Viitor Quotes

Tăceau unul lângă altul, mână în mână, lipiţi, orbi, fără de gând, fără trecut şi fără viitor, fericirea fiind splendoarea unui vid perfect ca şi al cerului.

...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.

Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Vreau să împietresc în clipa de acum. Singur, uitat şi fericit. Să reţin mirosul de acum, un miros greu de descris în cuvinte, dar care îmi străbate corpul provocându-mi mii de senzaţii, care îmi arde gâtul ca o palincă tare de ţară, îmi intră adânc în nas asemeni amfetaminei cu miros amărui acrişor, îmi umple mintea de sute de gânduri, care mai de care mai volatile, mai efemere. Toate se sparg în cioburi, toate dispar în miimi de secunde, îmi rămâne doar scheletul lor descărnat. Efemeritatea mi se pare, din nou, una dintre cele mai minunate chestii dăruite – de nimeni – trecătorilor de o clipă pe aici. Vreau să reţin senzaţia de cădere uşoară, libertatea de a nu-mi păsa câtuşi de puţin de viitor şi de oameni. Singur pe lume, şi înfiorător de fericit, ca un demon.

Minciunile rasar cu usurinta de pe buzele noastre. Sunt desprinse din ganduri, temeri si sentimente, le folosim pentru a ne ascunde si a manipula, in timp ce adevarul ramane nerostit, o umbra care isi schimba mereu forma, care nu poate sa fie eliberata, oricat am incerca sa remediem trecutul. Minciuna ne impinge spre viitor. Adevarul ne cheama in trecut." - Shade Hollow Alegerea, Cartea a III-a din seria Rephelimii

...oamenii, nefiind niciodată mulțumiți de prezent, și învățând să aibă puține speranțe în viitor, înfrumusețează cu toate florile închipuirii tot ce a trecut și nu se mai întoarce.

Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ea, oricare ar fi siguranța în viitor pe care ți-o dă trecutul ei, ești întotdeauna mai mult sau mai puțin gelos. Dacă ai fost îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur ai resimțit această nevoie de a izola de restul lumii ființa în a cărei inimă ai vrea să fii numai tu. Mi se pare că oricât ar fi de indiferentă la ceea ce o înconjoară, femeia iubită își pierde din parfumul și din armonia ei în contact cu oamenii și cu lucrurile.

Pe oameni tocmai asta-i măsoară, ultima atitudine! filozofa Dominic. O singură dată ai prilejul să fii superb. Viaţa e stupidă, iremediabil stupidă. Nu întâlneşti în jurul tău decât iluzii şi regrete. Sunt obosit de privirile care se agaţă de trecut sau de viitor ca să-şi suporte prezentul. Unde e fericirea? Unde e frumuseţea? [...] În sfârşit, numai moartea îţi dă prilejul unei atitudini estetice. Ultimul spectacol e singurul interesant. Pentru acest spectacol te plictiseşti destul toată viaţa.

Dragostea e infinitul aflat la îndemâna javrelor care se căţălesc, iar eu am demnitatea mea! Cel care vorbeşte de viitor e un netrebnic, doar clipa de faţă contează. A-ţi invoca posteritatea, înseamnă să ţii un discurs viermilor.

Cu ce drept trag concluzii pentru viitor când eu nu ştiu nimic precis despre trecut? Sau pot fi sigur că eu, în momentul morţii, voi fi mai puţin mediocru? În orice caz, voi fi atât de curios să mă văd cum sunt, că sentimentele mele nu vor mai fi spontane. Cu tot gustul pentru adevărul pur, în momentul cel mai tragic voi fi artificial...

...gândeai, ca întotdeauna de altfel, atât de departe, acesta fiind și principalul motiv pentru care n-ai reușit să păstrezi niciodată o femeie lângă tine. Toate ți-au fost imature, copilărești, cu minte infantilă incapabilă de a gândi mai departe decât ziua de mâine; ori pentru tine, ziua de mâine e mult prea aproape. Tu gândești la viitor, cu ani de zile înainte, îți place să-ți planifici viața cum își planifică un econom cheltuielile.

Cine a ucis stelele? Cine a surpat drumul spre viitor al celor din morminte?

A te gândi la moarte e ca și cum te-ai gândi la viitor. Atunci când te gândești la ea și când o vezi, se petrece ceva cu timpul. Pe lângă teama de moarte există și atracția ei...

Toria haosului spune ca si cea mai mica schimbare in starea initiala poate duce la rezultate extrem de imprevizibile. Un fluture bate din aripi acum si un uragan se formeaza in viitor.

Se vor gândi că și-au sacrificat prezentul pentru un viitor care, la rândul său, avea să devină prezent și care, la rându-i, avea să fie sacrificat pentru un alt viitor și tot așa până la ultimul prezent, până la moarte. Întreaga valoare a lui Azi rezida în Mâine, iar Mâinele conta doar pentru un alt Mâine și astfel sosea și ultimul Azi, Azi-ul definitiv, și-așa trecea toată viața pentru a pregăti, zi după zi, ceas după ceas, clipă după clipă, ceva care nu vine niciodată. Și ei vor descoperi adevărul acesta cumplit: că viitorul nu există ca viitor, că viitorul nu este decât o invenție și o parte a prezentului, iar faptul de a îndura existența agitată, viața tristă, viața nefericită, pentru acest viitor care îți scapă și se îndepărtează cu fiecare zi, este cea mai dureroasă tâmpenie din existența aceasta atât de stupidă.

Nu, i-am spus, nu cred că există viitor. Adică eu, cel puțin, nu mi-l pot imagina. Cred că îți poți imagina viitorul doar atunci când ești fericit sau când simți că poți să depinzi de oameni. Nici unul, nici celălalt nu era cazul meu. Dacă încercam să-mi imaginez viitorul, tot ce puteam vedea era un azi nesfârșit, ca și cum și a doua zi ar fi fost firesc să mă găsesc tot în cușca de sticlă, tot cu Tedy, poștind aceeași țigară și făcând mișto de filmul penal din sala pe care o părăsisem. Viitorul, acum, e așteptarea asta, încercarea de-a ajunge in one piece la Dev, la party-ul ăla la care poate nici n-o să mă distrez, la care Dev poate nici n-o să stea prea mult cu mine, în Bucureștiul în care nu-mi doresc deloc s-o reîntâlnesc pe capră, ba nu-mi doresc nici măcar s-o văd pe Coco. Viitorul sunt doar eu, așa ceva i-am răspuns lui Tedy și știu sigur că a înțeles, fiindcă și el simțea asta. Viitorul e același păr blond de azi și aceeași rochie neagră, sunt unghiile mele de pe care oja neagră a sărit inestetic, viitorul sunt tenișii ăștia scâlciați. Dincolo de asta nu există nimic.

Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor. Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.

Știi unde sunt bucuriile vieții? În faptul că azi poți vedea cerul. Că te poți ridica din pat și că te poți gândi la viitor. Că ești liber și poți alege cum să îți trăiești viața. Că te poți bucura de trăiri, de arome, de tot ceea ce vezi. Că ai un loc care se numește "acasă". Că ai pe cine suna și că acel om se va bucura că te aude. Că poți spera și că îți poți construi visuri după bunul plac. Că ai în fiecare zi șansa să o iei de la capăt, să te redescoperi, să devii cine îți dorești să fii. Că viața îți oferă în fiecare zi o lecție și ocazii să înveți ceva nou și să construiești oameni noi. Că ai un suflet viu, dependent de iubire. Zâmbește și bucură-te de viața ta!

Nu pot sa sufar, suflet miscator, femeie care-mi izvoraste din coasta si-n pietre de melancolie, arzator, cu timpla dai, ca-n inima mea proasta Pasul tau zvelt din glezna mea sa-l rupi nu pot sa sufar, nu, fara durere Mi-e sufletul culcat pe colti de lupi. Devine loc dunga subtire de tacere si de sub palma lata-a mea, umarul tau cu suierat de tren se smulge-asurzitor spre-un tunel, spre vid, spre hau, spre-un chip neinventat, traind in viitor Nu pot sa sufar, nu, sa treaca intre noi reci dorurile ce le misti doar tu nici intimplarile ca niste bivoli stinsi, greoi, si nici distantele sa treaca. Nu.

Nu crea copii pana cand nu esti gata sa fii un creator si sa dai nastere la creatori. E gresit sa faci copii din nevoie, e gresit sa folosesti un copil pentru a-ti alina singuratatea, e gresit sa-ti creezi un scop in viata din a reproduce o copie a ta. E gresit sa cauti nemurirea varsandu-ti samanta in viitor, ca si cum sperma ti-ar contine constiinta.

Există şi din cei care iau timpul însuşi drept unitate, şi care se ridică uneori deasupra lui: pentru ei, ce muncă, ce proiect merită luat în serios ? Cel care vede prea departe, cel care e contemporanul oricărui viitor, nu mai poate să se agite, nici chiar să mai facă vreo mişcare... Gîndul precarităţii mă întovărăşeşte în orice ocazie: punînd, în dimineaţa asta, o scrisoare la poştă, îmi spuneam că ea era adresată unui muritor. O singură experienţă absolută, legata de orice, şi faci, în propriii tăi ochi, figură de supravieţuitor.

Nu te temi de viitor decât atunci când nu eşti sigur că te poţi omorî la momentul dorit.

E ușor să fii un viitor mort. Mai greu e să fii un mort prezent. Trebuie să continui să trăiești până în momentul în care nu mai trăiești.

Traiesc in trecut, ori intr-un viitor care nu va exista niciodata.

Nu mai trăim un prezent placid, ci suntem prinși cu toții în efortul de a ne pregăti permanent pentru viitor.

Faptele grave se petrec în afara timpului, fie din pricină că trecutul imediat parcă se rupe de viitor, fie din pricină că părțile alcătuitoare nu par să se înlănțuiască firesc.

Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un simbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește – Respect pentru mine În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul … Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism. Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu. Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat. Astăzi, am descoperit … Modestia. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Și aceasta se numeste … Plenitudine. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios. Si toate acestea înseamnă … să ştii să trăiești cu adevărat.” Traducere MIHAELA RADULESCU SCHWARTZENBERG.

Pentru gând nu există ireversibilitatea timpului. Gândul te poate proiecta într-un viitor, de obicei ipotetic, uneori chiar într-unul care se adeverește. Pentru gând, prezentul și trecutul sunt simultane.

Nu știu dacă plânsul care deja mă însoțea în hohote sau groaza noii neputințe erau mai puternice decât viziunea sumbră a unui viitor cenușiu. Speranța părea o pasăre ce se zbătea să zboare în timp ce eu o țineam strâns în căușul palmelor, implorând-o să nu plece, să nu mă lase singură și pustiită pe insula aceasta rece. Și nu a plecat… A rămas cu mine deși era și ea de acum toată sfârtecată de dramatismul situației.

Trecutul e ca un câine care îţi rupe fără întrerupere turul, în timp ce pre­zentul este o potaie care te păcăleşte s-­o ţii în braţe, făcându-­te să uiţi viitorul - un ogar din rasa afgană. (Doina Ruști - Mâța Vinerii)

Dar pentru creștin, la moarte orice dorință care înainte era limitată la carne va fi împlinită în duh. Atingerea după care a tânjit în exterior va fi atunci interioară. Credința care înainte privea spre viitor va găsi atunci eternitatea.

Atata timp cat esti anesteziat si nu iti simti tragedia propriei vieti, poti supravietui. Cand iti revine limpezimea, cand iti este meticulos redata, te poate innebuni. memoria retrezita la viata te poate sminti, amintirea umilintei, a celor ce ti s-au intamplat fara stirea ta, a atator intruziuni, amintirea barbatilor. Nu un palat, ci un bordel al amintirilor, iar dincolo de aceste amintiri, constiinta faptului ca toti cei care te-au iubit sunt morti, ca nu exista nici o scapare. un asemenea gand te poate ridica in picioare, te poate face sa iti aduni fortele si sa o iei la goana. Daca fugi destul de tare poate vei scapa de trecut si de amintirea a tot ce ti s-a intamplat, si totodata de viitor, de intunericul inevitabil ce ti se intinde in fata.

Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nicio reflexie, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. Facem doar o socoteală de tarabă: “s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi”. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nicio grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci.

Ai şi tu ca tot omul un frate imaginar Nu ascunde el cine știe ce… ca toată lumea acolo, câteva puseuri narcisiace, povești încropite, scenarii suicidale, orgii de ora 3 dimineața, maculatură, o enormă maculatură și decizii de luare la cunoștință, bucăți de viitor preambalat. Duioșii. Doar tu cu plușul preferat nu ai ce oscioare să-i zdrobești. Urmează tot ce doreai să urmeze, tot ce era prevăzut. Și neprevăzutele, preambalate și ele. O lumină în plasma care se lipește de tine Înoată spre ea Urmărește semnele. Urmărește lipsa de semne. Permeabilitatea membranei la orice.

