Zona Quotes

I don't know a better preparation for life than love of poetry and a good digestion

Leggendo non cerchiamo idee nuove, ma pensieri già da noi pensati, che acquistano sulla pagina un suggello di conferma. Ci colpiscono degli altri le parole che risuonano in una zona già nostra – che già viviamo – e facendola vibrare ci permettono di cogliere nuovi spunti dentro di noi.

Prefería mantenerme el mayor tiempo posible en esa zona de incertidumbre en la que caben todas las posibilidades, a obtener una respuesta rotunda y negativa.

Nella vita non bisogna mai rassegnarsi, arrendersi alla mediocrità, bensì uscire da quella "zona grigia" in cui tutto è abitudine e rassegnazione passiva, bisogna coltivare il coraggio di ribellarsi

Zona spat a stream of Spanish that overwhelmed translation, a long and liquid curse.

Siempre he creído que hay dos tipos de miedos en el mundo. Por un lado, están los necesarios, esos que nos mantienen a salvo, y, por otro, los que nos retienen en nuestra zona de confort y nos impiden llevar a cabo cosas que nos harían felices.

Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.

There's always a way if you're not in a hurry.

Si me quieres, quiéreme entera, no por zonas de luz y sombra… Si me quieres, quiéreme negra y blanca. Y gris, y verde y rubia, y morena… Quiéreme día, quiéreme noche… ¡Y madrugada en la ventana abierta!… Si me quieres, no me recortes: ¡Quiéreme toda… O no me quieras!

Kadang zona nyaman hanya membuat kita jadi lemah, manja, lengah tapi ketika kita dihadapkan pada cobaan, baru kita jadi berusaha untuk bertahan, Mungkin tidak mudah, tapi ya memang hanya itu yang bisa kita lakukan. Bertahan, ikhlas, pasrah

Todo lo que puedo hacer es esperar, dejar pasar los días. El tiempo no lo cura todo, esa es una mentira que se repiten los que están desesperados por olvidar, pero sí consigue poner en espera los sentimientos y las emociones. Apartas los recuerdos y los recluyes en una zona de tu mente a la que, con suerte, solo accedes en esas noches en las que te cuesta conciliar el sueño. Al final, logras vivir y seguir adelante aunque sepas que hay una parte de ti que malvive como puede. Haces balance y llegas a la conclusión de que eres más o menos feliz, y procuras no mirar atrás.

If the regular length of a shot is increased, one becomes bored, but if you keep on making it longer, a new quality emerges, a special intensity of attention.' At first there can be a friction between our expectations of time and Tarkovsky-time and this friction is increasing in the twenty-first century as we move further and further away from Tarkovsky-time towards moron-time in which nothing can last—and no one can concentrate on anything—for longer than about two seconds.

que la zona del cerebro más involucrada en la idea que tenemos de nosotros mismos es también la zona que procesa la postura corporal.

Pienso que en la vida de cada uno de nosotros existe un libro similar, que de pequeños no nos limitamos simplemente a leer, sino que inspeccionamos y rebuscamos en cada uno de sus rincones como si de una habitación se tratara. Un libro así, rebuscado como una habitación, escrutado o interrogado como una cara en cada rasgo y arruga, nunca podremos juzgarlo como se juzga un libro, porque para nosotros ha abandonado la zona de los libros y ha pasado a vivir a la zona de la memoria y de los afectos.

«Uno nunca termina de conocer del todo a las personas, ni aún a las más cercanas [...]. Siempre hay una zona de cada uno que permanece a oscuras, alejada por completo de los demás. Una zona de pensamientos, de actividades, de cualquier cosa. Pero siempre hay un lugar de nosotros en el que no dejamos que entre nadie más. Yo creo que eso es lo que hace a las relaciones con los demás tan interesantes, esa certeza de que, aunque nos lo propongamos, nunca los vamos a conocer del todo»

Church and God ain't the same thing. From what I know, God's perfect. The Church makes mistakes... God's about order, Church is about power, as best as I can figure, to be against one is not to be against the other.

