De Carte Quotes

Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.

...the most delightful and choicest pleasure is that which is hinted at, but never told.

Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă. Dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă(cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc

-Stii de ce nu pot sfarsi nici o carte? Pentru ca toate eroinele seamana cu tine, si n-am curajul sa te descriu, sa fac literatura din dragostea asta...

La vie est comme un château de cartes. On met un temps infini à le construire, on essaie de poser des bases solides, on monte un étage après l'autre, et puis, un jour, tout s'effondre et quelqu'un les range dans une boîte.

Aimer est une aventure sans carte et sans compas où seule la prudence égare.

Je ne suis pas plus moderne qu'ancien, pas plus Français que Chinois, et l'idée de la patrie c'est-à-dire l'obligation où l'on est de vivre sur un coin de terre marqué en rouge ou en bleu sur la carte et de détester les autres coins en vert ou en noir m'a paru toujours étroite, bornée et d'une stupidité féroce.

Politica mea e arta: îmi plece muzica, pictura; o carte bună înseamnă un lucru de seamă pentru mine.[...]

Y todas las teorías de la libertad, desde Gide a Sartre, no son sino inmoralidades concebidas por solteros irresponsables.

Literatura e un Turn Babel de hartie;fiecare carte o treapta,fiecare biblioteca un etaj.Numai ca literatura are o tinta mai modesta,dar si mai dificila:sa ajunga la inima oamenilor.

The supermarket shelves have been rearranged. It happened one day without warning. There is agitation and panic in the aisles, dismay in the faces of older shoppers.[…]They scrutinize the small print on packages, wary of a second level of betrayal. The men scan for stamped dates, the women for ingredients. Many have trouble making out the words. Smeared print, ghost images. In the altered shelves, the ambient roar, in the plain and heartless fact of their decline, they try to work their way through confusion. But in the end it doesn’t matter what they see or think they see. The terminals are equipped with holographic scanners, which decode the binary secret of every item, infallibly. This is the language of waves and radiation, or how the dead speak to the living. And this is where we wait together, regardless of our age, our carts stocked with brightly colored goods. A slowly moving line, satisfying, giving us time to glance at the tabloids in the racks. Everything we need that is not food or love is here in the tabloid racks. The tales of the supernatural and the extraterrestrial. The miracle vitamins, the cures for cancer, the remedies for obesity. The cults of the famous and the dead.

E așa de trist ca o carte să moară aruncată la gunoi, fără să fi simțit mângâierea unor ochi.

Sînt niște... compozițiuni de fetișcană care e cam tristă în fond, cam nebună și care vrea să filosofeze avînd certitudinea că e genială și că poate ajunge cu mîinile ei încă neformate, încă în creștere, stelele de pe cer.

If the people of Europe had known as much of astronomy and geology when the bible was introduced among them, as they do now, there never could have been one believer in the doctrine of inspiration. If the writers of the various parts of the bible had known as much about the sciences as is now known by every intelligent man, the book never could have been written. It was produced by ignorance, and has been believed and defended by its author. It has lost power in the proportion that man has gained knowledge. A few years ago, this book was appealed to in the settlement of all scientific questions; but now, even the clergy confess that in such matters, it has ceased to speak with the voice of authority. For the establishment of facts, the word of man is now considered far better than the word of God. In the world of science, Jehovah was superseded by Copernicus, Galileo, and Kepler. All that God told Moses, admitting the entire account to be true, is dust and ashes compared to the discoveries of Descartes, Laplace, and Humboldt. In matters of fact, the bible has ceased to be regarded as a standard. Science has succeeded in breaking the chains of theology. A few years ago, Science endeavored to show that it was not inconsistent with the bible. The tables have been turned, and now, Religion is endeavoring to prove that the bible is not inconsistent with Science. The standard has been changed.

I realized the place was awash in noise. The toneless systems, the jangle and skid of carts, the loudspeaker and coffee-making machines, the cries of children. And over it all, or under it all, a dull and unlocatable roar, as of some form of swarming life just outside the range of human apprehension.

Mă inspiră traiectoriile, mersul, deplasarea. Mă inspiră poveștile, din clipa în care nu sunt nimic altceva decât o idee vagă, până în momentul finalului, în care sunt complete, împlinite, și pleacă să se cuibărească într-o minte pregătită să le îmbrățișeze și poate chiar să trăiască pentru ele. Mă inspiră anotimpurile, și în special acele momente în care ele se îmbină, pentru că este vorba tot despre o schimbare, o transformare. Mă inspiră locurile pe care le-am vizitat în perioade diferite din viața mea. Mă inspiră muzica, dar nu ea în sine, ci tot ceea ce simțim noi când o ascultăm; unele dintre cele mai frumoase momente mi se par cele în care realizezi, ascultând același fragment muzical, cât de diferit ești față de ultima dată când l-ai ascultat. Mă inspiră nu cărțile în sine, ci tot acel haos de idei care ți se naște în timp ce înțelegi și simți o carte. Și, firește, mă inspiră oamenii și tot ce au ei neexplicit, neclar, difuz, vag, neînțeles, neacceptat, necunoscut, nemaiîntâlnit, complicat, divers, ciudat, ascuns, nebunesc, rușinos, intens.

Aș fi vrut să fiu un copac sau să am puterea să las viața să-mi crească singură de undeva din burtă sau de sub coaste și să se răspândească apoi prin mâini și prin picioare,prin gât și prin fiecare fir de păr,în orice direcție ar fi vrut ea,ca un trandafir care se cațără pe o casă.Așa aș vrea să mă cațăr pe lume.

Crowds, Scott said. People trudging along wide streets, pushing carts or riding bikes, crowd after crowd in the long lens of the camera so they seem even closer together than they really are, totally jampacked, and I think of how they merge with the future, how the future makes room for the non-achiever, the trudger, the nonagressor, the nonindividual. Totally calm in the long lens, crowd on top of crowd, pedaling, trudging, faceless, sort of surviving nicely.

Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de școală, cine n-a cunoscut această cursă peste obstacole, care e pentru mulți copii învățătura, nu știe ce înseamnă voința, dorința de a străluci la examen.

Desigur, IVar e intelectual, ştie carte multă, dar asta nu face două cepe digerate în ochii mei. Numai calităţile sufleteşti au preţ.

Mama o sa gaseasca pe cineva care o sa scrie o carte despre povestea vietii noastre. O sa se numeasca USA DE FIER SI USA SPRE LIBERTATE.

Tot ce nu are un accent de durere- o privire, o vorbă, o carte sau o voce- mă plictisește de moarte.

- Je ne comprendrais jamais les femmes. - Tu n’as pas besoin de nous comprendre , lui rétorque Jossy. Juste de nous vénérer.

Les grands voyages ont ceci de merveilleux que leur enchantement commence avant le départ même. On ouvre les atlas, on rêve sur les cartes. On répète les noms magnifiques des villes inconnues.

E mana care rupe pagina din carte, e cartea care rupe trairea din viata, e viata care-l rupe pe Dumnezeu din fasha, pe un camp de lupta unde corbii refuza sa se intoarca... 92 DE POVESTI CU CARTI

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.

Citise deja mai mult de jumătate din ea şi povestea o prinsese total.

perceived a cart covered with royal flags coming along the road they were travelling; and persuaded that this must be some new adventure,

I don't give a fistful of ashes!

Nu e carte să înveți Ca viața s-aibă preț ­ Ci trăiește, chinuiește Și de toate pătimește Ș-ai s-auzi cum iarba crește. (Mihai Eminescu - In zadar in colbul scolii)

(...) era vorba despre o carte care ti se lipea de mana, iar ochii refuzau sa se lase invinsi de oboseala numai pentru a continua sa citeasca.

Les levers de soleil sont un accompagnement des longs voyages en chemin de fer, comme les œufs durs, les journaux illustrés, les jeux de cartes, les rivières où des barques s’évertuent sans avancer.

Apoi am refuzat să mă gândesc în urmă și să mai dezgrop oase și singurele amintiri cărora le dădeam voie să se așeze confortabil în mintea mea erau cele bune,adică cele care mă făceau să râd pe dinăuntru.

Des occasions précieuses, des possibilités, des sentiments qu’on ne pourra pas retrouver. C’est cela aussi, vivre. Mais à l’intérieur de notre esprit – je crois que c’est à l’intérieur de notre esprit, il y a une petite pièce dans laquelle nous stockons le souvenir de toutes ces occasions perdues. Une pièce avec des rayonnages, comme dans cette bibliothèque, j’imagine. Et il faut que nous fabriquions un index, avec des cartes de références, pour connaître précisément ce qu’il y a dans nos cœurs. Il faut aussi balayer cette pièce, l’aérer, changer l’eau des fleurs. En d’autres termes, tu devras vivre dans ta propre bibliothèque.

Ceea ce face o carte interesanta e cantitatea de auferinta ce se gaseste in ea.Nu ideile,ci zbuciumul autorului ne atrage: strigatele,tacerile,impasul,zvarcolirile lui,frazele incarcate de insolubil.Ca regula generala,tot ce nu iese din suferinta e fals.

Când eram mică, mă gândeam că te lipești de un om şi vezi dacă te potrivești la cusături. Că ar fi simplu să-ţi dai seama dacă ai fost luat sau nu din trupul ăla. Şi gata. Ce mare lucru? Dar nu e chiar aşa. Că tăieturile se mai și vindecă, iar vindecările nu sunt întotdeauna vreo binefacere. Uite, în cazul androginului, chiar nu sunt deloc. Te destabilizează. Dacă ar fi fost rana proaspătă, gustai din sânge, luai fâşii din carte, legai ligamente şi te uitai la albul osului. Dacă te potriveai, te lipeai la loc. Dar nu. Pui cicatrice lângă cicatrice şi ce să mai găseşti? Că nu există o lege a vindecărilor, un loc în care să fie scris clar cum ai voie să te faci bine. Poate de-aia te faci rău de mult prea multe ori înainte de bine. Poate. Nu mi-e foarte clar.

