Ca(sa) Quotes

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi si ti-as saruta talpa piciorului, nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea, de teama sa nu-mi strivesti sarutul?

- Esti nebuna? - Sunt, da, nebuna. Si vreau sa fii si tu nebun ca mine, sa fim doi nebuni, care se iubesc la nebunie...

Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti.

Cum ar fi putut sa imi treaca prin minte ca el va fi inceputul tragediei mele de mai tarziu?

Şi a găsit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut, deşi nu l-a mai văzut niciodată.

Trebuie sa te departezi putin de tine ca sa te poti apropia de ceilalti.

cand simti ca s-a terminat,nu accepta virgula.Pune punct si da-ti alta sansa.

Fericirea care s-a dus mă sufocă, pentru ca e tot durere.

E atat de dificil sa fii si sensibila, si mandra. Ca sa nu suferi trebuie sa fii sau una, sau alta. Nu, in orice caz, si una, si alta.

Trebuie sa-i sperii din cand in cand pe oameni ca sa-si pretuiasca viata. Ea nu s-a speriat. Si voia monede de durere. Stia despre ele. Stia sa geama cand cadeau stele. Poate ar fi trebuit s-o opresc... Eh, n-are cum sa ajunga departe cu monedele alea.

Ca sa inteleg Iadul, a trebuit mai intai sa trec prin el

Acum, n-am incotro: trebuie sa-ti marturiesesc ceva important: mi-a intrat in cap ca sunt frumoasa.

Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveţi ceva. Învaţă-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit aşa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soţia. Dar am simţit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.

Din acest moment, nu iti mai cer nimic. O sa ajung la mal singura. Nu mai rezist in larg. Am inghetat si tu spui ca e cald

...un adevarat medic aproape niciodata nu cere ajutorul altui medic. Pentru ca sunt dureros de constienti de cat de putin stie cineva sa vindece bolnavii.

Uneori cuvintele nu trebuie sa existe,caci,daca exista,strica.Uneori vorbesti fara cuvinte. Uneori cuvintele ranesc pentru ca se revolta. Uneori cuvintele trebuie sa taca,sa faca liniste si sa asculte cum vorbeste tacerea.Uneori cuvintele se rostogolesc in saruturi si nu se mai numesc vorbe,ci taina.

Dictatorul e de meserie cizmar, diploma scoalara si-a cumparat-o. Nu stie nici sa scrie nici sa citeasca, spune mama, e mai prost ca noaptea. Dar noaptea nu ucide, spune tata.

Desigur, viata [...] e, pentru un scriitor tanar, o prada care nu cedeaza daca nu stii de unde sa apuci.

Unii dintre noi trebuie sa ramana realisti, pentru ca altii sa-si poata lua iluziile in serios.

-Stii de ce nu pot sfarsi nici o carte? Pentru ca toate eroinele seamana cu tine, si n-am curajul sa te descriu, sa fac literatura din dragostea asta...

Singur, atat de singur ca, de mult uitat-am sa mai fac deosebire intre mine, si-ntre lucruri.

De cati oameni fericiti ai nevoie in jurul tau ca sa fii fericit?

Amandoi erau tineri si din amandoi muscase pretimpuriu viata. Ii insemnase cu un tainic si abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea cand privirile lor s-au intalnit, in sfarsit, li s-a parut ca se cautau dintotdeauna si ca s-au gasit.

Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.

Vreau sa iubesc ceea ce esti,nu ceea ce imi arati ca esti.Daca nu stiu cum esti,cum sa te iubesc?Poti sa imi construiesti cate masti vrei si poti sa ma tii cat de departe vrei de tine,dar sufletul meu nu se va intalni cu al tau ,ci cu al mastilor prin care vrei sa respiri.Minciuna e ca o doza de diazepam. Da senzatia ca rezolva,dar nu rezolva nimic.

Orice marioneta are suflet. Doar ca trebuie sa stii sa i-l descoperi. Se gaseste poate, la fel ca la oameni, in interior.Cu siguranta insa ca unii vor dori sa-i dea un alt nume...

Pana la urma, nu exista cadou mai bun pentru o fata decat acela ca un barbat care ii traverseaza viata sa o faca, pe alocuri, fericita.

Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe;

Era linistitor sa stiu ca seara nu voi mai trai.

Cred ca am gresit, ca am pierdut, intr-un anumit moment, legatura cu femeia pe care o iubeam. Iar acum nu am nevoie decat de-o harta, vreau sa ma duc la ea

Desi este stiintific recunoscut faptul ca este imposibil pentru o fiinta umana sa traiasca fara somn si aiba mintea clara, totusi, studentii la medicina, ingroziti ignorau in mod patologic acest fapt. Cofeina ii ajuta, desigur, si multi masurau noaptea cu ajutorul numarului cestilor de cafea

Cand eu o sa fac migrena de la mirosul de crini, si o sa te trimit sa ii muti in alta camera, stiu ca tu o sa spui da, dar de fapt, o sa inchizi geamul si o sa ne sufoci de frumos

Na ca mi-a slabit vederea. Te rogi atata timp sa ti se arate Dumnezeu si cand ai ajuns langa El, nu-L mai vezi.

Cine sa te vindece de tine? O tînara fata? Dar cine-i darnic pîna la jertfa, ca sa-ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, sa se-ncumete la o povara ce n-o presimte?