I have a hatred of the taming of animals, especially large ones that are so contented in the wild. I abominate circus acts that involve big befooled beasts--cowed tigers or helplessly roaring lions pawing the air and teetering on small stools. I deplore zoos and anything to do with animal confinement or restraint.

Moments of mystery are rare enough, in all conscience; and when they do arrive all the world misses them by trying to understand them. Which is manifestly ungrateful and stupid.

Y la miraba allá arriba, inquieto, como quien vigila a un equilibrista querido que se mueve en zonas peligrosísimas y sin que nadie pueda prestarle ayuda.

hay enormes zonas a las que no he llegado nunca, y lo que no se ha conocido es lo que no se es.

Precisamos urgentemente de nos enganar com o que quer que seja, de fugir à brutal realidade das coisas, de entrar em zonas que nos poupem da lucidez. Adoecemos rapidamente se não formos entretidos

Hay algo que se nos escapa a la hora de comprendernos. Siempre existirán lagunas, zonas de sombras que, incluso viviendo en nuestra piel, son un enigma toda nuestra vida" Bilis Negra de Samantha Devin

Mi diressi dalla metro verso il South Dock, attraversai il South Quay Footbridge e lo ritrovai in pochi minuti di cammino. Ogni volta che visitavo l'ex area portuale, da quand'era stata trasformata in centro direzionale dagli splendidi grattacieli in vetro e acciaio, non potevo non restare colpita dallo sforzo che era stato fatto per abbracciare la modernità senza sacrificare la bellezza. Il grattacielo dove viveva Edy, in South Quay Plaza, non faceva eccezione, anche se la zona era un po' troppo densa di cemento per i miei gusti. Mi fermai alla base dell'edificio, lasciando che il mio sguardo cercasse di raggiungere la sommità della torre di vetro. In fondo, era ovvio che Edy Thor vivesse lassù, quasi a guardare noi mortali dall'alto.

No olvidemos que el éxito en la vida lo logran las personas que son capaces de concentrarse y enfocarse en lo que realmente desean, siendo capaces de perseverar en el propósito. La atención del cerebro se desarrolla en la corteza prefrontal. Esta zona se encarga de la voluntad, el autocontrol y la planificación de una tarea. Hay que desarrollar esta zona del cerebro en los niños desde pequeños. Es una de las más importantes de la mente.

What brings you to our gorgeous, God-given paradise, our Eden of monsters and half-men?

I "salvati" del Lager non erano i migliori, i predestinati del bene, i latori di un messaggio: quanto io avevo visto e vissuto dimostrava l'esatto contrario. Sopravvivevano di preferenza i peggiori, gli egoisti, i violenti, gli insensibili, i collaboratori della "zona grigia",le spie. Non era una regola certa (non c'erano, nè ci sono nelle cose umane, regole certe), ma pure sempre una regola. Mi sentivo sì innocente, ma intruppato fra i salvati, e perciò alla ricerca permanente di una giustificazione.

Siempre queda una zona inescrutable, un espacio donde anidan los sentimientos más bajos, un territorio oscuro, que muchas veces no es visible ni a nuestros propios ojos, porque de verlo, el delicado andamiaje que hemos construido a lo largo de nuestras vidas se vendría abajo de golpe.

Good people will outlast the rule of the Church. No rule of law lasts for long, and there is nothing that can wholly destroy the good and evil that lives in man. It's ours to own for the duration of time and whatever exists beyond.

Un labirint cu bolti inalte, ca niste tunele la suprafata, imbracat in trandafiri agatatori, acoperea zona dinspre rasarit a gradinii. Din loc in loc erau intercalate mici gherete imbracate in flori ce ieseau in afara, cu o banca din lemn avand spatarul inalt. Ina nu rezistase ispitei trandafirilor. Le invatase soiurile de la Leopold: trandafirii albi „Lace Cascade” revarsati in flori marunte; „Singing in the Rain” cu petale infoliate, de culoarea caiselor, stropiti de diamantele din roua; trandafirii Thea ale caror cupe seducatoare, catifelate, imprastie parfumuri sofisticate; trandafirii japonezi amplu desfacuti in petale mari, rasfrante; trandafirii Damask invaluiti subtil in petale diafane de forma aripilor de fluturi... Ce sa aleaga mai intai? Din aceasta conjuratie picturala, trecand de la nuantele patinate de roz, galben, crem pana la rosu carmin, nu avea decat sa culeaga un buchet multicolor, prea mic pentru a cuprinde nestematele unei gradini intregi.