Am ales o carte bună să citesc. Coperta avea culoarea pielii și era roasă, la colțuri, de gura timpului nemilos. Abia vedeam să citesc ce scria pe ea – am aflat, până la urmă, de pe cotor. Am deschis-o la întâmplare, pătimaș, ca un amant dornic să-și miroasă iubita, înainte de a o cunoaște. După ce i-am simțit parfumul, i-am citit prefața. Fiecare carte avea un miros unic, pe care nu-l regăseai nicăieri, nici măcar la un exemplar identic, provenit de la aceeași tipografie. Fiecare carte păstra amprentele dorințelor cuiva de a o citi, a regretelor, a încercărilor eșuate, dar, mai ales, amprentele impresiilor de la final. Acestea te puteau urmări o viață. O carte o puteai citi de mai multe ori și o puteai vedea de fiecare dată altfel. Era exact același lucru ca momentul în care cunoșteai o femeie: într-un fel o înțelegi la douăzeci de ani și în alt fel o înțelegi la treizeci, patruzeci, cincizeci de ani. La douăzeci de ani e posibil să nu ai răbdare s-o termini și, înainte de a o termina, începi alta. La treizeci de ani o citești în paralel cu alta, încercând să te descoperi pe tine. La patruzeci de ani, dacă ea ți-a lăsat o impresie bună, îi dai o șansă până la final. La cincizeci de ani, știi cine ești și ce îți place – o recitești nostalgic, pe nerăsuflate. Dar ce se întâmplă cu acea carte veche, deschisă pentru prima dată? Din ea se varsă, prin particulele de praf, lacrimi uscate. Acea carte, precum iubita fidelă, are ochi doar pentru tine, iar când ți se deschide – citește-o tandru și cu răbdare, căci te-a așteptat mult.

Qu’est-ce qui définit un home? Quelle est la question que l’on pose en premier a un homme, lorsqu’on souhaite s’informer de son état ? Dans certaines sociétés, on lui demande d’abord s’il est marié, s’il a des enfants ; dans nos sociétés, on s’interroge en premier lieu sur sa profession. C’est sa place dans le processus de production, et pas son statut de reproducteur, qui définit avant tout l’homme occidental.

- Tu réalises que je viens de tout t'expliquer, en te faisant confiance comme tu le souhaitais ? C'est ta seule réaction ? - Tu voulais peut-être que je me jette à tes pieds et que j'embrasse tes bottes pour te remercier de ta généreuse honnêteté ? - Puisque tu le proposes...

Fura cărţile pagină cu pagină şi le reconstituia la adăpost, în apartamentul său, ca un editor clandestin. Fiecare pagină, fiind câştigată printr-un delict, căpăta o valoare simbolică mult mai mare decât dacă ar fi fost lipită şi pierdută printre suratele ei; desprinsă dintr-o carte, şterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare,ea devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărţi reconstituite în preţioasa lui ediţie particulară.

And Lancelot followed her with his eyes and heart until she reached the door; but she was not long in sight, for the room was close by. His eyes would gladly have followed her, had that been possible; but the heart, which is more lordly and masterful in its strength, went through the door after her, while the eyes remained behind weeping with the body.

Tout le monde n'a pas tiré la carte du destin grandiose. Je fais partie de ceux qui permettent aux chanceux de prendre conscience qu'ils le sont.

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul si la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea sa le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muyicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineaţa, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutundeni şi oricând citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin în mână o carte. Îmi e uneori de ajuns să o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri le ţin minte perfect şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, fără să le deschid şi să le ordonez [...]. Pe cele noi le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părasit niciodată. O carte nouă e lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.

Un domn foarte distins avea în biroul lui o bibliotecă enormă, dar goală. Numai în mijloc, pe un raft, se răsfăța singură o carte mare, groasă, frumos legată. Foarte intrigat de ciudățenia asta, un cunoscut îl întrebă: -Ce rost are o bibliotecă atât de mare pentru o singură carte? O consideri oare într-atât de valoroasă, încât nu merită să-i stea alături nicio altă carte? -A..., răspunse zâmbind malițios stăpânul casei, cartea solitară pe care o vezi este Catalogul tuturor cărților pe care le-am împrumutat prietenilor mei și nu mi le-au mai înapoiat!

Fiecare om trebuie să lase ceva în urma lui atunci când moare, așa spunea bunicul meu. Un copil, o carte sau un tablou, o casă, un zid înălțat de mâna lui sau o pereche de pantofi. Sau o grădină. Ceva ce mâna ta a atins în așa fel, încât sufletul tău să aibă unde se refugia atunci când îți sosește ceasul; iar când oamenii se uită la copacul ori la floarea pe care le-ai sădit, tu ești acolo. Nu contează ce faci, spunea bunicul, atâta timp cât schimbi un lucru față de cum era înainte ca tu să-l atingi transformându-l în ceva care să îți semene de îndată ce-ți iei mâna de pe el. Deosebirea dintre omul care doar tunde iarba și un grădinar adevărat constă în atingere, spuse el. Cel care tunde iarba e ca și inexistent, grădinarul va trăi o veșnicie.

¿Qué es lo que define a un hombre? ¿Cuál es la primera pregunta que se le hace a un hombre cuando quieres informarte de su estado? En algunas sociedades le preguntan primero si está casado, si tiene hijos; en las nuestras, se le pregunta en primer lugar su profesión. Lo que define ante todo al hombre occidental es el puesto que ocupa en el proceso de producción, y no su estatuto de reproductor.

Sans doute, rien n’est plus naturel, aujourd’hui, que de voir des gens travailler du matin au soir et choisir ensuite de perdre aux cartes, au café, et en bavardages, le temps qui leur reste pour vivre.

E adevărat, mamă, câ acolo, pe plajă, nisipul îţi arde tălpile? MAMA: N-am fost niciodată acolo, ştii bine. Dar mi s-a spus că soarele mistuie totul. MARTHA: Am citit într-o carte că mistuie şi sufletele. Că face trupurile să strălucească, dar că le goleşte pe dinăuntru. MAMA: Oare asta te face să visezi, Martha? MARTHA: Da. M-am săturat să-mi tot port sufletul cu mine. Ard de nerăbdare să ajung acolo unde soarele ucide toate întrebările.

Le dôme de l'Institut avait une vraie grâce, dut-il convenir un peu malgré lui. Évidemment, donner une forme arrondie à un bâtiment ne pouvait se justifier en aucune manière; sur le plan rationnel, c'était simplement de la place perdue. La modernité était peut-être une erreur, se dit Jed pour la première fois de sa vie. Question purement rhétorique, d'ailleurs: la modernité était terminée en Europe occidentale depuis pas mal de temps déjà.

the minibar cart, even church clocks tolling the hour, de Westertoren, Krijtberg, a dark edge to the clangor, an inwrought fairy-tale sense of doom. By day I sat on the foot of the bed straining to puzzle out the Dutch-language

-Mirările au să-ți treacă ! îl asigură domol Nicolae Apostol. Cu timpul au să-ți treacă, atunci când ai să înțelegi că drumul nostru prin viață nu-i scris, cu o linie dreaptă și neîntreruptă, într-o carte. E plin de ocoluri, de șovăieli, de opriri. De căderi, chiar. Unii au puterea să se ridice. Alții rămân acolo, căzuți. N-avem de ce-i osândi. Dreptul acesta nu-l avem. Cel mult îi putem plânge. [...] -Da ! repetă. Îi putem plânge, dar să nu întârziem prea mult jelindu-i. Viața e aspră. Nu-ți îngăduie să privești înapoi, nici ca să regreți, nici ca să osândești. Privești ca să aduni de acolo puteri vechi și să pornești mai hotărât înainte. Datoriile noastre înainte sînt, și sînt multe...

At five-thirty the rain began to fall in great, heavy drops which bounced off the pavement before they spread out into black spots. At the same time thunder rumbled from the direction of Charenton and an eddy of wind lifted the dust, carried away the hats of passers-by who took to their heels and who, after a few confused moments, were all in the shelter of doorways or under the awnings of cafe terraces. Street pedlars of the Faubourg Saint-Antoine scurried about with an apron or a sack over their heads, pushing their carts as they tried to run. Rivulets already began to flow along the two sides of the street, the gutters sang, and on every floor you could see people hurriedly closing their windows.

De plus en plus, les théories qui tentaient d’expliquer les phénomènes économiques, de prévoir leurs évolutions, lui apparaissaient a peu prés également inconsistantes, hasardeuses, elle était de plus en plus tentée de les assimiler a du charlatanisme pur et simple; il était même surprenant, se disait-elle parfois, qu’on attribue un prix Nobel d’économie, comme si cette discipline pouvait se prévaloir du même sérieux méthodologique, de la même rigueur intellectuelle que la chimie, ou que la physique.

