Zona Quotes

I don't know a better preparation for life than love of poetry and a good digestion

Leggendo non cerchiamo idee nuove, ma pensieri già da noi pensati, che acquistano sulla pagina un suggello di conferma. Ci colpiscono degli altri le parole che risuonano in una zona già nostra – che già viviamo – e facendola vibrare ci permettono di cogliere nuovi spunti dentro di noi.

Prefería mantenerme el mayor tiempo posible en esa zona de incertidumbre en la que caben todas las posibilidades, a obtener una respuesta rotunda y negativa.

Nella vita non bisogna mai rassegnarsi, arrendersi alla mediocrità, bensì uscire da quella "zona grigia" in cui tutto è abitudine e rassegnazione passiva, bisogna coltivare il coraggio di ribellarsi

Zona spat a stream of Spanish that overwhelmed translation, a long and liquid curse.

Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.

There's always a way if you're not in a hurry.

Siempre he creído que hay dos tipos de miedos en el mundo. Por un lado, están los necesarios, esos que nos mantienen a salvo, y, por otro, los que nos retienen en nuestra zona de confort y nos impiden llevar a cabo cosas que nos harían felices.

Si me quieres, quiéreme entera, no por zonas de luz y sombra… Si me quieres, quiéreme negra y blanca. Y gris, y verde y rubia, y morena… Quiéreme día, quiéreme noche… ¡Y madrugada en la ventana abierta!… Si me quieres, no me recortes: ¡Quiéreme toda… O no me quieras!

Kadang zona nyaman hanya membuat kita jadi lemah, manja, lengah tapi ketika kita dihadapkan pada cobaan, baru kita jadi berusaha untuk bertahan, Mungkin tidak mudah, tapi ya memang hanya itu yang bisa kita lakukan. Bertahan, ikhlas, pasrah

Todo lo que puedo hacer es esperar, dejar pasar los días. El tiempo no lo cura todo, esa es una mentira que se repiten los que están desesperados por olvidar, pero sí consigue poner en espera los sentimientos y las emociones. Apartas los recuerdos y los recluyes en una zona de tu mente a la que, con suerte, solo accedes en esas noches en las que te cuesta conciliar el sueño. Al final, logras vivir y seguir adelante aunque sepas que hay una parte de ti que malvive como puede. Haces balance y llegas a la conclusión de que eres más o menos feliz, y procuras no mirar atrás.

If the regular length of a shot is increased, one becomes bored, but if you keep on making it longer, a new quality emerges, a special intensity of attention.' At first there can be a friction between our expectations of time and Tarkovsky-time and this friction is increasing in the twenty-first century as we move further and further away from Tarkovsky-time towards moron-time in which nothing can last—and no one can concentrate on anything—for longer than about two seconds.

que la zona del cerebro más involucrada en la idea que tenemos de nosotros mismos es también la zona que procesa la postura corporal.

Pienso que en la vida de cada uno de nosotros existe un libro similar, que de pequeños no nos limitamos simplemente a leer, sino que inspeccionamos y rebuscamos en cada uno de sus rincones como si de una habitación se tratara. Un libro así, rebuscado como una habitación, escrutado o interrogado como una cara en cada rasgo y arruga, nunca podremos juzgarlo como se juzga un libro, porque para nosotros ha abandonado la zona de los libros y ha pasado a vivir a la zona de la memoria y de los afectos.

«Uno nunca termina de conocer del todo a las personas, ni aún a las más cercanas [...]. Siempre hay una zona de cada uno que permanece a oscuras, alejada por completo de los demás. Una zona de pensamientos, de actividades, de cualquier cosa. Pero siempre hay un lugar de nosotros en el que no dejamos que entre nadie más. Yo creo que eso es lo que hace a las relaciones con los demás tan interesantes, esa certeza de que, aunque nos lo propongamos, nunca los vamos a conocer del todo»

Church and God ain't the same thing. From what I know, God's perfect. The Church makes mistakes... God's about order, Church is about power, as best as I can figure, to be against one is not to be against the other.

I have a hatred of the taming of animals, especially large ones that are so contented in the wild. I abominate circus acts that involve big befooled beasts--cowed tigers or helplessly roaring lions pawing the air and teetering on small stools. I deplore zoos and anything to do with animal confinement or restraint.

Moments of mystery are rare enough, in all conscience; and when they do arrive all the world misses them by trying to understand them. Which is manifestly ungrateful and stupid.

Y la miraba allá arriba, inquieto, como quien vigila a un equilibrista querido que se mueve en zonas peligrosísimas y sin que nadie pueda prestarle ayuda.

hay enormes zonas a las que no he llegado nunca, y lo que no se ha conocido es lo que no se es.

Schimbarea autentică se produce în momentul în care ieșim din zona de confort, în care ne lăsăm expuși, vulnerabili în fața incertitudinilor.

Evocaba imágenes de coágulos y barricadas, antes que de acogedores orificios o incluso espacios abiertos, zonas de hiato.

Precisamos urgentemente de nos enganar com o que quer que seja, de fugir à brutal realidade das coisas, de entrar em zonas que nos poupem da lucidez. Adoecemos rapidamente se não formos entretidos

Hay algo que se nos escapa a la hora de comprendernos. Siempre existirán lagunas, zonas de sombras que, incluso viviendo en nuestra piel, son un enigma toda nuestra vida" Bilis Negra de Samantha Devin

Mi diressi dalla metro verso il South Dock, attraversai il South Quay Footbridge e lo ritrovai in pochi minuti di cammino. Ogni volta che visitavo l'ex area portuale, da quand'era stata trasformata in centro direzionale dagli splendidi grattacieli in vetro e acciaio, non potevo non restare colpita dallo sforzo che era stato fatto per abbracciare la modernità senza sacrificare la bellezza. Il grattacielo dove viveva Edy, in South Quay Plaza, non faceva eccezione, anche se la zona era un po' troppo densa di cemento per i miei gusti. Mi fermai alla base dell'edificio, lasciando che il mio sguardo cercasse di raggiungere la sommità della torre di vetro. In fondo, era ovvio che Edy Thor vivesse lassù, quasi a guardare noi mortali dall'alto.

What brings you to our gorgeous, God-given paradise, our Eden of monsters and half-men?

I "salvati" del Lager non erano i migliori, i predestinati del bene, i latori di un messaggio: quanto io avevo visto e vissuto dimostrava l'esatto contrario. Sopravvivevano di preferenza i peggiori, gli egoisti, i violenti, gli insensibili, i collaboratori della "zona grigia",le spie. Non era una regola certa (non c'erano, nè ci sono nelle cose umane, regole certe), ma pure sempre una regola. Mi sentivo sì innocente, ma intruppato fra i salvati, e perciò alla ricerca permanente di una giustificazione.

Exhaló el aire con un sonoro suspiro. El corazón latía a ritmo de maratón en algún lugar de su cuello, tenía la piel caliente y tirante sobre los huesos y estaba empapada en zonas donde una señorita soltera de reputación inmaculada como ella no debería estarlo.

Imagina un mapa lleno de carreteras, aunque en este caso no hay una ruta correcta, todas conducen a un destino diferente. En el trayecto habrá zonas pedregosas, pero debes recorrerlas para dejarlas atrás. Con el dolor ocurre lo mismo: no hay que rodearlo, sino atravesarlo.

