să ți le cârpească.

Ce să mai cauţi printre muritori când tu cânţi din orgă şi ei din fluier?

Dar la ce bun să-i numim duşmanii prieteni? Lucrul acesta e urât, şi cu atât mai urât cu cât e mai adevărat. Şi totuşi, acolo se află singurii profesori de morală pe care îi avem, iar fără ei, ce ne-am face?

If each day falls inside each night, There exists a well where clarity is imprisoned. We need to sit on the rim of the well of darkness and fish for fallen light, with patience. “Si cada día cae/If each day falls" EI MAR Y LAS CAMPANAS. The Sea and The Bells.

-Uneori mi se pare că suntem surdomuţi, Mirona. Ba chiar mai rău. Ei au destule mijloace să se exprime, să se înţeleagă. -Şi nouă ce ne lipseşte, Gian? Puţin curaj, puţină sinceritate.

Fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există?

- De câte ori ţi-e dor de un suflet drag care a plecat, aprinde o lumânare. Cu un suflet nu poţi vorbi decât prin lumină. Flacăra poartă cuvintele spre cei de Sus şi tot pe firul ei coboară cuvintele lor. - De aceea aprinzi tu mereu câte o lumânare? - Da, şi pentru ei şi pentru Dumnezeu. Aşa sigur ajung rugăciunile noastre la El. Cuvântul este al omului şi numai al lui. Dacă vrei să vorbeşti cu Dumnezeu, foloseşti lumina.

Draum om nedsnødde bruer Med vi står fell snøen tettare. Kåpearmen din blir kvit. Kåpearmen min blir kvit. Dei går mellom oss som nedsnødde bruer. Men nedsnødde bruer er frosne. Inni her er det levande varmt. Varm under snøen er armen din ei sæl vekt på min. Det snør og snør på stille bruer. Bruer ingen veit om.

Cum sînt ei, moldovenii, n-au apucat bine să iasă din sat, că oamenilor a şi început, în taină, să li se facă dor de casă. Aşa ni-e zodia, şi de cîte ori va fi să se schimbe vremea, de atîtea ori ne vor durea rădăcinile...

Nu toti barbatii vor iubi asa. Nu toti barbatii stiu sa alinieze cuvinte care sa devina versuri spre a vorbi despre femeia pe care o iubesc - dar le simti privirea si un fel anume de a se purta cu ea care-ti spune tot. Ii ador pe barbatii care vad la femeilor lor amanunte sublime, care observa mici si rafinate detalii pe care le iubesc ca pe intreg. In afara de sani, fund, picioare si buze, femeile norocoase au privilegiul, din partea barbatilor lor, de a fi admirate pentru felul in care-si trec mana prin par...pentru cat sunt de frumoase cand gatesc si fredoneaza balade rock...pentru pielea si aroma lor...sau pentru zambetul fierbinte cu care-i intampina mereu...pentru felul ciudat in care se ung cu creme si mirodenii de femeie...sau pentru glezna impecabila..pentru modul adorabil in care stau bosumflate superficial, asteptand sarutul de impacare...pentru linistea din glas...sau pentru tinuta lor cand merg pe strada...pentru felul in care converseaza cu prietenii si pentru bunatatea lor...pentru cat de sexy sunt cu samponul in ochi...pentru cat de fragile sunt cand plang...pentru cat de frumos isi iubesc barbatii si cum stiu sa aiba grija de ei...

Sufletul ei in atingere cu vitejia soartei se inasprise, se inchisese parca intr-o crusta proctectoare de piatra, din pricina careia nu mai putea tresari, nu se mai putea induiosa de suferinta altuia.

Întotdeauna moartea e pe lângă mine și trebuie să-mi pese de toți, înțelegi? Sunt responsabil pentru ei, fiind complice cu cel care le-a luat viața, până când îl arunc la zdup. Abia atunci mă simt absolvit de vină. Așa trebuie să gândești, Jolly! (Lt. Marlow)

Si inca de atunci intelesesem ca daca ai de-a face cu niste oameni lasi si mincinosi degeaba incerci sa le faci pe plac, ajungi jucaria lor, dupa cum ei sunt jucaria altora si nu mai esti un om, ci carpa.

Ne blocam de mici in niste idei fixe si ne aliniem altora si mai gresite ca ale noastre, ca, nu-i asa, cine mai are timp astazi de analize profunde, de cunoastere mai pe-ndelete?...Toti ne pricepem la pus etichete, toti stim sa “citim” oameni din prima si putini avem calitatea rara si pretioasa de a recunoaste ca ne-am inselat in privinta unui om, in bine sau in rau. Aparentele insala mai abitir ca barbatii nesiguri pe ei, dar nu stiu cum facem de nu le abandonam.

Am mai văzut fotografii de-ale ei de cînd era doar o adolescentă. Toate mi s-au părut cu neputinţă de suportat, ca şi cînd ai vrea să ţii mîna pe un fier înroşit. Nici nu ştia că exişti cînd şi le-a făcut, iar faptul că ai pierdut momente atît de preţioase din viaţa ei că a risipit atîta emoţie pentru altcineva decît pentru tine, chiar dacă pentru nimeni, este de neînţeles, de netrăit.

Când vine vorba de amanții unei femei, se aplică îndeobște aritmetica negrilor australieni: ei numără doar până la trei. Tot ce depășește trei se cheamă "mulți".

A mai spus că, întorcînd spatele vieţii şi bunurilor ei cînd aş fi putut să mă bucur din plin de ele, înseamnă că atentez odios împotriva propriei mele persoane.

Diferenţa dintre mine şi ceilalţi oameni: eu am murit de nenumărate ori, pe când ei n-au murit niciodată.

Profesorii sunt și ei oameni. Și se tem că restul lumii va afla că sunt doar oameni.

...orice altceva in afara de ce era iesit din gura ei era de o inacuratete colosala.

Sim, eis o que os meus sentidos aprenderam sozinhos: — As cousas não têm significação: têm existência. As cousas são o único sentido oculto das cousas.

See, kes tahab elada homsest, ei ela tänasele.

Numele singurătății ei era pe un mormânt.

Ma ütlen sulle, see ei ole vale, sa astu, palun, mulle lähemale. Mul sinu jaoks on väga puhtad käed.

- Tiiäkkö sinä että sulla on peijooni takapenkillä. - Tiedän. - Ei sitte mittään.

Rahvas, kelle kõige kuulsam kirjandusteos on viieköiteline sookuivendamise käsiraamat, ei saa olla normaalne - ja ei peagi.

Văd zilnic oameni care locuiesc în case minunate, în acele case vechi, de pe marginea bulevardelor sau din zonele tăcute şi aurii ale oraşului, case adevărate, calde, cu personalitate, pe care le poţi iubi ca pe femeia vieţii tale. Cu ce le merită ei?

Încă o noapte trece. Ciudat îmi sună vorbele născocite de turmă: Noapte bună. Noapte bună? Noapte. Moarte bună? Moarte. Dar ei nu cunosc nici noaptea, nici moartea. De asta îndrîznesc să-și spună unii altora noapte bună.

Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.

Se simtea despartita de oameni si de lume, izolata intr-o carapace unde sufletul ei se zvarcolea inutil.Constata pentru intaia oara ca, in realitate, omul ca si toate vietatile pamantului, a fost condamnat sa traiasca singur, fiindca existenta nu e posibila decat in singuratate individuala.

Toata ziua vezi o multime de oameni.Vorbesti cu ei,razi cu ei,ai chiar prieteni,iubesti cateodata,crezi sa te intelegi,ba si comuniezi si nu pot zice ca uneori nu reusesti s-o faci.Dar toate acestea nu te impiedica sa fii singura,ingrozitor de singura.Esti legata de solitudinea ta pentru todeauna,de todeauna.Sunt eu si numai eu si tot timpul gandesc,deci ma schimb tot timpul,deci nimeni nu ma poate cunoaste cu adevarat.Eu ma stiu,ma inteleg si nu ma stiu si nu ma inteleg decat pe mine,pe nimeni altul decat mine.Eu ma iubesc si ma dispretuiesc si uneori as vrea sa ma bat-atat de dezgustator de imperfecta ma simt.

Ochii ei insa fascinau prin culoarea lor albastra cu reflexii violete, adumbriti de gene blonde ca intr-un cuib de aur. In privirile lor scapara curiozitatea inteligenta, un etern semn de intrebare, si, mai ales in momentele de uitare de sine, o palpaire stranie, o melancolie tulburatoare ca un avertisment ascuns.

„Mi-am plâns ochii din orbite de atâtea ori încât am epuizat toată apa pe care o aveam în organism. Simțeam nevoia să mă hidratez cu votcă, să îmi umplu toate golurile cu fum și să mă fut fără să știu cum îl cheamă, câți ani are și ce dracu' vrea el de la viață. Să fiu egoistă, infectă, egocentristă, așa cum au fost și ei.

Moartea,în toate trăsăturile ,atributele și caracteristicile ei,era,în mod inconfundabil,o femeie.

Nu am nimic sa le spun oamenilor, iar ce-mi spun ei nu ma intereseaza. Cu toate astea sunt sociabil, e neindoielnic, caci de indata ce sunt in tovarasia lor mă însuflețesc.

Inert, ca un manechin, și dezgustat, mă lăsam sărutat de buze fade, iar ei erau așa de plini de bucuria lor, că nici nu băgau de seamă dezgustul meu.

Totdeauna îndrăgostiţii au crezut că luna a fost creată înadins pentru ei.

„Cum reușea să transforme un simplu vals într-o invitație la seducție pentru o sală de bal înțesată cu femei, era mai presus de puterea ei de înțelegere.

Și disperarea își are calmul ei!

VISEZ CA MAMA MOARE! IMI LASA O CUTIE CU BATAILE INIMII EI.

See tüdruk ei tule enam, ta teiseks on saanud. Puuks või kiviks või tuuleks või kust mina tean.

...e veselia întrupată... Dar inima ei oftează des. Așa e inima, niciodată nu se mulțumește cu ce are.