Eu mai curând răsfoiesc decât citesc, să știți, și-mi place răsfoitul la fel de mult ca și cititul, în viața mea am răsfoit de un milion de ori mai mult decât am citit, dar cu răsfoitul am trăit mereu cel puțin la fel de multă bucurie și plăcere intelectuală veritabilă ca și cu cititul. E totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, cel care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic, spunea el. E mai bine să citim douăsprezece rânduri dintr-o carte cu maximă intensitate și să pătrundem către totalitate, cum s-ar zice, decât să citim toată cartea ca cititorul obișnuit, care la sfârșit știe la fel de puțin despre cartea citită ca și pasagerul din avion despre peisajul deasupra căruia zboară. El nu-i percepe nici măcar contururile. Așa citesc astăzi oamenii totul, în fugă, citesc tot și nu pricep nimic. Eu pășesc într-o carte și mă cufund cu totul în ea, gândiți-vă la o pagină sau două dintr-o lucrare filosofică, de parcă aș păși într-un peisaj, în natură, într-o formațiune statală, pe vreun colț al planetei, dacă vreți, cu totul și cu totul și nu doar cu jumătate din puteri și cu jumătate de inimă, pătrund în acest colț al pământului ca să-l cercetez și apoi, după ce l-am cercetat cu toată temeinicia de care sunt în stare, să conchid asupra întregului. Cine citește totul, n-a priceput nimic, spunea el. Nu-i nevoie să-l citești pe Goethe în întregime, nici pe Kant în întregime, și nici pe Schopenhauer nu-i nevoie să-l citești în întregime, câteva pagini din Werther, câteva pagini din Afinități elective, iar la sfârșit știm mai mult despre ambele cărți decât dacă le-am fi citit de la început până la sfârșit, ceea ce ne-ar priva în orice caz de plăcerea cea mai pură. Dar pentru această autolimitare drastică e nevoie de atâta curaj și de atâta forță spirituală, încât doar rareori le găsești, iar noi înșine le găsim rareori; omul care citește este lacom în modul cel mai dezgustător, și precum acel ce devorează carnea, își strică stomacul și sănătatea și capul și toată existența spirituală.

L-am sărutat și l-am iubit,fiindcă mă găsise în afara cetății și apoi mă ajutase să îmi construiesc eu una,fără să ceară nimic înapoi și mai știam că avea să fie cu mine multă,multă vreme apoi,poate până la sfârșit și că,oriunde m-aș fi aflat și cu oricine,el avea să îmi păzească somnul.

Ce gânduri s‑or fi încrucișând oare în căpușoarele cele blonde, așa de drăgălaș învăluite în gazul și muselina cart fluturau în bătaia vântului? Ce vor fi gândind oare privind la convoiul acela de umbre negre, care se strecurau tăcute și cucernice pe cărarea șerpuită de la biserica din deal?...

Sunt încărcat cu amintiri ca un măr, în toamnă. Scuturați pomul și, dacă nu cad destule fructe, dați cu pietre în el, sau, și mai bine, loviți-i fiecare creangă cu prăjina. Pentru mine, amintirile sunt o grea povară. Iau de pe inima mea o parte din această povară cu fiecare carte pe care o scriu.

Love can thus be responsible for veritable geological upheavals of the mind. In that of M. de Charlus, which a few days earlier had resembled a plain so uniform that as far as the eye could reach it would have been impossible to make out an idea rising above the level surface, there had suddenly sprung into being, hard as stone, a range of mountains, but mountains as elaborately carved as if some sculptor, instead of quarrying and carting away the marble, had chiselled it on the spot, in which there writhed in vast titanic groups Fury, Jealousy, Curiosity, Envy, Hatred, Suffering, Pride, Terror and Love.

Viaţa omului n-ar trebui să fie scrisă pe atatea petice de hartie risipite. Viaţa e un jurnal legat, iar uneori înţelegi o carte de la prima pagină. Nu poţi fi silit să-ţi faci datoria pentru o pagină care n-are legătură cu cele dinainte. Nu poţi fi implicat ori de cîte ori cineva e gata să moară de foame

Julian, locul acesta este o taină, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care a scris-o și sufletul celor care au citit-o, au trăit și au visat cu ea. De fiecare dată când o carte ajunge în mâinile altcuiva, de fiecare dată când altcineva îți lasă privirea să alunece pe paginile ei, un spirit crește și se face tot mai puternic. Când bunicul tău m-a adus aici, cu mulți ani în urmă, locul acesta era deja vechi. Poate că e la fel de vechi ca orașul însuși. Nimeni nu știe exact de când există sau cine l-a creat. O să-ți spun ce mi-a spus și mie bunicul tău. Când piere o bibliotecă sau se închide o librărie, când o carte dispare în noianul uitării, cei care știm de existența acestui loc, paznicii lui, facem tot ce trebuie pentru ca ea să ajungă aici. În locul acesta cărțile de care nu-și mai amintește nimeni, cărțile pierdute în negura timpului, continuă să trăiască, așteptând ca într-o bună zi să ajungă din nou în mâinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. La librăria noastră vindem cărți noi și cumpărăm cărți vechi, dar în realitate cărțile nu au stăpân. Fiecare carte de aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum ne mai are doar pe noi, Julian. Vei putea păstra secretul acesta?

Am crezut întotdeauna că nu poți vorbi despre lucrurile care spun ceva cu adevărat despre tine. Nu față-n față cu celălalt. De-asta scriu în loc să vorbesc. Când ești față-n față, ochi în ochi cu aproapele tău... abia atunci simți zidul de nestrăbătut dintre mințile voastre („cum arată albastrul tău?”, „cum pot simți durerea ta de măsele?”). De asta oamenii și-au spus lucrurile importante prin cărți, căci orice carte presupune o absență, dintr-o parte sau din cealaltă: când e scrisă, lipsește cititorul. Când e citită, lipsește scriitorul. Dispar astfel greața și abjecția de-a pune față-n față judecătorul și condamnatul.

Viața mea depinde de droguri, în momentul ăsta. Trebuie să mă droghez, ca să simt că trăiesc. Altfel, sunt la fel ca de obicei... În momentul ăsta simt că orice aș face, nu trebuie să mă gândesc la persoana care am fost eu cândva. Acea persoană murise odată cu toată fericirea mea. Când crezusem că fusesem salvată și că pot reveni la viața mea normală, realizeasem că de fapt fericirea mea depinde de el și numai de el și că întoarcerea mea la vechea persoană e doar o iluzie eternă la care aș putea doar să visez. Dar totuși, în seara de revelion, la ora 02:45, tristă și cu mult THC în plămâni, eu mă gândesc la chestia asta.

Dă-mi un roman bun sau o carte de memorii, niște ceai și un loc confortabil să mă ghemuiesc și sunt în Paradis. Îmi place să trăiesc în gândurile altei persoane; mă minunez de legătura pe care o simt cu oamenii care prind viață în pagină, indiferent de cât de diferite sunt condițiile lor față de ale mele. Nu doar simt că-i cunosc pe acești oameni, ci mă înțeleg mult mai bine pe mine însămi. Cunoștințe, informații, învățături, inspirație, putere, toate acestea și multe altele sunt oferite de o carte bună. Nu-mi pot imagina unde aș fi sau cine aș fi fără lectură (..) Cărțile sunt pentru mine o modalitate de evadare. Astăzi, consider că a citi o carte bună e un privilegiu sacru, o posibilitate de a fi oriunde îmi doresc. Este modul preferat de a-mi petrece timpul. Știu cu adevărat că cititul lărgește orizontul. Îți dezvăluie și îți oferă acces la orice poate pricepe mintea ta. Cel mai mult îmi place faptul că lectura oferă posibilitatea de a avea aspirații mari. Și de a continua să progresezi.

Sunt întotdeauna de o nervozitate extremă. Asta mă face să nu pot fi niciodată potolit. Fiziceşte, nu-mi găsesc locul. Am ticuri. Îmi mişc mâinile şi picioarele până când adorm. Ideea acestei nervozităţi mi-o accentuează încă. Intelectual, sar tot aşa de la un gând la altul. Când vorbesc, sunt deseori incoerent, fiindcă mintea mea, fugind prea repede, nu are timpul să întârzie şi să se explice faţă de ceilalţi. Astfel, nu mă pot niciodată bucura de moment. Nu pot savura pe încetul developarea lui. N-am putut citi niciodată o carte pe îndelete, în muzică, trăiesc mai ales din aşteptarea notei următoare. Este ca şi cum la Luvru, în faţa Giocondei, ai tresări pentru Crivelli.

Les souvenirs n’appartiennent qu’à ceux qui ont su vivre les instants de leur vie. Ils prennent leur place dans un album de photos et racontent une histoire. Quand l’existence n’a été qu’une attente, on ne possède que les cartes postales adressées par nos regrets de lieux où nous ne sommes pas allés de personnes que nous n’avons pas connues.

On songe au mot d'Esprit: Je ne me consolerois jamais de mourir. Dans un monde où tout va à la mort, la mort est le fond. C'est sur lui que se dressent les femmes seules dans l'insomnie, les enfants qui regardent et les cires qui fondent. La beauté des regards et des mains, des corps, des lumières qui se portent sur eux, des couleurs qui les vêtent, des pourpoints et des socques, des vielles et des cartes à jouer, des verres et des livres, des doigts qui s'avancent et qui se tendent, est faite de la mort. La beauté est une flamme de chandelle dans la tristesse, dans l'argent, dans le mépris, dans la solitude. Dans la nuit. Une haleine d'enfant la courbe; un souffle la menace; le vent définitif l'éteint.

Emanuel, mulțumind pentru carte, fu mirat că nu vede nicăieri vreo bibliotecă sau măcar vreun volum. ― Ah, nu-mi plac cărțile!... O carte nu e nimic, nu este un obiect, spuse Isa. E ceva mort... care conține lucruri vii... ceva ca un cadavru intrat în putrefacție în care foșnesc mii și mii de gândaci. Toate cărțile le țin în odaia de alături a îngrijitoarei mele, într-o ladă sub pat.

În carne şi oase, prietenii se schimbă mereu, iar entuziasmele dintr-o anumită parte a vieţii pălesc odată cu trecerea timpului, făcând loc altor entuziasme împărtăşite cu prieteni noi. Într- un fel, acelaşi lucru e valabil şi pentru cărţi. Cu siguranţă, există şi momente când o carte care ne inspirase în copilărie, recitită după mulţi ani, îşi pierde atracţia vie şi ne apare ca un simplu cadavru al cărţii pe care ne-o amintim. Însă cea mai mare diferenţă dintre prieteni şi cărţi este aceea că în timp ce prietenii se schimbă, cărţile rămân la fel. Adu - nând praful, neglijată într- un colţ de bibliotecă, o carte îşi păstrează cu încăpăţânare caracterul şi filozofia. În definitiv, citită sau nu, acceptând-o sau refuzând-o, noi putem schimba o carte doar prin atitudinea noastră în privinţa ei, şi nimic mai mult.