Siempre queda una zona inescrutable, un espacio donde anidan los sentimientos más bajos, un territorio oscuro, que muchas veces no es visible ni a nuestros propios ojos, porque de verlo, el delicado andamiaje que hemos construido a lo largo de nuestras vidas se vendría abajo de golpe.

No olvidemos que el éxito en la vida lo logran las personas que son capaces de concentrarse y enfocarse en lo que realmente desean, siendo capaces de perseverar en el propósito. La atención del cerebro se desarrolla en la corteza prefrontal. Esta zona se encarga de la voluntad, el autocontrol y la planificación de una tarea. Hay que desarrollar esta zona del cerebro en los niños desde pequeños. Es una de las más importantes de la mente.

Good people will outlast the rule of the Church. No rule of law lasts for long, and there is nothing that can wholly destroy the good and evil that lives in man. It's ours to own for the duration of time and whatever exists beyond.

Un labirint cu bolti inalte, ca niste tunele la suprafata, imbracat in trandafiri agatatori, acoperea zona dinspre rasarit a gradinii. Din loc in loc erau intercalate mici gherete imbracate in flori ce ieseau in afara, cu o banca din lemn avand spatarul inalt. Ina nu rezistase ispitei trandafirilor. Le invatase soiurile de la Leopold: trandafirii albi „Lace Cascade” revarsati in flori marunte; „Singing in the Rain” cu petale infoliate, de culoarea caiselor, stropiti de diamantele din roua; trandafirii Thea ale caror cupe seducatoare, catifelate, imprastie parfumuri sofisticate; trandafirii japonezi amplu desfacuti in petale mari, rasfrante; trandafirii Damask invaluiti subtil in petale diafane de forma aripilor de fluturi... Ce sa aleaga mai intai? Din aceasta conjuratie picturala, trecand de la nuantele patinate de roz, galben, crem pana la rosu carmin, nu avea decat sa culeaga un buchet multicolor, prea mic pentru a cuprinde nestematele unei gradini intregi.

Creo que lo que me excitaba de tal manera extrema era la idea poética de morir haciendo el amor. Además, la debilidad aliada a la fiebre me sumergían en esa zona sin relación con lo cotidiano en la que siempre deposité mi única esperanza y que hasta esa noche yacía en un imperio soñado de acceso imposible a causa de su irrealidad.

Con sus ojos grandes y llenos de miedo, suavemente tira de mi mano y la pone en su pecho sobre su corazón, en la zona prohibida. Su respiración se acelera. Su corazón está bombeando un frenético, pulsante latido bajo mis dedos. No quita sus ojos de mí; su mandíbula está tensa, sus dientes apretados. Jadeo. ¡Oh mi Cincuenta! Me está dejando tocarlo. Y es como si todo el aire de mis pulmones se ha vaporizado, ido. La sangre está latiendo en mis oídos cuando el ritmo de mi corazón aumenta para igualar el suyo. Él deja ir mi mano, dejándola en su lugar sobre su corazón. Flexiono levemente mis dedos, sintiendo la calidez de su piel bajo la tela de su camiseta. Está sosteniendo el aliento. No puedo soportarlo. Intento mover mi mano. —No —dice rápidamente y pone su mano una vez más sobre la mía, presionando mis dedos contra él—. No.

Honor miró por la ventana... y vio la sobrecogedora imagen de un ángel con alas de color azul plateado aterrizando en la zona verde del césped. -Es... -Se quedó sin aliento. Había visto fotos, incluso imágenes de televisión, que mostraban a aquel ángel de alas azules, pero ninguna de ellas le hacía justicia. Nada podría hacérsela. Resultaba mucho más impactante de cerca. No le quitó la vista de encima mientras se reunían con él junto al coche. Tenía los ojos del color del oro veneciano, el cabello negro con matices azules, y un rostro de una belleza tan pura que resultaba casi demasiado hermoso. Casi. Era, sencillamente, la criatura más hermosa que había visto en su vida. -Soy Illium -dijo el ángel mirándola a los ojos. Honor estuvo a punto de esbozar una sonrisa al ver la curiosidad pintada en sus iris dorados. -Yo soy Honor.

Entonces advierte en él algo que muchas veces leyó en los libros: se ha reído con los ojos.

Kretanje je duša svega što drhti. Započinje tako da se prvo dogodi trenutak onima koji žive trenutak, a onda se, onima koji žive vječnost, vječnost nametne kao bolest.

Ljudi zaziru od nas. Izgleda da vjeruju da se zona smrti pridržava granica koje oni ucrtaju na zemljopisnim kartama.

Analiza regretlor duce mereu discutia intr-o zona mai profunda.

Ketika seseorang memutuskan keluar dari zona nyaman, justru ia telah keluar dari zona tidak nyamannya untuk mencari zona nyaman yang sebenarnya.

Yo parezco zona de desastre a su lado.

DEBES SALIR DE TU ZONA DE CONFORT”, nos adoctrina la Modernidad. A esta altura, ya saben que soy como un salmón que me encanta ir en contra de la corriente y de los eslogans imperativos de turno. ¿Por qué ese ensañamiento tan feroz con la comodidad? Como si fuera algo menor y hasta malo sentirse seguro y a gusto… ¿Acaso lo escribió algún enemigo envidioso? Es más, lograr ese confort quizá sea una de las cosas más difíciles de la vida. Y por supuesto, no hablo precisamente de lujos materiales. Pero si uno se siente bien en donde está ¿para qué salir de ese lugar tan privilegiado y arriesgar el tesoro? Si uno está mal, y no se siente confortable, es más lógico que uno intente cambiar esa situación y se lance a ciegas a cualquier otra cosa. Pero lo opuesto, suena más a un masoquismo histérico e inconformista que a un buen consejo. Por supuesto que entiendo la arenga que hay detrás de este eslogan tan popular en los coaching de época y no digo que no haya que arriesgarse, ni incluso aventurarse. Creo que no hay nada más estimulante que los desafíos difíciles e inciertos. Algunos, hasta arman su zona de confort personal con pinceladas de pura adrenalina. Lo incierto, para ellos, es puro confort. En fin, ustedes también ya se habrán dado cuenta: la vida es una eterna contradicción y lo que sirve para algunos, es nefasto para otros… Les dejo una frase que escribí para mi #libro Observados que nos habla también de estas contradicciones tan humanas. “La insatisfacción es una fuente inagotable, tanto de infelicidad como de progreso. Ironías de la Humanidad.

...if mankind was put on earth to create works of art, then other people were put on earth to comment on those works, to say what they think of them. Not to judge objectively or critically assess these works but to articulate their feelings about them with as much precision as possible, without seeking to disguise the vagaries of their nature, their lapses of taste and the contingency of their own experiences, even if those feelings are of confusion, uncertainty or-in this case-undiminished wonder.

Someone who seems doddery is perhaps not doddery at all but only an older person absorbed in squinting concentration, as though on an ultimate trip, memorizing a scene, grateful for being alive to see it.

mi campo, llamado Monowitz, era el más grande de éstos y había llegado a tener doce mil prisioneros. Estaba a unos siete kilómetros al este de Auschwitz. Toda esa zona se encuentra hoy en territorio polaco.