Creo que lo que me excitaba de tal manera extrema era la idea poética de morir haciendo el amor. Además, la debilidad aliada a la fiebre me sumergían en esa zona sin relación con lo cotidiano en la que siempre deposité mi única esperanza y que hasta esa noche yacía en un imperio soñado de acceso imposible a causa de su irrealidad.

Con sus ojos grandes y llenos de miedo, suavemente tira de mi mano y la pone en su pecho sobre su corazón, en la zona prohibida. Su respiración se acelera. Su corazón está bombeando un frenético, pulsante latido bajo mis dedos. No quita sus ojos de mí; su mandíbula está tensa, sus dientes apretados. Jadeo. ¡Oh mi Cincuenta! Me está dejando tocarlo. Y es como si todo el aire de mis pulmones se ha vaporizado, ido. La sangre está latiendo en mis oídos cuando el ritmo de mi corazón aumenta para igualar el suyo. Él deja ir mi mano, dejándola en su lugar sobre su corazón. Flexiono levemente mis dedos, sintiendo la calidez de su piel bajo la tela de su camiseta. Está sosteniendo el aliento. No puedo soportarlo. Intento mover mi mano. —No —dice rápidamente y pone su mano una vez más sobre la mía, presionando mis dedos contra él—. No.

Honor miró por la ventana... y vio la sobrecogedora imagen de un ángel con alas de color azul plateado aterrizando en la zona verde del césped. -Es... -Se quedó sin aliento. Había visto fotos, incluso imágenes de televisión, que mostraban a aquel ángel de alas azules, pero ninguna de ellas le hacía justicia. Nada podría hacérsela. Resultaba mucho más impactante de cerca. No le quitó la vista de encima mientras se reunían con él junto al coche. Tenía los ojos del color del oro veneciano, el cabello negro con matices azules, y un rostro de una belleza tan pura que resultaba casi demasiado hermoso. Casi. Era, sencillamente, la criatura más hermosa que había visto en su vida. -Soy Illium -dijo el ángel mirándola a los ojos. Honor estuvo a punto de esbozar una sonrisa al ver la curiosidad pintada en sus iris dorados. -Yo soy Honor.

Entonces advierte en él algo que muchas veces leyó en los libros: se ha reído con los ojos.

DEBES SALIR DE TU ZONA DE CONFORT”, nos adoctrina la Modernidad. A esta altura, ya saben que soy como un salmón que me encanta ir en contra de la corriente y de los eslogans imperativos de turno. ¿Por qué ese ensañamiento tan feroz con la comodidad? Como si fuera algo menor y hasta malo sentirse seguro y a gusto… ¿Acaso lo escribió algún enemigo envidioso? Es más, lograr ese confort quizá sea una de las cosas más difíciles de la vida. Y por supuesto, no hablo precisamente de lujos materiales. Pero si uno se siente bien en donde está ¿para qué salir de ese lugar tan privilegiado y arriesgar el tesoro? Si uno está mal, y no se siente confortable, es más lógico que uno intente cambiar esa situación y se lance a ciegas a cualquier otra cosa. Pero lo opuesto, suena más a un masoquismo histérico e inconformista que a un buen consejo. Por supuesto que entiendo la arenga que hay detrás de este eslogan tan popular en los coaching de época y no digo que no haya que arriesgarse, ni incluso aventurarse. Creo que no hay nada más estimulante que los desafíos difíciles e inciertos. Algunos, hasta arman su zona de confort personal con pinceladas de pura adrenalina. Lo incierto, para ellos, es puro confort. En fin, ustedes también ya se habrán dado cuenta: la vida es una eterna contradicción y lo que sirve para algunos, es nefasto para otros… Les dejo una frase que escribí para mi #libro Observados que nos habla también de estas contradicciones tan humanas. “La insatisfacción es una fuente inagotable, tanto de infelicidad como de progreso. Ironías de la Humanidad.