,,Găteam pentru mine. Minunate prânzuri hipercalorice, și întotdeauna un pahar de vin. Beam mai puțin, dar alegeam mai bine, savuram, sorbeam atent la intensitate și aromă înainte de a înghiți. Gura este primul și ultimul sertar al plăcerii. E ușor, într-o viață rămasă fără niciun plan de viitor, să vivisecționezi, să desfaci ceea ce rămâne în bucățele tot mai mici. Fusesem întotdeauna nevrotic și grăbit în absorbirea oricărei plăceri, fantazam, prelungeam așteptarea, apoi mă grăbeam în manieră violentă, deseori dureros. Și cunoșteam atât de bine gustul dezamăgirii. Acum descopeream o altă regulă a vieții.

De ce sa scap? De prezent? Da, de acest prim-plan care-mi ascunde ce se intampla in perspectiva. Daca am spirit sau suflet, spuneti-i cum vreti, nu e unul singur, ci multiplu. Nu se poate multumi cu limitarea, el vrea spatiu. Poate sa locuiasca in numeroase trupuri schimbatoare, intrate in putrefactie, din viitor sau din trecut. (...) Otravita sau nu, mercurul ma face sa gandesc astfel. Daca-i dati drumul, va tremura in clone pe toata podeaua, dar il puteti aduna la loc si nu se va vedea nicio sutura, nicio urma c-ar fi fost imprastiat. Aveti o singura viata sau nenumarate vieti, depinde ce va doriti.” (pag 183)

O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp și trebuie complicitate pt formarea ei. De cele mai multe ori te onișnuiești greu, la început, să-ți placă femeia fără care mai târziu nu poți trăi. Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pt că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial s-o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror altor prietenii și iubiri. Toate planurile de viitor ți le faci în funcție de nevoile și preferințele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei.

Poți judeca faptele unei persoane, deciziile, cuvitele, chiar și privirea, însă nimeni nu are dreptul să judece fericirea alui om.

Noi doi singuri în cameră. Nici trecut, nici viitor. Doar intensitatea și profunzimea momentului. Senzația că totul avea în mod implacabil un sfârșit: muzica, noi doi, luna, absolut totul. Dacă reușești să pătrunzi în miezul lucrurilor, nu găsești altceva decât tristețe, numai tristețe, mereu și pretutindeni, dar o tristețe frumoasă, argintie, precum chipul lui Hristos.

E adevărat,o fată e totul la 18 ani.Ştie şi înţelege totul.Lupta ei va fi de aici înainte să nu se piardă.Şi aşa cum cum se va crispa să nu-şi piardă tinereţea,tot aşa se va strădui,prin cultură,experienţă sau memorie,să ştie tot atât cât ştia,dintr-odată, atunci.Recunosc,e într-un sens mai interesantă.Dar numai într-un sens.Căci ea n-are viitor,iar dacă iubeşti viitorul,tânărul e mai interesant.

România n-are nimic original în afară de ţărani, artă populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferenţiată a acestei ţări, îmbîcsită de superstiţie şi scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toată România miroase a pămînt. Unii spun că e sănătate; ca şi cum aceasta ar fi un elogiu! Să nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea. Poetul rus Belîi, plin de tristeţe şi torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într-un vers sfîşietor, un sentiment care mă domină de cîte ori mă gîndesc serios la România: „Tu vei dispărea în spaţiu, o Rusia mea!“ Spaima că vom fi înghiţiţi de forţe ce ne întrec, că ne va lichida timpul şi ne va copleşi spaţiul, că ne-am ratat existenţa venind prea tîrziu… Crede cineva că este aceasta o teamă nelegitimă? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva istoria să se facă peste noi, precum este un trădător acel care acceptă trecutul şi prezentul României. Şi este un trădător faţă de tot ce trebuie să devină această ţară, faţă de istoria ce n-o avem încă, faţă de un viitor căruia n-avem curajul să ne mărturisim. Numai revolta organizată poate dinamiza şi scutura o ţară, pe care nu o vrem anemică prin soartă. Căci trebuie să se ştie că România nu este o naţiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini condiţiile unui naţionalism oarecare sau a corespunde unei definiţii plate nu înseamnă absolut nimic. O naţiune îşi legitimează existenţa prin lupta pentru o idee istorică.

Este curios, pe măsură ce timpul meu de viață pe viitor se îngustează, timpul meu prezent se accelerează și crește, și uneori, mă lasă în urma lui. Zilele mele de azi ar trebui să aibă șaptezeci și două de ore, însă sunt conștient că acest lucru nu m-ar ajuta să le trăiesc mai bine. Ceea ce știu este că mă gândesc din ce în ce mai puțin la viitor. Acesta a devenit mai puțin prezent și lasă mai mult spațiu zilei de azi.

Se gândi doar că viața fără fericire era imposibilă. Ce era fericirea?... A privi înainte era fericirea – atâta tot, nimic mai mult. A privi înainte sperând la împlinirea unei dorințe, răsplata unei anume pasiuni, iubiri, ambiții, uri – fără îndoială și a urii. Dragoste și ură. Și să scapi în fața primejdiilor existenței, să trăiești fără teamă, constituia și asta fericirea. Nimic altceva. Absența fricii, privirea spre viitor.

... dar in "Pivnita de ceapa" a lui Schmuh nu se gasea nimic de mancare si cine voia sa manance ceva trebuia sa mearga in alta parte, la Fischl si nu in "Pivnita de ceapa", fiindca aici nu se taia decat ceapa. Si de ce asa? Pentru ca pivnita se numea astfel si ce era cu totul iesit din comun pentru ca aceasta ceapa, ceapa taiata, cand o privesti cu atentie... nu, clientii lui Schmuh nu mai vedeau nimic sau doar unii dintre ei nu mai vedeau nimic, li se scurgeau ochii, nu pentru ca aveau inimile prea pline; caci unde scrie ca daca ti-e inima plina, trebuie sa iti planga ochii, unora nu le reuseste niciodata asa ceva, mai ales in deceniile din urma, de aceea secolul nostru se va numi candva, in viitor, secolul lipsit de lacrimi, desi a fost multa suferinta - si tocmai din acest motiv, din cauza lipsei lacrimilor, oamenii, cei care isi puteau permite, se duceau la "Pivnita de ceapa", se lasau serviti de patron cu o scandura de tocat, cu un cutit de bucatarie si cu o ceapa ordinara de camp sau gradina care-i costa douasprezece marci, o taiau atat de marunt pana ce sucul reusea. Ce reusea? Reusea ceea ce lumea si suferinta acestei lumi nu reuseau sa produca: omeneasca lacrima rotunda. Si atunci se puneau pe plans. In sfarsit se punea lumea, din nou, pe plans. Se plangea serios, dezlantuit, in toata legea. Apa curgea si lua totul cu ea. Apoi venea ploaia. Apoi cadea roua... Si dupa acea calamitate naturala de douasprezece marci si optzeci de pfenigi, oamenii satui de plans incep sa vorbeasca. Inca ezitand, mirati de propria lor limba goala, dupa ce savureaza ceapa, clientii pivnitei se predau vecinilor lor, acolo, pe lazile incomode imbracate in iuta, se lasa intrebati, isi schimba felul de a fi cum iti intorci paltonul.