Mais quelle étrange leçon de géographie je reçus là! Guillaumet ne m'enseignait pas l'Espagne; il me faisait de l'Espagne une amie. Il ne me parlait ni d'hydrographie, nie de populations, ni de cheptel. Il ne me parlait pas de Guadix, mais des trois orangers qui, près de Guadix, bordent un champ : " Méfie-toi d'eux, marque-les sur ta carte... " Et les trois orangers y tenaient désormais plus de place que la Sierra Nevada. Il ne me parlait pas de Lorca, mais d'une simple ferme près de Lorca. D'une ferme vivante. Et de son fermier. Et de sa fermière. Et ce couple prenait, perdu dans l'espace, à quinze cents kilomètres de nous, une importance démesurée. Bien installés sur le versant de leur montagne, pareils à des gardiens de phare, ils étaient prêts, sous leur étoiles, à porter secours à des hommes. (Terre des Hommes, ch. I)

De-ar ramâne din mine o carte subtire, Pulbere gri în coperti de racoare, Narile câinelui tau s-o respire, Umbra din sufletul tau s-o masoare. Tu sa te miri de-asa simple cuvinte Ce ti se urca pe mâini în tacere, Sfânt sa le-atingi de obrazul fierbinte Pâna ce noaptea-napoi ti le cere. Eu m-am culcat într-o pagina alba. Trist, întunericul se urca în cesti. Îndata n-o sa se mai vada nimica… Tu la ce te gândesti?

La difficulté, c'est qu'il ne suffit pas exactement de vivre selon la règle. En effet vous parvenez (parfois de justesse, d'extrême justesse, mais dans l'ensemble vous y parvenez) à vivre selon la règle. Vos feuilles d'imposition sont à jour. Vos factures, payées à la bonne date. Vous ne vous déplacez jamais sans carte d'identité (et la petite pochette spéciale pour la carte bleue!..). Pourtant, vous n'avez pas d'amis.

Cine ma va lecui de cumplitul meu "Bildungstrieb"? Pe cine sa fac vinovat de pasiunea mea pentru "carti",de a acumula,de a sti,de a strange nimicuri despre orice?Prefer,pentru comoditate,sa pun aceste cusururi pe seama originilor mele:iesit dintr-un popor pentru care analfabetismul era realitatea dominanta,nu sunt oare,prin curiozitatea mea insatiabila,un fenomen de reactie? Sau,mai curand,nu trebuie sa platesc pentru toti strabunii mei in ochii carora exista o singura carte,cea numita de ei cartea,adica Biblia? E in acelasi timp placut si umilitor sa ma gandesc ca in urma cu cateva generatii ai mei erau niste salbatici,niste bastinasi.Juridic vorbind,erau niste sclavi,obligati sa nu stie nimic;eu insa ma simt obligat za stiu totul:de aceea citesc orice,pana-ntr-acolo ca nu mai am timp pentru propriile mele elucubratii.Le neglijez ca sa vad ce au spus ceilalti.Consumul de carti nu este egalat la mine decat de consumul de alimente: intr-adevar,mi-e foame permanent si nimic nu ma satura-nici cand mananc,nici cand citesc.Bulimia si abulia merg mana-n mana.Trebuie sa devor ca sa simt ca exist,ca sa fiu.Imi amintesc ca in copilarie,uneori,mi se intampla sa mananc singur cat toata familia.Asadar o veche nevoie de a ma linisti prin hrana,de a gasi certitudini printr-un act bestial,de a scapa prin ceva precis,animalic,de ezitarile,de vagul si indecizia in care traiesc.Cand vad un caine sau un porc repezindu-se la mancare,il inteleg ca pe un frate.Si cand ma gandesc ca de luni de zile lecturile mele au drept tema principala renuntarea si ca,dintre toate cartile,le prefer pe cele de filozofie hindusa. Cartile pe care le citesc cu cel mai mare interes trateaza despre mistica si despre dietetica.Sa fie vreun raport intre ele? Neindoielnic,in masura in care mistica implica asceza-aceasta nefiind in esenta decat o chestiune de regim.

Et celui de la charrette reste plongé dans ses pensées Tout comme une personne privée de force et de défense Contre Amour qui le maintient sous sa juridiction ; Sa méditation est d'une intensité telle Qu'il perd le sens de lui−même ; Il ne sait pas s'il existe ou s'il n'existe pas, Il ne se rappelle pas son nom, Il ne sait pas s'il est armé ou non, Il ne sait pas où il va, ni d'où il vient ; Il ne se souvient de rien, Hormis d'une seule chose, et, à cause d'elle, Il a mis les autres choses en oubli ; Il pense tant à cette seule chose Qu'il n'entend, ne voit ni ne comprend rien. (Et cil de la charrete panse Con cil qui force ne desfanse N'a vers Amors qui le justise ; Et ses pansers est de tel guise Que lui meïsmes en oblie, Ne set s'il est, ou s'il n'est mie, Ne ne li manbre de son non, Ne set s'il est armez ou non, Ne set ou va, ne set don vient ; De rien nule ne li sovient Fors d'une seule, et por celi A mis les autres en obli ; A cele seule panse tant Qu'il n'ot, ne voit, ne rien n'antant.)

Nous allons te parler de gens qui vivaient en notre temps, soit il y a plus de cent ans, et ne sont guère plus pour toi que des noms inscrits sur des croix inclinées ou des pierres tombales fissurées. D'une vie et de souvenirs qui ont disparu en vertu de l'implacable loi du temps. En cela, nous allons le changer. Nos paroles sont telles des brigades de sauveteurs qui jamais ne renoncent à leur quête, leur but est d'arracher des événements passés et des vies éteintes au trou noir de l'oubli et cela n'a rien d'une petite entreprise, mais il se peut aussi qu'elles glanent en chemin quelques réponses et qu'elles nous délivrent de l'endroit où nous nous tenons avant qu'il ne soit trop tard. Contentons-nous de cela pour l'instant, nous t'envoyons ces mots, ces brigades de sauveteurs désemparées et éparses. Elles sont incertaines de leur rôle, toutes les boussoles sont hors d'usage, les cartes de géographie déchirées ou obsolètes, mais réserve-leur tout de même bon accueil. Ensuite, nous verrons bien. (p. 4)

Încă nu sunt convinsă totuși că viața mea privată poate să-i intereseze pe cititori. Am tradus cândva o carte a lui Raymond Federman care se chema ”Celor pe care i-ar putea interesa”. Ei bine, mă adresez acum celor pe care i-ar putea interesa. Le ofer conținutul de viață al acestor pagini. Celor pe care nu i-ar putea interesa le promit că, atâta timp cât voi mai fi pe lume, ca să vă citez din nou, domnule Paraschivescu, voi încerca să le ofer, în schimb, traduceri interesante. Și acolo mă vor găsi tot pe mine.

Je suis encore un homme jeune, et pourtant, quand je songe à ma vie, c’est comme une bouteille dans laquelle on aurait voulu faire entrer plus qu’elle ne peut contenir. Est-ce le cas pour toute vie humaine, ou suis-je né dans une époque qui repousse toute limite et qui bat les existences comme les cartes d’un grand jeu de hasard ? Moi, je ne demandais pas grand-chose. J'aurais aimé ne jamais quitter le village. Les montagnes, les bois, nos rivières, tout cela m’aurait suffi. J’aurais aimé être tenu loin de la rumeur du monde, mais autour de moi bien des peuples se sont entretués. Bien des pays sont morts et ne sont plus que des noms dans les livres d’Histoire. Certains en ont dévoré d’autres, les ont éventrés, violés, souillés. Et ce qui est juste n’a pas toujours triomphé de ce qui est sale. Pourquoi ai-je dû, comme des milliers d’autres hommes, porter une croix que je n’avais pas choisie, endurer un calvaire qui n’était pas fait pour mes épaules et qui ne me concernait pas? Qui a donc décidé de venir fouiller mon obscure existence, de déterrer ma maigre tranquillité, mon anonymat gris, pour me lancer comme une boule folle et minuscule dans un immense jeu de quilles? Dieu? Mais alors, s’Il existe, s’Il existe vraiment, qu’Il se cache. Qu’Il pose Ses deux mains sur Sa tête, et qu’Il la courbe. Peut-être, comme nous l'apprenait jadis Peiper, que beaucoup d’hommes ne sont pas dignes de Lui, mais aujourd’hui je sais aussi qu’Il n'est pas digne de la plupart d’entre nous, et que si la créature a pu engendrer l’horreur c’est uniquement parce que son Créateur lui en a soufflé la recette.

Je m'étonne encore une fois de la nudité de la vie des hommes : les douches toutes ouvertes, les corps exposées à l'inspection et à la comparaison, l'affichage public des parties privées. dans quel but ? A quel souci de se rassurer cela correspond-il ? Exhiber sa carte, regardez, tous, tous est en ordre, je suis à ma place. Pourquoi les femmes n'ont-elles pas à se prouver entre elles qu'elles sont bien des femmes ? Une manière de déboutonnage, de simple vérification de la fente de l'entre-cuisse, tout aussi désinvolte. Un reniflage de chien.