Nu toti barbatii vor iubi asa. Nu toti barbatii stiu sa alinieze cuvinte care sa devina versuri spre a vorbi despre femeia pe care o iubesc - dar le simti privirea si un fel anume de a se purta cu ea care-ti spune tot. Ii ador pe barbatii care vad la femeilor lor amanunte sublime, care observa mici si rafinate detalii pe care le iubesc ca pe intreg. In afara de sani, fund, picioare si buze, femeile norocoase au privilegiul, din partea barbatilor lor, de a fi admirate pentru felul in care-si trec mana prin par...pentru cat sunt de frumoase cand gatesc si fredoneaza balade rock...pentru pielea si aroma lor...sau pentru zambetul fierbinte cu care-i intampina mereu...pentru felul ciudat in care se ung cu creme si mirodenii de femeie...sau pentru glezna impecabila..pentru modul adorabil in care stau bosumflate superficial, asteptand sarutul de impacare...pentru linistea din glas...sau pentru tinuta lor cand merg pe strada...pentru felul in care converseaza cu prietenii si pentru bunatatea lor...pentru cat de sexy sunt cu samponul in ochi...pentru cat de fragile sunt cand plang...pentru cat de frumos isi iubesc barbatii si cum stiu sa aiba grija de ei...

Ne blocam de mici in niste idei fixe si ne aliniem altora si mai gresite ca ale noastre, ca, nu-i asa, cine mai are timp astazi de analize profunde, de cunoastere mai pe-ndelete?...Toti ne pricepem la pus etichete, toti stim sa “citim” oameni din prima si putini avem calitatea rara si pretioasa de a recunoaste ca ne-am inselat in privinta unui om, in bine sau in rau. Aparentele insala mai abitir ca barbatii nesiguri pe ei, dar nu stiu cum facem de nu le abandonam.

Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.

Cand te vorbesc altii de rau, traieste frumos, ca nimeni sa nu-i creada!

Pentru o clipa am crezut ca meriti sa sacrific Universul pentru tine... Ce amar m-am inselat!

„Mi s-a facut inima ca ceara si se topeste înlauntrul meu.“ (Psalm XXII)

Dupa ce-l invatase sa judece si sa nu se lase amagit de vorbe goale, uitase sa-i spuna ca, pentru un om de rand, obiceiul acesta e o crima; caci orice judecata sanatoasa jigneste.

Orisice in legatura cu Petre Barbu imi facea placere. Totul era sa pot vorbi despre el. Poate fiindca bolnavilor le place sa le iei in serios boala. Prefera sa le spui: "Sigur ca inteleg ce te doare... Ma intreb cum de poti suporta"... Dimpotriva ii enerveaza sa auda: "Nu ai nimic, e un fleac, nu poate sa fie chiar atat de dureros. Lasa, o sa iti treaca !"...

Literatura e un Turn Babel de hartie;fiecare carte o treapta,fiecare biblioteca un etaj.Numai ca literatura are o tinta mai modesta,dar si mai dificila:sa ajunga la inima oamenilor.

Se simtea despartita de oameni si de lume, izolata intr-o carapace unde sufletul ei se zvarcolea inutil.Constata pentru intaia oara ca, in realitate, omul ca si toate vietatile pamantului, a fost condamnat sa traiasca singur, fiindca existenta nu e posibila decat in singuratate individuala.

Sa porti in tine o orchestra! Valuri de armonie sa se inalte si sa se coboare ca jocurile marii. Ce obositor cantec! ... Adesea ma doare trupul de truda lui ...Prin ce greseala s-au inchis in mine aceste melodii, care nu se vor intrupa in muzica niciodata, care se zbat ca un sipot prins intre stanci fara sa se poate scurge?

Viata multora se deapana si se consuma in divertismente.Oameni care spun stupiditati si rad,si fac si pe altii sa rada.Unii cred ca sunt spirituali nevoie mare si fac intruna glume,iar altii rad ca si cum ar fi niste glume reusite.Si zilele trec astfel,chipurile,amuzant.

Cuando le he soltado y creía que iba a apartarse, me ha pegado la boca al oído y muy bajito, casi en un susurro, me ha dicho, deteniéndose en cada sílaba, como si me contara un secreto muy importante que yo no debía olvidar: —Su-per-ca-li-fra-gi-lis-ti-co-es-pia-li-do-sa.

Toata ziua vezi o multime de oameni.Vorbesti cu ei,razi cu ei,ai chiar prieteni,iubesti cateodata,crezi sa te intelegi,ba si comuniezi si nu pot zice ca uneori nu reusesti s-o faci.Dar toate acestea nu te impiedica sa fii singura,ingrozitor de singura.Esti legata de solitudinea ta pentru todeauna,de todeauna.Sunt eu si numai eu si tot timpul gandesc,deci ma schimb tot timpul,deci nimeni nu ma poate cunoaste cu adevarat.Eu ma stiu,ma inteleg si nu ma stiu si nu ma inteleg decat pe mine,pe nimeni altul decat mine.Eu ma iubesc si ma dispretuiesc si uneori as vrea sa ma bat-atat de dezgustator de imperfecta ma simt.

Sa fii mort e ca si cum ai dormi. Dar nu-ti asezi corpul in pat, ci in pamant. Apoi trebuie sa-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine sa fii mort decat viu. Daca nu-l convingi iti stinge creierul si trebuie sa iei viata de la capat. S.a.m.d. S.a.m.d. S.a.m.d. S.a.m.d. Etc.

