Dea Love Quotes

One fine moonlit night, Mortain and his Wild Hunt were riding through the countryside when they spied two maids more beautiful than any they had ever seen before. They were picking evening primrose, which only blooms in the moonlight. “The two maids turned out to be Amourna and Arduinna, twin daughters of Dea Matrona. When Mortain saw the fair Amourna, he fell instantly in love, for she was not only beautiful but light of heart as well, and surely the god of death needs lightness in his world. “But the two sisters could not be more different. Amourna was happy and giving, but her sister, Arduinna, was fierce, jealous, and suspicious, for such is the dual nature of love. Arduinna had a ferocious and protective nature and did not care for the way Mortain was looking at her beloved sister. To warn him, she drew her bow and let fly with one of her silver arrows. She never misses, and she didn’t miss then. The arrow pierced Mortain’s heart, but no one, not even a goddess, can kill the god of death. “Mortain plucked the arrow from his chest and bowed to Arduinna. ‘Thank you,’ he said. ‘For reminding me that love never comes without cost

For the first time, they were seeing the dream beneath the flesh. Karla stared at the pointed ears that had come from the Dea al Mon, the hands with sheathed claws that had come from the Tigre, the hooves peeking out from beneath the black gown that could have come from the centaurs or the horses or the unicorns. Most of all, she stared at the tiny spiral horn. The living myth. Dreams made flesh. But, oh, had any of them really thought about who the dreamers had been? No wonder the kindred love her. No wonder we've all loved her. Karla quietly cleared her throat to ask the question she suddenly hoped wouldn't be answered. "Who is going to war with Terreille?" "I am," Witch said.

what is love? love is you!

Inimile oamenilor sunt ținuturi ale nimănui atât timp cât de-a lungul și de-a latul lor, în cerul și în adâncurile lor, înăuntrul și în afara granițelor lor, vizibile sau invizibile, nu stăpânește Iubirea.

Those who recognize our essential qualities are the true peacebuilders: they let us know that they see the significance of our lives. Meanness of spirit stems from a place of neglect and the absence of nurturance and love. When we have not been seen and loved for who we are, we can turn sour and even violent.

Curajul de a nu fi înfrânt de anxietate, de a nu-i răni pe alții din frustrare, de-a nu se înfuria prea mult pe lume pentru rănile vizibile pe care le provoacă, de-a nu înnebuni și de-a reuși cumva să treacă, mai bine sau mai rău, prin greutățile căsniciei - acesta e adevăratul curaj, acesta e eroismul care nu poate fi comparat cu nimic.

You can notice that those who are more loving and conciliatory do not try to force their truth upon us and have learned to express their truth in ways that still allow for others’ truth to be heard and felt. We can see in our daily experience that there are, in fact, many people who carry in their presence a magnanimity and life-enhancing energetic that invites tolerance, spaciousness for difference, and a capacity to be comfortable with ambiguity.

Tu nu știi cum e, am spus eu. Mă simt de parcă mi-ar fi tăiat cineva picioarele. Nu plângeam. Și nici nu-l puteam îmbrățișa. E doar un serviciu, și-atât, a zis el, încercând să mă liniștească. Cred că o să-ți dea ție toți banii mei. Și nici măcar n-am murit. Încercam să glumesc, dar suna macabru. Stt, a făcut el, stând încă în genunchi. Știi că o să am mereu grijă de tine. Mi-am zis că deja începuse să mă privească de sus. Apoi mi-am zis că începusem deja să devin paranoică. Știu, i-am răspuns. Te iubesc.

- Mă întrebi de ce te privesc! Sunt cuprins de un sentiment ciudat. Prezența ta aici mă face fericit, te-am așteptat cu încredere, te-am visat, dar sunt chinuit de întrebări. Dacă mi-ai spune neted că nu mă iubești, aș fi amărât cum nu poți să-ți închipui, totuși m-aș resemna, fiindcă aș socoti că tiranizez făcând prea mare paradă de tristețe. Nu știu bine ce hotărâre aș lua , oricum ți-aș păstra totdeauna devotamentul meu. Tu spui însă că mă iubești! Dar de ce nu spui asta ca mine, de ce sufletul tău nu e așa de neted ca al meu? Nu pot să-mi închipui dragostea, decât sfârșind cu căsătoria. Sunt de acord că trebuie să aștept, dar de ce nu-mi vorbești de viitor, de ce nu mă faci părtaș la proiectele tale? De ce taci, pentru Dumnezeu, de ce nu-mi spui limpede cum vezi lucrurile, de ce nu spui nimănui nimic? Nu-mi trebuie de la tine decât un cuvânt, și aștept oricât, și mă port oricum vrei tu. - Și ce cuvânt e acela? - Un cuvânt limpede, care să-mi dea certitudinea că mă iubești sau nu.