Aţi admis fornicaţia promiscuă, atât. Dar nu dragostea, nu contactul firesc, nu aţi renunţat la orgoliul din mintea voastră şi nici la abandonarea instinctelor. Deloc. Vă agăţaţi de voinţa voastră conştientă. Orice lucru trebuie să fie tot timpul expressément voulu. Iar legăturile exclusiv mintale. Viaţa trebuie trăită, nu ca în mijlocul unei lumi de oameni vii, ci ca şi cum ar fi o amintire solitară, o fantezie şi o meditaţie. O masturbare fără sfârşit, ca şi lunga şi oribila carte a lui Proust. Asta-i viaţa superioară. Sau, cu alte cuvinte, un termen eufemic pentru începutul morţii.(Mark Rampion)

Lecturile Autodidactului mă pun în încurcătură întotdeauna. Brusc, îmi revin în minte numele ultimilor autori pe care i-a consultat: Lambert, Langlois, Larbaletrier, Lastex, Lavergne. Dintr-o străfulgerare am înţeles metoda Autodidactului: se instruieşte în ordine alfabetică. Il contemplu cu un fel de admiraţie. Cîtă voinţă îi trebuie ca să realizeze încetul cu încetul, cu încăpăţînare, un proiect atît de vast? Într-o zi, acum şapte ani (mi-a mărturisit că studiază de şapte ani) a intrat cu mare pompă în această sală. A parcurs cu privirea nenumăratele cărţi care acoperă pereţii şi probabil a spus, asemenea lui Rastignac: «Intre noi doi acum, Cunoaştere omenească!» S-a dus apoi să ia prima carte din primul raft de la extrema dreaptă; a deschis-o la prima pagină cu un sentiment de respect şi de teamă, însoţit cu o hotărîre de neclintit. Astăzi se află la L. A trecut deodată de la studiul coleopterelor la cel al teoriei cuantelor. A citit tot; a înmagazinat în capul lui jumătate din ce se ştie despre partenogeneză, jumătate din argumentele împotriva vivisecţiei. În urma lui, înaintea lui, e un univers. Şi se apropie ziua cînd va spune, închizînd ultimul volum din ultimul raft de la extrema stîngă: «Şi acum?»

And now, O kind-hearted reader, I feel myself constrained, in the telling of this little story, to depart altogether from the principles of story telling to which you probably have become accustomed and to put the horse of my romance before the cart. There is a mystery respecting Mr and Mrs Peacocke which, according to all laws recognised in such matters, ought not to be elucidated till, let us say, the last chapter but two, so that your interest should be maintained almost to the end, -- so near the end that there should be left only space for those little arrangements which are necessary for the well-being, or perhaps for the evil-being, of our personages. It is my purpose to disclose the mystery at once, and to ask you to look for your interest, -- should you choose to go on with my chronicle, -- simply in the conduct of my persons, during this disclosure, to others. You are to know it all before the Doctor or the Bishop, -- before Mrs. Wortle or the Hon Mrs Stantiloup, or Lady De Lawle. You are to know it all before the Peacockes become aware that it must necessarily be disclosed to any one. It may be that when I shall have once told the mystery there will no longer be any room for interest in the tale to you. That there are many such readers of novels I know. I doubt whether the greater number be not such. I am far from saying that the kind of interest of which I am speaking – and of which I intend to deprive myself, -- is not the most natural and the most efficacious. What would the ‘Black Dwarf’ be if every one knew from the beginning that he was a rich man and a baronet? – or ‘The Pirate,’ if all the truth about Norna of the Fitful-head had been told in the first chapter? Therefore, put the book down if the revelation of some future secret be necessary for your enjoyment. Our mystery is going to be revealed in the next paragraph, -- in the next half-dozen words. Mr and Mrs Peacocke were not man and wife.

Amsterdam, I dreamed about my mother for the first time in years. I’d been shut up in my hotel for more than a week, afraid to telephone anybody or go out; and my heart scrambled and floundered at even the most innocent noises: elevator bell, rattle of the minibar cart, even church clocks tolling the hour, de Westertoren, Krijtberg, a dark edge to the clangor, an inwrought fairy-tale sense of doom. By day I sat on the foot of the bed straining to puzzle out the Dutch-language news on television (which was hopeless, since I knew not a word of Dutch) and when I gave up, I sat by the window staring out at the canal with my camel’s-hair coat thrown over my clothes—for I’d left New York in a hurry and the things I’d brought weren’t warm enough, even indoors. Outside, all was activity and cheer. It was Christmas, lights twinkling on the canal bridges at night; red-cheeked dames en heren, scarves flying in the icy wind, clattered down the cobblestones with Christmas trees lashed to the backs of their bicycles. In the afternoons, an amateur band played Christmas carols that hung tinny and fragile in the winter air. Chaotic room-service trays; too many cigarettes; lukewarm vodka from duty free. During those restless, shut-up days, I got to know every inch of the room as a prisoner comes to know his cell. It was my first time in Amsterdam; I’d seen almost nothing

Viaţa şi visele sunt filele uneia şi aceleiaşi cărţi. Lectura ei coerentă înseamnă viaţa reală. Dar de fiecare dată, după ce s-a-ncheiat ora (ziua) destinată citirii şi a venit vremea repausului, adesea mai răsfoim plictisiţi câte-o carte, deschizând-o la o pagină sau alta, în dezordine şi incoerent; de multe ori este vorba despre o pagină deja citită sau una încă necunoscută, dar e-ntotdeauna din aceeaşi carte. E-adevărat, o filă citită separat n-are nici o legătură cu lectura integrală şi consecventă, însă astfel ea nu este cu mult mai prejos decât aceasta dacă ne gândim că, în ansamblul ei, şi o lectură consecventă începe şi se termină tot pe nepregătite şi, prin urmare, poate fi privită doar ca o singură pagină mai mare.

Il eut même le temps de comparer les mérites respectifs de l'une et de l'autre et de faire ce choix sans conséquence pratique que font presque toujours les hommes en regardant les femmes. Darenski, qui cherchait à mettre la main sur le commandant de l'armée, qui se demandait si celui-ci lui donnerait les chiffres dont il avait besoin, qui se demandait où il pourrait trouver à manger et à dormir, qui aurait aimé savoir si la division où il devait se rendre n'était pas trop éloignée et si la route qui y menait n'était pas trop mauvaise, Darenski, donc, eut le temps de se dire pour la forme (mais quand même pas seulement pour la forme): 'Celle-là!' Et il advint qu'il n'alla pas chez le chef de l'état-major mais resta à jouer aux cartes.

It is hard to imagine the extent to which this anxiety agitated the Baron’s mind, and by the very fact of doing so had momentarily enriched it. Love can thus be responsible for veritable geological upheavals of the mind. In that of M. de Charlus, which a few days earlier had resembled a plain so uniform that as far as the eye could reach it would have been impossible to make out an idea rising above the level surface, there had suddenly sprung into being, hard as stone, a range of mountains, but mountains as elaborately carved as if some sculptor, instead of quarrying and carting away the marble, had chiselled it on the spot, in which there writhed in vast titanic groups Fury, Jealousy, Curiosity, Envy, Hatred, Suffering, Pride, Terror and Love.

DOAMNA SMITH, Pompierului: Încă una, căpitane. POMPIERUL: Oh, nu, e prea târziu. DOMNUL MARTIN: Spuneţi totuşi. POMPIERUL: Sunt prea obosit. DOMNUL SMITH: Haideţi, de dragul nostru. DOMNUL MARTIN: Vă rog. POMPIERUL: Nu. DOAMNA MARTIN: Aveţi o inimă de gheaţă. Ne-aţi pus pe jar. DOAMNA SMITH, cade la picioarele lui, plângând sau nu: Vă implor. POMPIERUL: Fie. DOMNUL SMITH, la urechea Doamnei Martin: A acceptat! Iar o să ne plictisim. DOAMNA MARTIN: Fir-ar să fie! DOAMNA SMITH: Ghinion. Am exagerat cu politeţea. POMPIERUL: Guturaiul. „Cumnatul meu avea un văr primar din partea tatălui, al cărui unchi din partea mamei avea un cumnat al cărui bunic din partea tatălui se recăsătorise cu o tânără din partea locului al cărei frate întâlnise într-una din călătoriile lui o fată de care se îndrăgostise până peste urechi şi cu care a avut un fiu care s-a însurat cu o farmacistă curajoasă, nimeni alta decât nepoata unui şef de cart anonim din marina britanică, al cărui tată adoptiv avea o mătuşă care vorbea spaniola la perfecţie şi era, poate, una dintre nepoatele unui inginer mort în tinereţe, la rândul lui nepotul unui podgorean ale cărui vii dădeau un vin mediocru, dar care avea un verişor, om la casa lui, plutonier, al cărui fiu luase de nevastă pe-o tânără tare drăguţă, divorţată, al cărei prim soţ era fiul unui sincer patriot care a ştiut să-i bage în cap uneia din fiicele lui pofta de căpătuială, iar ea a luat de bărbat un vână-tor care-l cunoscuse pe Rotschild, şi al cărui frate, după ce-a schimbat mai multe meserii, s-a însurat şi a avut o fată al cărei străbunic era sfrijit şi purta nişte ochelari primiţi de la un văr de-al lui, cumnatul unui portughez, fiul natural al unui morar, nu prea sărac, al cărui frate de lapte luase de nevastă pe fiica unui fost medic de ţară, la rândul lui frate de lapte cu fiul unui lăptar, el însuşi fiul natural al unui alt medic de ţară, însurat de trei ori la rând, a cărui a treia soţie..." DOMNUL MARTIN: Am cunoscut-o pe-a treia lui soţie, dacă nu mă-nşel. Mânca pui într-un viespar. POMPIERUL: Nu-i aceeaşi. DOAMNA SMITH: SSSSt! POMPIERUL: Cum spuneam, deci: „... a cărui a treia soţie era fiica celei mai bune moaşe de prin partea locului şi care, rămasă văduvă în tinereţe..." DOMNUL SMITH: Cazul soţiei mele! POMPIERUL: „... s-a recăsătorit cu un geamgiu tare vesel din fire care-i făcuse fetei şefului de gară un copil care-şi croise un drum în viaţă..." DOAMNA SMITH: Drum de fier... DOMNUL MARTIN: Ba drum de fiere. POMPIERUL: „Şi luase de nevastă o zarzavagioaică de brânzeturi al cărei tată avea un frate, primar într-un orăşel, care luase de nevastă pe-o învăţătoare blondă al cărei frate, pescar de coastă..." DOMNUL MARTIN: Coasta lui Adam? POMPIERUL: „... luase de nevastă pe-o altă învăţătoare blondă care se chema tot Mărie, al cărei frate se-nsurase cu altă Mărie, tot o învăţătoare blondă..." DOMNUL SMITH: Dacă e blondă, nu poate fi decât Mărie. POMPIERUL: „... şi-al cărei tată fusese crescut în Canada de-o bătrână, nepoata unui popă a cărui bunică făcea uneori, iarna, la fel ca toată lumea, guturai.