Decalogul nesimtitului 1. Fii strident. Lupta cu toate mijloacele împotriva discretiei. 2. Nu te gândi la ceilalti. Fii egocentric. 3. Patrunde pretutindeni. Nu te lasa marginalizat. 4. Fa prozeliti. O sa vezi ca nu e foarte greu. 5. Batjocoreste lucrurile grave. Practica persiflarea mai ales când nu e cazul. 6. Arata-te opac la argumentele celorlalti. Eventual refuza-le de plano. 7. Cauta mereu prim-planul. Încearca sa fii contaminant. 8. Evita sa-ti pui întrebari. Drumul tau e unul al certitudinilor. 9. Convinge lumea sa se plieze pe setul tau de non-valori. Nu accepta compromisuri. 10. Nu uita ca marele tau dusman e bunul-simt. Combate-l cu fiecare gest si cuvânt.

De ce iubim femeile Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pnetru ca-ti spun <> exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. Pnetru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pnetru ca sunt extrordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pnetru ca din ele-am iesit si-n ele ne-ntoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.

Acuma îşi dă seama că iubirea adevărată, adâncă, mântuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, sub diverse forme... I s-a părut că-i sunt dragi toţi cei de un neam cu dânsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat ca pulberea în adierea vântului... Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în sânul nemărginirii... Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură, şi în el ura trăia mereu, ca un cui ruginit, uitat în carne vie...

„Se sarbatoreste ziua tatilor. Inainte de accident, nu simteam nevoia sa trecem in calendarul nostru si aceasta intalnire fortata, dar, acum, petrecem impreuna toata ziua asta simbolica poate tocmai pentru a demonstra ca o caricatura, o umbra, o frantura de tata ramane, totusi, un tata”.

-Iti spun un lucru. Ce este mai apropiat decat fratele de frate, mama de copil?Ce este mai apropiat decat mana de gura, gandul de minte? E viziunea, Roger. Nu ma astept ca tu sa intelegi asta... -Dar pricep,mai incape vorba! Jocelin isi inalta chipul si deodata zambi: -Chiar intelegi? -Dar vine clipa in care viziunea nu mai e decat jocul copilului de-a-sa-zicem. -Aha! Clatina din cap, incet, atent; si luminile plutira. -Atunci nu intelegi deloc. Deloc.

Urasc oamenii de stiinta care colectioneaza lucruri si le clasifica si le dau nume,ca apoi sa uite cu totul de ele.La fel se intampla si in arta.Eticheteaza un pictor drept impresionist sau cubist sau altceva si il pun intr-un anume sertar si nu se mai gandesc la ca la o fiinta umana care picteaza

Dragostea cea fierbinte, de la-nceput, nu ţine cât lumea. Important e cu ce rămâi când s-a mai stins văpaia. Dragostea e ca o stare excepţională. Iar stările excepţionale nu pot ţine. Evoluţia dragostei e comparabilă cu evoluţia unei boli. Şi într-o boală, criza nu poate ţine o viaţă. Viaţa poate ţine de-o criză, dar criza nu ţine de-o viaţă.

Ideeea ca ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie s-o pastram in noi daca vrem sa traim in societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel putin cat traiesc aici. Tu vrei sa fii iubit? Eu ma multumesc pur si simplu sa "fiu", sa exist. Poate intr-o zi ai sa inteegi si tu ce inseamana asta. Si ai sa zambesti. Un zambet aprobator, un zambet sarcastic.

Ramanea ca totul e vanitate...si luna inclina spre apus cu o lumina de spaima peste orasul adormit in zapada, reflectandu-se si pe multe fotografii de portelan prin cimitire... Nu stiu cine a pus sa stea in aer o foaie de hartie pe un fir de paianjen si o singuratate din toate timpurile sa doarma pe acesti pereti.

Se pare că fiece individ în parte înțelege iubirea drept ceva care-l privește în modul cel mai personal, ca pe o chestiune de cea mai mare însemnătate pentru existența sa, astfel încât nici măcar astrofizicianului, atunci când i s-au aprins călcâiele, nu-i mai pasă câtuși de puțin de originea universului - darămite de vremea de-afară.

Vezi tu , uneori Dumnezeu asteapta de la tine sa pui si tu umarul.Iti poti dori anumite lucruri.Poti visa.Poti spera.Dar trebuie sa si actionezi in directia acelor dorinte , visuri si sperante.Trebuie sa te intinzi dincolo de locul in care te afli ca sa poti ajunge acolo unde vrei sa fi.

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata, Pururi tanar, infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii. Cind deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pana-n fund baui voluptatea mortii Nenduratoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i. Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele Marii. De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari.., Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Phoenix ? Piara-mi ochii tulburatori din cale, Vino iar la san nepasare trista, Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma !

Sunt ca un dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieșit toate minunile, și venirea pe pământ, și viața, până și moartea - dar o dată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu capul de toți pereții, cheamă toate șiretlicurile minții și ale minunii, își face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cerc, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!

Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

Ce poate fi mai deprimant decât faptul că ultimul avorton posedă facultatea de a da viaţă, de-a "aduce pe lume"? Cum să nu te cuprindă spaima sau sila când te gândeşti la miracolul ce face din primul venit un demiurg pe puncte? Ceea ce trebuia sa fie un dar la fel de excepţional ca şi geniul a fost distribuit tuturora de-a valma: generozitate de speţă joasă ce descalifică pe vecie natura.