Fiecare dragoste aşa cum se iveşte apare a fi eterică, izvorând în întregime din instinctul sexual; într-adevăr, incontestabil este vorba despre acest instinct şi vorbind doar într-un mod mult mai definit, specializat şi poate ceva mai strict, este o formă mult mai individualizată a acestui instinct. Dacă vom avea permanent în minte acest lucru vom putea considera că unul dintre cele mai importante roluri pe care îl joacă dragostea în toate fazele şi gradele ei, nu doar în drame şi nuvele, dar de asemenea şi în lumea reală, unde alături de dragostea de viaţă se arată a fi ea însăşi cea mai puternică şi cea mai activă dintre toate cauzele ei; astfel încât unii vor considera că va ocupa constant jumătate din capacităţile şi gândurile celor mai tineri membri ai umanităţii şi că este scopul final aproape al fiecăruia dintre eforturile omeneşti; că influenţează nefavorabil cele mai importante acţiuni; că perturbă frecvent până şi cele mai serioase ocupaţii; că uneori este deranjantă pentru o anumită vreme şi chiar şi pentru cele mai mari dintre spirite; că nu-i este teamă să întrerupă tranzacţiile de stat sau investigaţiile în care sunt implicaţi oamenii învăţaţi; că ştie cum să înrâurească alcătuirea scrisorilor de dragoste, manuscrisele filosofice şi pliantele ministeriale; că ştie la fel de bine cum să anticipeze acţiunile cele mai complicate şi situaţiile cele mai extreme, să dizolve cele mai importante relaţii, să rupă cele mai strânse legături; că viaţa, sănătatea, bogăţia, rangul şi fericirea sunt sacrificate de dragul ei; că face dintr-un om, care de altfel este unul onest, un perfid şi dintr-un om ce a fost până acum credincios, un trădător şi că totodată apare ca un demon ostil al cărui obiectiv este de a răsturna totul, de-a aduce confuzie şi nelinişte pretutindeni acolo unde poate ajunge; dacă toate acestea sunt luate în considerare vor fi suficiente raţiuni ca cineva să se întrebe: 'La ce bun tot acest zgomot? Toate aceste complicaţii, furtuni, suferinţe şi dorinţe? De ce ar trebui ca aceste nimicuri să joace o parte atât de importantă, să creeze atâta dezordine şi confuzie în viaţa ordonată a umanităţii?' Dar pentru investigatorul zelos spiritului adevărului răspunsul va fi relevat gradual; nu este vorba despre câteva nimicuri, este vorba despre o atitudine; importanţa dragostei consistă întru-totul în armonia dintre seriozitatea şi zelul cu care este dusă până la capăt. Scopul ultim al tuturor chestiunilor aparţinând dragostei, indiferent dacă acestea sunt de natură comică sau tragică, este în realitate mult mai important decât toate celelalte obiective ale vieţii umane şi de aceea este deservită perfect de acea seriozitate profundă de care este urmărită mereu. Ca o chestiune de fapt, dragostea nu determină nimic altceva decât -întemeierea noii generaţii-. Existenţa şi natura unor -dramatis personae- care intră în scenă atunci când noi ne-am făcut deja ieşirea, ce a fost prilejuită de câteva întîmplări frivole ale dragostei. Că fiinţarea -existentia- acestor oameni viitori, este condiţionată în general de instinctul nostru sexual, astfel încât ea este natura -essentia- acestor oameni, identic condiţionaţi de selecţia pe care individualul o face pentru satisfacţia lor, cu alte cuvinte prin dragoste şi prin urmare prin fiecare din aceste relaţii ce sunt stabilite într-un mod irevocabil. Aceasta este cheia problemei.