...if mankind was put on earth to create works of art, then other people were put on earth to comment on those works, to say what they think of them. Not to judge objectively or critically assess these works but to articulate their feelings about them with as much precision as possible, without seeking to disguise the vagaries of their nature, their lapses of taste and the contingency of their own experiences, even if those feelings are of confusion, uncertainty or-in this case-undiminished wonder.

Someone who seems doddery is perhaps not doddery at all but only an older person absorbed in squinting concentration, as though on an ultimate trip, memorizing a scene, grateful for being alive to see it.

Es un poco así: hay líneas de aire a los lados de tu cabeza, de tu mirada, zonas de detención de tus ojos, tu olfato tu gusto, es decir que andás con tu límite por fuera y más allá de ese límite no podés llegar cuando creés que has aprehendido plenamente cualquier cosa, la cosa lo mismo que un iceberg tiene un pedacito por fuera y te lo muestra, y el resto enorme está más allá de tu límite y así es como se hundió el Titanic.

Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au prăbuşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.

— Não quero ser rude, mãezinha, mas acho completamente absurdo se preocupar com isso. A senhora falou em crueldade mental. Olha aí a crueldade máxima, a mãe ficar se preocupando se o filho ou a filha é homossexual. Entendo que se aflija com droga e etecetera mas com o sexo do próximo? Cuide do próprio e já faz muito, me desculpe, mas fico uma vara com qualquer intromissão na zona sul do outro. Lorena chama de zona sul. A norte já é tão atingida, tão bombardeada, mas por que as pessoas não se libertam e deixam as outras livres? Um preconceito tão odiento quanto o racial ou religioso. A gente tem que amar o próximo como ele é e não como gostaríamos que ele fosse.

A Oliveira le gustaba hacer el amor con la Maga porque nada podía ser más importante para ella y al mismo tiempo, de una manera difícilmente comprensible, estaba como por debajo de su placer, se alcanzaba en él un momento y por eso se adhería desesperadamente y lo prolongaba, era como un despertarse y conocer su verdadero nombre, y después recaía en una zona siempre un poco crepuscular que encantaba a Oliveira temeroso de perfecciones, pero que la Maga sufría de verdad cuando regresaba a sus recuerdos y a todo lo que oscuramente necesitaba pensar y no podía pensar, entonces había que besarla profundamente, incitarla a nuevos juegos, y la otra, la reconciliada, crecía debajo de él y lo arrebataba, se daba entonces como una bestia frenética, los ojos perdidos y las manos torcidas hacia adentro, mítica y atroz como una estatua rodando por una montaña, arrancando el tiempo con las uñas.

After his initial homecoming week, after he'd been taken to a bunch of sights by his cousins, after he'd gotten somewhat used to the scorching weather and the surprise of waking up to the roosters and being called Huascar by everybody (that was his Dominican name, something else he'd forgotten), after he refused to succumb to that whisper that all long-term immigrants carry inside themselves, the whisper that says You do not belong, after he'd gone to about fifty clubs and because he couldn't dance salsa, merengue, or bachata had sat and drunk Presidentes while Lola and his cousins burned holes in the floor, after he'd explained to people a hundred times that he'd been separated from his sister at birth, after he spent a couple of quiet mornings on his own, writing, after he'd given out all his taxi money to beggars and had to call his cousin Pedro Pablo to pick him up, after he'd watched shirtless shoeless seven-year-olds fighting each other for the scraps he'd left on his plate at an outdoor cafe, after his mother took them all to dinner in the Zona Colonial and the waiters kept looking at their party askance (Watch out, Mom, Lola said, they probably think you're Haitian - La unica haitiana aqui eres tu, mi amor, she retorted), after a skeletal vieja grabbed both his hands and begged him for a penny, after his sister had said, You think that's bad, you should see the bateys, after he'd spent a day in Bani (the camp where La Inca had been raised) and he'd taken a dump in a latrine and wiped his ass with a corn cob - now that's entertainment, he wrote in his journal - after he'd gotten somewhat used to the surreal whirligig that was life in La Capital - the guaguas, the cops, the mind-boggling poverty, the Dunkin' Donuts, the beggars, the Haitians selling roasted peanuts at the intersections, the mind-boggling poverty, the asshole tourists hogging up all the beaches, the Xica de Silva novelas where homegirl got naked every five seconds that Lola and his female cousins were cracked on, the afternoon walks on the Conde, the mind-boggling poverty, the snarl of streets and rusting zinc shacks that were the barrios populares, the masses of niggers he waded through every day who ran him over if he stood still, the skinny watchmen standing in front of stores with their brokedown shotguns, the music, the raunchy jokes heard on the streets, the mind-boggling poverty, being piledrived into the corner of a concho by the combined weight of four other customers, the music, the new tunnels driving down into the bauxite earth [...]