Decebel looked over at Fane. "A face tu fiecare a lua ce ei say?(Do you ever get what they say?)" Fane smiled at his Beta. "Nu mai incerce sa, (No longer try)." "Good call." Decebel nodded. Jen looked over at Decebel, her eyes narrowing. "No talking in foreign tongue when around the Americans." Decebel leaned towards her, the gleam in his eyes causing Jen to tremble. "But Jennifer, I thought you spoke Romanian." He looked around at Sally and Jacque. "Weren't you two under the impression that she spoke Romanian?" Jacque and Sally nodded despite the daggers Jen was staring their way. "That was thoroughly impressed upon us, wouldn't you say, Sally?" Jacque turned to look at her. "Wait. Uh yeah, I distinctly remember a bar...vodka...and I'm almost positive Jen speaking in Romanian to the hot bartender." Sally was grinning from ear to ear as Jen's face grew red. "I hope you two aren't attached to your undergarments because I just got the sudden urge to have a bonfire," Jen growled out. "Note to self: hide underwear." "Or you could just solve that problem by not wearing any." Jacque heard Fane's voice through their bond. Her jaw dropped open and her face turned bright red as she turned to look at her mate. Jen looked at Sally. "Looks like Fane had a suggestion about the princess' undergarments. If I had my guess, I'd say he told her I couldn't burn them if she didn't own any." If Jacque could've turned any redder she would have. "How? What..." Jacque stuttered as she looked at her blonde friend, trying to figure out how she knew what Fane had been thinking. "It's a gift, Watson. But really what it boils down to is when it comes to chicks and underwear, guys will always say they don't mix." Decebel coughed as he choked on his laughter while Fane had buried his face in Jacque's back, his shoulders shaking. Jacque and Sally both looked at their friend with open mouths.

cum ar fi fost viaţa noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu fiinţa aceasta frumoasă sau mai puţin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub acelaşi acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi şi noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi? Cum m-ar fi turmentat prezenţa ei?... Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, până la descompunerea finală.

Mi-ar fi plăcut să o ascult, deși mi-e clar că nu ne putem auzi părinții decât atunci când trecem de 20 de ani. Îi auzim când nu mai sunt vocea din capul nostru, ci devin o voce din exterior. Când ne întoarcem la ei pentru că vrem, nu pentru că nu avem încotro.

Trebuie să înțelegi întreaga viață, nu doar o mică parte a ei. De aceea trebuie să citești, de aceea trebuie să privești cerul, de aceea trebuie să cânți și să dansezi, să scrii poeme, să suferi, pentru toate acestea este viața

- Molly e asa de rea cu toata lumea, sau sunt eu un caz special? Pentru o clipa, Penn paru ca avea sa-i dea un alt raspuns, dar o batu pe spate. - Este felul ei fermecator de a fi, draga mea.

De-ai sti cate locuri senine sunt in lume! De ce nu te duci sa cauti unul? Toate drumurile sunt libere! Du-te pe mare, in singuratatea ei o sa gasesti tocmai ce iti lipseste! Ai sa intalnesti alte intelesuri ale vietii, ai sa te vindeci de tot ce ti-a ranit sufletul aici!

Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!

Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi, dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea — un univers într-o picătură trecătoare.

Sufletul este ultimul lucru indivizibil, ca un atom. Între atomi e mereu un interval. “Dacă atomii s-ar atinge, atunci ei ar fi divizibili, dar, prin definiţie, ei sunt indivizibili: dar se pot atinge numai prin anumite părţi ale lor.” Adică trupurile se pot atinge, dar între suflete va fi mereu un interval, un loc pustiu.

Kampsu on aasi, hän ajatteli. Hömppä rouva, joka ei osaa ajatella muuta kuin teekakkuja ja tyynynpäällisiä. Hän ei ymmärrä edes mitään kukista. Ja kaikkein vähiten hän ymmärtää minua. Nyt hän istuu kotonaan ja luulee, etten minä ole koskaan kokenut mitään. Minähän koen jokapäivä maailmanlopun ja kuitenkin pukeudun ja riisuudun ja syön ja pesen asioita ja pidän teekutsuja aivan kuin ei mitään olisi tapahtunut!

Eis o meu segredo: só se vê bem com o coração. O essencial é invisível aos olhos. Os homens esqueceram essa verdade, mas tu não a deves esquecer. Tu te tornas eternamente responsável por aquilo que cativas.

Curaj, îmi spusei, dar mă oprii să rectific. Curaj? Numai oamenii timizi au nevoie de curaj pentru ca să facă ceva, cei normali, cei puternici n-au nici curaj, nici lașitate, ei deschid ușile simplu, așa...

E un om care are mult timp de pierdut, Diana. Iata secretul. Nu alearga dupa femei. Le asteapta. Are timp sa astepte. E trist si nu stie de ce. Dar femeile vor sa stie de ce e trist. Fiecare crede ca din cauza ei e nefericit si fiecare vrea sa-l mangaie.

Sînt niște... compozițiuni de fetișcană care e cam tristă în fond, cam nebună și care vrea să filosofeze avînd certitudinea că e genială și că poate ajunge cu mîinile ei încă neformate, încă în creștere, stelele de pe cer.

Există doar un fel de iubire necondiționată, cea a unei mame pentru copilul ei, restul, toate, absolut toate, sunt condiționate. Există acel pentru că. Te iubesc pentru că. Dacă n-ar mai fi acel pentru că, nu te-aș mai iubi.

„Wenn du ein Buch auf eine Reise mitnimmst“, hatte Mo gesagt, als er ihr das erste in die Kiste gelegt hatte, „dann geschieht etwas Seltsames: Das Buch wird anfangen, deine Erinnerungen zu sammeln. Du wirst es später nur aufschlagen müssen und schon wirst du wieder dort sein, wo du zuerst darin gelesen hast. Schon mit den ersten Wörtern wird alles zurückkommen: die Bilder, die Gerüche, das Eis, das du beim Lesen gegessen hast… Glaub mir, Bücher sind wie Fliegenpapier. An nichts haften Erinnerungen so gut wie an bedruckten Seiten.“ Vermutlich hatte er damit Recht. Doch Meggie nahm ihre Bücher noch aus einem anderen Grund auf jede Reise mit. Sie waren ihr Zuhause in der Fremde – vertraute Stimmen, Freunde, die sich nie mit ihr stritten, kluge, mächtige Freunde, verwegen und mit allen Wassern der Welt gewaschen, weit gereist, abenteuererprobt.

Dincolo. Femeia asta Are pe cineva în baie. Vorbeşte cu mine, Mă iubeşte sincer, Dar cineva se tot foieşte în sufletul ei, Dincolo de mine. Îi citesc în ochi, În păr, În linia vieţii din palmă Că această casă n-are decât o singură intrare, Că-mi ascunde pe cineva în baie. Sau, mă rog, în casa vecină, Sau într-o altă casă, Undeva pe stradă, Într-alt oraş, sau într-o pădure, Ori pe fundul mării. Cineva stă ascuns acolo, Pândindu-mi gândurile, Ascultând sentimentele mele eterne Cu ochii pe ceas.

Îmi închipui că puţini s-au gîndit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa. Victoria devine înfrângere şi înfrângerea devine victorie.

Cunoști o femeie, o vezi, o auzi, constaîind o serie de calități și defecte, distrat și în treacăt, sau atent și cu dinadins, te deprinzi să rămîi “tu” în prezența ei, adică spectator mai mult sau mai puțin atras de spectacolul feminității ei, o critici mintal, o apreciezi uneori și o accepți treptat, aflînd cum e frumoasă, cum e deșteaptă sau mediocră, avînd surprize agreabile și dezamăgiri supărătoare, pînă cînd într-o zi simți că mai presus de aprecierea ta femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care abea-l știi numai tu. Bătaia de inimă pe care ți-o dă acest secret te face să respiri adînc propriul tău suflet, în care au apărut arome mai misterioase decît cele aduse de sevele pămîntului. Întinzi brațele spre primavara lor. Iubești. Și femeia de mult cunoscută îți apare nouă, din clipa în care ai întîlnit-o. Te miri că n-ai vazut de atunci ceea ce abea descoperi într-o evidentă edenică. E o mirare intensă ca geniul, oricît ar fi de plat ceea ce-i urmează. Secunda acestei mirări hrănește cu luceferi pe poeți și cu cea mai virulentă toxină pe oamenii obișnuiți.

Din pacate, nu stiu sa le spun oamenilor pe care ii iubesc cat de mult ii iubesc. Imi ascund, dintr-o proasta pudoare, ori din timiditate, ori din mandrie prost inteleasa, ori din toate aceste motive la un loc, nevoia mea dureroasa de ei, recunostinta pentru tot ce mi-au dat, regretele pentru tot ce nu le-am dat eu. Aici este adevarata mea salbaticie. Cea mai grava. Cea mai trista.

Căci vie am fost,iar acum sunt moartă.Am dansat în castele goale,pe întuneric.Am pictat pe partea întunecată a lunii.Am privit soarele în ochi.Au apăsat pe mine grijile lumii și povara apelor adunate din lacrimile ei.Am ascultat îngerii rîzând.Am rostit ce nu se putea rosti.Mi-am dezlipt tatuajele de pe piele cu privirea.Mi-am sacrijelit testamentul pe spinarea diavolului și l-am ascultat cum gemea de plăcere.Ochii îmi sunt închiși și acum locuiesc în partea întunecată a omului.

Poezia în esența ei nu ţine de cuvinte. Esenţa poeziei nu trebuie mai întîi căutată în limbă... Limba pentru poezie nu este altceva decît un vehicul.Dar ea, poezia, se face simţită prin limbă, pentru că din toate părţile trupului vorbirea seamănă cel mai puţin cu rădăcina sa, cu trupul, după cum frunza seamănă cel mai puţin cu rădăcina copacului.

nu mai e nimic de făcut; trebuie să trăim împreună... Până la sfârşitul vieţii, adăugai eu turburat. Nu ştiu dacă ai simţit vreodată cât e de gravă şi de definitivă o asemenea dragoste; dacă ţi-ai dat vreodată seama că, orice s-ar întâmpla, nu te mai poţi despărţi de fiinţa iubită, că eşti legat de ea până la moarte, în sensul concret al cuvântului. Adică numai eventuala ei moarte îţi mai poate reda libertatea. Altminteri, cât trăieşte ea, fie că eşti sau nu eşti îndrăgostit, fie că vrea sau nu mai vrea iubita, te simţi al ei, legat de ea, ursit ei

Grăuntele de speranţă care nu părăseşte pe om până nu-şi dă ultima suflare, care mai licăreşte în ochii muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate şi când trupul a îngheţat pentru totdeauna ― îi dădea şi ei puterea să mai aştepte şi să stăruiască...

Scopul ei era să nu facă nicio mărturisire compromiţătoare, dar logica pasiunii este cu totul alta: interesul nestăvilit de a afla adevărul nu îţi îngăduie, cu niciun chip, să-ţi măsori vorbele şi, în acelaşi timp, devotamentul fără de margini faţă de fiinţa iubită te face să uiţi teama că ai putea s-o ofensezi.