Es un poco así: hay líneas de aire a los lados de tu cabeza, de tu mirada, zonas de detención de tus ojos, tu olfato tu gusto, es decir que andás con tu límite por fuera y más allá de ese límite no podés llegar cuando creés que has aprehendido plenamente cualquier cosa, la cosa lo mismo que un iceberg tiene un pedacito por fuera y te lo muestra, y el resto enorme está más allá de tu límite y así es como se hundió el Titanic.

Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au prăbuşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.

— Não quero ser rude, mãezinha, mas acho completamente absurdo se preocupar com isso. A senhora falou em crueldade mental. Olha aí a crueldade máxima, a mãe ficar se preocupando se o filho ou a filha é homossexual. Entendo que se aflija com droga e etecetera mas com o sexo do próximo? Cuide do próprio e já faz muito, me desculpe, mas fico uma vara com qualquer intromissão na zona sul do outro. Lorena chama de zona sul. A norte já é tão atingida, tão bombardeada, mas por que as pessoas não se libertam e deixam as outras livres? Um preconceito tão odiento quanto o racial ou religioso. A gente tem que amar o próximo como ele é e não como gostaríamos que ele fosse.

A Oliveira le gustaba hacer el amor con la Maga porque nada podía ser más importante para ella y al mismo tiempo, de una manera difícilmente comprensible, estaba como por debajo de su placer, se alcanzaba en él un momento y por eso se adhería desesperadamente y lo prolongaba, era como un despertarse y conocer su verdadero nombre, y después recaía en una zona siempre un poco crepuscular que encantaba a Oliveira temeroso de perfecciones, pero que la Maga sufría de verdad cuando regresaba a sus recuerdos y a todo lo que oscuramente necesitaba pensar y no podía pensar, entonces había que besarla profundamente, incitarla a nuevos juegos, y la otra, la reconciliada, crecía debajo de él y lo arrebataba, se daba entonces como una bestia frenética, los ojos perdidos y las manos torcidas hacia adentro, mítica y atroz como una estatua rodando por una montaña, arrancando el tiempo con las uñas.

No quería, en verdad, escribir una novela; simplemente deseaba dar con una zona nebulosa y coherente donde amontonar los recuerdos. Quería meter la memoria en una bolsa y cargar esa bolsa hasta que el peso le estropeara la espalda.

Cuando uno permanece mucho tiempo solo, cuando pasan años y años sin que el diálogo vivificante y buceador lo estimule a llevar esa modesta civilización del alma que se llama lucidez hasta las zonas más intrincadas del instinto, hasta esas tierras realmente vírgenes, inexploradas, de los deseos, de los sentimientos, de las repulsiones, cuando esa soledad se convierte en rutina, uno va perdiendo inexorablemente la capacidad de sentirse sacudido, de sentirse vivir.

Hay zonas sombrías en los alrededores de nuestros senderos cotidianos, y cada tanto un alma maldita abre un portal en ellas para acercarse a nosotros. Cuando eso ocurre, el hombre que lo presencia debe atacar antes de que se desaten terribles consecuencias

Viajar por el imperio no solo significaba atravesar zonas horarias tal como lo entendemos nosotros, sino moverse entre formas completamente distintas de calcular las fechas o las horas del día (es un auténtico misterio comprender cómo manejaban la agenda).

If the regular length of a shot is increased, one becomes bored, but if you keep on making it longer, it piques your interest, and if you make it even longer, a new quality emerges, a special intensity of attention.’ This is Tarkovsky’s aesthetic in a nutshell.

Igual que los aviones llevan a cabo vuelos de reconocimiento con el fin de tener bien controlada una zona, el entendimiento humano sobrevolaría el mundo de los objetos y de las personas tratando de reconocerles por rasgos que recuerda o de lo que ha oído hablar

After his initial homecoming week, after he'd been taken to a bunch of sights by his cousins, after he'd gotten somewhat used to the scorching weather and the surprise of waking up to the roosters and being called Huascar by everybody (that was his Dominican name, something else he'd forgotten), after he refused to succumb to that whisper that all long-term immigrants carry inside themselves, the whisper that says You do not belong, after he'd gone to about fifty clubs and because he couldn't dance salsa, merengue, or bachata had sat and drunk Presidentes while Lola and his cousins burned holes in the floor, after he'd explained to people a hundred times that he'd been separated from his sister at birth, after he spent a couple of quiet mornings on his own, writing, after he'd given out all his taxi money to beggars and had to call his cousin Pedro Pablo to pick him up, after he'd watched shirtless shoeless seven-year-olds fighting each other for the scraps he'd left on his plate at an outdoor cafe, after his mother took them all to dinner in the Zona Colonial and the waiters kept looking at their party askance (Watch out, Mom, Lola said, they probably think you're Haitian - La unica haitiana aqui eres tu, mi amor, she retorted), after a skeletal vieja grabbed both his hands and begged him for a penny, after his sister had said, You think that's bad, you should see the bateys, after he'd spent a day in Bani (the camp where La Inca had been raised) and he'd taken a dump in a latrine and wiped his ass with a corn cob - now that's entertainment, he wrote in his journal - after he'd gotten somewhat used to the surreal whirligig that was life in La Capital - the guaguas, the cops, the mind-boggling poverty, the Dunkin' Donuts, the beggars, the Haitians selling roasted peanuts at the intersections, the mind-boggling poverty, the asshole tourists hogging up all the beaches, the Xica de Silva novelas where homegirl got naked every five seconds that Lola and his female cousins were cracked on, the afternoon walks on the Conde, the mind-boggling poverty, the snarl of streets and rusting zinc shacks that were the barrios populares, the masses of niggers he waded through every day who ran him over if he stood still, the skinny watchmen standing in front of stores with their brokedown shotguns, the music, the raunchy jokes heard on the streets, the mind-boggling poverty, being piledrived into the corner of a concho by the combined weight of four other customers, the music, the new tunnels driving down into the bauxite earth [...]

To travel unconnected, away from anyone's gaze or reach, is a bliss.

Time is a factor in travel, one of the most crucial.

Bogotá era entonces una ciudad de cien mil habitantes, con no más de cinco barrios y un área de quince kilómetros cuadrados. El centro era la joya arquitectónica de la capital y hacia el norte, por las vegas de un pueblo llamado Chapinero, habían sido construidos los barrios de la clase alta. Los pobres, menesterosos y campesinos desplazados vivían en los cerros y en las zonas del sur y el occidente de la capital. Había una Calle Real que comenzaba en la avenida trece y llegaba hasta el ángulo nororiental de la plaza de Bolívar, a lo largo de la cual bullía un activo comercio y se desplegaban elegantes tiendas de telas, vajillas, farmacias yjoyas, la mayoría de las cuales estaban en manos de judíos, libaneses y alemanes.

Anche se la spudorata devastazione di quel luogo tanto speciale mi rattristava molto, ho optato per parole che tutti potessero considerare sensate e adeguate. Ho usato il linguaggio predominante del liberismo, dell'innovazione, dell'utilitarismo e del marketing. Ho parlato dell'importanza di quella zona per l'immagine dell'Islanda, delle sue potenzialità per il mercato turistico, del suo valore per la ricerca scientifica e della possibilità che gli altipiani interni fossero utilizzati come set cinematografici o pubblicitari, attirando così valuta straniera. [...] Ma viviamo in tempi in cui è il denaro a misurare la realtà. Non potevo giustificare il diritto della natura all'esistenza e il suo valore argomentando che lì si trovavano i vasti silenti spazi degli dei.