A scrie un roman, am spus cândva, e ca și cum ai încerca să faci munții Edom din Lego. Sau ca și cum ai construi întregul Paris, cu clădiri, piețe și bulevarde, până la ultima bancă de pe stradă, din bețe de chibrit. Dacă scrii un roman de optzeci de mii de cuvinte trebuie să iei cam un sfert de milion de hotărâri, nu doar în privința liniilor mari ale intrigii, cine trăiește sau cine moare, cine se îndrăgostește sau este necredincios, cine se îmbogățește sau se face de râsul lumii, numele și chipurile personajelor, obiceiurile și ocupațiile lor, împărțirea pe capitole, titlul cărții (acestea sunt cele mai simple, cele mai generale hotărâri); nu doar ce să povestești și ce să ascunzi sub aparențe înșelătoare, ce vine întâi și ce vine la urmă, ce să spui deschis și la ce să faci aluzie, indirect (și acestea sunt hotărâri destul de generale); dar trebuie să iei și mii de hotărâri mai delicate, cum ar fi dacă scrii, în cea de-a treia propoziție de la sfârșitul paragrafului, "albastru" sau "albăstrui"? Sau ar trebui să fie "albastru-pal"? Sau "azuriu"? Sau "albăstrui-regal"? Sau ar trebui cu adevărat să fie "cenușiu-albăstrui"? Şi acest "albastru-cenușiu" trebuie să stea la începutul propoziției sau trebuie să strălucească doar către sfârșit? Ori la mijloc? Sau ar trebui pur și simplu să fie prins în curgerea unei fraze complicate, plină de propoziții subordonate? Sau cel mai bine ar fi să scriu cele două cuvinte, "lumina serii", fără să încerc să o colorez în "albastru-cenușiu" sau " albastru prăfuit" sau cum o mai fi?

Deas hadn’t even exempted himself from the necessity of sacrifice.

all these years like icebergs. I knew it was happening, but sometimes, it’s so easy to rationalize, little sacrifices, giving up who we are bit by bit—that’s what you’re supposed to do in a relationship after all, isn’t it? When every day you give up a piece of yourself for the person you love, you have to ask yourself at some point, who it is they love? Does he even see me?

I don’t think you know how much I love you, Dea. But you will understand soon enough.

Se rugă. Se rugă la Dumnezeu fie să-i dea o iubire care să-i înghită întreaga ființă, fie să o facă îndeajuns de puternică și de indiferentă, încât să nu-i mai pese de lipsa iubirii din viața ei

Love is solar; it radiates.

Din acea perioada datau teoriile lui mai degraba simpliste despre relatia dintre fizicul femeilor si aptitudinile lor pentru dragoste. Nu avea incredere in tipul senzual, muierustile acelea care pareau in stare sa inghita de viu chiar si un caiman, dar care, de obicei, erau cele mai pasive in pat. Tipul lui era cel opus: aschimodiile costelive dupa care nimeni nu se ostenea sa-si intoarca privirea pe strada, din care nu mai ramanea parca nimic cand se dezbracau, care ii starneau mila cand auzea cum le paraie oasele la primul impact, dar care erau in stare sa-i dea gata chiar si pe cei mai plini de vlaga si mai fanfaroni barbati.