Toată viața am încercat- și mi-a reușit, de cele mai multe ori să fiu discretă. Poate de la mama e chestia asta, și acum țin minte cum zicea mereu ca să nu mai vorbesc tare că ne aud vecinii (...) mai încet, că ne știe toată lumea, totul trebuia să se petreacă ușor și pe muțenie. Oricum, am încercat întodeauna să trec neobservată. Nu am vorbit niciodată în public despre evenimente care mă priveau personal(...) Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit , ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp, însă, am trecut în cealată extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. La mine totul se consumă încet, parcă în reluare. Între gesturi și emoțiile sau gândurile care le-au provocat există o distanță suficent de mare, încât să se ducă dracului orice urmă de spontaneitate. Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă.

Y así, de feuille en aiguille, pienso en esos estados excepcionales en que por un instante se adivinan las hojas y las lámparas invisibles, se las siente en un aire que está fuera del espacio. Es muy simple, toda exaltación o depresión me empuja a un estado propicio a lo llamaré paravisiones es decir (lo malo es eso, decirlo) una aptitud instantánea para salirme, para de pronto desde fuera aprehenderme, o de dentro pero en otro plano, como si fuera alguien que me está mirando (mejor todavía —porque en realidad, no me veo— : como alguien que me está viviendo). No dura nada, dos pasos a la calle, el tiempo de respirar profundamente (a veces al despertarse dura un poco más, pero entonces es fabuloso) y en ese instante sé lo que soy porque estoy exactamente sabiendo lo que no soy (eso que ignoraré luego astutamente). Pero no hay palabras para una materia palabra y visión pura, como un bloque de evidencia. Imposible objetivar, precisar ese defectividad que aprehendí en el instante y que era clara ausencia o claro error o clara insuficencia pero sin saber de qué, qué. Otra manera de tratar de decirlo: Cuando es eso, ya no estoy mirando hacia el mundo, de mí a lo otro, sino que por un segundo soy el mundo, el plano de fuera, lo demás mirándome. Me veo como pueden verme los otros. Es inapreciable: por eso dura apenas. Mido mi defectividad, advierto todo lo que por ausencia o defecto no nos vemos nunca. Veo lo que no soy. Por ejemplo (esto lo armo de vuelta, pero sale de ahí): hay enormes zonas a las que no he llegado nunca, y lo que no se ha conocido es lo que se es. Ansiedad por echar a correr, entrar en una casa, en esa tienda, saltar a un tren, devorar todo Jouhandeau, saber alemán, conocer Aurangabad... Ejemplos localizados y lamentables pero que pueden dar una idea. (¿una idea?) Otra manera de querer decirlo: Lo defectivo se siente más como una pobreza intuitiva que como una mera falta de experiencia.

«Sono triste. Non voglio essere triste.» Il cuore di Zeke si strinse nel suo petto. Non voleva vedere Gabe triste. Non poteva. Si allungò verso il ragazzo, cercando di attirarlo a sé senza fargli male o toccare qualche zona dolorante, e si ritrovò a stringergli le spalle, i corpi stretti l’uno sull’altro. Una luce si spense nel corridoio, togliendogli quel poco di visibilità che avevano. Alla cieca si avvicinò al volto di Gabe, sfiorandogli il naso con il suo. Ogni volta che si abbassava gli carezzava piano le labbra, delicato come un soffio «Non voglio usarti.» Il sussurro di Gabe lo fece sorridere, e la carezza successiva fu più lunga delle precedenti, più decisa e umida. «Non mi stai usando. Cerco solo di renderti felice.» «Non sei costretto.» Un altro bacio, e una piccola spinta dell’inguine contro quello di Gabe, tanto per fargli capire che non vi era costrizione, quanto desiderio. Determinazione. Voglia sfrenata di stargli accanto, stringerlo e non lasciarlo più andare.