- No haluatko sä ylipäätään tehdä mitään? - Enpä kai. - Kai sä haluat käydä jossain, nähdä ihmisiä? - Emmä oikeestaan. Ei mulla ole kenellekään mitään asiaa. Ei oo mitään puhuttavaa kenellekään. Mitään puhuttavaa ei ole, kun ei näe ketään, tee mitään, käy missään. - Pitäiskö sit käydä jossain ja tehdä jotain? - Miks? - No että olis jotain puhuttavaa. - Mut emmä tiedä, haluanko mä puhua kenenkään kanssa. Miks mä puhuisin?

Mă inspiră traiectoriile, mersul, deplasarea. Mă inspiră poveștile, din clipa în care nu sunt nimic altceva decât o idee vagă, până în momentul finalului, în care sunt complete, împlinite, și pleacă să se cuibărească într-o minte pregătită să le îmbrățișeze și poate chiar să trăiască pentru ele. Mă inspiră anotimpurile, și în special acele momente în care ele se îmbină, pentru că este vorba tot despre o schimbare, o transformare. Mă inspiră locurile pe care le-am vizitat în perioade diferite din viața mea. Mă inspiră muzica, dar nu ea în sine, ci tot ceea ce simțim noi când o ascultăm; unele dintre cele mai frumoase momente mi se par cele în care realizezi, ascultând același fragment muzical, cât de diferit ești față de ultima dată când l-ai ascultat. Mă inspiră nu cărțile în sine, ci tot acel haos de idei care ți se naște în timp ce înțelegi și simți o carte. Și, firește, mă inspiră oamenii și tot ce au ei neexplicit, neclar, difuz, vag, neînțeles, neacceptat, necunoscut, nemaiîntâlnit, complicat, divers, ciudat, ascuns, nebunesc, rușinos, intens.

Utopiile se aseamănă cu posibilitățile; din faptul că o posibilitate nu este o realitate nu se deduce nimic altceva decât că circumstanțele în care se află împiedică punerea ei în aplicare, căci altminteri ea ar fi doar o imposibilitate; însă dacă este eliberată de constrângeri și i se permite să se dezvolte, se creează utopia.

Îmi zisese într-o zi: "Nu, domnule, eu nu mă tem de moarte. Vină cînd va dori. Uşa e deschisă, nu trebuie nici măcar să bată. E destul s-o împingă şi să-mi spună: «Bună ziua, domnule»... asta-i singura condiţie pe care i-o pun, să mi se adreseze politicos... «am venit să vă poftesc cu mine». Poate că tot din politeţe o voi întreba «unde?», fără să aştept un răspuns, deoarece ştiu că n-ar avea ce să-mi răspundă. După care formalităţile ar fi încheiate şi m-aş pregăti de călătorie, iertîndu-i pe toţi, uitîndu-i şi lăsîndu-i şi pe ei să mă uite"...

Cerul era înstelat. Din puzderia de luminițe care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei căzuse fără să lase pe cer vreun semn, vreun gol, așa cum nici în aglomerația străzii nu se simțea lipsa unui om. Și totuși, în câte ascunzișuri de suflet și gând nu a rămas ca un ferment de dăruire, de generozitate, trecerea ei pe pământ!

Aga jah, Juku, selles on sul õigus küll, et eks see lugemine ole tõesti üks harjumus, sihuke harjumus, mis jääb külge ja pärast enam lahti ei saa, täpselt nagu suitsetamine. Aga suitsetamine on paha harjumus, lugemine on hea. Lugemise harjumus ei tee tervisele midagi. Suitsu sa teed?

Gian: De ce eşti necăjită? Lisandra: Fiindcă sunt un copil abandonat. Gian: Ei drăcie! Lisandra: Crezi că numai copiii în faşă pot fi abandonaţi? Gian: Şi cine te-a abandonat? Lisandra: Mai întâi tata, pe urmă mama, şi acum un băiat. Gian: Mizerabilul! Lisandra: Nu e mizerabil, e un băiat care nu mă iubeşte. Gian: E un prost. Lisandra: E unul din cele câteva milioane de proşti care nu mă iubesc.

Un lucru pe care putem să-1 recunoaştem este că frecventarea marilor opere, folosirea minţii proprii, citirea lucrărilor unor genii, chiar dacă nu te face cu certitudine inteligent, face riscul mai probabil. Desigur, există oameni care au citit Freud, Platon, care ştiu să jongleze cu cuarci şi să deosebească un şoim-călător de un vinde-reu, şi care să fie nişte imbecili. Cu toate acestea, potenţial, în contact cu o multitudine de stimuli şi lăsîndu-ţi spiritul să frecventeze o atmosferă stimulatoare, inteligenţa găseşte un teren favorabil dezvoltării ei, exact la fel ca o boală. Căci inteligenţa este o boală.

Morala constituie pentru arta o primejdie pe care multi o subestimeaza, arta se apropie mai mult de natura, prin cruzimea ei infantila, decat morala, care e creatia spiritului uman matur, impins de nevoia de a pune ordine in viata afectiva si de a tine in frau instinctele. Uneori, ea devine necrutatoare,tinzand la suprimarea totala a instinctelor, ca si cand fara ele fiinta umana ar putea supravietui.

[I] threw open the door to find Rob sit­ting on the low stool in front of my book­case, sur­round­ed by card­board box­es. He was seal­ing the last one up with tape and string. There were eight box­es - eight box­es of my books bound up and ready for the base­ment! "He looked up and said, 'Hel­lo, dar­ling. Don't mind the mess, the care­tak­er said he'd help me car­ry these down to the base­ment.' He nod­ded to­wards my book­shelves and said, 'Don't they look won­der­ful?' "Well, there were no words! I was too ap­palled to speak. Sid­ney, ev­ery sin­gle shelf - where my books had stood - was filled with ath­let­ic tro­phies: sil­ver cups, gold cups, blue rosettes, red rib­bons. There were awards for ev­ery game that could pos­si­bly be played with a wood­en ob­ject: crick­et bats, squash rac­quets, ten­nis rac­quets, oars, golf clubs, ping-​pong bats, bows and ar­rows, snook­er cues, lacrosse sticks, hock­ey sticks and po­lo mal­lets. There were stat­ues for ev­ery­thing a man could jump over, ei­ther by him­self or on a horse. Next came the framed cer­tificates - for shoot­ing the most birds on such and such a date, for First Place in run­ning races, for Last Man Stand­ing in some filthy tug of war against Scot­land. "All I could do was scream, 'How dare you! What have you DONE?! Put my books back!' "Well, that's how it start­ed. Even­tu­al­ly, I said some­thing to the ef­fect that I could nev­er mar­ry a man whose idea of bliss was to strike out at lit­tle balls and lit­tle birds. Rob coun­tered with re­marks about damned blue­stock­ings and shrews. And it all de­gen­er­at­ed from there - the on­ly thought we prob­ably had in com­mon was, What the hell have we talked about for the last four months? What, in­deed? He huffed and puffed and snort­ed and left. And I un­packed my books.

O parte din om se conjugă cu verbul “a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul “a fi”; important este ca partea lui “a fi” să fie măcar egală cu cea a lui “a avea”. Cei pentru care “a fi” atârnă mai mult decât “a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală.

Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă. Trist, îmi luăm propriul suflet în braţe şi-l mângâiam. Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase ale celor din jur. Şi din nou, zdrobit de valurile vesele dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea obosit la picioarele mele, spunându-mi că este pentru ultima oară. De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.

Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ea, oricare ar fi siguranța în viitor pe care ți-o dă trecutul ei, ești întotdeauna mai mult sau mai puțin gelos. Dacă ai fost îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur ai resimțit această nevoie de a izola de restul lumii ființa în a cărei inimă ai vrea să fii numai tu. Mi se pare că oricât ar fi de indiferentă la ceea ce o înconjoară, femeia iubită își pierde din parfumul și din armonia ei în contact cu oamenii și cu lucrurile.

O operă proastă va plăcea celor mai mulţi. Nimic mai firesc, fiindcă, după cum v-am spus, majoritatea oamenilor sunt proşti. Ori, de vreme ce artiştii cei mai neînsemnaţi sunt întotdeauna încântaţi de micimea lor şi sunt linguşiţi de multime, la ce s-ar mai căzni să dobândească haruri adevărate? Până la urmă acestea doar le-ar spulbera buna părere pe care o au despre ei înşişi, i-ar mai domoli şi le-ar împuţina îndeajuns admiratorii.

La origine inteligența n-a fost decât un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apărarea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a rămas și azi același lucru. Ei nu pricep decât ceea ce au interes să priceapă. Ceea ce le contrazice interesele, le contrazice fundamental și inteligența. Înafară de un număr infim de perverși - dacă o fi existând cu adevărat - nimeni nu poate face răul, dacă inteligența lui nu-i priește asta.

Atenția distributivă (spre mulțimi și adunări, către omenirea în întregul ei) nu folosește la nimic. Nu-mi plac deloc pamfletarii, polemiștii, lupii moraliști, „marii mîncători de clar de lună”, ei trăiesc cu iluzia că oamenii pot deveni mai buni decît sînt (ei, lupii, fiind oricum desăvîrșiți), cu condiția să-i critici apăsat. Greșit! Nimeni n-a învățat niciodată nimic din predicile vigilenților.

Inţeleg concret — ceea ce nu e evident pentru psihologi şi filozofi — că gândirea precede cuvântul. Copilul de un an vede un domn şi zice: «tata». Noi, oamenii mari, îl corectăm: «nu e tata». Dar el nici nu voia să spună că e tata; ci că este ca tata: domn sau înalt, sau cu ochelari. Şi ne întoarce spatele, pentru că suntem oameni neserioşi, care au descoperit cuvântul ca să nu se mai înţeleagă între ei.

Isi intindea tot timpul palma pe marinea pupitrului ca sa prinda cat mai bine o gama imaginara. Mi-ar fi placut sa am linistea ei. O admiram ca nu se cheltuieste pentru nimeni si nimic; si totusi intelegeam ca e un lux sa poti ramane in afara de agitatia lumii si s-o privesticu linistea cu care stai intr-un loc bun la teatru si vezi cum se agita pe scena, costumati in anumite piese, actori care ragusesc debitand tirade eroice, se lupta cu spada care suna a tinichea cad si se ridica.

Mu meel oli mõru; mõtlesin, et harva soostub loodus hüvitama kahju; ja sama kehtib ka inimühiskonnas, mis looduse üldskeemidest eemaldumisel on arglik ja aeglane; milline mõttelooline saavutus oleks aga jõuda nii kaugele, et loodust ei võetaks kui järgimisväärset eeskuju, vaid kui vormitut rahnu, mida tahuda, või kui vaenlast, kellele vastu hakata.

Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.

In numele si sub teroarea ei (plictiselii, n.m.) parasesc oamenii caminul si moartea agreabila legata de el si se avanta in lume, spre a muri undeva fara acoperis si fara lacrimi; adolescentii se gandesc la sinucideri in zile infinite de primavara, iar servitoarele fara amanti se lamenteaza duminicile, de parca inima lor e un cimitir in care mortii nu pot dormi.