Da, domnule, un roman e ca o oglinda purtata de-a lungul unui drum batut de multa lume. El va rasfrange in ochi cand seninul cerului albastru, cand noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poarta povara oglinzii in spate il veti invinovati ca e imoral! Oglinda lui arata noroiul, iar voi invinuiti oglinda! Mai bine ati invinui drumul pe care se afla mocirla si, mai mult inca, pe inspectorul drumurilor, care ingaduie sa zaca apa si sa se formeze mocirla.

Ca era dimineata ori seara, vineri ori duminica ― ii era totuna; era la fel, aceeasi durere surda, chinuitoare, care nu-l lasa o clipa; mereu constiinta vietii care se stinge fara putinta de impotrivire, dar care mai dainuie; moartea care se apropia, cumplita si hada ― numai ea singura era realitatea, iar celelalte toate...minciuna. La ce bun sa mai tii socoteala zilelor, saptamanilor, ceasurilor ?

In genere, femeia nu-si insala barbatul si nu-l tradeaza, daca el singur nu-i acela care sa-i strice sau sa-i calce inima singur in picioare, daca nu o dezgusta ori n-o respinge prin micimea lui, prin egoismul lui, prin ingustimea vederilor. Deci, trebuie sa iubesti. Ca ea sa nu se simta numai femela ta, ci faptura cea mai scumpa pentru tine, copilul tau, prietenul tau; poart-o la san, ca sa-i fie cald si atunci poti fi sigur de ea, atunci, cu fiecare an care trece, se va lipi tot mai mult de tine, pana cand o sa va lipiti de tot, ca gemenii siamezi. Daca nu-i dai toate astea, o strici, o dezgusti prin nimicnicia ta si se indeparteaza. Te va parasi de indata ce maini mai nobile se vor intinde spre ea, caci trebuie s-o faca, are nevoie de caldura si de consideratie ca de aerul pe care-l respira.

Isi intindea tot timpul palma pe marinea pupitrului ca sa prinda cat mai bine o gama imaginara. Mi-ar fi placut sa am linistea ei. O admiram ca nu se cheltuieste pentru nimeni si nimic; si totusi intelegeam ca e un lux sa poti ramane in afara de agitatia lumii si s-o privesticu linistea cu care stai intr-un loc bun la teatru si vezi cum se agita pe scena, costumati in anumite piese, actori care ragusesc debitand tirade eroice, se lupta cu spada care suna a tinichea cad si se ridica.

Cum adică, băiete! continuă şmecherul, ai două muieri, una mai mişto ca alta, trăieşti gol în mijlocul naturii c-o întreagă bandă de nudişti simpatici, haleşti, bei, vânezi; ai marea, soarele, nisipul cald, până şi perlele le capeţi pe damoaca, şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât să laşi baltă toate astea ca s-o iei din loc? Încotro? Zi! Ca să treci strada în fugă, să nu te calce maşinile, ca să fii nevoit să-ţi plăteşti chiria, croitorul, lumina şi telefonul, iar dacă ţi s-a făcut de-o maşină mică, să faci spargere, sau să munceşti ca un dobitoc pentru vreun patron, câştigând cât să nu mori de foame? Nu te-nţeleg, omule! Erai în cer şi te-ntorci de bunăvoie în iad, unde, pe lângă grijile vieţii, mai trebuie să te fereşti de toţi gaborii din lume care te vânează!

Incerc sa le explic parintilor mei ca viata e un dar buclucas. La inceput ai tendinta sa-l supraestimezi crezand ca viata pe care ai primit-o este vesnica. Apoi, dimpotriva, il subestimezi, gasind ca-i o porcarie, scurta de nu-ntelegi nimic din ea si pe care uneori ti-ar veni s-o arunci de sa nu se vada. Abia catre sfarsit pricepi ca nu-i vorba de niciun dar, ci de un simplu imprumut. Pe care trebuie sa incerci sa-l meriti.

. . . el crede ca asistam de câteva milenii la moartea clinica a iubirii si ca, tot de atunci, toata lumea a înnebunit, fiecare se culca cu fiecare dar se iubeste singur. . . singura constanta, singurul punct comun al pseudoiubirii omenesti la ora actuala, zamislit si sustinut cu perfidie pentru-contra de o întreaga politie spirituala, este credinta ca iubirea nu poate sa aduca, pâna la urma, decât nenorocire […] E drept, mai recunoaste si câteva exceptii, le numeri pe degete, câte o pereche, ici-colo, la câteva milioane de oameni, le plângi de mila daca îi compari. Niste amarâti, vai de mama lor, traiesc retrasi prin cine stie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, pâna îi viziteaza zeii. Atunci devin copaci, cu atâta se aleg... Pe astia îi considera alesii, pastratorii dragostei pe lume...

Triunghiul Mortii: Traim, domnule, intr-o lume fara onoare si fara limite morale. Cum as putea fi fericit? Poate dumneavoastra, oamenii politici, s-o duceti altfel. Vorbiti de clasa noastra politica, ei bine, ea confirma ca am ajuns o tara plina de secaturi. O tara minora, cazuta rusinos la examenul de capacitate in fata europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari! Hotii, improvizati astazi in moralisti. Ministrii ce s-au vandut o viata-ntreaga. Parlamentari contrabandisti. Boala o avem in suflet, exista o epidemie infricosatoare de meningita morala, iar tara trebuia sa ajunga aici tarata pe marginea prapastiei de unii conducatori care sunt hoti la drumul mare.

