“
Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Trebuie să vă mărturisesc că mă simt obosit. Pierd şirul vorbei şi nu mai am acea minte limpede atât de mult lăudată de prietenii mei. Spun prietenii mei, din principiu. Căci nu mai am prieteni, ci numai complici. În schimb, aceştia sunt mai numeroşi şi reprezintă întreaga omenire. Şi, printre ei, primul sunteţi dumneavoastră. Cel de lângă tine e totdeauna primul. Cum ştiu că n-am prieteni? E cât se poate de simplu: am descoperit că n-am prieteni în ziua în care m-am gândit să mă omor, spre a le juca o farsă zdravănă, spre a-i pedepsi, într-un anume sens. Dar m-am pomenit că n-aveam pe cine pedepsi. Câţiva ar fi fost surprinşi; dar nimeni nu s-ar fi simţit pedepsit. De altminteri, chiar dacă aş fi vrut, tot nu mi-ar fi folosit la nimic. Dacă aş fi putut să mă sinucid şi apoi să-i văd ce mutră fac, atunci, da, ar fi meritat. Dar pământul e negru, iubite prieten, lemnul e gros, giulgiul des. I-aş fi văzut cu ochii sufletului, e adevărat, dar numai dacă există un suflet şi dacă acest suflet are ochi. De asta însă nu suntem siguri, nu suntem niciodată siguri de nimic! Altminteri, ar exista o ieşire, am izbuti să fim luaţi în serios. Numai propria-ţi moarte îi convinge pe oameni de temeinicia motivelor tale, de sinceritatea ta, de adâncimea suferinţei tale. Atâta vreme cât trăieşti, cazul tău e îndoielnic, n-ai dreptul decât la scepticismul lor. De aceea, dacă ar exista fie
şi numai o şansă de a te bucura de spectacol, ar merita să le dovedeşti ceea ce nu vor să creadă, uimindu-i. Dar aşa, te omori şi ce însemnătate mai poate avea dacă ei cred sau nu, de vreme ce tu nu mai eşti de faţă spre a te desfăta cu mirarea sau cu căinţa lor, de altminteri atât de scurtă, spre a asista, aşa cum îşi visează fiecare om, la propria-ţi
înmormântare. Ca să nu mai fii îndoielnic, trebuie să nu mai fii, pur şi simplu.
Şi oare nu-i mai bine aşa? Nepăsarea lor ne-ar face să suferim mai mult. "O să mi-o plăteşti!" îi spunea o fată tatălui ei, care n-o lăsase să se mărite cu un adorator, prea fercheş după gustul lui. După care s-a omorât. Dar tatăl n-a plătit nimic. Îi plăcea la nebunie pescuitul. După trei duminici, s-a întors la râu, ca să uite, zicea el. Şi nu se
înşela: a uitat. La drept vorbind, de mirare ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat altminteri. Crezi că mori spre a-ţi pedepsi nevasta şi de fapt îi redai libertatea. De aceea e mai bine să nu vezi. Ca să nu mai vorbim ce rişti să-i auzi vorbind despre ceea ce socotesc ei a fi fost pricina sinuciderii tale. Parcă-i aud: "S-a omorât fiindcă n-a mai putut îndura să..." Ah! dragă prietene, ce puţină imaginaţie au oamenii! Ei cred întotdeauna că te sinucizi pentru un motiv oarecare. Dar poţi să te sinucizi foarte bine pentru două motive. Lor nu le dă
însă prin cap una ca asta. Şi atunci, la ce bun să mori de bună voie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei să şi-o facă despre tine? Căci, o dată mort, vor profita de asta spre a explica gestul tău prin tot felul de motive idioate sau vulgare. Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitaţi, batjocoriţi sau folosiţi. Căci înţeleşi nu vor fi niciodată.
”
”