— Ei bine, în definitiv, trăim în epoca materialelor de unică folosinţă. Omul de azi e ca un șervețel de hârtie. Îţi sufli nasul pe cineva, faci haina cocoloş şi o arunci la toaletă, te duci la altul, sufli, faci cocoloş, arunci. Fiecare foloseşte poalele hainei altcuiva. Cum să fii suporterul unei echipe locale când nu cunoaște nici programul meciurilor și nici numele jucătorilor? Apropo, ce culoare de tricouri poartă când ies pe teren?

Triunghiul Mortii: Traim, domnule, intr-o lume fara onoare si fara limite morale. Cum as putea fi fericit? Poate dumneavoastra, oamenii politici, s-o duceti altfel. Vorbiti de clasa noastra politica, ei bine, ea confirma ca am ajuns o tara plina de secaturi. O tara minora, cazuta rusinos la examenul de capacitate in fata europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari! Hotii, improvizati astazi in moralisti. Ministrii ce s-au vandut o viata-ntreaga. Parlamentari contrabandisti. Boala o avem in suflet, exista o epidemie infricosatoare de meningita morala, iar tara trebuia sa ajunga aici tarata pe marginea prapastiei de unii conducatori care sunt hoti la drumul mare.

I-am spus că acest tablou se va vinde, se va vinde neapărat, şi char cu mulţi bani – pentru că oamenii sunt stricaţi şi caută stricăciuni. Pentru că oamenii sunt bolnavi şi putrezi, şi ştiu asta, dar se prefac sănătoşi şi buni de frică. Şi pentru că aşa e mai uşor. Dar nu toţi se pot ascunde mereu. Şi uneori toată răutatea şi boala şi stricăciunea lor erupe şi ei se simt bine şi fericiţi, chiar dacă toţi cei din jur îi condamnă şi le plâng de milă.

Sindromul Repetitiv îi împingea să învețe toată viața pe brânci. Multă vreme a fost tratat ca o modă. Oamenii lucrau ziua, iar seara se duceau să mai facă o școală. Se așezau în bănci, scriau ore în șir, apoi dădeau examene între ei. Dacă cineva încerca să-i trateze, să le închidă clasele, deveneau apatici, mâncau tot ce găseau, până ajungeau ca niște piftii și le pierea cheful de viață, dacă viață puteai numi ceea ce trăiau ei. Era celebru cazul unei femei care la 121 de ani era studentă la medicină, deși îi tremura mâna.

Auvergne'is jõudis ta Plomb du Cantali lähedale. Ta nägi seda läänes suure ja hõbehallina kuuvalgel, ja ta haistis jahedat tuult, mis sealtpoolt tuli. Aga tal ei olnud tahtmist sinna minna. Ta ei igatsenud enam koopaelu järele. See kogemus oli juba omandatud ja selline elu osutunud võimatuks. Samuti nagu teinegi kogemus, elu inimeste hulgas. Ta lämbus nii siin kui seal. Ta ei tahtnud enam üldse elada. Ta tahtis Pariisi minna ja surra. Seda ta tahtis

Jokainen on nähnyt, miten vesi juoksee vesikellosta. Samalla tavoin kuluu ihmisen aika, mutta ihmisen aikaa ei voi mitata vesikellon mukaan, vaan ainoastaan kaiken sen mukaan mitä ihmiselle tapahtuu. Tämä on suuri ja ylevä totuus ja täysin ihminen ymmärtää sen vasta vanhuutensa päivinä, jolloin hänen aikansa juoksee hukkaan eikä hänelle enää tapahdu mitään, vaikka hän luulee paljonkin tapahtuvan ja vasta jälkeenpäin huomaa, ettei mitään ole tapahtunut. Sillä kun ihmiselle tapahtuu paljon ja hänen sydämensä muuttuu ja vaihtaa muotoaan, silloin voi yksi ainoa päivä olla hänelle pitempi kuin vuosi ja kaksi vuotta, jotka hän tekee työtä ja elää yksinkertaista elämää itse muuttumatta.

Ispita luciditatii care te indeamna sa afli de ce nu te mai iubeste cineva consta in faptul ca ai sentimentul acut, irezistibil ca, dupa ce vei afla, vei inceta sa suferi. Poate iti spui, ai facut vreo greseala care se poate repeta. Poate la mijloc e o neintelegere. Poate iubeste pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie baut, il bei, te inconvoi de durere, pe urma te redresezi.

Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, pentru aceşti oameni, mereu frumoşi şi adeseori nebuni, viaţa trebuie să fie o poveste. Pentru că doar acolo, între coastele ei moi şi fermecate, se împacă ei cu răul şi cu durerea, cu bolile şi cu trădările, pentru că ştiu. Ştiu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste - chiar şi cea mai scurtă, chiar şi cea mai tristă - are mereu grijă să facă dreptate.

Kaupunkilaiset ja nuoriso elävät toista aikaa, kaikki alle seitsemänkymmentävuotiaat. Sen ajan nimi on kiire. Joka on oman pään keksintö. Kärsimättömyydeksi sellaista pitäisi sanoa. Joka taas on sitä että ihmiset eivät malta kärsiä vaikka kyllä kannattaisi. Kärsimyksen jälkeen pienikin helpotus tuntuu hyvältä. Mutta kun kaikki on koko ajan helppoa, niin mikään ei oikeastaan tunnu helpolta.

Într-adevăr, nici un gest pe care îl facem nu e nevinovat, chiar dusul la ea , o dată pe lună înseamnă ceva. E copilul, care îl leagă de ea astfel. Numai măritişul ei sau însurătoarea lui ar limpezi pentru cei dinafară viitorul relaţiilor dintre ei doi. În privinţa asta e totuşi mai bine că lucrurile au luat această întorsătură, deşi ea a fost pe nedrept lovită. Uneori însă, pînă nu sîntem loviţi, nu înţelegem bine care e partea care ni se cuvine nouă pe această lume...

- Ei bine, de exemplu, când am plecat de la ea astăzi, m-a înconjurat cu brațele și mi-a pipăit omoplații pentru a vedea dacă aripile mele sunt puternice, zice ea. „Pasărea care vrea să zboare deasupra tărâmului tradițiilor și prejudecăților trebuie să aibă aripi vânjoase. Este un trist spectacol să vezi ființele plăpânde pline de vânătăi, istovite, revenind pe pământ bătând sleite din aripi.

De citit, citeam la întîmplare, pe apucate, şi n-am studiat nimic serios. Singura mea specialitate adevărată era plictiseala pe care mi-o provoca învăţătura sistematică. Îmi pregăteam însă cu grijă totdeauna cîteva citate pe care la momentul oportun le debitam ca din întîmplare, ca să forţez o impresie favorabilă; şi au fost cîţiva profesori care s-au lăsat înşelaţi, ba chiar au văzut în mine o speranţă, ceea ce mă făcea să rîd în sinea mea cu recunoştinţă deoarece, sărmanii de ei, îmi dădeau fără voie încredere în capacitatea mea de escroc; cel puţin la acest capitol nu eram cu desăvîrşire mediocru; învăţasem ceva din războiul cu tata, din lecţia dură a şcolii de corecţie şi din ipocrizia bine însuşită la spital. Azi nu mă mai mir decît de curajul şi luciditatea cu care am constatat atunci că nu eram bun de nimic. Cum am ajuns să-mi pierd ulterior această luciditate e aproape o taină pentru mine. La Belle Arte îmi spuneam aproape cu satisfacţie: "Avantajul meu faţă de ceilalţi mediocri, şi slavă Domnului nu sînt deloc singur, e important: eu ştiu! De aceea ei vor fi mereu în inferioritate faţă de mine". Şi totuşi am uitat asta. Singura explicaţie pe care mi-o dau e că în orice ins mediocru există primejdia de a se crede într-o bună zi genial.

Se vor gândi că și-au sacrificat prezentul pentru un viitor care, la rândul său, avea să devină prezent și care, la rându-i, avea să fie sacrificat pentru un alt viitor și tot așa până la ultimul prezent, până la moarte. Întreaga valoare a lui Azi rezida în Mâine, iar Mâinele conta doar pentru un alt Mâine și astfel sosea și ultimul Azi, Azi-ul definitiv, și-așa trecea toată viața pentru a pregăti, zi după zi, ceas după ceas, clipă după clipă, ceva care nu vine niciodată. Și ei vor descoperi adevărul acesta cumplit: că viitorul nu există ca viitor, că viitorul nu este decât o invenție și o parte a prezentului, iar faptul de a îndura existența agitată, viața tristă, viața nefericită, pentru acest viitor care îți scapă și se îndepărtează cu fiecare zi, este cea mai dureroasă tâmpenie din existența aceasta atât de stupidă.

Oamenii comunica intre ei prin semne conventionale si astfel si-au facut iluzia desarta ca se si inteleg. In realitate fiecare atribuie celorlalti ceea ce simte dinsul si atata tot. Legaturi directe omul numai cu Dumnezeu poate sa aiba de la care a si dobandit constiinta existentei. Tragediile ca si bucuriile cele mai mari omul le traieste intotdeauna in deplina singuratate si de aceea, cand isi simte sufletul mai sfisiat, isi simte singuratatea si mai mare.

Fear of shame controls us long past childhood because we haven’t been taught that it’s just an emotion. We don’t realize we were treated badly, and instead we think the sensation of shame is a fact of our badness (Duvinsky 2017). As one client said in a moment of insight, “I believe I’m worthless because I feel that way.” Shame feels like reality because it’s such a compelling emotional experience. However, if parents help their children recognize and label shame as just another feeling, they won’t end up with such sweeping self-condemnation. However, EI parents have so much buried shame themselves, they can’t help their children understand it.

Cu dragostea, Lastocika, să nu te încurci. Să nu fugi după ea, să n-o zgândări, nu-i place ei treaba asta. Dacă ţi-a ieşit în drum, apleacă-te şi pune-o în buzunar. Dacă nu, n-o căuta singură. Pe frunte coroană nu-i aşeza, monument nu-i ridica. Nu merită ea atâta vorbă la cât rău a făcut în lume. Să ţii minte asta de la mine. Dragoste, dragoste. Behăie toţi, se sfădesc, cheltuie banii. O ucigaşă, asta e dragostea. Căci omul care nu iubeşte ce face? Trăieşte, lucrează, e om - omul care nu iubeşte. Îşi caută liniştit de altele, se bucură, iată, de-o ploaie. Iar cel care iubeşte - omul - cum este? Neom, iată cum. Nici dormit, nici sătul, nici cu lumină în ochi.

Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei Cărbunele iubirii să schimb în diamant; Dar străluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei, Răscumpărat de-a pururi obştescului neant... Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemată, Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc: De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată, Nu se mai stinge-n mine originarul foc. E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei; E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei... Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei, Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine Seduc eternitatea, iubite, pentru tine.

Many of my clients have reported being surprised that their parents boasted about them to a friend, yet never told them directly they were proud of them. This can be confusing, but it makes sense because bragging to others allows EI parents to keep emotional distance while still claiming your accomplishment as social currency. This is emotionally safer for them than looking you in the eye and telling you how pleased they are. EI parents would find such direct, emotionally intimate praise intensely uncomfortable.

Oare ne putem imagina cat de importanta este o mica raza de speranta in bezna deznadejdii? Poate ca tu nu, pentru ca ai fruntea lipsita de griji, dar fata de la malul marii stie, si o poarta in inima in fiecare clipa. Venea ca de obicei in fiecare zi langa mare dar nu o mai privea cu atata fericire. Gandurile ei se indreptau spre el, cel care a fost langa ea si acum plecase undeva, departe. Si ea putea doar sa spere ca intr-o zi el se va intoarce. Nu, nu te intrista, povestea noastra are un final fericit. Dupa ce a pierdut destul timp cautand, el a inteles ca deja isi gasise sufletul pereche.Si a cautat-o la capatul tuturor marilor, a gasit-o si au trait fericiti pana la adanci batraneti. Vezi? Fericirea si iubirea nu se afla ascunse in scoici pe fundul marii ci in sufletul celui care ne iubeste. Speranta insa o putem gasi in locurile cele mai neasteptate.

Adevărul e că m-au atras ca un destin cimitirele. De cîte ori am avut timp şi exista un cimitir prin apropiere, încă înainte de a deveni cioplitor de cruci, am umblat ceasuri întregi printre morminte. E plăcut să întîlneşti atîtea nume de oameni faţă de care tu ai o superioritate indiscutabilă: trăieşti. Orice ar fi făcut ei, oricît de mari ar fi fost calităţile lor, mediocritatea ta valorează mai mult: e vie, respiră. În plus, nimeni nu-ţi strigă că nu eşti bun de nimic, deşi într-un cimitir sînt mai numeroşi oameni decît pe stradă. Cu morţii nu rişti niciodată nimic. Ei sînt foarte politicoşi şi discreţi; singurul pericol e să te plictiseşti de atîta discreţie. Cutreierînd printre scaieţi, uitîndu-mă la Stîncile care străluceau în lumină, eram hotărît să-mi dau toată silinţa la cimitirul cel nou, să acopăr prin rîvnă lipsa mea de talent. Mă obişnuisem şi cu ideea că profesia de cioplitor de cruci nu era atît de jenantă cum mi se păruse altădată; la urma urmei, totul se termină sub o piatră funerară, mi-am zis.

A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decît tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decît îşi închipuie oamenii. Trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat în aşa măsură şi complicaţia problemelor să te fi dezgustat atît de tare, încît să nu te mai intereseze decît tăcerea şi strigătele ei, strigătele tăcerii care nu sînt decît cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.

În acea dimineață în care urma să ne întoarcem în sat, mama se îngropase pe jumătate în scoici și m-a chemat să îi îngrop și a doua jumătate, căci ea nu putea singură. I‑am spus că o să răcească: pentru că pe mare se stîrnise vîntul, nisipul era ud, ea avea cancer și valurile veneau mari. Mama însă a insistat. Am tot îngropat-o răsturnînd peste ea pumni de scoici mărunte, pînă cînd în locul ei a apărut o ridicătură sidefată, ca un val împietrit care vorbea și speria pescărușii. Valul cu miez de mamă era nespus de frumos și emana o lumină multicoloră, ca un curcubeu pe moarte. "Curcubeul muribund" a fost al treilea tablou, pe care nu-l voi vinde nicicând, pentru că era preferatul Moirei și despre care ea a spus odată că îl vom agăța în dormitor, ca să îl vedem în fiecare dimineață și seară, iar mama să vadă că noi îl vedem și să se bucure. Acum este la ea. Am lăsat-o să zacă acolo acoperită de scoici, ca într-o fașă, până când valurile ajunseseră prea aproape și i-am spus că ar fi bine să plecăm, dar nici atunci nu m-a ascultat. Mi-a răspuns că ar prefera să moară exact în acea secundă, pentru că nu ar fi existat moarte mai frumoasă, mai ales după a viață atât de nefrumoasă ca a ei.

Viața, în perenitatea ei, o piesă într-un singur act în care personajul principal este timpul cu toată înrâuirea lui de întâmplări, o joacă frivolă într-un spațiu individual limitat, pierdută ca u grăunte rostogolit în nemărginirea cosmică. Un carnaval în care oamenii poartă diverse costumații, se ascund în spatele măștilor. Contraste dramatice dintre lumini și umbre..Măștile vesele și triste se succed pe chipurile lor până la final, când cade cortina. Corpurile rămân goale, se alungesc descarnate, fețele se descompun, oasele putrezesc. Sufletul este singurul ce nu poartă mască, suportă toate vicisitudinile sau bucuriile, nu intră în putrefacție, trece în Partenonul ce domină prin cenușa veacurilor sau în abis.

Olen saanut tarpeekseni. Olen kyllästynyt tähän vanhojen kalsareiden hajuun joka nurkassa. Jos itse saisin päättää klassikoiden kaanonin, päättäisin toisella tavalla. Niinpä lupaan itselleni, etten kuluttaisi enää aikaani sellaisiin teoksiin, joissa ei olisi mitään minulle. En lukisi niitä, en katsoisi niitä teattereissa enkä elokuvissa. En kirjoittaisi niistä enkä mainitsisi niitä keskusteluissa. Päätän, etten viittaisi elämäni aikana enää yhteenkään sikamiehen teokseen. Koko muu maailma viittaisi niihin joka tapauksessa, joten minun huomiotani ne eivät saisi. Tästä lähtien keskittyisin vain taiteeseen, jossa naisella olisi jokin muukin tarkoitus kuin olla tyttöystävä, seurata vierestä miehen touhuja ja kysellä vähän väliä, että mitä sinä nyt oikein taas meinaat, etkö tulisi jo kotiin, oletko tullut hulluksi ja ovatko kaikki rahat menneet.

Pe urma, un timp, am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, facusem dopuri de ceara, solide, eram ca o sticla plina cu simplitatea pura si libera a starii mele, aratam cu degetul la ureche: “sunt surd, ce sa-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalti întelegeau, unii ma si compatimeau desi pareau bucurosi ca ei aud, scapasem, n-aveau decât sa se distinga ei în mozaicul lor de întrebari si de raspunsuri gata desenate, n-aveau decât sa-ti teoretizeze singuri teoria, sa-ti toace varza sonora printre dulcile bucurii ale dresajului. Nenorocirea e ca, într-o buna zi, poc! mi-au pleznit dopurile si am început iar sa aud, as fi putut în schimb sa nu vorbesc, sa ma autoamutesc, dar mi se parea aiurea, ar fi fost necinstit si apoi, oricât te-ai amuti, cuvintele tot le auzi, ele ti se strecoara nestingherite prin maduva, asa ca mi-am vazut de treburile mele.

Nu puţine întâmplări te întorc pe dos, te obligă să te învârţi în jurul tău. Alergi încercând să prinzi ceva, o bucăţică de certitudine; mai există zile în care vezi lumea până-n adâncurile ei, şi tocmai asta te derutează, te lasă descoperit, nu poţi, orice ai face, să dai de un capăt, să ai ceva sigur. Atunci te revolţi pe propriile-ţi simţuri, te doare că eşti o fiinţă măruntă, neputincioasă, îţi doreşti să fii copac, piatră, apă, nisip, orice, dacă forţa nu-ţi este dată, iar raţiunea şi inteligenţa nu folosesc cine ştie cât sau nu le pot adapta... Până la urmă îţi cauţi un mijloc pentru a uita, a amâna!

Azi ştiu că a fi matur, a fi om întreg, nu înseamnă altceva decât a înţelege că eşti rău, fundamental şi dincolo de orice altceva. De câţiva ani încoace nu pot dormi nopţile şi nu mă pot concentra la treburile mele ziua pentru că îmi răbufnesc continuu în memorie imagini vii din trecut, cele mai penibile, mai ruşinoase, mai dureroase experienţe ale mele. Unele sunt de-a dreptul insuportabile, mă surprind strângând ochii şi făcând gesturi de îndepărtare cu mâna ca să scap de ele, ca să nu-mi văd sufletul făcut ţăndări. Nu, n-am omorât pe nimeni, n-am violat şi n-am tâlhărit, n-am băgat pe nimeni la puşcărie, dar asta nu înseamnă că n-am provocat altora, de atâtea ori fiinţe dragi, enorm de multă suferinţă. N-am să-mi iert niciodată răceala şi nesimţirea pe care le-am arătat mamei mele întreaga copilărie şi adolescenţă, lacrimile ei când, de ziua mea, îmi cumpăra vreo bluză sau o cămaşă după gusturile ei, iar eu, în loc de mulţumiri, îi spuneam că nu-mi plac şi n-am să le port niciodată.

A impartasi cu toată făptura ta o credinţă, şi a rămîne în acelaşi timp om întreg — este astăzi un lucru extrem de rar. De la o vreme nu mai întîlnim decît jumătăţi de oameni, sferturi şi cîtimi de oameni. Unii din ei excepţional de bine înzestraţi, alţii înfriguraţi de o mare dorinţă de bine — dar nimeni nu e om întreg, om liber şi viu. Se visează şi se pregătesc societăţi noi, cu rinduieli noi, cu o dreptate mai largă. Cît entuziasm nu se cheltuieşte, cîtă dragoste nu se zbate în aceste pregătiri pentru o lume mai bună! Şi totuşi, cînd te apropii şi cauţi omul întreg, omul liber mai ales, nu găseşti decît fărîmituri.

Patrunsera prin labirintul plin de flori, pe sub boltile incarcate princiar.Trandafirii se scuturau delicat intr-o ninsoare de petale cu iz afrodisiac. Cateva albine dadeau tarcoale cupelor florale. Mergeau agale, aproape amandoi in acelasi ritm. Se oprira cufundati intr-o stare de reverie, la umbra trandafirilor in floare. Simtira cum patrund prin trup, iradiant, unde telurice, vegetale. Isi puse degetele ca o bratara la incheietura mainii ei. Ii mangaie suav, cu dosul palmei, arcuirea discreta a gatului spre umeri. O saruta prelung pe buze. Primira binecuvantarea petalelor din matase fina ce le cadeau pe crestet. Atinse fructul impietrit al sanilor ei. Se retrase. Statu pe o banca cu privirile pierdute printre flori. Ea se aseza langa el tacuta.