Muffled footsteps sounded in the distance. Goldie heard a shout, and the heavy clank of punishment chains. The footsteps came closer. A boy began to sing in a hoarse, adolescent voice. "Awa-a-a-y, across the ocean-a-an, awa-a-a-y, across the sea-a-a-a-." There was a slap, and a yell. The singing stopped, but only for a moment. When it started up again, there were a dozen or more voices, all caterwauling at the top of their lungs. "-I'll go-o-o-o where my heart takes me, where my-y-y-y love waits for me-e-e-e-e." A pause. A furious adult's voice said, "It's not your love that's waiting for you, you little villains, it's the House of Repentance! Deliberate destruction of property, putting the lives of others at risk, oh you're in for it, you are!" Clank clank clank, went the punishment chains. "I’ve be-e-e-e-en away so long, dear, I've tra-a-a-aveled far and wi-i-i-i-i-ide-" sang the voices. Goldie edged along the wall and eased the door open. There was a bustle and a shoving and a clanking, and suddenly the corridor in front of her was full of boys, milling backward and forward, rattling their chains and singing loudly. They were all older than Goldie, but they wore the same gray threadbare smock and leggings. Somewhere in the middle of them were two Blessed Guardians. The smell of burning hung over them all. There was no time to think. Goldie couldn't see Toadspit, but she was sure he must be there somewhere. She whispered a quick "thank you" to Bald Thoke, then she stepped out into the corridor and tucked herself between two of the boys. For a heart-stopping moment the song faltered. The boys on either side of Goldie shot incredulous glances at her- Then they closed smoothly around her and began to sing louder than ever, their voices bouncing off the high ceilings. "Three yea-a-a-a-ars I rowed the galley-y-y-ys, three year-a-a-a-ars I was a sla-a-a-a-ave-." They spilled out into the foyer, a laughing, shouting, singing rabble. The Guardians who led them were shouting too. Only Goldie was silent. She crouched between the tall, raucous boys, her smock blending with theirs, her pulse thundering in her ears. "What's this?" shouted the toad-like Guardian. "Where are you taking them at this time of night?" "Set fire to their beds?" shouted one of the other Guardians. "Don't know what's got into them! Marching them off to Repentance!" "I'll need their names!" "If I-I-I-I-I could turn back time, dea-a-a-a-ar, if I-I-I-I-I-I could start aga-a-a-a-a-in-" "For Great Wooden's sake, we'll give them to you when we come back. I can't bear this appalling racket a moment longer!" And with that, the boys, Goldie and the two Guardians spilled out the front door of Care, across the yard and through the gate.

The Swiss will never be the wild child of Europe; you only have to look at their lovingly tended vegetable patches to see that. But whether they are boring or not most likely depends on the eye of the beholder.

And the dusk in my heart Becomes light When you Look toward me…

The way of surrender is to surrender to the whole, and allowing the whole to direct your life. The ego makes you separated from the whole; the ego makes you isolated from the whole. The way of surrender is to drop all deas about directing your life. It is to become a vehicle for the whole, and simply accept whatsoever the whole offer. It is to become more and more deeply in tune with the whole, with existence, with God. It is to allow the whole to function through you. This creates an inner flowering. For one day take as a meditation to allow the whole to function through you with no direction or effort from your side. Move moment to moment, knowing that the whole is running the whole world, and that the whole will take care of you. The world is so big, there are so many suns, stars and galaxies, and everything is going perfectly well - as long as men do not interfere. Meditate, eat, sleep, relate with friends and just be, and allow the whole to direct you and take care of you.

Everything about his life that wasn’t about being an elite badass was imploding. There seemed to be only one sane option: get the hell away from other human beings. Amundson took a leave of absence from work, bought an Airstream trailer, and leased a parcel of land in the mountains near Santa Cruz. For two months, he lived in the woods and rolled back the tape on the last fourteen years of his life as a SWAT team cop, Army reservist, DEA gunslinger, and husband. He wrote an after-action review of his marriage, Your Wife Is Not Your Sister, a self-critique so detailed and unstinting that it could have been subtitled Confessions of a Knuckle-Dragger. The book, lovingly dedicated to his ex-wife, is filled with recollections of moments when he thought he was justified but later realized his behavior was thoughtless, myopic, toxic. At the end of each chapter are concrete “Action Steps” to prevent fellow knuckle-draggers from repeating his mistakes. It’s been well received in the law enforcement community.

Everything about his life that wasn’t about being an elite badass was imploding. There seemed to be only one sane option: get the hell away from other human beings. Amundson took a leave of absence from work, bought an Airstream trailer, and leased a parcel of land in the mountains near Santa Cruz. For two months, he lived in the woods and rolled back the tape on the last fourteen years of his life as a SWAT team cop, Army reservist, DEA gunslinger, and husband. He wrote an after-action review of his marriage, Your Wife Is Not Your Sister, a self-critique so detailed and unstinting that it could have been subtitled Confessions of a Knuckle-Dragger. The book, lovingly dedicated to his ex-wife, is filled with recollections of moments when he thought he was justified but later realized his behavior was thoughtless, myopic, toxic. At the end of each chapter are concrete “Action Steps” to prevent fellow knuckle-draggers from repeating his mistakes. It’s been well received in the law enforcement community. At the end of his two-month woodland retreat, Amundson realized two things. The first was that it doesn’t matter how much of a firebreather you are if you can’t cut any slack to the important people in your life. The second was that all his macho law-and-order jobs had defined him, and if he wanted to stop being That Guy, he couldn’t work that kind of job.