Voi alege doar oameni care nu tind decît să se epuizeze sau despre care am conştiinţa că se epuizează. Atît şi nimic mai mult. Nu vreau să vorbesc pentru moment decît de o lume în care gîndurile, ca şi vieţile, n-au viitor. Tot ceea ce-l face pe om să muncească si să se zbuciume se foloseşte de speranţă. Singura gîndire care nu minte este, aşadar, gîndirea sterilă. In lumea absurdă, valoarea unei noţiuni sau a unei vieţi se măsoară după gradul ei de sterilitate.

Cu neputință de spus de ce trăiesc pe lume unii oameni, care mănâncă pe apucate, beau pe apucate, dorm pe apucate și plodesc pe apucate, niciodată cu un gând pentru ziua de mâine, niciodată cu o strângere de inimă pentru ziua de ieri.

Trebuie sa mor pentru ca vreau sa traiesc. Nu sunt mort, dar nici viu. Sunt doar amortit. Nici trecutul si nici viitorul nu ma mai misca acum. Trecutul l-am vandut pentru speranta unui viitor. Poate ca si asta e tot o fuga. Poate ca fug, amagindu-ma ca voi gasi adevarul undeva, candva si ca acest adevar ma va elibera. E un fel de a iesi din incurcatura. Sper sa gasesc capatul firului, ca sa ma descalcesc. De-abia atunci, la capat, o sa stiu daa a fost cautare sau fuga.

Când ești tânără, aspectul exterior al lucrurilor te impresionează adânc. De aceea mi-am închipuit că o nouă viață va începe de acum înainte, o viață care, pe lângă spini și trudă, îmi va aduce flori și bucurii. Toate forțele mele sufletești se treziră, ațâțate de această schimbare și de acest câmp nou deschis speranței; nu pot spune ce așteptam, dar năzuiam către ceva minunat, care poate n-avea să se petreacă îndată, nici într-o lună, ci într-un viitor pe care nu-l puteam hotărî.

Viața nu este ceva abstract, produs al minții noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viața există în cosmos. Viața este aspiraţie, este creaţie, este armonie. Viața este schimbare şi totuşi permanență. Rațiunea nu poate să o cuprindă; nu poate pentru că ea este în viață. Raţiunea fragmentează, descompune viața. Viața cuprinde raţiunea. Sfera vieţii e mai mare decât a raţiunii. Când spunem viață afirmăm toate elementele şi însuşirile existenţei adică: realitate, echilibru şi armonie; raţiune, libertate şi creaţie. Fiinţa noastră trebuie să se aplece asupra vieţii. Aşa se împlineşte. Pentru a trăi şi a cuprinde înţelesul a tot ce este trebuie să avem simţul şi sensul vieţii. Aici stă o taină a lumii: ce este viu străjue existenţa, fiindcă şi ceea ce credem că e mort de cele mai multe ori este tot viu, în prelungiri ce nu se văd. Să învăţăm a cunoaşte. Cunoaştere înseamnă cuprinderea întregului, deodată, înseamnă experienţa nemijlocită. A cunoaşte înseamnă a fi în viață în înţeles metafizic nu biologic. Viața este continuitate, val infinit. De aceea numai acela o poate cunoaşte care îi simte întregul. Adevăratul om este o fiinţă cosmică; experienţa lui trebuie să aibă această dimensiune. (...) Viața omului are un sens propriu. Viața este prisos, este întrecere de sine. Viața înseamnă sforţare peste ceea ce este dat, peste actual; omul amplifică prezentul pentru un alt prezent viitor. Viața nu poate fi înţeleasă fără schimbare.

Mă întreb: când vor înceta oamenii să se întrebe? Când vor renunţa definitiv la teorie şi la mister? Ceea ce este îmi pare a fi neutru aparenţei şi esenţei. Neesenţialul a fost totdeauna definit în opoziţie cu moartea. Toţi gânditorii, cu voia sau fără voia lor, au asimilat esenţa morţii. Aparenţele au constituit în ochii lor tot ceea ce vrea să se facă independent de moarte. Ultimul gând al fiecărui om desfigurează viaţa în iluzie. De câte ori separi lumea în aparenţe şi esenţe, te declari implicit împotriva vieţii. Din orice gen de gândire, ea n-are decât ce pierde. Prejudecata esenţialului este cultul morţii. Când vom distruge categoriile gândirii şi ne vom ataşa lumii printr-un mod cu totul altul, numai atunci vom putea sfărâma acest cult şi această prejudecată. Aparenţe — esenţe, este o dualitate catastrofală. Întâia diferenţiere făcută în lume a fost un atentat de care nu trebuie făcut numai spiritul responsabil. Îmi pare că tot procesul viitor al umanităţii nu va fi decât o recâştigare a amăgirilor.

Prezentul meu de azi nu este decât o secvență într-un viitor care se accelerează și care uneori devine dificil. Suntem ființe cu o istorie neîncetat în construcție, care ne atrage adesea spre trecut, ne imobilizează sau ne trimite la situații neterminate, răni sau vise nebune, și suntem și visători, constructori de viitor voind să punem viitorul în serviciul dorințelor noastre, mai ales când acesta se retrage sau lasă să apară zone de umbră și o amenințare la orizont. Trebuie astfel să mergem cât mai aproape de clipă, într-un prezent al prezentului.