Pentru el, universul nu era mai mare decat circumferinta matasoasa a fustei ei; isi reprosa ca n-o iubeste, i se facea dor s-o vada iar; si se intorcea repede, urca scara cu inima batand. Emma, in camera ei, isi facea toaleta; el intra cu pasi usori, o saruta pe spate, iar ea scotea un tipat. Nu se putea opri sa-i atinga tot timpul pieptenele, inelele, salul; uneori ii saruta zgomotos obrajii sau o coplesea cu un sirag de sarutari marunte de-a lungul bratului gol, din varful degetelor pana la umar; ea-l respingea, pe jumatate zambitoare si plictisita, ca pe un copil care se tine scai. Inainte sa se marite crezuse ca simtea iubire; dar fericirea care ar fi trebuit sa rezulte din aceasta iubire nefacandu-si aparitia, insemna ca s-a inselat, gandea ea. Si Emma incerca sa afle ce se intelegea de fapt in viata prin cuvinte ca desfatare, patima si betie, care i se parusera atat de frumoase in carti.

— .......ştii de ce-l iubesc încă pe Dumnezeu? — Pentru că e singur, ca mine... ca tine, a răspuns Mensur. Singur-singurel acolo sus pe undeva, fără un suflet cu care să vorbească - mă rog, poate câţiva îngeri, dar cât te poţi distra cu un heruvim? Bilioane de oameni se roagă Ia El: 'O, Doamne, dă-mi reuşite, dă-mi bani, dă-mi un Ferrari, dă-mi aia, dă-mi aialaltă...' Aceleaşi cuvinte iar şi iar, însă nimeni nu-şi prea dă osteneala să-L cunoască. — Gândeşte-te ce fac oamenii când văd un accident pe şosea. Spun imediat: 'Doamne fereşte!' Poţi să crezi aşa ceva? Prima lor reacţie e să se gândească la ei înşişi, nu la victime. Atâtea rugăciuni sunt copii la indigo ale altora. Apără-mă, iubeşte-mă, ajută-mă, toate ţipă eu, eu, eu... Şi mai numesc asta pietate; eu aş numi-o egoism deghizat.

În lumea consumistă şi globalizată actuală, pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti sau nu cu adevărat partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine. Ei nu-şi mai pun niciodată întrebări ca: De fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta ? Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie «elitistă» în faţa unei fericiri «populare». Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că fiecare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri.

Când va veni sfârșitul lumii – care nici măcar nu trebuie să însemne sfârșitul lumii în sensul în care voi înțelegeți asta, oricum viermii nu își pot imagina extincția individuală, pentru a putea lua încă o gură de aer și de hrană coclită ei trebuie să își imagineze că toată specia de viermi va dispărea în aceeași clipă, nu, sfârșitul lumii pentru mine înseamnă sfârșitul meu, căci eu sunt lumea mea – voi urla de bucurie, mă voi îmbăta și voi juca un străvechi joc popular rusesc, voi păși pe creștetul lumii și o voi scuipa între ochi. Îi voi spune că am învins. Și că, în sfârșit, plec. Nu îi mai sunt sclav, am aruncat lesa cât de departe am văzut cu ochii. Și am să-i mai trag încă o flegmă între ochi, de rămas bun. Voi dispărea singur. Lumea va scrie despre mine cântece, va compune poezii. Nu va mai avea nicio importanță.

Nenorocirea este - acum o pot spune - că cei mai slabi își propun tocmai isprăvile cele mai greu de înfăptuit, cei mai lași - acțiunile cele mai cutezătoare, iar cei cu respirația scurtă și cu picioarele slabe- cursele cele mai lungi. De ce? Din mai multe motive: atracția contrastului, care se observă în toate lucrurile omenești, nevoia de a se exalta și de a se ameți cu puteri imaginare și visuri de mărire; presimțirea obscură a unei scuze comode, când întreprinderea nu reușește și se spune că de vină e însăși grandoarea ei. Astfel, lăsând impresia că faci mai mult decât ceilalți, faci de fapt mai puțin decât oricine, pregătindu-ți o frumoasă și glorioasă înfrângere: ți-ai propus lucruri atât de mari, încât era firesc să nu te țină puterile. Cine știe ce lucruri grozave ai fi făcut dacă ambiția ta ar fi fost puțin mai mică!

– Cum se simte o inimă de piatră? – O inimă de piatră face parte din natură, are rolul ei! Fără să bată, trăiește veșnic. – Da, dar este o inimă rece. – Poate fi încălzită de soare. – Da, dar ea nu încălzește. – Încălzește inima mea, pentru că o admir. – De ce o admiri, Ana? – Pentru că este sinceră și grea. Nu poate fi sfărâmată de nimic. – O inimă de piatră nu poate fi distrusă, dar nici nu poate iubi. – De ce trebuie să fie iubirea reciprocă? Nu pot iubi această piatră, fără a mă simți iubită de ea, la rândul meu?" - dialog din romanul meu "Din octombrie până în martie"; acesta este încadrat la genul ROMANCE și vine astăzi, de ziua îndrăgostiților, cu un cadou. Urmărește site-ul editurii "Berg" și comandă.

Cică sunt antisocială. Nu mă integrez. E foarte bizar. De fapt, sunt o fiinţă foarte sociabilă. Totul depinde de ceea ce înţelegi prin sociabil, nu? Pentru mine sociabil înseamnă să discut cu tine despre astfel de lucruri. Sau să vorbesc despre cât de ciudată este lumea. E plăcut să fii cu oameni. Dar nu cred că sociabil înseamnă să aduni la un loc un grup de persoane şi să nu le dai voie să vorbească, n-am dreptate? O oră de televiziune, o oră de baschet,baseball sau alergări, altă oră de istoria transcrierii sau de pictură, iarăşi sport, însă niciodată nu punem întrebări, adică cei mai mulţi dintre noi nu întreabă; pur şi simplu, ni se indică răspunsurile, pac, pac, pac, şi noi stăm acolo încă patru ore de film. Mie nu mi se pare deloc că asta înseamnă să fii sociabil. Ce fel de sociabilitate e asta? E ca și cum ai lua niște vase cu fundul spart și-ai turna apă-n ele printr-o mulțime de pâlnii și-ai pretinde apoi că e vin (..) N-am nici un prieten. Asta ar trebui să fie o dovadă că sunt anormală. Dar toţi cei pe care-i cunosc urlă şi dansează ca nişte apucaţi sau se încaieră între ei. Ai remarcat cât de brutali au devenit oamenii unii cu alții?

Rea­sons Why I Loved Be­ing With Jen I love what a good friend you are. You’re re­ally en­gaged with the lives of the peo­ple you love. You or­ga­nize lovely ex­pe­ri­ences for them. You make an ef­fort with them, you’re pa­tient with them, even when they’re side­tracked by their chil­dren and can’t pri­or­i­tize you in the way you pri­or­i­tize them. You’ve got a gen­er­ous heart and it ex­tends to peo­ple you’ve never even met, whereas I think that ev­ery­one is out to get me. I used to say you were naive, but re­ally I was jeal­ous that you al­ways thought the best of peo­ple. You are a bit too anx­ious about be­ing seen to be a good per­son and you def­i­nitely go a bit over­board with your left-wing pol­i­tics to prove a point to ev­ery­one. But I know you re­ally do care. I know you’d sign pe­ti­tions and help peo­ple in need and vol­un­teer at the home­less shel­ter at Christ­mas even if no one knew about it. And that’s more than can be said for a lot of us. I love how quickly you read books and how ab­sorbed you get in a good story. I love watch­ing you lie on the sofa read­ing one from cover-to-cover. It’s like I’m in the room with you but you’re in a whole other gal­axy. I love that you’re al­ways try­ing to im­prove your­self. Whether it’s running marathons or set­ting your­self chal­lenges on an app to learn French or the fact you go to ther­apy ev­ery week. You work hard to be­come a bet­ter ver­sion of your­self. I think I prob­a­bly didn’t make my ad­mi­ra­tion for this known and in­stead it came off as ir­ri­ta­tion, which I don’t re­ally feel at all. I love how ded­i­cated you are to your fam­ily, even when they’re an­noy­ing you. Your loy­alty to them wound me up some­times, but it’s only be­cause I wish I came from a big fam­ily. I love that you al­ways know what to say in con­ver­sa­tion. You ask the right ques­tions and you know ex­actly when to talk and when to lis­ten. Ev­ery­one loves talk­ing to you be­cause you make ev­ery­one feel im­por­tant. I love your style. I know you think I prob­a­bly never no­ticed what you were wear­ing or how you did your hair, but I loved see­ing how you get ready, sit­ting in front of the full-length mir­ror in our bed­room while you did your make-up, even though there was a mir­ror on the dress­ing ta­ble. I love that you’re mad enough to swim in the English sea in No­vem­ber and that you’d pick up spi­ders in the bath with your bare hands. You’re brave in a way that I’m not. I love how free you are. You’re a very free per­son, and I never gave you the sat­is­fac­tion of say­ing it, which I should have done. No one knows it about you be­cause of your bor­ing, high-pres­sure job and your stuffy up­bring­ing, but I know what an ad­ven­turer you are un­der­neath all that. I love that you got drunk at Jack­son’s chris­ten­ing and you al­ways wanted to have one more drink at the pub and you never com­plained about get­ting up early to go to work with a hang­over. Other than Avi, you are the per­son I’ve had the most fun with in my life. And even though I gave you a hard time for al­ways try­ing to for al­ways try­ing to im­press your dad, I ac­tu­ally found it very adorable be­cause it made me see the child in you and the teenager in you, and if I could time-travel to any­where in his­tory, I swear, Jen, the only place I’d want to go is to the house where you grew up and hug you and tell you how beau­ti­ful and clever and funny you are. That you are spec­tac­u­lar even with­out all your sports trophies and mu­sic cer­tifi­cates and in­cred­i­ble grades and Ox­ford ac­cep­tance. I’m sorry that I loved you so much more than I liked my­self, that must have been a lot to carry. I’m sorry I didn’t take care of you the way you took care of me. And I’m sorry I didn’t take care of my­self, ei­ther. I need to work on it. I’m pleased that our break-up taught me that. I’m sorry I went so mental. I love you. I always will. I'm glad we met.