Să încerci să dormi e o înfrîngere, şi nu una curată – eşti ţinut ca în portocala mecanică cu pleoapele răsfrînte ca să te holbezi la o stivă de eşecuri nenorocite, între care se află greşelile altora şi ale tale, decese şi copii legalizate, lama rece pe care te deplasezi ca un cursor de plastic, amintirile scîrbite ele de tine cum eşti tu de ele, şi nu în ultimul rînd replicile usturătoare pe care nu le-ai găsit. Plus acele lucruri mai grele. Dacă o cană cade de pe masă şi se face ţăndări, nu ţi-ar trece prin cap să încerci să mai bei din ea. În schimb, nimic nu te poate face să încetezi să mai aparţii unei iubiri care s-a terminat. Nimic nu poate fi suficient de dur pentru tine încît să renunţi, încît să te potoleşti, nici evidenţa nepăsării celuilalt, sau a trădării lui, nici evidenţa neputinţei tale sau chiar a propriei tale trădări. Nu te gîndeşti decît la cum să bei din nou din cana care s-a făcut ţăndări.

Si indrazneala cu care Nietzsche rostea lucrurile! Incredibil! Sa spui ca speranta e cel mai mare rau! Ca Dumnezeu a murit! Ca adevarul este o greseala fara de care nu putem trai! Ca dusmanii adevarului nu sunt minciunile, ci convingerile! Ca rasplata ultima a celui mort este ca nu va mai muri! Ca medicii nu au nici un drept sa deposedeze un om de moartea sa! Ganduri malefice! Il contrazisese pe Nietzsche la fiecare dintre ele. Si totusi, era o falsa polemica: in adancul inimii, el stia ca Nietzsche are dreptate.

Spun oamenii ca au cautat viata intreaga "femeia ideala", si n-au gasit-o. Absurd. O puteau gasi in orice femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevarata, care sa rupa cercul insului lor, sa infranga instinctul de conservare care ii zidea in fata dragostei, sa anuleze acel abstract dor de "femeia ideala", creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolica si amuzanta; caci e foarte confortabil sa "cauti" vesnic, mai greu e sa gasesti si sa nutresti ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.

Iubeste daca vrei sa fii iubit! Si mai ales, iubeste cu sufletul! Sufletul? E lichid, altfel nu vad cum ar putea incapea in atatea trupuri felurite. Daca este floare, ia forma florii, daca este pasare, ia forma pasarii, daca este om, ia forma trupului sau. Patrunde in trup si se risipeste in fiecare celula, astfel ai trup pana in varful degetelor. Iar trupul, bucata asta de lut, il absoarbe ca un burete apoi ofteaza de placere. Si acum inteleg de ce sunt atat de placute imbratisarile, atingerile, saruturile. Se intalnesc doua picaturi de suflet si au loc explozii de lumina. Lumina aceea ti se risipeste prin trup, ti-l incalzeste, ti-l umple de viata.

Doar o data spuse, ca o surpriza manifestata tarziu si aproape cu ciuda: - M-am uitat la tine, de departe, cand ieseam din apa. Esti cea mai frumoasa femeie de pe plaja. - Nu sunt prea multe. - Ba nu! Chiar daca s-ar face un import de cateva mii - cine stie de unde? -, n-ar fi treaba usoara! - distanta de la medie pana la tine e mult prea mare ca sa te poata egala vreuna. El relua, cu o ingrijorare teoretica: - Trebuie sa ma port mai atent cu tine. Cateodata uit ca nu se face sa fii aruncata. Nu, zau, ar fi grozav de multi barbati care ar dori sa-mi ia locul. Tu nu te miri ca ma preferi pe mine?

mai intai nu lasati pe nimeni sa va porunceasca si ce sa faceti si ce sa ganditi.Aveti mare grija mai ales ca gandurile sa va ramana neincatusate .Chiar si un om liber poate ,uneori,sa fie legat mai strans decat un sclav.Ascultati-i pe oameni,dar nu va deschideti inima.Aratati-le respect stapanitorilor,dar nu-i urmati orbeste!Ganditi logic si cu bun simt ,dar nu comentati!Nu considerati pe nimeni mai presus de voi , oricare le-ar fi rangul si pozitia.Purtati-va corect cu toti,daca nu, o sa caute sa se razbune pe voi.Ramaneti credinciosi lucrurilor in care credeti si-i ve-ti face astfel pe ceilalti sa va asculte

In her last weeks, she had mo­ments of lu­cid­ity, and I cher­ished them when I was around to talk to her. One of these con­ver­sa­tions hap­pened when it was just me and her in the hos­pi­tal room. ‘I sus­pect you will never have a hus­band,’ she said, look­ing at me in­tently from her bed. ‘Would you be up­set if that hap­pened?’ I asked. ‘Your mother would be,’ she said, then low­ered her voice. ‘But I think you would be wise not to.’ This sur­prised me as I had al­ways thought that she and my grand­fa­ther had been very happy to­gether. ‘Why do you say that?’ I asked. Her hand, spot­ted in soft-brown splodges, the rails of her bones pro­trud­ing, flapped gen­tly at me to take it. I cupped it in both of mine. ‘You have a home that is yours,’ she said. ‘And your own money. Don’t you?’ ‘I have a bit of money, yes.’ ‘And you have your ed­u­ca­tion. And you have your ca­reer.’ I nod­ded. ‘Then you have ev­ery­thing,’ she said.