Abordarea în coaching a realității în care trăiesc clienții, orientată către soluții, în loc de probleme, către viitor, în loc de trecut, și către acțiune, către ce se poate face, în loc de orientare către justificare și raționalizare a ceea ce nu este posibil, are efectul de a antrena clientului o atitudine a lui față de această realitate, mai pozitivă și mai deschisă către părțile senine ale tabloului, către opțiunile de colorare a secțiunilor întunecate, tocmai pentru că pozitivitatea realistă este, în sine, o atitudine realistă. Și, desigur, pozitivă.

Dulapul a fost făcut exact acum o sută de ani. Ce spui? Am putea să-i serbăm jubileul! Fără îndoială, e un lucru neînsufletit, totusi, oricum ar fi, e un dulap de cărti. (…) (Pipãind dulapul.) Dulap scump si stimat! Salut existenta ta, care de o sutã de ani e destinatã idealului luminos al binelui si dreptãtii! Chemarea ta tãcutã pentru o muncã rodnicã n-a slãbit de-alungul unui veac întreg, susþinînd (printre lacrimi) în familia noastrã, din tatã în fiu, curajul si credina generatiilor într-un viitor mai bun, crescîndu-ne în spiritul idealurilor de bine si ale constiinþei sociale...

Să ai patru principii care să te ghideze: unu, să faci cât mai puţin rău celorlalţi; doi, să fii întotdeauna alături de prietenii tăi; trei, să fii responsabil în ceea ce te priveşte şi să nu ceri nimic de la ceilalţi; patru, distrează-te cât se poate. Nu te sinchisi de părerile oricui, doar de cele ale persoanelor care-ţi sunt apropiate. Nu te gândi să laşi un semn al trecerii tale prin lume. Ignoră marile probleme ale timpului tău... Nu rămâne în trecut. Nu-ţi face griji cu privire la viitor. Trăieşte clipa. Ai încredere în scopul existenţei tale şi lasă înţelesurile să vină la tine, în loc să te străduieşti să le descoperi. Când viaţa îţi trage un pumn, rostogoleşte-te, dar râzând. Prinde valul, tipule!

Daca ar trebui sa-mi denumesc stilul de terapie as numi-o, probabil, Terapia Alegerii, fiindca libertatea este despre ALEGERE- despre alegerea compasiunii, a umorului, optimismului, intuitiei, curiozitatii si a exprimarii de sine. Si despre a fi liber si a trai in prezent. Daca ramanem blocati in trecut, spunand: "Macar daca as fi mers acolo, in loc sa raman aici..." sau "Macar daca m-as fi maritat cu altcineva...", atunci inseamna ca traim in inchisoare din proprie vointa. Cam la fel cum ar fi sa traim in viitor, spunand: "N-o sa fiu fericit pana la absolvirea scolii..." sau "N-o sa fiu fericit pana cand nu gasesc persoana potrivita". Singurul lucru unde ne putem exersa libertatea de alegere este prezentul.

Îmi imaginez întregul cosmos alcătuit din suspensii eteroclite. O portocală s-ar întâlni cu o ecuaţie, un copac cu un fluture, un rinocer cu o dansatoare de flamenco, iar eu, de fapt quarcurile mele care dansează, risipite, m-aş bucura de aceste întâlniri întâmplătoare. Fără gravitaţia corpurilor nu există oboseală. Articulaţiile ar rămâne suple. Am vedea venerabili bătrâni îndrăgostindu-se de un fetus care ar oscila nehotărât, încă androgin. Posibilităţile întâlnirilor s-ar înmulţi la infinit. Totul ar putea fi pus în ecuaţie. Aş putea scrie o lucrare care ar lua în derâdere principiile sociale, politice şi relaţionale cele mai elementare: "Plutirea corpurilor". Aventura, adevărata aventură! Orice problemă psihologică ar fi pusă sub semnul întrebării. Monstruosul egocentrism ar exploda. Însăşi imposibilitatea de a stabili o relaţie mai lungă de o miime de secundă ar face orice legătură la fel de uşoară ca fulgul de albatros. Fiinţele ar afla în sfârşit că nu există singurătate, datorie, destin, trecut şi viitor. O suspensie de sentimente şi de dorinţe, sexele s-ar bucura să fie mereu înconjurate de spaţiu. Filosofii s-ar exprima cu simplitate, ceea ce nu este specialitatea lor. Ah! Acea simplitate pe care puţini o cunosc, atât filosofii cât şi ceilalţi, şi la care eu aspir! Ar fi într-un fel Edenul matematic. Iată cu ce îmi petrec timpul. Acest gen de visare mă încântă la culme. Mi se întâmplă să-mi petrec şapte sau opt ore pe terasa mea, orientată spre sud, cu vederea care dă spre portul din Genova, fără să fac vreo mişcare, în afară de acel du-te-vino al braţului în direcţia unei sticle de coniac.

Istoria înlocuise cele zece porunci biblice. Pentru mine ele nu însemnaseră niciodată nimic sau nu însemnaseră decât o morală conformistă. Dar, aici, așezat în acest dormitor, privind reflexele roșiatice ale focului pe panoul ușii, simțeam dintr-odată toată forța acestei superporunci care le rezuma pe toate celelalte. Am înțeles că trebuia s-o accept, că trebuia s-o accept în fiecare zi din nou, chiar dacă nu reușeam întotdeauna s-o respect. Conchis vorbise odată de aceste clipe cruciale, în care ne întâlnim propriul viitor. Și mai știam că, pentru mine, toate lucrurile acestea erau legate de Alison, de faptul că o alesesem pe Alison și că, zi după zi, trebuia să continui s-o aleg. Vârsta adultă era ca un munte și eu mă aflam în fața acestui perete de gheață pe care îmi era imposibil să-l escaladez: Să nu pricinuiești durere inutil.

Cinstește pe tatăl și pe mama ta, oricum ar fi ei. Părinții nu ni-i putem schimba, dar atitudinea față de ei - da. Știu că ai viața ta și fiecare suntem unici și irepetabili, totuși adu-ți aminte de câte ori ai urmat sfaturi străine și încearcă să înțelegi ce te-a făcut să le urmezi. Începuturile rele își găsesc ușor un sfătuitor. A spune cuiva: „Fii tu însuți!” e ca și cum ai spune: „Zboară!” fără să dai aripi. Dacă un elefant îți spune: „Hai să zburăm!”, cel mai probabil el va cădea peste tine și te va strivi. Nu uita: lumea nu a început cu tine și nu sfârșește cu tine. Dacă te-ai născut e pentru că te-ai înscris într-o lege a firii lăsată de Dumnezeu, iar asta trebuie să-ți curme orice orgoliu. Ești tu în măsura în care ajungi să legi trecutul de viitor. Nu fi un capăt de drum, fii o răscruce. Caută și află ce a fost bun la înaintașii tăi pentru a transmite mai departe, căci tot ce este a mai fost și tot ce a fost va mai fi. Dacă vrei să zbori, nu căuta o groapă, caută un munte.