Lo aveva accolto nella sua vita senza riserve. Non gli aveva chiesto rinunce. Gli aveva aperto la casa, l’ufficio, perfino le carte del lavoro. Un altro, al posto suo, e soprattutto lui stesso, pensava, avrebbe fatto i salti di gioia. Invece Livio si sentiva privato di una cosa importante. Ad ogni incontro con lei si accorgeva di dipendere un altro po’ dalla sua bocca chiusa, da quel secondo posto accettato con naturalezza. Come se la certezza che l’assetto della sua vita non fosse minacciato da Dorina, invece di rassicurarlo, gli mettesse dentro l’inquietudine. Quante volte, nel salutarla per andarsene, la guardava cercandole uno straccio di rancore. Quanto avrebbe dato per un’alzata di sopracciglia, una smorfia da niente. Per non sentirsi addosso quella ridicola infelicità.

Tata profeţeşte, în continuare, aghezmuind cu pensula de vopsea. Zice că dacă au desfiinţat Şcoala Blajului, azi-mâine - or să desfiinţeze şi Biserica Unită, cine să-i împiedice, ba chiar o să le sară în ajutor Sfânta Biserică Ortodoxă, crezînd că astfel are să întoarcă la turmă oiţele rătăcite la 1700... Mai zice tata ce-a mai zis, că vrem, nu vrem, greco-catolicii ardeleni ne-au învăţat carte - din păcate nu ăi pe noi, Basarabenii, căzuţi sub Ruşi. Ne ţine tata, pentru a nu ştiu câta oară, conferinţă cu Şcoala Ardeleană şi zice că, de n-ar fi fost papistaşii Maior, Micu, Şincai, şi în ziua de azi ar fi moţăit Românul la umbră turcească, neînstare să se apere măcar de muştele care-i intrau în gură; ar fi pirotit şi-acum pe ceardac, pufăind din narghilè şi horpăind, în somn, din cahfè...

All night the fighting had been furious, with no let-up. Fur and Freedom Fighters had battled against flaming shafts with their bare paws and sand. Four lay dead and three wounded. Smoke-grimed and bleary-eyed, they had plucked burning arrows from the wood, strung them on their bows and returned them to stick blazing in the gates of Marshank. The javelin supply was depleted, one shaft being retained for each creature in the event that paw-to-paw combat would be their final stand. There were still plenty of rocks to sling, Keyla and Tullgrew taking charge of the slingers whilst Ballaw managed a frugal breakfast. The hare sat wearily against one of the sandbanks that had been shorn up either side of the cart, Rowanoak slumped beside him. Both were singed and smoke-grimed. Rowanoak drank half her water, passing the rest on to Brome, who distributed it among the wounded. The badger wiped a sandy paw across her scorched muzzle. ‘Well, Ballaw De Quincewold, what’s to report?’ The irrepressible hare wiped dust from his half-scone ration and looked up at the sky. ‘Report? Er, nothin’ much really, except that it looks like being another nice sunny day, wot!’ A flaming arrow extinguished itself in the sand close by Rowanoak. She tossed it on to a pile of other shafts waiting to be shot. ‘A nice day indeed. D’you think we’ll be around to see the sunset?’ Without waiting for an answer, she continued, ‘I wonder if that owl – Boldred, wasn’t it – I wonder if she ever managed to get through to this Martin the Warrior creature.’ Ballaw picked dried blood from a wound on his narrow chest. ‘Doesn’t look like it, does it? No, old Rowan me badger oak, I think the stage is all ours and it’ll be our duty to give the best performance we can before the curtain falls for the last time.

Cei ce aleargă după nemurire scriind cărţi nu se deosebesc prea tare de oratori. Cu toţii îmi sunt îndatorati până peste cap, dar de inspirat îi inspir mai cu seamă pe scriitorii de flecuşteţe şi istorioare. Căci autorii care prin opere miezoase aspiră la preţuirea puţinilor oameni înzestraţi cu judecată îmi par mai degrabă vrednici de milă decât de invidie. Îşi storc veşnic creierii, adaugă, schimbă, taie, pun la loc, se întorc, îndreaptă, citesc în stânga şi-n dreapta. Veşnic nemulţumiţi de roadele muncii lor, lucrează nouă sau zece ani la o carte. Şi cu ce se aleg după atâtea cazne şi trude; după atâtea nopti în care n-au gustat dulceaţa somnului? Cu cea mai deşartă şi mai uşuratică răsplată de pe lume, preţuirea câtorva cititori. Şi asta nu-i tot, căci mârjirea lor are şi urmări neplăcute. Sănătate, bunăstare, tihnă, se duc pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de toate plăcerile vieţii, ajung urduroşi, traşi la faţă, sfrijiţi, ba adesea şi orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrâneţea le este timpurie şi, copleşiţi de toate relele de soiul ăsta, mor înainte să le vină sorocul. Şi toate acestea le înfruntă scriitorii înţelepţi doar de dragul laudelor a încă trei ori patru prăpădiţi asemenea lor. Dimpotrivă, fericit autorul ce intră sub aripa mea ocrotitoare! El nu cunoaşte munca pe brânci şi chinul, scrie tot ce-i trece prin cap, pune pe hârtie tot ce visează noaptea cu mintea-i înfierbântată. Nu şterge şi nu îndreaptă nimic, încredinţat că va avea mai mulţi admiratori de va scrie gogomănii mai mari, pe gustul gloatei neghioabe şi neştiutoare. Ce-i pasă dacă rarii învăţaţi şi oamenii cu judecată îl citesc şi îl dispreţuiesc? Fluierăturile a două sau trei persoane cu capul pe umeri nu vor fi oare înăbuşite de aplauzele tunătoare ce răsună din toate părţile?

Sans doute, rien n'est plus naturel, aujourd'hui, que de voir des gens travailler du matin au soir et choisir ensuite de perdre aux cartes, au café, et en bavardages, le temps qui leur reste pour vivre. Mais il est des villes ou des pays où les gens ont, de temps en temps, le soupçon d'autre chose. En général, cela ne change pas leur vie. Seulement, il y a eu le soupçon et c'est toujours cela de gagné. Oran, au contraire, est apparemment une ville sans soupçon, c'est-à-dire une ville tout à fauit moderne. Il n'est pas nécessaire, en conséquence, de préciser la façon dont on s'aime chez nous. Les hommes et les femmes, ou bien se dévorent rapidement dans ce qu'on appelle l'acte d'amour, ou bien s'engagent dans une longue habitude à eux. Entre ces deux extrêmes, il n'y a pas souvent de milieu. Cela non plus n'est pas original. A Oran comme ailleurs, faute de temps et de réflexion, on est bien obligé de s'aimer sans le savoir.

Qui vous le dit, qu’elle (la vie) ne vous attend pas ? Certes, elle continue, mais elle ne vous oblige pas à suivre le rythme. Vous pouvez bien vous mettre un peu entre parenthèses pour vivre ce deuil… accordez-vous le temps. *** Parce que ҫa me fait plaisir. Parce que je sais aussi que l’entourage peut se montrer très discret dans pareille situation, et que de se changer les idées de temps en temps fait du bien. Parce que je sais que vous aimez la montagne et que vous n’iriez pas toute seule. *** Oui. Si vous perdez une jambe, ҫa se voit, les gens sont conciliants. Et encore, pas tous. Mais quand c’est un morceau de votre cœur qui est arraché, ҫa ne se voit pas de l’extérieur, et c’est au moins aussi douloureux… Ce n’est pas de la faute des gens. Ils ne se fient qu’aux apparences. Il faut gratter pour voir ce qu’il y a au fond. Si vous jetez une grosse pierre dans une mare, elle va faire des remous à la surface. Des gros remous d'abord, qui vont gifler les rives, et puis des remous plus petits, qui vont finir par disparaître. Peu à peu, la surface redevient lisse et paisible. Mais la grosse pierre est quand même au fond. La grosse pierre est quand même au fond. *** La vie s’apparente à la mer. Il y a les bruit des vagues, quand elles s’abattent sur la plage, et puis le silence d’après, quand elles se retirent. Deux mouvement qui se croissent et s’entrecoupent sans discontinuer. L’un est rapide, violent, l’autre est doux et lent. Vous aimeriez vous retirer, dans le même silence des vagues, partir discrètement, vous faire oublier de la vie. Mais d’autres vague arrivent et arriveront encore et toujours. Parce que c’est ҫa la vie… C’est le mouvement, c’est le rythme, le fracas parfois, durant la tempête, et le doux clapotis quand tout est calme. Mais le clapotis quand même Un bord de mer n'est jamais silencieux, jamais. La vie non plus, ni la vôtre, ni la mienne. Il y a les grains de sables exposés aux remous et ceux protégés en haut de la plage. Lesquels envier? Ce n'est pas avec le sable d'en haut, sec et lisse, que l'on construit les châteaux de sable, c'est avec celui qui fraye avec les vagues car ses particules sont coalescentes. Vous arriverez à reconstruire votre château, vous le construirez avec des grains qui vous ressemblent, qui ont aussi connu les déferlantes de la vie, parce qu'avec eux, le ciment est solide.. *** « Tu ne sais jamais à quel point tu es fort jusqu’au jour où être fort reste la seule option. » C’est Bob Marley qui a dit ҫa. *** Manon ne referme pas violemment la carte du restaurant. Elle n’éprouve pas le besoin qu’il lui lise le menu pour qu’elle ne voie pas le prix, et elle trouvera égal que chaque bouchée vaille cinq euros. Manon profite de la vie. Elle accepte l’invitation avec simplicité. Elle défend la place des femmes sans être une féministe acharnée et cela ne lui viendrait même pas à l’idée de payer sa part. D’abord, parce qu’elle sait que Paul s’en offusquerait, ensuite, parce qu’elle aime ces petites marques de galanterie, qu’elle regrette de voir disparaître avec l’évolution d’une société en pertes de repères.