Era cea de-a zecea mea lege: Soare-răsare, soare-apune, miazăzi sau miazănoapte, nu are nici o însemnătate. Oriîncotro te-ai îndrepta, îngrijește-te doar să prefaci fiecare călătorie într-una lăuntrică. Dacă vei călători înlăuntrul tău, vei putea colinda întreaga lume, cât e de întinsă, și dincolo de ea.

Nici nu-mi trecea prin gând că făceam cea mai obișnuită și cea mai dureroasă greșeală pe care au făcut-o femeile de-a lungul veacurilor: să creadă prostește că pot schimba cu iubirea lor bărbații pe care-i iubesc.

- De ce trebuie să luptăm cu toate? vru să știe Aziz. Spunem tot timpul că ne luptăm cu inflația, ne luptăm cu SIDA, ne luptăm cu cancerul, ne luptăm cu corupția, ne luptăm cu terorismul, chiar și cu kilogramele în plus... Nu avem nici o altă cale de-a face față lucrurilor?

Nu e niciodată prea târziu să te întrebi: „Sunt pregătit să schimb viața pe care o trăiesc? Sunt pregătit să mă schimb pe dinăuntru?” Dacă fie și o singură zi din viața ta e aidoma celei dinainte, este fără îndoială păcat. În fiecare clipă și cu fiecare nouă suflare, trebuie să te simți reînnoit iar și iar. Există o singură cale de-a renaște la o viață nouă: să mori înainte de moarte.

Fiecare învingător e înclinat să creadă că va fi triumfător de-a pururi. Fiecare învins e înclinat să se teamă că va fi înfrânt de-a pururi. Dar amândoi se înșală din aceeași pricină: totul se schimbă în afară de chipul lui Allah.

Dar în șah, ca și în viață, erau mutări pe care le făceai din dorința de-a câștiga și mutări pe care le făceai pentru că așa se cădea.