Cel mai mare risc al omului modest este acela că neavând încredere în forțele proprii, el nu părăsește zona de confort, nu își asumă riscuri și în acest fel el nu poate evolua. Trebuie să te iubești mai mult și să ai deplină încredere în forțele proprii, să accepți că ești un om demn de toată isprava și că a eșua este parte a procesului de reușită. (Reușește Azi, 2021, Soulvisions, UK)

Con mucha frecuencia, debido a que estamos convencidos de nuestra propia inteligencia, nos mantenemos en una zona de confort que garantiza que nunca nos sintamos estúpidos (y que nunca enfrentemos el reto de aprender o reconsiderar lo que sabemos). Esto nos impide ver varias debilidades de nuestra comprensión y, con el tiempo, ya es demasiado tarde. Ahí es donde pagamos un precio silencioso.

Uscì quindi dalla casa del fuoco e si diresse per la strada notturna - era mezzanotte - verso la ferrovia sotterranea, dove il silenzioso convoglio ad aria compressa, scivolando come un'ombra dentro il suo budello bene oleato nelle viscere della terra, lo rigurgitò con uno sbuffo possente d'aria calda, sulla scala mobile dal pavimento color crema, che saliva verso la superficie, nella zona suburbana.

Ishte fat që u ndodha në Tiranë në vitin ’90, “kur plasi demokracia”. Në disa zona të vendit, për vitin 1944 thuhej, nën zë, se ishte “viti kur hynë komunistët”. Ngaqë të burgosurit politikë ishin ende brenda, u mbeti komunistëve ta përuronin edhe pluralizmin. Por s’kishte ngè për hollësira! Pjesa dërmuese e njerëzve ndjeheshin të lirë...“Rroba e Fjalëve Gjithnjë Ngushtë Më Rri”, u botua në këtë kohë.

Quando via um objeto exterior, a consciência de que o estava vendo permanecia entre mim e ele, debruava-o de uma tênue orla espiritual que me impedia de jamais tocar diretamente sua matéria; esta como que se volatilizava antes que eu estabelecesse contato com ela, da mesma forma que um corpo incandescente, ao aproximar-se de um objeto molhado, não toca sua umidade, porque se faz sempre preceder de uma zona de evaporação.

Toată viața am încercat- și mi-a reușit, de cele mai multe ori să fiu discretă. Poate de la mama e chestia asta, și acum țin minte cum zicea mereu ca să nu mai vorbesc tare că ne aud vecinii (...) mai încet, că ne știe toată lumea, totul trebuia să se petreacă ușor și pe muțenie. Oricum, am încercat întodeauna să trec neobservată. Nu am vorbit niciodată în public despre evenimente care mă priveau personal(...) Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit , ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp, însă, am trecut în cealată extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. La mine totul se consumă încet, parcă în reluare. Între gesturi și emoțiile sau gândurile care le-au provocat există o distanță suficent de mare, încât să se ducă dracului orice urmă de spontaneitate. Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă.

La región ventromedial desempeña una función crucial en la toma de decisiones. Establece contingencias y relaciones, y organiza la montaña de información que recibimos del mundo exterior para priorizar y señalar las cosas que exigen atención inmediata. Quienes sufren alguna lesión en esta zona están plenamente capacitados para el pensamiento racional y pueden ser muy inteligentes y funcionales, pero carecen de capacidad de juicio.

Preferentemente sobrevivían los peores, los egoístas, los violentos, los insensibles, los colaboradores de «la zona gris», los espías. No era una regla segura (no había, ni hay, en las cosas humanas reglas seguras), pero era una regla. Yo me sentía inocente, pero enrolado entre los salvados, y por lo mismo en busca permanente de una justificación, ante mí y ante los demás. Sobrevivían los peores, es decir, los más aptos; los mejores han muerto todos.

el pensamiento dominante consideraba que el cerebro y el alma eran dos entidades separadas, una filosofía denominada «dualismo». Pero cada vez estaba más claro que los daños en el lóbulo frontal del cerebro habían provocado cambios abruptos en la personalidad de Gage. Lo cual, a su vez, dio pie a un cambio de paradigma en el pensamiento científico: quizá fuese posible establecer vínculos entre zonas específicas del cerebro y determinados comportamientos.

Questa perturbazione dolorosa, più forte di ogni istanza moderatrice del volere, pareva riuscire alle occasioni e ai pretesti da una zona profonda, inespiabile, di celate verità: da uno strazio senza confessione. Era il male oscuro di cui le storie e le leggi e le universe discipline delle gran cattedre persistono a dover ignorare la causa, i modi: e lo si porta dentro di sé per tutto il fulgurato scoscendere d'una vita, più greve ogni giorno, immedicato.

En cuanto al lenguaje mismo, ¿a partir de qué momento, de qué modificación semántica o sintáctica, se puede reconocer que se ha transformado en discurso racional? ¿Qué línea decisiva se traza, por consiguiente, entre una descripción que pinta las membranas como “pergaminos empapados” y esta otra, no menos cualitativa, no menos metafórica, que ve, extendidas sobre las envolturas del cerebro, películas de clara de huevo? ¿Las láminas “blancuzcas” y “rojizas” de Bayle son, para un discurso científico, de valor diferente, de solidez y de objetividad más densas, que las laminillas endurecidas descritas por los médicos del siglo XVIII? Una mirada un poco más meticulosa, un recorrido verbal más lento y mejor apoyado en las cosas, valores epitéticos finos, a veces algo enredados, ¿no es simplemente, en el lenguaje médico, la proliferación de un estilo que desde la medicina galénica ha tendido, ante el gris de las cosas y de sus formas, zonas de cualidades?

—Te ves hermosa esta noche —dijo—. Realmente me gusta como tu cabello cae alrededor de tu rostro. Enrolló mi cabello alrededor de su dedo y luego lo dejó caer contra mi mejilla. Entonces, tomó un momento para mirarme de la cabeza a los pies y frunció el ceño en el pensamiento. —Curiosamente, puedo prescindir del vestido. Luce genial, pero me gustas más cuando estás completamente en tu zona de comodidad, incluso si eso es sólo una camiseta y vaqueros. No hay nada más sexy que tu confianza.

«Sono triste. Non voglio essere triste.» Il cuore di Zeke si strinse nel suo petto. Non voleva vedere Gabe triste. Non poteva. Si allungò verso il ragazzo, cercando di attirarlo a sé senza fargli male o toccare qualche zona dolorante, e si ritrovò a stringergli le spalle, i corpi stretti l’uno sull’altro. Una luce si spense nel corridoio, togliendogli quel poco di visibilità che avevano. Alla cieca si avvicinò al volto di Gabe, sfiorandogli il naso con il suo. Ogni volta che si abbassava gli carezzava piano le labbra, delicato come un soffio «Non voglio usarti.» Il sussurro di Gabe lo fece sorridere, e la carezza successiva fu più lunga delle precedenti, più decisa e umida. «Non mi stai usando. Cerco solo di renderti felice.» «Non sei costretto.» Un altro bacio, e una piccola spinta dell’inguine contro quello di Gabe, tanto per fargli capire che non vi era costrizione, quanto desiderio. Determinazione. Voglia sfrenata di stargli accanto, stringerlo e non lasciarlo più andare.