Ea luă loc la pian, în timp ce el se aşeză în faţa focului care ardea frumos în chemineu, şi începu să cânte pentru el. Indiferent, în timp ce melodia invada camera amestecându-se cu zgomotul produs de troznetul butucilor care ardeau, Duncan simţi cum îl cuprinde liniştea. Când tânăra femeie se opri din cântat, el îşi regăsise calmul. - Spune-mi, tot mai vrei să fugi? întrebă ea. - Nu, dumneavoastră ştiţi foarte bine că vreau să continui să fac ceva important ... ceva foarte important în medicină. - Cu adevărat? munca aceasta te interesează. - Cu pasiune! Iar dumneavoastră, dumneavoastră cântaţi minunat! - Este foarte necesar pentru degetele mele. Asta le face să fie puternice şi suple. Nu uita că sunt chirurg. - Aproape am uitat. Cu toate că numele pe care îl purtaţi îmi este cunoscut. Există un doctor Geisler foarte cunoscut în Austria, doctorul Ana Geisler. A scris o carte extraordinară despre chirurgia modernă. Este cumva o rudă de a dumneavoastră? - Nu chiar ... pentru simplul motiv că sunt chiar eu doctorul Ana Geisler!

Paris,” a Seventh Army soldier wrote his wife. “It was wonderful, but I slept on the floor because the bed was just too much like sleeping in butter.” A woman working for the OSS described fleets of vélos, odd contraptions like “canvas-covered bathtubs and drawn or propelled by motorcycles or bicycles,” carting around GIs “who little count the cost in their exuberance at being alive.” The writer Simone de Beauvoir concluded that “the easygoing manner of the young Americans incarnated liberty itself.” Troops packed movie theaters along the Champs-Élysées, and two music halls featured vaudeville shows. Post Number One of the American Legion served hamburgers and bourbon, and bars opened with names intended to entice the homesick, like The Sunny Side of the Street and New York. Army special services organized activities ranging from piano recitals to jitterbug lessons, while distributing thousands of hobby kits for sketching, clay modeling, and leather craft. The Bayeux Tapestry, long tucked away for safekeeping, reemerged in an exhibit at the Louvre, with the segment depicting the Norman defeat of the Anglo-Saxons in 1066 tactfully

Quelle est la première chose que je faisais quand, retour d'une plongée dans la géhenne du Bengla-Desh, je rentrais souffler un peu, dans l'autre Bengale, à Calcutta ? Je fonçais au siège du Times of India pour voir, dans les éditions du journal que j'avais manquées, les cartes indiquant les mouvements de troupe, donc le sens de la bataille que j'avais vécue de l'intérieur et à laquelle j'avais l'impression de n'avoir, du coup, rien compris.(...) Stendhal a raison. le point de vue de Fabrice est un point de vue partiel, en effet. Obtus. Inintelligent. Mais voilà. C'est le seul. Il n'y en a pas d'autre. Il n'y a rien de plus à voir dans la réalité des guerres que cet enfer absurde où l'on se demande en permanence où l'on est, où l'on va, d'où viennent les obus, qui les tire et ce que sont devenues les belles vertus héroïques chantées par la littérature de guerre. Fabrice n'a peut-être rien compris. Mais c'est tout ce qu'il y avait à comprendre. C'est l'essence même de la guerre que de donner ce sentiment d'incompréhensible chaos, d'absurdité, de juxtaposition de points de vue idiots, aveugles, fermés les uns sur les autres. (ch. 43 Le théorème de Stendhal)

Oamenii au tendința de-a devaloriza imaginația care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Și o clădire apare mai întâi în imaginația constructorului, apoi pe hârtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depășit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf. Îți povestesc situații, îți reproduc conversații petrecute între patru ochi, îți citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare și lipsă de pudoare decât dacă ți-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ți-ar povesti o carte, o piesă, un film. Mi se pare, mie mi se pare, ciudată și inexplicabilă tendința majorității de a-și devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el - în cel mai fericit caz, cu ironie - ca și când o fază depășită n-ar mai face parte din viața lor, din viață-n general, ca și când ar fi o piesă detașabilă pe care-o azvârli, și gata. Și mai este ceva tot atât de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea. Cât de puțin se cunosc oamenii! Își disprețuiesc, își minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă - față de ei înșiși, în primul rând - de bucăți din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul și sufletul lor la un moment dat, și-n schimb le cer altora să rămână ca o stâncă, neschimbați, neschimbători ca un mit. Câtă superficialitate e-n om!

For most of our history, walking wasn’t a choice. It was a given. Walking was our primary means of locomotion. But, today, you have to choose to walk. We ride to work. Office buildings and apartments have elevators. Department stores offer escalators. Airports use moving sidewalks. An afternoon of golf is spent riding in a cart. Even a ramble around your neighborhood can be done on a Segway. Why not just put one foot in front of the other? You don’t have to live in the country. It’s great to take a walk in the woods, but I love to roam city streets, too, especially in places like New York, London, or Rome, where you can’t go half a block without making some new discovery. A long stroll slows you down, puts things in perspective, brings you back to the present moment. In Wanderlust: A History of Walking (Viking, 2000), author Rebecca Solnit writes that, “Walking, ideally, is a state in which the mind, the body, and the world are aligned, as though they were three characters finally in conversation together, three notes suddenly making a chord.” Yet in our hectic, goal-oriented culture, taking a leisurely walk isn’t always easy. You have to plan for it. And perhaps you should. Walking is good exercise, but it is also a recreation, an aesthetic experience, an exploration, an investigation, a ritual, a meditation. It fosters health and joie de vivre. Cardiologist Paul Dudley White once said, “A vigorous five-mile walk will do more good for an unhappy but otherwise healthy adult than all the medicine and psychology in the world.” A good walk is anything but pedestrian. It lengthens your life. It clears, refreshes, provokes, and repairs the mind. So lace up those shoes and get outside. The most ancient exercise is still the best.

Dintre toate lipsurile studentului, cea dintîi şi cea mai de seamă era fără îndoială lipsa de respect faţă de tatăl lui. De altfel şi bătrînul era adesea plicticos de n-avea pereche. In primul rînd era peste măsură de curios, în al doilea rînd nu-l lăsa să înveţe, pentru că trăncănea într-una şi punea întrebări prosteşti — lipsite cu totul de temei şi, în cele din urmă, mai venea uneori şi beat. Fiul îşi dezvăţa încetul cu încetul părintele de aceste păcate, adică de dorinţa de a-şi vîrî nasul pretutindeni şi de a trăncăni verzi şi uscate, şi, în sfîrşit, izbuti să-l facă pe bătrîn să-l asculte ca pe un oracol şi să nu deschidă gura fără îngăduinţa lui. Bietul bătrîn nu mai contenea să se minuneze şi să se bucure de Petenka al lui (aşa-i spunea el). Cînd venea să-l vadă, era întotdeauna sfios şi îngrijorat, neştiind pesemne cum o să-l primească fiul şi nu îndrăznea multă vreme să-i calce pragul; dacă mă nimerea pe mine prin apropiere, mă descosea pe puţin vreo douăzeci de minute, întrebîndu-mă cum e cu Petenka al lui? Dacă-i sănătos, în ce ape se scaldă şi dacă nu lucrează cumva la ceva cu totul deosebit ? Şi ce anume face : scrie, citeşte sau cugetă ? Dacă-l îmbărbătam şi-l linişteam îndeajuns, bătrînul îşi lua în cele din urmă inima în dinţi şi intra tiptil-tiptil, deschizînd încetinel uşa, prin care vîra mai întîi capul; dacă vedea că băiatul lui nu se supără şi-i face un semn, trecea binişor în odaie, îşi lepăda paltonaşul şi pălăria — veşnic boţită, găurită şi cu marginile rupte — le atîrna în cuier, cu multă băgare de seamă şi fără zgomot; apoi se aşeza într-un colţ, pe scaun, tot atît de încetişor şi-l mînea din ochi pe Petenka al lui, prinzîndu-i toate mişcările şi căutînd să ghicească în ce toane e. Dacă Petenka nu era cît de cît în apele lui şi bătrînul o vedea, se ridica numaidecît şi spunea : «Eu, Petenka, numai aşa... am trecut doar pentru o clipă. Să vezi... am fost departe şi dacă am trecut pe aici, am intrat să mă odihnesc». Apoi îşi lua tăcut şi supus paltonaşul şi pălăria ponosită, deschidea iar uşa fără zgomot şi pleca, cu un zîmbet silit, ca să înăbuşe durerea strînsă în suflet şi să nu i-o arate fiului. Dar cînd se-ntîmpla ca fiul să-şi primească bine tatăl, acesta nu mai ştia ce să facă de bucurie. Mulţumirea i se citea pe faţă, în purtări, în mişcări. De cîte ori îi vorbea băiatul, bătrînul se sălta puţin de pe scaun şi-i răspundea încet, slugarnic, aproape cu evlavie, căutînd să întrebuinţeze vorbele cele mai alese, adică cele mai caraghioase. Dar, hotărît lucru, vorbirea frumoasă nu prea era de el: se încurca şi se fîstîcea în aşa hal, că nu ştia ce să mai facă cu mîinile şi ce să se facă el singur, şi multă vreme după ce isprăvea, mai bolborosea pentru el răspunsul cuvenit, căutînd parcă să-şi îndrepte greşeala. Dacă izbutea să răspundă cum trebuie, bătrînul se umfla în pene, îşi îndrepta pe rînd jiletca, cravata şi haina şi lua înfăţişarea unui om care-şi cunoaşte preţul. Uneori prindea atîta curaj, îndrăzneala lui mergea atît de departe, că se ridica încet de pe scaun, se apropia de raftul cu cărţi, îşi alegea o carte şi citea pe loc cîte ceva, aşa, la nimereală. Toate astea le făcea cu un sînge rece şi o nepăsare prefăcută, de parcă ar fi avut libertatea să umble întotdeauna în voie prin cărţile fiului său, de parcă ar fi fost obişnuit de cînd lumea cu vorba mîngîietoare a acestuia. Eu însă am văzut odată cu ochii mei cum s-a speriat bietul de el, cînd Pokrovski l-a rugat să nu mai pună mîna pe cărţi. Bătrînul s-a fîstîcit, s-a grăbit, a pus cartea de-a-ndoaselea, apoi a dat să-şi îndrepte greşeala, a întors-o, dar a băgat-o cu cotorul înăuntru; şi toate astea le făcea zîmbind, înroşindu-se şi căutînd să şteargă, cum se pricepea mai bine, urmele fărădelegii.