Dinaintea noastră se întindeau cele șapte trepte de pe Calea Adevărului - șapte „maqamat” prin care trebuie să treacă fiecare eu ca să atingă Unitatea. Prima treaptă e Nafs-ul Decăzut, cea mai înapoiată și mai obișnuită stare de ființare, când sufletul este prins în capcana urmăririi țelurilor lumești. Cele mai multe făpturi omenești sunt împotmolite acolo, zbătându-se și suferind în slujba eului lor, dar socotindu-i mereu pe alții vinovați de nefericirea lor necontenită. Dacă și când un om își dă seama de starea decăzută a eului său, începând să aibă o înrâurire asupra lui, poate să treacă la treapta următoare, care într-un fel este potrivnică celei dinainte. În loc să dea mereu vina pe alții, omul care a ajuns la ceastă treaptă dă vina pe el însuși, uneori până într-acolo încât se disprețuiește. Aici eul se preface într-un Nafs Învinuitor și-și începe astfel călătoria spre curățirea lăuntrică. Pe cea de-a treia treaptă, insul e mai copt la minte și eul se preface într-un Nafs Inspirat. Numai atingând această treaptă, și nicicând înainte, poate să cunoască cineva adevăratul înțeles al cuvântului „lepădare” și să cutreiere prin Valea Cunoașterii. Oricine a ajuns atât de departe va avea și va da dovadă de răbdare, stăruință, înțelepciune și smerenie. Lumea i se va părea nouă și plină de inspirație. Cu toate astea, mulți dintre oamenii care ating cea de-a treia treaptă simt nevoia de-a rămâne aici, pierzându-și voința sau îndrăzneala de-a merge mai departe. Prin urmare, oricât de frumoasă și de binecuvântată ar fi, această treaptă e o capcană pentru cel ce țintește mai sus. Aceia care izbutesc să meargă înainte, ajung în Valea Înțelepciunii și reușesc să cunoască Nafs-ul Senin. Aici eul nu mai e ce era odată, trecând la o treaptă înaltă de știință. Mărinimia, recunoștința și un simțământ de mulțumire neabătut și nepăsător la greutățile vieții sunt cele mai de seamă însușiri care însoțesc pe oricine a ajuns aici. Dincolo de aceasta se întinde Valea Unității. Cei ce se află aici vor fi mulțumiți cu orice împrejurare lăsată de la Dumnezeu. Lucrurile lumești nu au nici o însemnătate pentru ei, deoarece au atins Nafs-ul Mulțumit. Pe treapta următoare, Nafs-ul Mulțumitor, devii un far pentru omenire, împărțind vigoare oricui ți-o cere, învățându-i pe alții și luminându-i ca un adevărat învățător. Uneori, un astfel de om poate avea puteri vindecătoare. Oriunde merge, va schimba cu totul viețile altor oameni. În orice face sau năzuiește să facă, țelul lui cel mai de seamă e să-l slujească pe Dumnezeu slujindu-i pe alții. În cele din urmă, pe cea de-a șaptea treaptă, atingi Nafs-ul Curățit și devii „Insan-i Kâmil”, o ființă desăvârșită. Însă nimeni nu știe prea multe despre această treaptă și, chiar dacă unii - foarte puțini - au știut vreodată, n-au vrut să vorbească despre ea. Treptele înșiruite de-a lungul căii sunt ușor de înfățișat, mai greu e de trecut prin ele. La piedicile care se ivesc în cale se adaugă și faptul că nu există chezășia unei înaintări necontenite. Drumul de la întâia treaptă la ultima nu e câtuși de puțin drept. Te pândește întotdeauna primejdia de-a te prăbuși din nou pe treptele dinainte, uneori chiar de pe o treaptă înaltă până la cea dintâi. Date fiind multele capcane cu care e presărat drumul, nu-i de mirare că în fiecare veac doar câțiva oameni izbutesc să ajungă la ultimele trepte.

Dacă vrei să-ți întărești credința, trebuie să-ți înmoi inima. Pentru ca să-ți fie credința tare ca piatra, inima trebuie să-ți fie moale ca pana. Prin boală, nenorocire, pierdere sau frică, într-un fel sau altul, suntem cu toții puși față în față cu întâmplări care ne învață să devenim mai puțin haini și cârtitori și mai miloși și mărinimoși. Însă unii dintre noi învață lecția și izbutesc să devină mai blânzi, pe când alții sfârșesc prin a deveni și mai cruzi ca înainte. Singura cale de-a ne apropia de Adevăr este aceea de-a ne lărgi inima astfel încât să cuprindă întreaga omenire și să aibă încă loc pentru Iubire.

Propășirea spirituală înseamnă să cunoști lumea în întregime, nu să te înverșunezi asupra anumitor laturi ale ei. Cea de-a treizeci și doua lege spune: Nimic n-ar trebui să stea între tine și Dumnezeu. Nici imamii, nici preoții, nici rabinii sau oricare alți păzitori ai cârmuirii spirituale și religioase. Nici învățătorii spirituali, nici măcar credința ta. Crede în lucrurile pe care le prețuiești și în legile tale, dar nu le înstăpâni peste alții. Dacă frângi întruna inimile oamenilor, orice îndatorire religioasă pe care o îndeplinești nu slujește la nimic. Ține-te departe de toate soiurile de idoli, fiindcă îți vor încețoșa vederea. Allah și numai Allah să fie singurul tău îndrumător. Află Adevărul, dar ai grijă să nu-ți faci un idol din adevărurile tale.

Atât de mare este grija lor pentru orori și răsplăți, mistuiri și roade, îngeri și diavoli, încât în dorința lor de-a ajunge la un viitor care să îndreptățească ceea ce sunt astăzi uită de Dumnezeu! Nu știu oare ce spune una dintre cele patruzeci de legi? Iadul e în acum și aici. La fel și raiul. Încetează să-ți mai faci griji din pricina iadului și să mai visezi la rai, căci sunt amândouă cuprinse chiar înlăuntrul clipei de-acum. De fiecare dacă când ne îndrăgostim, ne înălțăm în rai. De fiecare dată când urâm, pizmuim sau ne înfruntăm cu cineva, ne rostogolim drept în flăcările iadului.