Am emoţii, recunosc, şi mai am o slăbiciune gratuită pentru parabole îndelung finisate Ce colcăie în mijlocul butaforiei e amestecul melodramatic dintre tandreţea exaltată şi gustul pentru pericol Iar dacă îmi propun să prelungesc melodrama asta se face prin simularea unui climax sentimental prin evoluţia în spirală: afectare sinceritate postafectare postsinceritate şi vine ziua de după, când macheta mă scoate în afară şi mă lasă să fâlfâi deasupra ei, demonstrativ şi patetic, ca un steag

Dedico-me à tempestade de Beethoven. A vibração das cores neutras de Bach. A Chopin que me amolece os ossos. A stravinsky que me espantou e com quem voei em fogo. Â morte e transfiguração, em que Richard Strauss me revela um destino? Sobretudo, dedico-me às vesperas de hoje e a hoje, ao trasnparente véu de Debussy, a Marlos Nobre, a Prokofiev,a Carl Orf, a Schönngberg, aos dodecafônicos, aos gritos rascantes dos eletronicos - a tonas esses que em mim atigiram zonas assutadoramente inesperadas, todos esses profetas do presente e que a mim me vaticinaram a mim mesmo a ponte de eu neste instante explodir em : eu. Esse eu que é vós pois não aguento ser apenas mim, preciso dos outros para me manter de pé, tão tonto que sou, eu enviesado, enfim que é que se há de fazer senão meditar para cair naquele vazio pleno que só se atinge com a meditação. Meditar não precisa de ter resultados: a meditação pode ter como fim apenas ela mesma. Eu medito sem palavras e sobre o nada. O que me atrapalha a vida é escrever.

Suffering has no value, but you have to suffer in order to know that. I never found it easy to travel, yet the difficulty in it made it satisfying because it seemed in that way to resemble the act of writing - groping around in the dark, wandering into the unknown, coming to understand the condition of strangeness.

No, en Estados Unidos algunos todavía sienten la llamada del vacío trascendente y responden a ella construyendo una maqueta de un lugar que nunca han visitado con botellas de cerveza, o levantando un gigantesco refugio para murciélagos en una zona del país no frecuentada por los murciélagos. Atracciones turísticas a pie de carretera: la gente se siente atraída por ciertos lugares donde, en otras partes del mundo, reconocerían esa parte de sí mismos que es verdaderamente trascendente, y compran un perrito caliente, se dan un paseo y se sienten satisfechos a un nivel que no son capaces de explicar, y profundamente insatisfechos a un nivel muy por debajo. —Tiene

Va tancar els ulls. Em vaig acostar més, eliminant qualsevol distància que hi hagués entre nosaltres, i vaig prémer els llavis suaument damunt dels seus. Tot i que havia pensat que estava a punt, no estava prou preparat per a l'explosió que va tenir lloc. Quina mena d'alquímia estranya era allò que el frec d'uns llavis fos molt més intens que el frec d'uns dits? No tenia cap mena de sentit lògic que un contacte tan senzill entre aquesta zona de la pell en particular fos infinitament més fort que res del que havia viscut fins ara. Era com si allà on es trobaven les nostres boques hagués aparegut un nou sol i el meu cos hagués quedat inundat de la seva llum encegadora.

Nu era întâia oara când îl auzeam spunând asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atât de deseori am auzit exclamația asta, încât am impresia, falsă desigur, că în țara mea pâinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. "Vreau sa manânc și eu o pâine" (si nimic altceva). "A mâncat pâine în casa mea." "Dă-i și lui, acolo, o pâine." Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să câștige cât mai multe pâini, izbânda în viață și-o apreciază după numărul de pâini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția "de a da și altuia să mănânce o pâine de pe urma ta" (dar nu mai multă, "ca se obrăznicește"). Țară a grâului și a foamei cronice în trecut, trăiește si acum sub obsesia pâinii, care eclipseaza oricare alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit si pentru cei care vor să rămână cinstiți, decât oriunde, în lume. De altfel, am aflat, în alta împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemica științifică a unui coleg al sau, un savant localnic a vestit că are "să-­l facă să se predea prin foame" și a manevrat așa încât a izbutit.

Pero la literatura, o el arte en general, no puede alcanzar esa zona interior. La literatura se dedica a dar vueltas en torno al agujero; con suerte y con talento, tal vez consiga lanzar una ojeada relampagueante a su interior. Ese rayo ilumina las tinieblas, pero de forma tan breve que sólo hay una intuición, no una visión. Y, además, cuanto más te acercas a lo esencial, menos puedes nombrarlo. El tuétano de los libros está en las esquinas de las palabras. Lo más importante de las buenas novelas se agolpa en las elipsis, en el aire que circula entre los personajes, en las frases pequeñas. Por eso creo que no puedo decir nada más sobre Pablo: su lugar está en el centro del silencio.

(…) Credete, Jane, di avere una sorta di parentela con me? " 
Non osavo rispondere in quel momento: avevo il cuore gonfio.
 " Perché " disse " qualche volta, soprattutto quando mi siete vicina, come ora, ho nei vostri confronti una sensazione strana: mi sembra di avere una corda, sotto le costole, a sinistra, strettamente, inestricabilmente annodata a una corda analoga situata nella stessa zona del vostro corpo esile. E se quel tempestoso tratto di mare e tre, quattrocento chilometri di terra si metteranno con tutta la loro vastità tra noi, ho paura che quella corda che ci unisce verrà spezzata; e allora temo che comincerei a sanguinare internamente. Quanto a voi… mi dimenticherete.

(…) Credete, Jane, di avere una sorta di parentela con me? ” 
 Non osavo rispondere in quel momento: avevo il cuore gonfio.
 “ Perché “ disse “ qualche volta, soprattutto quando mi siete vicina, come ora, ho nei vostri confronti una sensazione strana: mi sembra di avere una corda, sotto le costole, a sinistra, strettamente, inestricabilmente annodata a una corda analoga situata nella stessa zona del vostro corpo esile. E se quel tempestoso tratto di mare e tre, quattrocento chilometri di terra si metteranno con tutta la loro vastità tra noi, ho paura che quella corda che ci unisce verrà spezzata; e allora temo che comincerei a sanguinare internamente. Quanto a voi… mi dimenticherete. ” Rochester

(…) Credete, Jane, di avere una sorta di parentela con me? ” 
 Non osavo rispondere in quel momento: avevo il cuore gonfio. 
“ Perché “ disse “ qualche volta, soprattutto quando mi siete vicina, come ora, ho nei vostri confronti una sensazione strana: mi sembra di avere una corda, sotto le costole, a sinistra, strettamente, inestricabilmente annodata a una corda analoga situata nella stessa zona del vostro corpo esile. E se quel tempestoso tratto di mare e tre, quattrocento chilometri di terra si metteranno con tutta la loro vastità tra noi, ho paura che quella corda che ci unisce verrà spezzata; e allora temo che comincerei a sanguinare internamente. Quanto a voi… mi dimenticherete. ” Rochester

Al margen de dicha clase social culta, el gran riesgo que siempre corre la vida en Alemania es y será el vacío y el aburrimiento (tal vez a excepción de ciertas regiones geográficas fronterizas como Baviera o Renania, en las que algo del Sur, de romanticismo y de humor forman parte del paisaje). En las grandes extensiones de la zona norte y este de Alemania, en sus ciudades descoloridas, tras sus negocios y organizaciones gestionadas con tesón, exactitud y sentido del deber acecha y acechará siempre la ignorancia y, al mismo tiempo, el horror vacui y el deseo de «salvación»: una salvación a través del alcohol, de la superstición o, en el mejor de los casos, de un gran estado de embriaguez masiva que lo inunde todo.