S-ar putea crede că sinuciderea urmează revoltei. E inexact. Căci ea nu reprezintă concluzia logică a revoltei. Sinuciderea este exact contrariul revoltei, prin consimţămîntul pe care-1 presupune. Sinuciderea, ca şi saltul, este acceptarea la limita ei. Totul a fost consumat, omul reintră în istoria sa esenţială. El îşi descoperă viitorul, unicul şi înspăimîntătorul său viitor, şi se aruncă într-însul. In felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl tîrăşte cu sine în aceeaşi moarte. Dar eu ştiu că, pentru a se menţine, absurdul nu se poate rezolva. El se sustrage sinuciderii, în măsura în care este conştiinţa şi totodată refuzul morţii. Este, la extrema limită a ultimului gînd al condamnatului la moarte, şiretul de pantofi pe care, în ciuda a toate, acesta îl zăreşte la cîţiva metri, în chiar clipa căderii sale ameţitoare. Căci contrariul sinucigaşului este condamnatul la moarte. Această revoltă dă vieţii întregul său preţ. Manifestată de-a lungul unei întregi existenţe, ea îi restituie măreţia.

Despre Transilvania, a te simți acasă și democrație: „În secolul IX ar fi părut o utopie să chemi un primar din Germania într-o comună din Alsacia, și invers. Asemenea cazuri, repet, ar fi părut o utopie. Soluția a venit din viitor. [...] Problema Transilvaniei nu este a istoricilor. Manualele istoricilor unguri și români nu vor putea fi puse niciodată de acord. Soluția pentru Transilvania nu poate veni din trecut, dar din viitor care astăzi ne pare utopic. Un ungur și un român pot să se simtă „la ei acasă”, dacă fiecare îi recunoaște dreptul celuilalt de a se simți la el acasă în aceeași măsură în care el se simte la el acasă. Niciunul nu trebuie să fie „mai la el acasă” decât celălalt. [...] Acest lucru nu e posibil decât într-o societate în care diferența e acceptată din capul locului și privită ca firească. Singura societate care creează starea de spirit a lui „a fi la tine acasă” este cea democratică, pentru că democrația este singura formă de guvernare care acceptă că ceea ce este diferit este totodată egal”.

Ce‑ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu‑ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu‑n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii‑ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce‑i poporul mare, românesc, Când s‑aprinde sacru candida‑i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte‑n glorii să orbească‑l face, Când cu lampa‑i zboară lumea luminând, El pe sânu‑ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge‑n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc! Familia, III, 14, 2/ 14 aprilie 1867 [1867]

9. Nu știu de ce spaimele deșarte tulbură mai tare; căci cele adevărate își au o măsură a lor. Tot ce vine din necunoscut își găsește locul în bănuielile și spaimele unui spirit dezlânat. De aceea nu există spaime mai vătămătoare și de nestăpânit decât cele ale nălucilor: căci spaimele de rând sunt provocate de lipsa rațiunii, dar acestea - de sminteală. > 10. Să cercetăm, așadar, cu atenție chestiunea. Este foarte probabil ca să se întâmple ceva rău în viitor: nu înseamnă însă de la sine că este sigur. Cât de multe sunt cele care vin peste noi fără să le așteptăm! Cât de multe sunt cele pe care le așteptăm și nu se împlinesc niciodată! Și chiar dacă se va întâmpla în viitor, **le ce bun să-i ieși durerii în întâmpinare?** Vei simți durerea de îndată ce va veni: între timp, speră la ceva mai bun. > 2. Ce vei avea de câștigat? Timp. Pot apărea până atunci multe care să facă o primejdie pe care o simți în vecinătate sau foarte aproape fie să se oprească, fie să se risipească, fie să cadă pe capul altuia: un incendiu lasă loc pentru o fugă; o prăvălire i-a lăsat pe unii nevătămați; uneori sabia a fost oprită chiar când atingea gâtul; câte unul i-a supraviețuit călăului său. Chiar și soarta cea rea este schimbătoare. Poate va fi, poate nu va fi: deocamdată nu este. Tine-ți în fața ochilor un viitor mai bun.

Niciodată nu rămânem în prezent. Anticipăm viitorul, ca şi cum ni s-ar părea că soseşte prea greu şi încercăm să-l grăbim; evocăm trecutul, ca şi cum am încerca să oprim repeziciunea cu care se îndepărtează de noi. Suntem atât de nesăbuiți, încât cutreierăm doar timpuri care nu sunt ale noastre și nu ne gândim nicio clipă la singurul timp care ne aparține; şi atât de vanitoși, încât visăm la timpuri care nu există în momentul de față, lăsând să ne scape singurul care există. Adevărul este că, adesea, prezentul e dureros. Îl ascundem privirii noastre, fiindcă ne provoacă suferinţă, iar dacă e plăcut, regretăm că se indepărtează. Încercăm să-l susţinem cu ajutorul viitorului și ne gândim cum să organizăm lucruri pe care nu le putem controla, pentru un moment la care nu putem fi siguri că vom ajunge. Dacă fiecare şi-ar analiza gândurile, le-ar găsi preocupate în întregime de trecut ori de viitor. Mai niciodată nu ne gândim la prezent, iar dacă o facem, e doar pentru a căpăta o perspectivă asupra viitorului. Prezentul nu e niciodată ţelul nostru. Trecutul şi prezentul ne sunt doar mijloacele de care ne folosim, singurul nostru țel fiind viitorul. Astfel, nu ajungem niciodată să trăim cu adevărat, ci doar sperăm să o facem. Și, din moment ce plănuim neîncetat cum să fim fericiți, inevitabil, nu vom fi niciodată.