E oare vreun iad mai rău decât chinul pe care îl îndură un om când știe înșăuntrul său că a făcut ceva mârșav, ceva îngrozitor de mârșav? Întrebați-l pe omul acela. O să vă spună ce este iadul. E oare vreun rai mai bun decât fericirea care coboară asupra unui om în acele clipe rare ale vieții când zăvoarele lumii se deschid și simte că stăpânește toate tainele veșniciei și că e pe deplin unit cu Dumnezeu? Întrebați-l pe omul acela. O să vă spună ce este raiul. De ce să ne facem atâtea griji pentru ce va să vină, pentru un viitor închipuit, când clipa de-acum e singura dată când putem simți pe deplin prezența și absența lui Allah în viețile noastre? Fără să fie îmboldiți nici de frica de-a fi pedepsiți în iad, nici de dorința de-a fi răsplătiți în rai, sufiții îl iubesc pe Dumnezeu doar pentru că-l iubesc pe El, curat și firesc, cu nevinovăție și fără tocmeală.

Dar dacă e să mă-ntrebi pe mine, orice loc în care sunt mai mult de doi oameni e hărăzit să devină un câmp de bătălie. Chiar și în vremea Profetului oamenii și-au avut partea lor de vrăjmășii, nu-i așa? Războiul e miezul vieții. Leul sfâșie căprioara, iar vulturii prefac în oase goale ce mai rămâne din leș. Natura e crudă. Pe uscat, pe apă ori în văzduh, pentru fiecare făptură fără deosebire nu e decât o cale de-a rămâne în viață: să fii mai viclean și mai puternic decât cel mai rău dușman al tău. Ca să rămâi în viață trebuie să lupți. Atâta tot.

- (...) Fiecare ființă e slobodă în căutarea lui Allah în care a pornit. E o lege privitoare la asta: Toți am fost zidiți după asemănarea Lui, și totuși fiecare dintre noi a fost zidit deosebit și fără pereche. Nu sunt doi oameni asemenea. Nu sunt două inimi care să bată la fel. Dacă Allah ar fi vrut ca toți oamenii să fie asemenea, i-ar fi făcut astfel. Prin urmare, a nu ține seamă de deosebiri și a le vârî altora în cap gândurile tale cu de-a sila e totuna cu a nu ține seamă de rânduiala sfântă a lui Allah.

Dintr-odată mi-am dat seama că-mi trăiam propria frică și, spre mirarea mea, nu era înfricoșătoare. Nu din pricina fricii de-a fi vătămată în vreun fel îmi fusese oare teamă atâta vreme să părăsesc bordelul? Dacă eram în stare să nu simt teama aceasta de moarte, am înțeles cu inima mărită de bucurie, puteam să plec din gaura asta de șobolan.

O dată pe an oamenii nu le întorc spatele cerșetorilor. Dimpotrivă, caută dinadins unul, cu cât mai nenorocit, cu atât mai bine. Așa de adâncă e nevoia lor de-a arăta cât de milostivi și de darnici sunt, încât nu numai că se bat să ne dea de pomană, dar în acea singură zi aproape că ne iubesc.

Nici el, nici ea nu trebuie să fie perfecți, e nevoie doar să-și dea din când în când câte-un semn care să arate că știu că e greu de trăit cu ei.

Ideal ar fi ca arta să ne dea răspunsurile pe care nu le primim de la oameni.

Stanton touched her lightly. He was no longer an invitus. He had gone freely to the Atrox, but he had never lost his love for Serena. He had kept that feeling safe inside him. He spoke into her dreams. I will have you. She murmured against her pillow and her amulet shot a barrage of rainbows across the room. "So you can sense that I am a threat now." He smiled wickedly. "I'm not, sweet one." She would be so easy to take. The real danger had always been from him. And now he had marked her. No one else could harm her. "Tu es dea, filia lunae," he whispered. He could wait. Her gift only lasted until she was seventeen. Then she would be his.