—Eres mía, Davinia. Creí que lo había dejado claro hacía mucho tiempo —dijo. —Mi cuerpo es tuyo, sí, pero no el resto —contestó ella, aparentando serenidad. Su actitud le puso más nervioso—. Aún puedo lograr escapar de la sombra de tu amor enfermizo. —¡No! —gritó él, atrayéndola y besándola. Davinia notó el mal sabor que el alcohol le daba a su saliva, y gruñó, arañándole la mejilla con rabia. Christian gritó, alejándola y frotándose la zona afectada, mirándola con los ojos entrecerrados y acuosos. —Jódete, Christian. No puedes venir a mi casa con la única intención de montarme una escena de celos. ¡No soy tuya! —No quiero que salgas con otros hombres —murmuró, sintiendo que algo dentro de su pecho se rompía en pedazos. ¿Su corazón?

Pippa stessa è il gioco tra questi due opposti, l'amore e il non-amore, l'esserci e il non-esserci. Fotografie sul muro, un calzino arrotolato sotto il divano. Il momento in cui ho allungato la mano per toglierle qualcosa dai capelli e lei ha riso e si è scostata per evitare il mio tocco. E così come la musica è lo spazio tra le note, così come le stelle sono belle per il vuoto che le separa, così come il sole colpisce le gocce di pioggia da una certa angolazione e proietta un prisma di colori attraverso il cielo - allo stesso modo lo spazio in cui io esisto, e voglio continuare a esistere, e a essere franchi in cui spero di morire, è la zona di mezzo: dove la disperazione si è scontrata con la pura alterità e ha creato qualcosa di sublime.

Abram voia sã-și scoatã din creier flacãra galbenã, chinuitoare, și s-o zvîrle cît colo, dar flacãra stãtea cu îndãrãtnicie locului și pîrjolea tot ce se afla înãuntrul capului sãu, care-i ardea ca focul. Minutarul de gheațã din inimã dãdea rateuri, și ceasul vieții începea sã meargã într-un chip ciudat, de-a-ndoaselea ; frig în loc de fierbințealã simțea Abram trecîndu-i din zona capului cãtre picioare, micuța lumînare i se muta în cap, iar flacãra cea galbenã, în inimã, și trupul lui zdrobit ajunse pradã unui tremur mãrunt, pricinuit de malarie terțã, de extrasistole și în discordanțã cu metronomul vieții ; și atunci blana de oaie nu-i mai era de-ajuns și ar fi vrut sã umple tot cantonul, de jos pînã sus, cu blãnuri și sã se ghemuiascã acolo, pe culcuș de cãrãmizi încinse.

There was nothing negative about the whore in the ancient world; Her title Hierodule of Heaven means sacred work or servant of the holy in Greek. The word prostitute means to stand on behalf of (the Goddess) in Hebrew the word zona is used for both Prophetess and Priestess. Even that wonderful word harlot (rhymes with scarlet) means priestess of Hathoor. It is essential that the Goddess-hating negativity of Christianity is washed away from these words. Even the term virgin means ever creative receptive potential, it is definitely not a physical state. In many cultures virgin simply meant un-married, and children born out of wedlock were called virgin-born – that puts rather a different slant on the story of Joseph and Mary. More often than not virgin was used to contrast with married, and the Holy Whore is very much her own woman.

Ogni libro è, in qualche senso, un nemico, un invasore (vuol sostituire altri pensieri ai tuoi, condurti a sentire a modo suo ecc.). Bisogna, per conseguenza, difendersi. Leggere a mano armata. L'arma più adatta (di quelle materiali) è un lapis di colore. Uno di quei lapis massicci dal tronco esagonale, con una punta rossa e una turchina. E con quello ferire nei margini (zona più vulnerabile) il libro che si sta leggendo, con lunghi tratti violenti, con esclamativi senza pietà, con interrogativi insidiosi, con frecce di aperta disapprovazione. Non tutti i libri, si capisce, meritano questo trattamento guerrigliero, ma sì quelli che si devono leggere per forza, e quelli che disonorano uno scrittore, e quelli infine che tradiscono le promesse del titolo o della fama, e quelli infine che si leggono apposta per smaltire gli umori marziali.

After his initial homecoming week, after he'd been taken to a bunch of sights by his cousins, after he'd gotten somewhat used to the scorching weather and the surprise of waking up to the roosters and being called Huascar by everybody (that was his Dominican name, something else he'd forgotten), after he refused to succumb to that whisper that all long-term immigrants carry inside themselves, the whisper that says You do not belong, after he'd gone to about fifty clubs and because he couldn't dance salsa, merengue, or bachata had sat and drunk Presidentes while Lola and his cousins burned holes in the floor, after he'd explained to people a hundred times that he'd been separated from his sister at birth, after he spent a couple of quiet mornings on his own, writing, after he'd given out all his taxi money to beggars and had to call his cousin Pedro Pablo to pick him up, after he'd watched shirtless shoeless seven-year-olds fighting each other for the scraps he'd left on his plate at an outdoor cafe, after his mother took them all to dinner in the Zona Colonial and the waiters kept looking at their party askance (Watch out, Mom, Lola said, they probably think you're Haitian - La unica haitiana aqui eres tu, mi amor, she retorted), after a skeletal vieja grabbed both his hands and begged him for a penny, after his sister had said, You think that's bad, you should see the bateys, after he'd spent a day in Bani (the camp where La Inca had been raised) and he'd taken a dump in a latrine and wiped his ass with a corn cob - now that's entertainment, he wrote in his journal - after he'd gotten somewhat used to the surreal whirligig that was life in La Capital - the guaguas, the cops, the mind-boggling poverty, the Dunkin' Donuts, the beggars, the Haitians selling roasted peanuts at the intersections, the mind-boggling poverty, the asshole tourists hogging up all the beaches, the Xica de Silva novelas where homegirl got naked every five seconds that Lola and his female cousins were cracked on, the afternoon walks on the Conde, the mind-boggling poverty, the snarl of streets and rusting zinc shacks that were the barrios populares, the masses of niggers he waded through every day who ran him over if he stood still, the skinny watchmen standing in front of stores with their brokedown shotguns, the music, the raunchy jokes heard on the streets, the mind-boggling poverty, being piledrived into the corner of a concho by the combined weight of four other customers, the music, the new tunnels driving down into the bauxite earth,

Reading about a far-off place can be a satisfaction in itself, and you might be thankful you’re reading about the bad trip without the dust in your nose and the sun burning your head, not having to endure the unrewarding nuisance and delay of the road. But reading can also be a powerful stimulus to travel. That was the case for me from the beginning. Reading and restlessness-dissatisfaction at home, a sourness of being indoors, and a notion that the real world was elsewhere- made me a traveller. If the internet were everything it is cracked up to be, we would all stay at home and be brilliantly witty and insightful. Yet with so much contradictory information available, there is more reason to travel than ever before: to look closer, to dig deeper, to sort the authentic from the fake; to verify, to smell, to touch, to hear, and sometimes – importantly – to suffer the effects of this curiosity.

Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrânge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum o să te poţi concentra asupra unei probleme impersonale, când suferinţa te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă şi individuală? Nu există o salvare prin gând. Şi nu există, şi din motivul că îţi pare inutil să te gândeşti la orice altceva decât la suferinţa ta, pe care gândul numai ţi-o adânceşte, ajungând la esenţa suferinţei. Aceia care susţin că s-au eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-au cunoscut durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare nelinişti spirituale, care n-au avut nicio adâncime şi nicio bază organică. Toate incertitudinile legate de vârstă, care dau individului o senzaţie de nelinişte provizorie, n-au nicio valoare. Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esenţa şi pe întreaga sferă a vieţii tale. Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele. Căci pentru aceasta nu există explicaţii; sau dacă există, ele nu dovedesc nimic şi nu le fac cu nimic mai suportabile. Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta însuţi, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au pră-buşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere. Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferinţa nu este un fapt bestial? Suferinţele sunt inadmisibile, şi cu toate acestea sunt legate de viaţă mai mult decât bucuriile. Cine are regretul unei purităţi vitale nu poate să nu se sperie de aceste pete care sunt suferinţele şi care se întind pe sfera vieţii pentru a o întuneca.

Y así, de feuille en aiguille, pienso en esos estados excepcionales en que por un instante se adivinan las hojas y las lámparas invisibles, se las siente en un aire que está fuera del espacio. Es muy simple, toda exaltación o depresión me empuja a un estado propicio a lo llamaré paravisiones es decir (lo malo es eso, decirlo) una aptitud instantánea para salirme, para de pronto desde fuera aprehenderme, o de dentro pero en otro plano, como si fuera alguien que me está mirando (mejor todavía —porque en realidad, no me veo— : como alguien que me está viviendo). No dura nada, dos pasos a la calle, el tiempo de respirar profundamente (a veces al despertarse dura un poco más, pero entonces es fabuloso) y en ese instante sé lo que soy porque estoy exactamente sabiendo lo que no soy (eso que ignoraré luego astutamente). Pero no hay palabras para una materia palabra y visión pura, como un bloque de evidencia. Imposible objetivar, precisar ese defectividad que aprehendí en el instante y que era clara ausencia o claro error o clara insuficencia pero sin saber de qué, qué. Otra manera de tratar de decirlo: Cuando es eso, ya no estoy mirando hacia el mundo, de mí a lo otro, sino que por un segundo soy el mundo, el plano de fuera, lo demás mirándome. Me veo como pueden verme los otros. Es inapreciable: por eso dura apenas. Mido mi defectividad, advierto todo lo que por ausencia o defecto no nos vemos nunca. Veo lo que no soy. Por ejemplo (esto lo armo de vuelta, pero sale de ahí): hay enormes zonas a las que no he llegado nunca, y lo que no se ha conocido es lo que se es. Ansiedad por echar a correr, entrar en una casa, en esa tienda, saltar a un tren, devorar todo Jouhandeau, saber alemán, conocer Aurangabad... Ejemplos localizados y lamentables pero que pueden dar una idea. (¿una idea?) Otra manera de querer decirlo: Lo defectivo se siente más como una pobreza intuitiva que como una mera falta de experiencia.

Întrebarea care se naşte în mod firesc este următoarea: ce s-ar întâmpla dacă ar exploda o stea prin apropiere? Cel mai apropiat vecin stelar al nostru, după cum am văzut, este Alpha Centauri, la 4,3 ani-lumină depărtare. Îmi imaginasem că, dacă s-ar produce o explozie acolo, atunci am avea 4,3 ani în care să privim lumina acestui eveniment magnific traversând cerul, ca şi cum ar curge dintr-o uriaşă cutie răsturnată. Cum ar fi dacă am avea patru ani şi patru luni pentru a urmări cum o catastrofă inevitabilă se îndreaptă către noi, ştiind că, atunci când în sfârşit va ajunge aici, ne va lua efectiv pielea de pe oase? Oare oamenii s-ar mai duce la muncă? Oare fermierii ar mai cultiva câmpul? Oare ar mai distribui cineva produsele în magazine? Câteva săptămâni mai târziu, când m-am întors în orăşelul din New Hampshire în care locuiesc, i-am pus aceste întrebări lui John Thorstensen, astronom la Colegiul Dartmouth. — A, nu! mi-a spus el râzând. Vestea unui astfel de eveniment călătoreşte cu viteza luminii, dar la fel şi efectul lui distrugător, aşa că ai afla de el şi ai muri din cauza lui în aceeaşi secundă. Dar nu-ţi face griji, pentru că nu o să se întâmple. Ca să fii omorât de suflul unei explozii de supernovă, mi-a explicat el, ar trebui să fii „ridicol de aproape” – probabil la mai puţin de zece ani-lumină ori chiar mai aproape. Pericolul l-ar reprezenta diferitele tipuri de radiaţii – raze cosmice şi altele asemenea. Acestea ar produce aurore fabuloase, perdele sclipitoare de lumină fantomatică umplând întregul cer. Şi acesta nu este un lucru bun. Tot ceea ce este suficient de puternic ca să declanşeze un asemenea spectacol ar putea foarte bine să distrugă magnetosfera, zona magnetică aflată mult deasupra Pământului care, în mod normal, ne protejează de razele ultraviolete şi de alte asalturi cosmice. În lipsa magnetosferei, oricine ar avea ghinionul să iasă la soare ar căpăta imediat aspectul, să zicem, al unei pizze uitate în cuptor.

El 20 de julio de 1969, Neil Armstrong y Buzz Aldrin ponían un pie sobre la superficie de la Luna. En los meses que antecedieron a su expedición, los astronautas del Apolo 11 se adiestraron en un remoto desierto de aspecto lunar del oeste de Estados Unidos. La zona es el hogar de varias comunidades de americanos nativos, y hay una historia (o leyenda) que describe un encuentro entre los astronautas y uno de los habitantes locales: Un día, mientras efectuaban actividades de adiestramiento, los astronautas se encontraron con un anciano americano nativo. El hombre les preguntó qué hacían allí. Le contestaron que formaban parte de una expedición de investigación que muy pronto viajaría para explorar la Luna. Cuando el anciano oyó esto, quedó en silencio por unos momentos, y después les pidió a los astronautas si le podrían hacer un favor. —¿Qué quiere usted? —le preguntaron. —Bueno —dijo el anciano—, la gente de mi tribu cree que en la Luna viven espíritus sagrados. Me preguntaba si ustedes les podrían transmitir un mensaje importante para ellos de parte de mi pueblo. —¿Cuál es el mensaje? —preguntaron los astronautas. El hombre pronunció algo en su lenguaje tribal, y después les pidió a los astronautas que lo repitieran una y otra vez hasta que lo memorizaron correctamente. —¿Qué significa? —preguntaron los astronautas. —¡Oh!, no puedo decírselo. Es un secreto que solo nuestra tribu y los espíritus de la Luna pueden conocer. Cuando volvieron a su base, los astronautas buscaron y buscaron hasta que encontraron a alguien que podía hablar el lenguaje tribal, y le pidieron que tradujera el mensaje secreto. Al repetir lo que habían aprendido de memoria, el traductor empezó a reírse ruidosamente. Tras calmarse, los astronautas le preguntaron qué quería decir. El hombre les explicó que la frase que habían aprendido de memoria con tanto cuidado decía: «No os creáis ni una palabra de lo que esta gente os diga. Han venido para robaros vuestras tierras».