Trebuiau să poarte un nume Eminescu n-a existat. A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barba nepieptanata de crai. Si niste ape ca niste copaci curgatori În care luna îsi avea cuibar rotit. Si, mai ales, au existat niste oameni simpli Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn, Stefan cel Mare, Sau mai simplu : ciobani si plugari, Carora le placea să spuna Seara în jurul focului poezii - "Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a". Dar fiindca auzeau mereu Latrînd la stîna lor cîinii, Plecau să se bata cu tatarii Si cu avarii si cu hunii si cu lesii Si cu turcii. În timpul care le ramînea liber Între doua primejdii, Acesti oameni faceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduiosate, De curgeau doinele la vale Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei Si ai altor tari românesti. Au mai existat si niste codri adînci Si un tînar care vorbea cu ei, Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ? Acest tînar cu ochi mari, Cît istoria noastra, Trecea batut de gînduri Din cartea cirilica în cartea vietii, Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, Care îi ieseau mereu fără sot. Au mai existat si niste tei, Si cei doi îndragostiti Care stiau să le troieneasca toata floarea Într-un sarut. Si niste pasari ori niste nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi si miscatoare sesuri. Si pentru ca toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu.

- Trebuie să-mi dai viaţa înapoi. Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani: de atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. Când te închini tu, mă închin şi eu, fără să vreau; când râzi, râd la fel, când gemi, mă doare aici ceva. Într-o vreme, daca mi-ai fi spus că la miezul nopţii, în locul lunii are să răsară soarele, aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam şi l-aş fi aşteptat să răsară. - Eva, dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul nopţii, să ştii că ar fi răsărit; n-ai fi aşteptat degeaba. Eva îi puse mâna pe gură. - Lasă; acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s-au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. Acum ştiu şi când răsare soarele şi când apune. Ştiu foarte multe, auzi tu? Şi ştiu că aşa cum eşti, nu trebuie să mai pleci de lângă mine. De data asta te opresc. Încui uşa, oblonesc ferestrele, te ţin închis, te leg. - Da, Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu! Era convinsă. Îi cuprinse grumazul cu braţele. - Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul, niciodată. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. Poate că nu; poate te urăsc, dar când eşti lângă mine, e bine. Nu se poate altfel; tu eşti bărbatul meu! - Vrei să ne căsătorim? Inima ei bătu greu. - Nu ştiu. Vreau să nu mai pleci. Am fost o proastă; n-am făcut nimic să te ţin. Cred că mi-ar fi trebuit un efort mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred ca te-am uitat...

O cuprinse in brate; parca nu auzise. - Eva, o sa-ti simt lipsa! - Atunci de ce pleci? Îl simti ca se duce departe, de unde poate venise adineauri. - Nu stiu; mi-e teama sa nu ma transform in copac. (Nu glumea, nici nu parea nebun.) Mi-e teama de limitarile spatiului. Trebuie sa plec repede, si mereu, sa ma apar! Nu-l intelegea si nici nu credea ca trebuie sa-l inteleaga. Isi pregatise si ultima miza: - Ia-ma cu tine! Nu-i raspunse; din departarile intunecate unde se chinuise ajungea iar la lumina, in mijlocul camerei. O privea si o adulmeca, mirat de ceea ce gasea iarasi nou in pielea curata, aurita de soare, care tremura sub degetele lui, arzându-l, cum ar fi fost incarcata de electricitate. Tacerea o facu sa spere; in inima incepeau sa i se lipeasca la loc firele rupte si nu indraznea sa spuna nimic, inainte de a simti ca sudura e trainica. Trebuie sa umble incet cu speranta ei, sa n-o destrame.

eu vreau să ştiu ce e acolo în întuneric, în ascunzişu care-l deosebeşte pe om de bou. Că omu iubeşte stânjeneii şi bou mănâncă iarbă. Fiecare om, camarade, şi fiecare femeie, părerea mea, are o cutie secretă. Acolo e sufletu şi moartea. Pui mereu pe fundu casetei sau între pereţii ei, care-s făcuţi din foiţă de carne, şi nu scoţi, pentru că ţi-e frică să dai la iveală. Eu am vrut să văd ce e înăuntru, ia să scot eu, zic, să pun pe masă, fapt cu fapt, să înşir toate porcăriile, să scuip pe ele şi să torn în locul lor lapte dulce. Nu s-a putut, nu-ţi dă mâna să scoţi. Fiinţa omului e cea mai prefăcută şi e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi şi-ţi spune cu cine are de-a face. Numa copiii sunt curaţi, fiindcă n-au avut timp să se strice, da le vine rându şi lor...

-Nu voi pleca. Raman. Ce vrei? Te-am indragit. Te-am indragit pentru ca esti prost, imaparate. Wilczur zambi. -Prost... repeta. -Da. In vremurile de astazi, cand mintea exista numai pentru a face rau, ce este prostia daca nu cel mai de pret bun? Si ce este binele daca nu intelepciune? Viata devine un paradox. Atunci poate intelept e si faptul ca tu, carissime, traiaesti pentru a aduce fericire altora. -Poate ca pentru asta am fost facut, spuse Wilczur dus pe ganduri. -Tu traiesti pentru altii, altii pentru ei insisi, numai eu nu stiu pentru cine si pentru ce traiesc... De ani de zile caut raspunsul, il caut pe fundul fiecarei sticle. Si nu-l gasesc... Se vede ca nu nimeresc sticla potrivita. Dar nu-ti fie teama! Vine si randul ei... Am s-o gasesc si in ultima inghititura voi afla adevarul...

Ei! Sorria... Mas não se esconda atrás desse sorriso... Mostre aquilo que você é, sem medo. Existem pessoas que sonham com o seu sorriso, assim como eu. Viva! Tente! A vida não passa de uma tentativa. Ei! Ame acima de tudo, ame a tudo e a todos. Não feche os olhos para a sujeira do mundo, não ignore a fome! Esqueça a bomba, mas antes, faça algo para combatê-la, mesmo que se sinta incapaz. Procure o que há de bom em tudo e em todos. Não faça dos defeitos uma distancia, e sim, uma aproximação. Aceite! A vida, as pessoas, faça delas a sua razão de viver. Entenda! Entenda as pessoas que pensam diferente de você, não as reprove. Ei! Olhe... Olhe a sua volta, quantos amigos... Você já tornou alguém feliz hoje? Ou fez alguém sofrer com o seu egoísmo? Ei! Não corra. Para que tanta pressa? Corra apenas para dentro de você. Sonhe! Mas não prejudique ninguém e não transforme seu sonho em fuga. Acredite! Espere! Sempre haverá uma saída, sempre brilhará uma estrela. Chore! Lute! Faça aquilo que gosta, sinta o que há dentro de você. Ei! Ouça... Escute o que as outras pessoas têm a dizer, é importante. Suba... faça dos obstáculos degraus para aquilo que você acha supremo, Mas não esqueça daqueles que não conseguem subir a escada da vida. Ei! Descubra! Descubra aquilo que há de bom dentro de você. Procure acima de tudo ser gente, eu também vou tentar. Ei! Você... não vá embora. Eu preciso dizer-lhe que... te adoro, simplesmente porque você existe.

Aga sellest ei tulnud midagi välja, Sellest ei saanudki midagi välja tulla. Ja täna kohe üldse mitte, sest ta oli ju maskeeritud maailma parima parfüümiga, ja ta ei kandnud selle maski all nägu, vaid üksnes oma totaalset lõhnatust. Tal hakkas äkki halb, sest ta tundis, et udu kerkib jälle. Nagu tollal koopas, magades unenäos oma südame fantaasias, kerkis korraga udu, tema enese lõhna kohutav udu, mida ta ise ei saanud haista, kuna see oli lõhnatu. Ja nagu tollal, haaras teda tohutu hirm ja õud ja ta uskus end lämbuvat. Aga erinevalt tollasest ei olnud see unenägu ega magamine, vaid täielik reaalsus. Ja erinevalt tollasest, ei lamanud ta üksinda koopas, vaid seisis väljakul kümne tuhande inimese ees. Ja erinevalt tollasest ei aidanud siin karjatus, mis teda ärataks ja vabastaks, ega ka põgenemine tagasi heasse sooja päästvasse maailma. Sest see, siin ja praegu, oli maailm, ja see, siin ja praegu, oli tema tõelisuseks saanud unelm. Ja ta ise oli seda tahtnud.

Decât cu ruşinea, mai bine cu durerea, Lastocika, să trăieşti. Să ţii minte asta de la mine. Durerea când vine, când îţi bate la uşă, îi deschizi şi gata. Se aşază cu tine la masă, beţi dintr-o cană, îţi înfoaie perna pentru noapte. Ca de o mie de ani începe a trăi cu tine durerea. Ca o fată bătrână te vrea doar pentru ea. Crezi că eu nu m-am zbătut, crezi că n-am plâns? Scoate-ţi un dinte, aruncă-l, şi o să mă înţelegi. Mai straşnic te doare golul decât plinul. Picior mi-a cerut şi i-am dat. Mână mi-a cerut şi i-am dat. Şi, iată, trăiesc. Împreună ieşim din iarnă, împreună coborâm în iad. Fără durere, îmi pare, m-aş risipi ca varul acela de pe perete. Dar cu ruşinea, Lastocika, treaba e groasă. Ruşinea nu-ţi ia nimic, ea îţi adaugă. Intră în tine ca o aşchie şi te umple de puroaie. Pe-o secundă să o primeşti şi nu te mai uită în vecii vecilor. Îţi sare la gât, te încarcă, iar de sub talpa ei drăcească nici moartea nu te scoate. Nici chiar moartea. Să ţii minte asta de la mine.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

Cu siguranta, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp in urma si cam tot de atunci se nascuse senzatia de rusine pentru ca avusese fata de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respetul fata de el, generat de credinta ca avea calitati de pret, desi cu greu acceptat la inceput, incetase de la un timp a-l mai considera in neconcordanta cu simtamintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorita marturiilor ce-i fusesera atat de favorabile si datorita luminii atat de bune in care se plasase in ziua aceea. [...] Il respecta, il stima, ii era recunoscatoare, ii dorea numai binele, ar fi vrut doar sa stie cat dorea el ca binele acela sa fie legat de ea si in ce masura ar fi fost spre fericirea amandurora sa-si foloseasca puterile, pe care-si imagina ca inca le mai are, pentru a-l face sa-si reinnoiasca cererea.