LA VACHE ENRAGÉE DE GEORGE ORWELL La începutul anului 1935, editura Gallimard își propune să prezinte cititorilor francezi pe scriitorul George Orwell, cu ocazia traducerii primei sale cărți La Vache enragée. Lui Panait Istrati i se trimite textul romanului, cules și pus în pagină la tipografie. El nu cunoștea opera lui Orwell și prefața pe care o scrie este numai pe baza lecturii acestei cărți. De aceea și aprecierile se referă la „lumea lui Orwell” în comparație cu vagabonzii întâlniți de Istrati în drumurile sale. Prefața a plăcut la Gallimard și însoțește debutul lui Orwell în fața cititorului francez. Ea a fost păstrată în toate reeditările acestei cărți, de atunci încoace. La noi, această prefață a rămas necunoscută până acum trei ani, când a fost tradusă și publicată de harnicul istoric literar Marin Bucur, însoțită și de o prezentare foarte competentă și densă, din care ne permitem să reproducem: „Apărută în 1935, în traducere franceză la editura Gallimard, La vache enragée era nu numai primul roman al lui Orwell, dar și primul tradus într-o limbă străină. Prezentarea scriitorului englez, un necunoscut atunci în Anglia, o face Panait Istrati. Am putea spune că Panait Istrati îl descoperă Europei pe Orwell, așa cum la rândul său fusese descoperit de Romain Rolland. La vache enragée corespunde în substanță și stil cu însăși literatura lui Panait Istrati. Era o carte-reportaj autobiografic prin «azilurile» de noapte și de zi ale Parisului și ale Londrei, în cea mai curată descendență și moștenire gorkiană. (…) Romanul lui Orwell era pentru Istrati «o operă rarisimă în vemea noastră», în primul rând prin «absența totală a frazeologiei literare». Scriitorul român îl descoperea cu adevărat pe Orwell, și în același timp își făcea propriul testament literar. Prefața la romanul La vache enragée (datată «București, martie 1935», deci cu o lună înainte de a muri) este și ultima sa credință literară. Destinul, măcar acum generos, a făcut ca scrierea de adio a lui Istrati să fie în același timp și actul de recunoaștere a unuia dintre scriitorii cardinali ai conștiinței umane contemporane. Prefața lui Istrati la cartea lui Orwell este, simbolic, un testament literar, ea fiind în același timp și postfața la propria sa operă (…). Probabil că însuși Orwell va fi apreciat că cel care putea să înțeleagă și să facă pe alții să-l înțeleagă era atunci în Europa Panait Istrati. În orice caz, Prefața lui Istrati prefigurează o continuitate în afirmarea puterii adevărului literaturii în vremurile moderne. Cum romanul lui Orwell va apare la Paris, după moartea lui Panait Istrati, noul botez literar era și un act de proprie resurecție, arătând oamenilor nu rănile primite de la ei, ci dragostea care continua să le-o poarte, căci condiția literaturii depindea vital de condiția umană.

moi je suis fâché contre notre cercle patriarcal parce qu’il y vient toujours un homme du type le plus insupportable. Vous tous, messieurs, le connaissez très bien. Son nom est Légion. C’est un homme qui a bon coeur, et n’a rien qu’un bon coeur. Comme si c’était une chose rare à notre époque d’avoir bon coeur ; comme si, enfin, on avait besoin d’avoir bon coeur ; cet éternel bon coeur ! L’homme doué d’une si belle qualité a l’air, dans la vie, tout à fait sûr que son bon coeur lui suffira pour être toujours content et heureux. Il est si sûr du succès qu’il néglige tout autre moyen en venant au monde. Par exemple, il ne connaît ni mesure ni retenue. Tout, chez lui, est débordant, à coeur ouvert. Cet homme est enclin à vous aimer soudain, à se lier d’amitié, et il est convaincu qu’aussitôt, réciproquement, tous l’aimeront, par ce seul fait qu’il s’est mis à aimer tout le monde. Son bon coeur n’a même jamais pensé que c’est peu d’aimer chaudement, qu’il faut posséder l’art de se faire aimer, sans quoi tout est perdu, sans quoi la vie n’est pas la vie, ni pour son coeur aimant ni pour le malheureux que, naïvement, il a choisi comme objet de son attachement profond. Si cet homme se procure un ami, aussitôt celui-ci se transforme pour lui en un meuble d’usage, quelque chose comme un crachoir. Tout ce qu’il a dans le coeur, n’importe quelle saleté, comme dit Gogol, tout s’envole de la langue et tombe dans le coeur de l’ami. L’ami est obligé de tout écouter et de compatir à tout. Si ce monsieur est trompé par sa maîtresse, ou s’il perd aux cartes, aussitôt, comme un ours, il fond, sans y être invité, sur l’âme de l’ami et y déverse tous ses soucis. Souvent il ne remarque même pas que l’ami lui-même a des chagrins par-dessus la tête : ou ses enfants sont morts, ou un malheur est arrivé à sa femme, ou il est excédé par ce monsieur au coeur aimant. Enfin on lui fait délicatement sentir que le temps est splendide et qu’il faut en profiter pour une promenade solitaire. Si cet homme aime une femme, il l’offensera mille fois par son caractère avant que son coeur aimant le remarque, avant de remarquer (si toutefois il en est capable) que cette femme s’étiole de son amour, qu’elle est dégoûtée d’être avec lui, qu’il empoisonne toute son existence. Oui, c’est seulement dans l’isolement, dans un coin, et surtout dans un groupe que se forme cette belle oeuvre de la nature, ce « spécimen de notre matière brute », comme disent les Américains, en qui il n’y a pas une goutte d’art, en qui tout est naturel. Un homme pareil oublie – il ne soupçonne même pas –, dans son inconscience totale, que la vie est un art, que vivre c’est faire oeuvre d’art par soi-même ; que ce n’est que dans le lien des intérêts, dans la sympathie pour toute la société et ses exigences directes, et non dans l’indifférence destructrice de la société, non dans l’isolement, que son capital, son trésor, son bon coeur, peut se transformer en un vrai diamant taillé.

Am ranit si am fost ranit, Apoi am vrut sa invat si am invatat ca asta nu se termina niciodata daca vrei sa fii om." "...ce-i care-si ascund adevarata natura risca sa uite de ea si sfarsesc prin a fi altcineva." " - Ti-e dor de trecut? - Da. - De ce? - Trecutul e sigur. Acolo nu mi se mai poate intampla nimic. - Eu iubesc prezentul. - De ce? - E imprevizibil. - Vezi? Suntem diferiti... Ce iubesti la mine? - Tot ce nu pot fi eu..." " - Pai si...iertati-ma.. din ce traiti? - Am copii, - Ah.. Misto. Pai si cu ce v-ati ocupat? Ce meserie aveati? - M-am ocupat cu fericirea." "Mama ta este aici si acolo. Mama ta este viata si inainte de viata." "Copiii sunt mai aproape de Dumnezeu, pentru ca ei nu se indoiesc. Indoiala vine cu varsta. ...Oare unde ne pierdem harul? Unde se rupe firul care, odata intrerupt naste indoiala? Sunt multe raspunsuri, stiu. Prea multe corecte, niciunul adevarat." "Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata se va aseza sub voi si va va ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta." "Poate ca iubirea e atunci cand, dupa ce ai stins lumina la baie si ti-ai vazut ochii obositi in oglinda, alti ochi ii privesc pe ai tai de undeva din intunericul apropiat. Si esti impacat cu asta si nu mai tanjesti dupa nimic altceva." "Intelegerea nevoilor reale ale persoanei iubite, asta este pariul unei relatii. Sa mergi adanc in sufletul celui langa care traiesti si sa nu transformi o relatie intr-o mecanica a sabloanelor..." "Iubirea incepe cu intrebari simple pe care le rostim si sfarseste cu intrebari la fel de simple pe care nu le punem niciodata." " - Da' de ce nu-si spun nimic? Stau asa lipiti si-si amesteca mainile... - Sunt la inceput, astia doi. Abia s-au cunoscut. N-au curaj sa-si spuna lucruri si lasa mainile sa vorbeasca pentru ei." "Cel mai frumos lucru al dumnezeirii este ca Dumnezeu se afla si in sufletele celor care il contesta, fara ca acestia sa i se poata opune." "Ati vazut filmele alea in care oamenii, ca sa se razbune, mai trag niste gloante in cadavrul dusmanului lor, desi stiu ca acesta e mort? Ei bine, oricate gloante ai descarca in cadavrul unei iubiri pierdute, n-o sa-ti potolesti setea..." "Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la poalele lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece, vei mai fi uitat putin cate putin... Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.