la práctica de medicar vigorosamente la fiebre es generalizada entre los médicos e incluso demandada por los pacientes debido al alivio sintomático que provee dicha supresión farmacológica. Esta aversión profesional a permitir que las fiebres sigan su curso se debe a la posibilidad (pero muy baja probabilidad) de dañar el sistema nervioso central (SNC) en caso de convulsiones incontroladas inducidas por fiebre. Sin embargo, estadísticamente, la susceptibilidad a las convulsiones febriles entre los adultos no epilépticos es extremadamente rara. Estudios epidemiológicos exhaustivos y bastante sólidos sitúan el riesgo de convulsiones febriles en la población infantil en torno al 0,6%, con una incidencia que fluctúa entre  3,5/1000 en los países árabes y 17,4 / 1000 en las zonas rurales de Estados Unidos (14-16). El riesgo de episodios convulsivos gravita hacia niños de 6 meses a 5 años y se desencadena por temperaturas que superan el umbral de 38,3ºC, todo lo cual hace que el riesgo en la población adulta sea extremadamente bajo (17).

Singapur sigue siendo «puerto libre, abierto sin discriminación al comercio con cualquier país». En los demás aspectos es una isla desprovista de recursos, e incluso de buenas playas. Sus tres millones y medio de habitantes no tienen la renta per cápita más alta de Asia, y una de las más altas del mundo, porque exploten petróleo, gas natural, yacimientos minerales, piedras preciosas, tierras fértiles o cualquier don análogo del suelo o el subsuelo. Riquezas de esa índole caracterizan a países vecinos que a pesar de ello resultan pobres o misérrimos, pues lo propio de Singapur es —como repiten sus folletos oficiales de turismo— «capital humano», esto es: diligencia, fiabilidad, renovación. Carece de cocoteros y petróleo, aunque tiene la manufactura final de los productos del coco (conocidos genéricamente como copra), la mayor refinería de la zona, industria electrónica e informática, un avanzado sistema bancario y hasta un foco de ingeniería financiera. Ejecutivos, comerciantes y empleados dan constantes muestras de flexibilidad, como si no les costase lo más mínimo adaptarse a las veleidosas irregularidades del mercado. Los hoteles, por ejemplo, varían de tarifa por días y hasta por horas, en estrecha correlación con la demanda, semejantes a las fluctuaciones de una Bolsa.

Entonces, un día comencé a escribir, sin saber que me había encadenado de por vida a un noble pero implacable amo. Cuando Dios le entrega a uno un don, también le da un látigo; y el látigo es únicamente para autoflagelarse. [...] La diferencia entre escribir bien y el arte verdadero es sutil, pero brutal. (Capote, pág. 9) »[...] En un cuento de Henry James, creo que “The Middle Years”, su personaje, un escritor en las sombras de la madurez, se lamenta: “Vivimos en la oscuridad, hacemos lo que podemos, el resto es la demencia del arte”. O palabras parecidas. En cualquier caso, míster James lo expone en toda la línea; nos está diciendo la verdad. Y la parte más negra de las sombras, la zona más demencial de la locura, es el riguroso juego que conlleva. (Capote, pp. 12-13) »Los escritores, cuando menos aquellos que corren auténticos riesgos, que están ansiosos por morder la bala y pasar la plancha de los piratas, tienen mucho en común con otra casta de hombres solitarios: los individuos que se ganan la vida jugando al billar y dando cartas. (Capote, pág. 13) »[...] Para empezar, creo que la mayoría de los escritores, incluso los mejores, son recargados. Yo prefiero escribir de menos. Sencilla, claramente, como arroyo del campo. (Capote, pág. 15). »[...] Entretanto, aquí estoy en mi oscura demencia, absolutamente solo con mi baraja de naipes y, desde luego, con el látigo que Dios me dio (Capote, pág. 17)

En 1794 el escritor saboyano, aunque ruso de adopción, Xavier de Maistre escribió un delicioso relato, Viaje alrededor de mi habitación, en el que se describe de modo autobiográfico la vida de un oficial que, obligado por una convalecencia a permanecer 42 días encerrado en su cuarto, viaja con su imaginación por un territorio riquísimo en referencias y en pensamientos. El protagonista del texto es un verdadero cosmopolita, un ciudadano del mundo en el sentido literal, a pesar de que está recluido entre cuatro paredes. Me acuerdo con frecuencia del libro de Xavier de Maistre cuando escucho los balances que muchos hacen de sus travesías del mapamundi en viajes organizados, y en los que se plantea una situación inversa a la del argumento literario de aquél: recorren vastos espacios pero su imaginación —o su falta de imaginación— los atrapa en un territorio pobrísimo, tanto en referencias como en pensamientos. Consumen grandes cantidades de kilómetros aunque, como viajeros, atesoran una escasa experiencia de sus viajes. Son, por así decirlo, la vanguardia de los provincianos globales y, en ningún caso, al contrario del oficial convaleciente de Xavier de Maistre, son cosmopolitas ni aspiran a serlo. El provinciano global es una figura representativa de una época, la nuestra, que empuja al cosmopolita hacia una suerte de clandestinidad. El cosmopolita, personaje en extinción, o quizá provisionalmente retirado a las catacumbas del espíritu, es alguien que desea habitar la complejidad del mundo. Es un amante de la diferencia, ansioso siempre de explorar lo múltiple y lo desconocido para volver a casa, si es que vuelve, con el bagaje de los sucesivos saberes que ha adquirido. El cosmopolita, al no soportar la excesiva claustrofobia de la identidad propia, busca en el espacio absorto de lo ajeno aquello que pueda enriquecer su origen y sus raíces. El hijo pródigo de la parábola bíblica encarna a la perfección ese anhelo: el conocimiento de los otros es finalmente el conocimiento de uno mismo. El cosmopolita quiere saber. El provinciano global quiere acumular mientras, simultáneamente, elimina o aplana las diferencias. Hay muchos signos en nuestro tiempo que señalan en esa dirección, sin que se adivine cómo el que todavía posee la vieja alma del cosmopolita pueda oponerse. Por su espectacularidad y por su carácter reciente el turismo de masas es, sin duda, uno de esos signos. Cada vez se elevan más voces proclamando el carácter pandémico de un fenómeno que, paradójicamente, en sus inicios se consideró liberador porque el igualitarismo del viaje parecía la continuación lógica de la creencia ilustrada en el igualitarismo de la educación. Sin embargo, cualquiera que se pasee por las antiguas ciudades europeas o, con otra perspectiva, por las zonas aún consideradas exóticas del planeta, puede percibir con facilidad el alcance de una plaga que está solo en sus comienzos. Los centros históricos de las urbes ya son casi todos idénticos, como idénticos son los resorts en los que se albergan los huéspedes de los cinco continentes. La diferencia ha sido aplastada, dando lugar al horizonte por el que se mueve con comodidad el provinciano global.