Am emoţii, recunosc, şi mai am o slăbiciune gratuită pentru parabole îndelung finisate Ce colcăie în mijlocul butaforiei e amestecul melodramatic dintre tandreţea exaltată şi gustul pentru pericol Iar dacă îmi propun să prelungesc melodrama asta se face prin simularea unui climax sentimental prin evoluţia în spirală: afectare sinceritate postafectare postsinceritate şi vine ziua de după, când macheta mă scoate în afară şi mă lasă să fâlfâi deasupra ei, demonstrativ şi patetic, ca un steag

Nu era întâia oara când îl auzeam spunând asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atât de deseori am auzit exclamația asta, încât am impresia, falsă desigur, că în țara mea pâinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. "Vreau sa manânc și eu o pâine" (si nimic altceva). "A mâncat pâine în casa mea." "Dă-i și lui, acolo, o pâine." Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să câștige cât mai multe pâini, izbânda în viață și-o apreciază după numărul de pâini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția "de a da și altuia să mănânce o pâine de pe urma ta" (dar nu mai multă, "ca se obrăznicește"). Țară a grâului și a foamei cronice în trecut, trăiește si acum sub obsesia pâinii, care eclipseaza oricare alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit si pentru cei care vor să rămână cinstiți, decât oriunde, în lume. De altfel, am aflat, în alta împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemica științifică a unui coleg al sau, un savant localnic a vestit că are "să-­l facă să se predea prin foame" și a manevrat așa încât a izbutit.

After his initial homecoming week, after he'd been taken to a bunch of sights by his cousins, after he'd gotten somewhat used to the scorching weather and the surprise of waking up to the roosters and being called Huascar by everybody (that was his Dominican name, something else he'd forgotten), after he refused to succumb to that whisper that all long-term immigrants carry inside themselves, the whisper that says You do not belong, after he'd gone to about fifty clubs and because he couldn't dance salsa, merengue, or bachata had sat and drunk Presidentes while Lola and his cousins burned holes in the floor, after he'd explained to people a hundred times that he'd been separated from his sister at birth, after he spent a couple of quiet mornings on his own, writing, after he'd given out all his taxi money to beggars and had to call his cousin Pedro Pablo to pick him up, after he'd watched shirtless shoeless seven-year-olds fighting each other for the scraps he'd left on his plate at an outdoor cafe, after his mother took them all to dinner in the Zona Colonial and the waiters kept looking at their party askance (Watch out, Mom, Lola said, they probably think you're Haitian - La unica haitiana aqui eres tu, mi amor, she retorted), after a skeletal vieja grabbed both his hands and begged him for a penny, after his sister had said, You think that's bad, you should see the bateys, after he'd spent a day in Bani (the camp where La Inca had been raised) and he'd taken a dump in a latrine and wiped his ass with a corn cob - now that's entertainment, he wrote in his journal - after he'd gotten somewhat used to the surreal whirligig that was life in La Capital - the guaguas, the cops, the mind-boggling poverty, the Dunkin' Donuts, the beggars, the Haitians selling roasted peanuts at the intersections, the mind-boggling poverty, the asshole tourists hogging up all the beaches, the Xica de Silva novelas where homegirl got naked every five seconds that Lola and his female cousins were cracked on, the afternoon walks on the Conde, the mind-boggling poverty, the snarl of streets and rusting zinc shacks that were the barrios populares, the masses of niggers he waded through every day who ran him over if he stood still, the skinny watchmen standing in front of stores with their brokedown shotguns, the music, the raunchy jokes heard on the streets, the mind-boggling poverty, being piledrived into the corner of a concho by the combined weight of four other customers, the music, the new tunnels driving down into the bauxite earth,

Reading about a far-off place can be a satisfaction in itself, and you might be thankful you’re reading about the bad trip without the dust in your nose and the sun burning your head, not having to endure the unrewarding nuisance and delay of the road. But reading can also be a powerful stimulus to travel. That was the case for me from the beginning. Reading and restlessness-dissatisfaction at home, a sourness of being indoors, and a notion that the real world was elsewhere- made me a traveller. If the internet were everything it is cracked up to be, we would all stay at home and be brilliantly witty and insightful. Yet with so much contradictory information available, there is more reason to travel than ever before: to look closer, to dig deeper, to sort the authentic from the fake; to verify, to smell, to touch, to hear, and sometimes – importantly – to suffer the effects of this curiosity.

Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrânge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum o să te poţi concentra asupra unei probleme impersonale, când suferinţa te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă şi individuală? Nu există o salvare prin gând. Şi nu există, şi din motivul că îţi pare inutil să te gândeşti la orice altceva decât la suferinţa ta, pe care gândul numai ţi-o adânceşte, ajungând la esenţa suferinţei. Aceia care susţin că s-au eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-au cunoscut durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare nelinişti spirituale, care n-au avut nicio adâncime şi nicio bază organică. Toate incertitudinile legate de vârstă, care dau individului o senzaţie de nelinişte provizorie, n-au nicio valoare. Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esenţa şi pe întreaga sferă a vieţii tale. Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele. Căci pentru aceasta nu există explicaţii; sau dacă există, ele nu dovedesc nimic şi nu le fac cu nimic mai suportabile. Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta însuţi, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au pră-buşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere. Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferinţa nu este un fapt bestial? Suferinţele sunt inadmisibile, şi cu toate acestea sunt legate de viaţă mai mult decât bucuriile. Cine are regretul unei purităţi vitale nu poate să nu se sperie de aceste pete care sunt suferinţele şi care se întind pe sfera vieţii pentru a o întuneca.

Întrebarea care se naşte în mod firesc este următoarea: ce s-ar întâmpla dacă ar exploda o stea prin apropiere? Cel mai apropiat vecin stelar al nostru, după cum am văzut, este Alpha Centauri, la 4,3 ani-lumină depărtare. Îmi imaginasem că, dacă s-ar produce o explozie acolo, atunci am avea 4,3 ani în care să privim lumina acestui eveniment magnific traversând cerul, ca şi cum ar curge dintr-o uriaşă cutie răsturnată. Cum ar fi dacă am avea patru ani şi patru luni pentru a urmări cum o catastrofă inevitabilă se îndreaptă către noi, ştiind că, atunci când în sfârşit va ajunge aici, ne va lua efectiv pielea de pe oase? Oare oamenii s-ar mai duce la muncă? Oare fermierii ar mai cultiva câmpul? Oare ar mai distribui cineva produsele în magazine? Câteva săptămâni mai târziu, când m-am întors în orăşelul din New Hampshire în care locuiesc, i-am pus aceste întrebări lui John Thorstensen, astronom la Colegiul Dartmouth. — A, nu! mi-a spus el râzând. Vestea unui astfel de eveniment călătoreşte cu viteza luminii, dar la fel şi efectul lui distrugător, aşa că ai afla de el şi ai muri din cauza lui în aceeaşi secundă. Dar nu-ţi face griji, pentru că nu o să se întâmple. Ca să fii omorât de suflul unei explozii de supernovă, mi-a explicat el, ar trebui să fii „ridicol de aproape” – probabil la mai puţin de zece ani-lumină ori chiar mai aproape. Pericolul l-ar reprezenta diferitele tipuri de radiaţii – raze cosmice şi altele asemenea. Acestea ar produce aurore fabuloase, perdele sclipitoare de lumină fantomatică umplând întregul cer. Şi acesta nu este un lucru bun. Tot ceea ce este suficient de puternic ca să declanşeze un asemenea spectacol ar putea foarte bine să distrugă magnetosfera, zona magnetică aflată mult deasupra Pământului care, în mod normal, ne protejează de razele ultraviolete şi de alte asalturi cosmice. În lipsa magnetosferei, oricine ar avea ghinionul să iasă la soare ar căpăta imediat aspectul, să zicem, al unei pizze uitate în cuptor.