Aveam un prieten de studenţie, a cărui familie locuia la Schaffhausen. Vrând să-l vizitez odată de la Basel - era în 1896, după moartea tatălui meu -, mama mi-a spus : <> Asta am şi făcut, iar când am intrat în casă, am văzut pe scări o fată, de vreo paisprezece ani, cu codiţe. Am ştiut pe loc : Iat-o pe soţia mea! Am fost puternic zguduit; căci, deşi n-o văzusem decât un moment scurt, ştiusem imediat cu o certitudine absolută că urma să-mi devină soţie. Îmi mai amintesc şi astăzi exact că îndată după aceea i-am spus asta prietenului meu. Bineînţeles, n-a făcut decât să râdă de mine. I-am replicat : <> Când, şase ani mai târziu, am cerut-o în căsătorie pe Emma Rauschenbach, am fost şi eu mai întâi refuzat, la fel ca bunicul meu la vremea lui. Dar, spre deosebire de el, eu n-aveam nici cârciumă familiară în care să mă refugiez, nici chelneriţă atrăgătoare, nici nu eram profesor titular cu o sarcină clar conturată şi promiţătoare în faţa mea, ci un simplu medic secundar cu un viitor nebulos. De ce să fiu scutit de dezamăgiri în le meilleur des mondes possibles? - după cum a adăugat nr. 2. După câteva săptămâni, foaia s-a întors însă, şi <>-ul s-a transformat într-un <>, iar astfel personalitatea mea nr.1 s-a afirmat. A devenit, în ceea ce mă priveşte, un <> spus vieţii, iar nr. 2 a dispărut pentru unsprezece ani din mintea mea.

Cand ajung la o anume varsta si experienta, barbatii prefera sa evite iubirea, li se pare mai simplu sa mearga la curve. Ma rog, nu la curvele din occident, nu merita, sunt adevarate gunoaie umane. Si oricum nu in timpul anului, nu au timp, muncesc prea mult. Drept urmare cei mai multi nu fac nimic, iar unii din cand in cand isi ofera un pic de turism sexual. Si-asta-i cazul cel mai fericit: sa mergi la o curva inseamna sa pastrezi totusi un minim contact uman, multi insa considera mai simplu sa se masturbeze pe internet privind filme porno. «Inteleg», a spus ea dupa un lung rastimp de tacere. «Inteleg ce vrei sa spui, nu crezi totusi ca barbatii sau femeile se pot schimba?» In trecut nu ne putem intoarce, nu cred. Ce ne-asteapta-n viitor? Femeile vor deveni probabil tot mai asemanatoare cu barbatii, pentru un moment raman interesate de seductie, barbatilor insa li se falfaie de seductie, ei vor in primul rand sa reguleze. Seductia nu-i intereseaza decat pe cativa insi fara o viata profesionala pasionanta, in general fara o viata interesanta. Pe masura ce viata profesionala si proiectele personale vor insemna mai mult pentru ele, femeilor li se va parea mai simplu si lor sa plateasca pentru sex, se vor orienta si ele spre turismul sexual; femeile se pot adapta la valorile masculine, uneori cu greu, dar, pot s-o faca, istoria a dovedit-o.

Ciuma-A.Camus "Puteai sa vezi in toiul noptii, de-a lungul cornisei,convoaie stranii de tramvaie fara calatori, hurducandu-se deasupra marii. Locuitorii au sfarsit prin a afla despre ce e vorba, si in ciuda patrulelor, grupuri de oameni reuseau destul de de sa se strecoare pe stancile care se inaltau deasupra marii si sa arunce flori la trecerea tramvaielor. Si se auzeau atunci vehicule zdranganind in noaptea de vara, cu incarcatura lor de flori si morti." "Exista in oameni mai multe lucruri de admirat decat de dispretuit." "Ciuma le rapise tuturor puterea iubirii si chiar a prieteniei. Caci iubirea cere putin viitor, iar pentru noi nu mai exsitau decat clipe." "Pentru intaia oara simteau cat de dificil e sa-ti imaginezi precis faptele si gesturile celui care lipseste. Deplangeau atunci faptul ca n-aveau habar despre felul cum isi petercea celalalt timpul; se invinuiau de usurinta cu care neglijasera sa se informeze despre aceasta si se prefacusera a crede ca,pentru o fiinta care iubeste, ocupatia celui iubit nu este izvorul tuturor bucuriilor.Le era usor, incepand cu aceasta clipa, sa se reintoarca la dragostea lor i sa-i cerceteze imperfectiunile" "Cu toti se intampla la fel: te insori,iubirea mai dureaza putin, muncesti. Muncesti atat de mult incat uiti sa mai iubesti." "Pentru a lupta impotriva abtractiei trebuie sa-i semeni putin." "Dar porcaria asta de boala!Chiar i cei care n-o au o poarta in inima." "Raul care este in lume vine aproape intotdeuna din ignoranta, si bunele intentii, daca nu sunt luminate de constiita, pot sa faca tot atatea stricaciuni ca si rautatea." "Nu mai existau atunci destine individuale, ci o istorie colectiva, care era ciuma, si sentimente unice, impartasite de toti. Cel mai dominant dintre ele era cel al despartirii si al exilului, cu tot ceea ce comporta el ca frica si revolta." "Persoanele intoarse din carantina, care, inebunite de doliu si nenorocire, isi dadeau foc caselor in iluzia ca faceau astfel sa arda ciuma din ele." "A fost nevoie de marele duet al lui Orfeu si al Euridicei din actul al treilea pentru ca o anume surpriza sa strabata sala.Cantaretul si-a ales un moment sa inainteze spre rampa intr-un fel grotesc, cu bratele si picioarele departate, in costumul sau antic, si sa se prabuseasca in mijlocul decorului pastoresc care nu incetase niciodata sa fie anacronic. Stateau in fata a ceea ce era viata lor de atunci: ciuma pe scena, sub infatisarea unui actor dezarticulat si, in sala tot luxul devenit inutil, sub forma de evantaie uitate si de dantele atarnand pe roul fotoliilor." "Chiar atunci cand vremea ciumei trecuse, ei continuau sa traiasca conform normelor ei." "O scanteie de viata si o imagine de moarte, aceasta era cunoasterea." "Mame, soti, indragostiti care pierduera orice bucurie odata cu fiinta acum ratacita intr-o groapa anonima sau topita intr-o gramada de cenusa, pentru toti acestia ciuma isi continua existenta.