I still feel a tremendous sense of power in this job. Somewhere, our suspect's waking up, planning out his day, having some coffee. He has no idea he'll be dead or in jail before sundown. God help me, I still love this job, I just can't help it." -- Mauricio Hernandez, DEA Special Agent In Charge (Phoenix Field Office)

Iubirea înseamnă admirație pentru acele calități ale persoanei iubite care promit să ne corecteze slăbiciunile și dezechilibrele; iubirea este o căutare a desăvârșirii. - p.22 Iubirea este, de asemenea, în egală măsură despre slăbiciune, despre felul cum te mișcă fragilitățile și necazurile celuilalt, mai cu seamă când (așa cum se întâmplă în primele zile, nu riscăm deloc să fim considerați răspunzători pentru ele. Faptul că ne vedem persoana iubită disperată și în criză, înlăcrimată și incapabilă să facă față situației, poate să ne ofere certitudinea că, în ciuda calităților, nu este alienant invincibilă. Uneori e și ea derutată și la ananghie, iar când înțeleg asta, sprijinul nostru devine tot mai mare, ne rușinăm mai puțin de propriile noastre inadecvări și ne apropiem mai mult unul de celălalt, uniți de experiența durerii. - pp. 23-24 Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase. Faptul că altcineva își dă seama cine suntem, iar apoi ne oferă deopotrivă compasiune și iertare, scoate în evidență întreaga noastră capacitate de-a avea încredere și de-a dărui. Iubirea este un dividend al recunoștinței față de felul cum deslușește persoana iubită sufletul nostru confuz și tulburat. - p.27 Există, în perioada de început a iubirii, o doză de ușurare fiindcă reușești în fine să dezvălui atât de mult din ceea ce trebuia ținut ascuns de dragul convențiilor. Putem recunoaște că nu suntem atât de respectabili, de sobri, de echilibrați sau de ”normali” pe cât ne consideră societatea. Putem fi copilăroși, inventivi, nesăbuiți, plini de speranță, cinici, fragili și toate la un loc - persoana iubită e capabilă să ne înțeleagă și să ne accepte în toate aceste ipostaze. p.28

La început, atracția sexuală poate părea un fenomen strict fiziologic - rezultatul hormonilor treziți la viață și al stimulării terminațiilor nervoase. Numai că, de fapt, nu e vorba de senzații, ci de idei - dintre care cea dintâi e ideea de acceptare, însoțită de promisiunea că se va pune capăt singurătății și rușinii. - pp.31-32 Vorbim despre excitare, dar lucrul despre care ar trebui să vorbim de fapt este încântarea provocată de faptul că am reușit într-un târziu să ne dezvăluim eurile secrete - și că am descoperit că, departe de-a se îngrozi în fața a ceea ce sunt, îndrăgostiții noștri au ales să răspundă doar prin încurajări și încuviințare. - p.34 Detaliile a ceea ce ne stârnește pot să pară stranii și ilogice, daar dacă le cercetezi atent, observi că poartă în ele ecouri ale calităților pe care am vrea să le vedem la ceilalți, zone de existență teoretic mai sănătoase: înțelegere, compasiune, încredere, unitate, generozitate și cumsecădenie. În spatele multor declanșatoare erotice se găsesc soluții simbolice pentru o parte dintre temerile noastre cele mai mari, precum și aluzii fine la felul cum tânjim după prietenie și înțelegere. - p. 36

Și mai eram sigură de ceva - că regulile transcendenței sunt extrem de clare în privința faptului că nu reușești să te apropii de divinitate nici măcar cu un centimentru atâta timp cât încă te mai agăți fie și de un singur fir de reproș, oricât de seducător ar fi el. Așa cum e fumatul pentru plămâni, tot astfel sunt și resentimentele pentru sufletul omului; chiar și un singur fum e nociv. Cum ar suna o rugăciune în care am cere să ni se dea ura noastră cea de toate zilele? Dacă simțim în continuare nevoia de a învinovăți pe cineva pentru limitările din viața noastră, mai bine renunțăm și ne luăm adio de la Dumnezeu.

Freya îl privea fix, parcă rugându-l să îi dea drumul, pentru că ea nu era capabilă să se tragă din brațele lui, însă el nu avea nicio intenție de acest gen.