Oare ne putem imagina cat de importanta este o mica raza de speranta in bezna deznadejdii? Poate ca tu nu, pentru ca ai fruntea lipsita de griji, dar fata de la malul marii stie, si o poarta in inima in fiecare clipa. Venea ca de obicei in fiecare zi langa mare dar nu o mai privea cu atata fericire. Gandurile ei se indreptau spre el, cel care a fost langa ea si acum plecase undeva, departe. Si ea putea doar sa spere ca intr-o zi el se va intoarce. Nu, nu te intrista, povestea noastra are un final fericit. Dupa ce a pierdut destul timp cautand, el a inteles ca deja isi gasise sufletul pereche.Si a cautat-o la capatul tuturor marilor, a gasit-o si au trait fericiti pana la adanci batraneti. Vezi? Fericirea si iubirea nu se afla ascunse in scoici pe fundul marii ci in sufletul celui care ne iubeste. Speranta insa o putem gasi in locurile cele mai neasteptate.

Pe urma, un timp, am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, facusem dopuri de ceara, solide, eram ca o sticla plina cu simplitatea pura si libera a starii mele, aratam cu degetul la ureche: “sunt surd, ce sa-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalti întelegeau, unii ma si compatimeau desi pareau bucurosi ca ei aud, scapasem, n-aveau decât sa se distinga ei în mozaicul lor de întrebari si de raspunsuri gata desenate, n-aveau decât sa-ti teoretizeze singuri teoria, sa-ti toace varza sonora printre dulcile bucurii ale dresajului. Nenorocirea e ca, într-o buna zi, poc! mi-au pleznit dopurile si am început iar sa aud, as fi putut în schimb sa nu vorbesc, sa ma autoamutesc, dar mi se parea aiurea, ar fi fost necinstit si apoi, oricât te-ai amuti, cuvintele tot le auzi, ele ti se strecoara nestingherite prin maduva, asa ca mi-am vazut de treburile mele.

Universul ne inspaimanta prin imensitatea nesocotita a departarilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc toata istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastra singuratate, prin neinsemnatatea materiala a locuintei noastre in spatiu-a milioana particica dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor tarmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul ingrozitor, pentru ca pare indiferent fata de orice fel de viata, la fel cu a noastra. Emotie, ambitie si succes, arta si religie, toate par deopotriva de straine planului lui. ... Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul sa fi putut fi conceput la origine cu intentia de a produce viata...

Pentru el, universul nu era mai mare decat circumferinta matasoasa a fustei ei; isi reprosa ca n-o iubeste, i se facea dor s-o vada iar; si se intorcea repede, urca scara cu inima batand. Emma, in camera ei, isi facea toaleta; el intra cu pasi usori, o saruta pe spate, iar ea scotea un tipat. Nu se putea opri sa-i atinga tot timpul pieptenele, inelele, salul; uneori ii saruta zgomotos obrajii sau o coplesea cu un sirag de sarutari marunte de-a lungul bratului gol, din varful degetelor pana la umar; ea-l respingea, pe jumatate zambitoare si plictisita, ca pe un copil care se tine scai. Inainte sa se marite crezuse ca simtea iubire; dar fericirea care ar fi trebuit sa rezulte din aceasta iubire nefacandu-si aparitia, insemna ca s-a inselat, gandea ea. Si Emma incerca sa afle ce se intelegea de fapt in viata prin cuvinte ca desfatare, patima si betie, care i se parusera atat de frumoase in carti.

Am introdus picioarele în lava păcatelor, care mă strângea cu a sa căldură și am înaintat. Ajuns la brâu, simțeam îngrămădirea sufletelor pierdute și adunate laolaltă de acest tragic destin. Eram sufocat și am încercat să merg înapoi, însă nu puteam; calea de întoarcere era blocată de cei din urma mea care, agitați, avansau. Covârșit, m-am predat senzației lipicios-odihnitoare. În dreptul pieptului, inima goală a devenit efervescentă, dizolvându-se, iar aburul emanat se ridica spre cerul înflăcărat. Priveam cum se înălța, ducând pe celălalt tărâm de iad boarea regretelor rămase în ea, urmând ca dracii de acolo să inhaleze duhoarea morții depline. Mă uitam în sus ca într-o oglindă a infernului. Privirea mi-a fost acoperită de flăcări. M-am scufundat și auzeam cum trosnesc, mistuite, speranțele. Membrele mi-au fost contopite cu ale celorlalți și, unit fiind într-o horă a chinului, m-am ridicat la suprafață, jelind: uuu...uuu...uuu...uuu. Am renăscut prin cântecul și dansul veșnic. În jur, săreau scântei de suflet ce purtau falsa iluzie a fericirii.

În lumea consumistă şi globalizată actuală, pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti sau nu cu adevărat partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine. Ei nu-şi mai pun niciodată întrebări ca: De fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta ? Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie «elitistă» în faţa unei fericiri «populare». Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că fiecare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri.