Subitamente, porém, quando transpúnhamos o portão, tive o choque de um alarme. A casota do cão ficava a um canto do quintal, perto do alpendre onde se arrumavam os bois. Admiti bruscamente que o cão tivesse morrido. E, abandonando o grupo, fui sozinho até ao fundo do jardim. À luz da lua, espreitei para a casota, chamei o cão. Mondego não respondeu. Meti a mão dentro - o cão não estava. Presumi, absurdamente, que tivesse rebentado a corrente, se tivesse aninhado no alpendre. Fui para lá, mergulhei para um lado e outro no escuro, chamei: Mondego! Nada. Mas eis que, ao voltar-me para sair, eu vi o cão, enfim: suspenso de uma trave enforcado no arame, Mondego recortava-se contra o céu, iluminado de lua e de estrelas. Dominei-me, não gritei. E corri para o grupo, que voltava atrás a procurar-me. Desculpei-me como pude e segui para a igreja, chorando duramente: quando Cristo nascia entre cânticos e luzes, Mondego balançava de uma trave o seu corpo leproso, banhado de luar... No dia seguinte quiseram iludir-me: o cão teria aparecido morto à porta da casota. Não reagi. Levantei-me apenas e fui eu enterrar o animal, para que fosse amortalhado com ternura, para que a última voz da terra a falar-lhe fosse uma voz de aliança.

La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face și mai multe lucruri aiurea și pentru a muri și mai repede.". Mama a avut dreptate în acea seară și în altele câteva care au urmat. (...) Bineînțeles că nu am urmat niciunul dintre sfaturile ei apocaliptice, deși acum văd că unele ar fi putut într-adevăr să mă scape de niște cucuie. Regretele însă nu sunt pentru mine și sunt atâtea alte lucruri pe care le regret cu adevărat, încât pe lângă acestea, povețele mamei sunt ca și instrucțiunile de pe mâncarea congelată.

Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.  Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul? Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţie scurtă şi copleşitoare, este acea iluminare pe care-o caută misticii şi poeţii. Nu poţi fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n şir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeşte despre «cumplitul» ei: ea este frumuseţea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate; într-un fel, viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins totuşi, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. «O dată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc», scrie despre ea Holderlin. Aceasta e adevărata fericire, pe care cei mai mulţi oameni n-o caută şi n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar şi pentru o clipă, e un hybris care se plăteşte.

Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?

Sunt oameni născuţi pentru a suporta durerile celor care nu suferă. Demonia vieţii toarnă în ei toate otrăvurile pe care ceilalţi nu le cunosc, toate suferinţele pe care ceilalţi nu le-au încercat şi toate disperările pe care ceilalţi nu le-au bănuit. Dacă ar putea aceştia, printr-un miracol, să distribuie otrăvurile, durerile şi disperările lor, ar fi destul ca să facă insuportabilă existenţa celorlalţi oameni. Căci oamenii nu cunosc decat durerile aproximative, durerile din afară, care sunt inexistente pe lângă durerile legate de individuaţie, de structura existenţei întrucât aceasta este individuală. Numai acele dureri sunt fecunde şi durabile, care izvorăsc din centrul existenţei tale, care iradiază într-o existenţă şi cresc imanent în esenţa acestei existenţe. Sunt dureri care ar trebui să oprească istoria în loc, precum sunt oameni după care istoria nu mai are absolut niciun sens. Şi mă întreb: existenţa mea nu face inutilă existenţa mai departe a acestei lumi?

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere. Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.

România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate si un set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.

Parte dintre nenorocirile care pândesc un cuplu în ziua de astăzi se datorează în mare măsură confuziei dintre iubire și ceea ce Hegel a numit „iubirea juridic-etică”, căsătoria adică. De-a lungul istoriei căsătoriei, societatea a ajuns să regleze din afară ceea ce, ca intim, ar fi pretins doar un reglaj interior. Căsătoria, cu toate ritualurile pe care ea le implică - culminând cu ceea ce a devenit astăzi o „nuntă cu dar” -, este varianta ce mai nerușinată prin care ceilalți năvălesc în existența ta, contribuie material la nașterea „fericirii” tale și sfârșesc prin a-ți intra în pat. Debutând din capul locului ca afacere („darul” în bani face parte din deliciile de debut ale căsniciei și induce în aceasta ideea unei trăinicii pe baze materiale) cuplul face un legământ nescris cu societatea că se va conforma exigențelor ei. (...) Tot ceea ce trebuie făcut pentru a consfinți cuplul ca atare ucide ceea ce ar fi trebuit să se petreacă spontan și face ca energiile consumate în numele lui în viața publică să lase loc, în intimitate, unui vid pe măsură și plictisului infinit.

Era vanjos si viu, trupul, in toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, tare, dar fara niciun os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea luciri de sidef. Toate liniile incepeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, din ocoluri. Sanii robusti, din cauza mainii mele petrecute pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pantec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite inauntru cand erau alaturi, lung arcuite in afara, din sold la genunchi, ca si cand feminitatea ei ar fi fost intre doua paranteze fine, prelungi. Cu toata inversunarea impotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar cand am simtit-o moale si buna ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o data drumul si-am sarit in mijlocul dormitorului, ca de frica unui sarpe. S-a ridicat infuriata, apriga, in genunchi si in aceeasi clipa mi-a zburat in cap cartea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind in spatele meu o etajera cu vasul de flori cu tot, facandu-se cioburi. Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut intampla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara indoiala un paroxism, o unda de nebunie in furia ei, caci avea in joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atat de mult ca in asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am intalnit niciodata la o femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera intaratata.

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor, şi mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat şi toată pasiunea nebună şi paradoxală pe care am pus-o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat-o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare şi întreg elanul pe care l-am risipit pentru renaşterea organică sau o auroră lăuntrică s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea şi iraţionalitatea acestei lumi, care a vărsat in mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă. Viaţa nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntaţi, cu un dinamism lăuntric, dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obişnuită sint meniţi prăbuşirii. Este un aspect al demonismului vieţii, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobişnuite, dar şi un aspect al insuficienţei ei, care explică de ce viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieţii; ceilalţi se consumă la temperaturi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decit fiind cu un picior dincolo de viaţă.

ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.

... dar in "Pivnita de ceapa" a lui Schmuh nu se gasea nimic de mancare si cine voia sa manance ceva trebuia sa mearga in alta parte, la Fischl si nu in "Pivnita de ceapa", fiindca aici nu se taia decat ceapa. Si de ce asa? Pentru ca pivnita se numea astfel si ce era cu totul iesit din comun pentru ca aceasta ceapa, ceapa taiata, cand o privesti cu atentie... nu, clientii lui Schmuh nu mai vedeau nimic sau doar unii dintre ei nu mai vedeau nimic, li se scurgeau ochii, nu pentru ca aveau inimile prea pline; caci unde scrie ca daca ti-e inima plina, trebuie sa iti planga ochii, unora nu le reuseste niciodata asa ceva, mai ales in deceniile din urma, de aceea secolul nostru se va numi candva, in viitor, secolul lipsit de lacrimi, desi a fost multa suferinta - si tocmai din acest motiv, din cauza lipsei lacrimilor, oamenii, cei care isi puteau permite, se duceau la "Pivnita de ceapa", se lasau serviti de patron cu o scandura de tocat, cu un cutit de bucatarie si cu o ceapa ordinara de camp sau gradina care-i costa douasprezece marci, o taiau atat de marunt pana ce sucul reusea. Ce reusea? Reusea ceea ce lumea si suferinta acestei lumi nu reuseau sa produca: omeneasca lacrima rotunda. Si atunci se puneau pe plans. In sfarsit se punea lumea, din nou, pe plans. Se plangea serios, dezlantuit, in toata legea. Apa curgea si lua totul cu ea. Apoi venea ploaia. Apoi cadea roua... Si dupa acea calamitate naturala de douasprezece marci si optzeci de pfenigi, oamenii satui de plans incep sa vorbeasca. Inca ezitand, mirati de propria lor limba goala, dupa ce savureaza ceapa, clientii pivnitei se predau vecinilor lor, acolo, pe lazile incomode imbracate in iuta, se lasa intrebati, isi schimba felul de a fi cum iti intorci paltonul.

Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideraţii, ci numai în mirări. Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi apară veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă lumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate rezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza în viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie. Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie? Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic pe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de a descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenţă individuală de o deconcertantă finitate.

Am început să-i dezgolesc, încet și fin, un umăr, sărutându-l afectuos. Îmbătat cu parfumul ei dulce de vanilie, am coborât cu gura peste brațul acoperit de mâneca largă a rochiei; i-am suflecat-o și... tresăltă. Se simțea stânjenită și nu înțelegeam de ce, pentru că o vedeam perfectă. Am aprins niște lumânări și am închis lumina, pentru a-i oferi un confort. Am dezgolit-o domol. Îmi plăcea s-o ating tandru, cu buricul degetelor, să simtă că e cea mai prețioasă ființă de pe pământ. Totuși, când ochii mei s-au obișnuit cu lumina discretă a lumânărilor, am observat tăieturi pe brațele sale. Erau atât de multe, încât acopereau fiecare centimetru de piele. Aici nu era vorba despre un accident, ci despre o muncă realizată cu atenție și cu premeditare. M-a cuprins un profund sentiment de compasiune, ce mi-a inhibat dorința sexuală. Am întrebat-o cine îi făcuse asta și tăcu. Ridică din umeri, fără să-i coboare - poate în semn de alint amestecat cu teamă – apoi mi-a mângâiat obrazul. Continua să mă seducă, am închis ochii și, dezmierdându-i brațele, simțeam crestăturile cicatrizate, paradoxal, ca pe niște canini ieșiți de sub piele, gata-gata să muște din gingășia gesturilor mele. Ca un orb, urmăream cu degetele fine harta durerii, marcată pe pielea sa. Drumul spre sufletul ei era anevoios.

De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.

Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau o categorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei.

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note «gagicilor» şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta... Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor «Volvo» sau «Maserati»: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri... Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă — care pe-atunci ne ţineau loc de Penthouse—mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-ncetăm comentariile. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: «E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor... Da' ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa'să fie cea mai mişto din lume, poa'să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea...» Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce ar putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat... Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă... De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă... Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din cărţi, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel şi fiecare cu altceva de oferit. M-am îndrăgostit de câteva şi de fiecare dată a fost la fel: primul semn că aş putea-o iubi a fost mereu că nu m-am putut gândi, văzând-o, «cât de futeşă e». Chiar dacă era. Bărbaţii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până şi el, la orice vârstă, îşi imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici «balcoanele» nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc. Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune. Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii. Pentru mine nu există, deci, «cea mai minunată» în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit «cuplul nostru», «dragostea noastră».

Năzuinţa omului spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a „liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor), care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine; şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu niciun preţ din „responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase), ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. Si, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

Era o noapte minunată, cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur, şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi-am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi"? de vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă pără¬sesc toţi, când oraşul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într-un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi cople¬şitoare şi fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam... Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m-a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s-ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu-ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m-ar întâmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu-mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj"; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie" (...) Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz-pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima-mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându-se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben !" Mizerabilii! Nu-i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă. (...)Aşadar, cititorule cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. youtubecom/watch?v=Fa5EVxyS7QM&