Vesnica problema: cea a nivelului spiritual.Daca nu te afli la acelasi nivel cu cineva,nu te poti intelege cu el.Nivelul spiritual se masoara prin gradul de instrainare fata de lume.Dar cum sa stabilesti in chip obiectiv acest grad? Atunci cand vorbesc cu cineva,stiu la ce sa ma astept din partea lui,stiu pana unde pot merge cu el.El insa nu stie. Crede ca ma intelege.Si poate ca ma intelege in felul lui. Caci nimic nu spune ca,intr-un anumit domeniu,n-a mers mult mai departe decat mine.Cu toate astea,de experienta spirituala e capabil doar acela pentru care conteaza din ce in ce mai putine lucruri,pentru care cercul intereselor se restrange pe masura ce merge inainte. Important nu este sa stii,ci sa fii.Or,a fi este isprava cea mai dificila cu putinta.Caci a fi,pe plan spiritual,inseamna sa nu fii nimic pe planul lumii.

Trebuiau să poarte un nume Eminescu n-a existat. A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barba nepieptanata de crai. Si niste ape ca niste copaci curgatori În care luna îsi avea cuibar rotit. Si, mai ales, au existat niste oameni simpli Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn, Stefan cel Mare, Sau mai simplu : ciobani si plugari, Carora le placea să spuna Seara în jurul focului poezii - "Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a". Dar fiindca auzeau mereu Latrînd la stîna lor cîinii, Plecau să se bata cu tatarii Si cu avarii si cu hunii si cu lesii Si cu turcii. În timpul care le ramînea liber Între doua primejdii, Acesti oameni faceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduiosate, De curgeau doinele la vale Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei Si ai altor tari românesti. Au mai existat si niste codri adînci Si un tînar care vorbea cu ei, Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ? Acest tînar cu ochi mari, Cît istoria noastra, Trecea batut de gînduri Din cartea cirilica în cartea vietii, Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, Care îi ieseau mereu fără sot. Au mai existat si niste tei, Si cei doi îndragostiti Care stiau să le troieneasca toata floarea Într-un sarut. Si niste pasari ori niste nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi si miscatoare sesuri. Si pentru ca toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu.

O cuprinse in brate; parca nu auzise. - Eva, o sa-ti simt lipsa! - Atunci de ce pleci? Îl simti ca se duce departe, de unde poate venise adineauri. - Nu stiu; mi-e teama sa nu ma transform in copac. (Nu glumea, nici nu parea nebun.) Mi-e teama de limitarile spatiului. Trebuie sa plec repede, si mereu, sa ma apar! Nu-l intelegea si nici nu credea ca trebuie sa-l inteleaga. Isi pregatise si ultima miza: - Ia-ma cu tine! Nu-i raspunse; din departarile intunecate unde se chinuise ajungea iar la lumina, in mijlocul camerei. O privea si o adulmeca, mirat de ceea ce gasea iarasi nou in pielea curata, aurita de soare, care tremura sub degetele lui, arzându-l, cum ar fi fost incarcata de electricitate. Tacerea o facu sa spere; in inima incepeau sa i se lipeasca la loc firele rupte si nu indraznea sa spuna nimic, inainte de a simti ca sudura e trainica. Trebuie sa umble incet cu speranta ei, sa n-o destrame.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul si la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea sa le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muyicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineaţa, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutundeni şi oricând citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin în mână o carte. Îmi e uneori de ajuns să o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri le ţin minte perfect şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, fără să le deschid şi să le ordonez [...]. Pe cele noi le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părasit niciodată. O carte nouă e lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.

Si que­da­ba al­gu­na es­pe­ran­za, debía estar en los pro­les, por­que solo en esas masas des­pre­cia­das, que cons­ti­tuían el ochen­ta y cinco por cien­to de la po­bla­ción de Ocea­nía, podía ge­ne­rar­se la fuer­za ne­ce­sa­ria para des­truir al Par­ti­do. Este no podía de­rro­car­se desde den­tro. Sus enemi­gos, si es que los había, no te­nían forma de unir­se o si­quie­ra de re­co­no­cer­se mu­tua­men­te. In­clu­so en caso de que exis­tie­ra la le­gen­da­ria Her­man­dad —lo cual no era del todo im­po­si­ble— re­sul­ta­ba in­con­ce­bi­ble que sus miem­bros pu­die­ran re­unir­se en gru­pos de más de dos o tres. La re­be­lión se li­mi­ta­ba a un cruce de mi­ra­das, una in­fle­xión de la voz o, como mucho, una pa­la­bra su­su­rra­da oca­sio­nal­men­te. En cam­bio los pro­les, si pu­die­ran ser cons­cien­tes de su fuer­za, no ten­drían ne­ce­si­dad de cons­pi­rar. Bas­ta­ría con que se en­ca­bri­ta­ran como un ca­ba­llo que se sa­cu­de las mos­cas. Si qui­sie­ran, po­drían volar el Par­ti­do en pe­da­zos a la ma­ña­na si­guien­te. Tarde o tem­prano tenía que ocu­rrír­se­les. Y sin em­bar­go…

Nu ma plictisesc si nu ma nelinistesc in singuratate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viata. Si-apoi n-am fost niciodata prea sanatos. Societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-I duca mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa. Unii din prietenii mei imi spun ca sunt inadaptabil, ca fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii si ii privesc cu interes prin geamul din fata casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, si, daca nu sunt toti la fel, de vina sunt imprejurarile care difera de la individ la individ. Evit oamenii pentru ca persoana mea ar adduce un fel de umbrire peste veselia lor spontana. Ii respect prea mult ca sa le aduc vreo suparare. Aici, in provincie, viata se scurge monoton. E destul ca sa traiesti o zi, sa-ti inchipui cum se vor desfasura toate celelalte pana la sfarsitul vietii tale. Asta intr-adevar nu este un lucru prea vessel. Dar ce vrei? Daca as avea bani multi, as chema toti poetii lumii in jurul meu si am schimba astfel rostul vietii. Pe cand asa, ma multumesc cu tacerea.” 

Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţie scurtă şi copleşitoare, este acea iluminare pe care-o caută misticii şi poeţii. Nu poţi fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n şir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeşte despre «cumplitul» ei: ea este frumuseţea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate; într-un fel, viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins totuşi, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. «O dată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc», scrie despre ea Holderlin. Aceasta e adevărata fericire, pe care cei mai mulţi oameni n-o caută şi n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar şi pentru o clipă, e un hybris care se plăteşte.

Voiam, insa, ca-pana atunci- sa nu tradez nimic din zbuciumul, din intunecimile si flacarile sufletului meu. [...] Voiam sa trec printre semeni neluat in seama. Sa fiu crezut un adolescent urat si plicticos- si cu toate acestea sa am cugetul si sufletul desprinse din stanca. Sa izbucnesc dintr-o data, coplesind turma taratorilor si uluind neputinta celor care m-au cunoscut si m-au dispretuit. Sa-i biciuesc si sa le necinstesc fetele si sa ma desfat simtindu-mi trupul galgaind de viata rodnica si creatoare. Nu mi-a placut sa am prieteni. N-am vrut sa-mi descopar sufletul adolescentilor livizi si melancolici. Mandria ca port in mine o taina pe care n-o ghiceste nimeni mi-ajungea. Si gandul ca voi infricosa candva cetele oamenilor de carne- ma imbata. Eu stiam cine sunt. Si lucrul acesta imi umplea sufletul cu o nemarginita incredere si ma silea sa-mi incordez bratele ca pentru lupta. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu banuia cine sunt si ce voi putea ajunge. ...Dar n-a fost asa. Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am facut si eu glume, am ras si eu mai mult decat era nevoie, mi-am risipit si eu timpul in vorba cu colegi imbecili si prieteni plictisitori, am dormit si eu opt ore ca toti ceilalti, am ratacit si eu seara, pe strazi ,murmurand confesiuni[...] Si nu numai atat. Am nesocotit cea mai frumoasa hotarare a mea: aceea de a pastra in mine, pana la desavarsire, tot ceea ce nazuiam sa impart mai tarziu celorlalti.

Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.  Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul? Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

Era vanjos si viu, trupul, in toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, tare, dar fara niciun os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea luciri de sidef. Toate liniile incepeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, din ocoluri. Sanii robusti, din cauza mainii mele petrecute pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pantec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite inauntru cand erau alaturi, lung arcuite in afara, din sold la genunchi, ca si cand feminitatea ei ar fi fost intre doua paranteze fine, prelungi. Cu toata inversunarea impotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar cand am simtit-o moale si buna ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o data drumul si-am sarit in mijlocul dormitorului, ca de frica unui sarpe. S-a ridicat infuriata, apriga, in genunchi si in aceeasi clipa mi-a zburat in cap cartea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind in spatele meu o etajera cu vasul de flori cu tot, facandu-se cioburi. Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut intampla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara indoiala un paroxism, o unda de nebunie in furia ei, caci avea in joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atat de mult ca in asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am intalnit niciodata la o femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera intaratata.

Mercur stapineste al zecelea an. Cu planeta aceasta omul se misca repede si usor intr-o orbita restrinsa; orice fleac este cauza perturbatoare, dar invata mult si usor sub mina Domnului, sireteniei si elocintei. Cu al douazecilea an incepe stapinirea planetei Venus; dragostea si femeile il stapinesc. In al treizecilea an stapineste Marte; la virsta aceasta omul este violent, indraznet, orgolios si razboinic. La patruzeci de ani barbatul e stapinit de patru planete mici: cimpul vietii sale creste. Este frugi, adica practic, prin influenta lui Ceres; are un camin datorita Vestei; a devenit intelept si invatat datorita lui Palas si, asemenea Junonei, sotia sa domneste stapina in casa. In al cinzecilea an stapineste Jupiter: omul a supravietuit celei mai mari parti a contemporanilor sai, se simte superior generatiei actuale. Are multa forta, experienta si cunostinte. Este, in functie de personalitatea sa, autoritar cu cei ce-l inconjoara. Nu suporta sa i se porunceasca si vrea sa comande. Acum este mai apt sa devina conducator. In al saizecilea an vine Saturn si cu el greutatea, incetineala, tenacitatea plumbului. Multi batrini par ca si morti: sint palizi, greoi si inerti ca plumbul. Cu Uranus, ciclul se incheie. Este momentul, se zice, de a merge in cer. Nu pot sa-l prind in calcul pe Neptun, pentru ca nu-l pot numi cu adevaratul sau nume – Eros. Prin Eros inceputul se leaga de sfirsit. Eros este in conexiune misterioasa cu Moartea. Poate de aceea Horus sau Amentes al Egiptenilor este in acelasi timp “cel care ia” si “cel care da”.

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.