Acest fapt particular permite să tragem concluzii referitoare la "localizarea" animusului şi animei în cadrul structurii psihice: ele trăiesc şi funcţionează în mod evident în straturile mai adânci ale inconştientului, mai cu seamă în acel strat filogenetic profund pe care l-am numit inconştientul colectiv. Această localizare explică mult din stranietatea lor: ele aduc o viaţă psihică necunoscută, ce ţine de un trecut îndepărtat, în conştiinţa efemeră. Este spiritul strămoşilor noştri necunoscuţi, felul lor de a gândi şi a simţi, felul lor de a trăi experienţa vieţii şi lumii, a zeilor şi oamenilor. Realitatea acestor straturi arhaice este probabil rădăcina credinţei în reîncarnare şi în amintirile unor "existenţe anterioare". Aşa cum corpul omenesc constituie un fel de muzeu al istoriei sale filogenetice, tot aşa şi psihicul. N-avem niciun motiv să presupunem că structura specială a psihicului este singurul lucru de pe lume care nu are o istorie dincolo de manifestările sale individuale. Nici conştiinţei noastre nu i se poate nega o istorie care cuprinde vreo cinci mii de ani. Numai conştiinţa Eului are tot mereu un început nou şi un sfârşit timpuriu. Dar psihicul incoştient nu este doar infinit de vechi, ci are şi posibilitatea să crească într-un viitor la fel de îndepărtat. El formează species humana şi este o parte componentă a ei, la fel ca şi corpul care, deşi ca individ este efemer, din punct de vedere colectiv este de o vârstă incomensurabilă.

Cel care accepta declinul personal, pentru că nu întrevedea niciun scop viitor al vieții sale, își ocupa mintea cu gânduri despre trecut. Am discutat deja, în alt context, despre tendința de a reflecta asupra trecutului, pentru a face prezentul, cu toate ororile sale, să pară mai puțin real. Însă extragerea realității din timpul prezent implică niște riscuri. Noi riscam ratarea oportunităților de a face ceva bun în viața noastră de lagăr, oportunități care chiar existau. Perceperea „existenței provizorii” ca ireale era în sine un factor ce grăbea pierderea controlului asupra propriei vieți, totul devenind, cumva, lipsit de noimă. Uneori uităm că tocmai situațiile exterioare excepțional de dificile ne permit să creștem spiritual mai mult decât ne-am fi așteptat. În loc să perceapă dificultățile vieții de lagăr ca pe un test al forței sale lăuntrice, cel care capitula nu-și lua viața în serios, ba încă o disprețuia ca pe ceva lipsit de consecințe. Prefera să închidă ochii și să trăiască în trecut. Pentru acești oameni, viața devenea lipsită de sens. Desigur că cei care au atins cu adevărat un nivel superior al spiritualității au fost foarte puțini. Câțiva au avut șansa de a ajunge la o spiritualitate profundă tocmai datorită ratării lor lumești aparente și morții, o realizare imposibilă în condiții normale de viață. Noi, restul, cei mediocri și responsabili doar pe jumătate față de sine, ne încadram în fraza lui Bismarck: „Viața e ca o vizită la dentist. Mereu crezi că ce-i mai rău de-abia urmează, când de fapt a trecut de mult”. Întocmai, putem spune că cei mai mulți prizonieri credeau că rataseră toate oportunitățile vieții, când în realitate viața le oferea în prezent o oportunitate și o provocare. Prizonierul avea șansa de a ieși victorios din încercările lui și de a transforma existența într-un triumf interior, la fel cum putea să ignore provocarea, preferând să vegeteze, așa cum au făcut cei mai mulți.

Atât sufletul, cât și trupul nostru sunt compuse din elemente care, toate, au fost prezente deja în șirul strămoșilor noștri. "Noul” din sufletul individual este o recombinare variată la infinit a unor părți componente extrem de vechi, de aceea trupul și sufletul au un caracter eminamente istoric și nu-și găsesc un loc adecvat în ceea ce este nou și abia atunci alcătuit; cu alte cuvinte, trăsăturile ancestrale se regăsesc acolo doar parțial. Suntem departe de a ne fi încheiat socotelile cu Evul Mediu, cu Antichitatea și cu primitivitatea, așa cum pretinde psihicul nostru. Când colo, ne-am prăbușit într-o cataractă a progresului, care ne împinge cu o violență cu atât mai sălbatică înspre viitor, cu cât ne smulge mai tare din rădăcinile noastre. Dar, odată vechiul străpuns, el este de obicei distrus, iar deplasarea înainte nu mai poate fi oprită. Tocmai pierderea acestei legături cu trecutul, lipsa rădăcinilor produc un asemenea “disconfort în civilizație” și o astfel de grabă, încât trăim mai mult în viitor și într-o promisiune himerică a unei epoci de aur decât în prezentul până la care fundalul nostru evoluționist nici măcar n-a ajuns încă. Plonjăm nestăviliți în nou, mânați de un sentiment crescând de insuficiență, insatisfacție și frământare. Nu mai trăim din ceea ce avem, ci din promisiuni, nu mai trăim în lumina zilei prezente, ci în întunericul viitorului, unde așteptăm ivirea adevăratului răsărit de soare. Nu vrem să admitem că tot ceea ce este mai bun este răscumpărat prin ceea ce e mai rău. Speranța unei libertăți sporite este anihilată printr-o sclavie tot mai mare față de stat, ca să nu mai vorbim de primejdiile cumplite la care ne expun descoperirile cele mai strălucitoare ale științei. Cu cât înțelegem mai puțin ceea ce au căutat tații și străbunii noștri, cu atât ne înțelegem mai puțin pe noi înșine și contribuim cu toate forțele la amplificarea lipsei de instincte și de rădăcini a individului, așa încât, devenit o particulă în masă, el nu mai urmează decât “spiritul gravitației”.

Dacă încercăm să extragem din varietatea aproape inepuizabilă de probleme individuale ale vârstei tinere ceea ce este comun şi esenţial, dăm de o caracteristică precisă care pare inerentă tuturor problemelor acestei trepte: este o agăţare mai mult sau mai puţin evidentă de gradul de conştiinţă al copilăriei, o împotrivire faţă de puterile destinului din noi şi din jurul nostru care vor să ne implice în lume. Ceva ar vrea să rămână copil, complet inconştient, sau cel puţin conştient doar de Eul propriu, să respingă orice alteritate, sau cel puţin s-o supună voinţei sale, să nu facă nimic, sau cel puţin să-şi impună cheful ori puterea. Aici e ceva din inerţia materiei, o perseverare în starea de până acum, a cărei conştienţă e mai redusă, mai strâmtă, mai egoistă decât aceea a fazei dualiste, în care individul este pus în faţa necesităţii de a recunoaşte şi accepta acel altceva, acea alteritate, ca fiind tot viaţa lui şi ca fiind un "tot-Eu". Rezistenţa se îndreaptă împotriva lărgirii vieţii care este caracteristica esenţială a acestei faze. Această lărgire, această "diastolă" a vieţii, spre a mă sluji de o expriesie a lui Goethe, s-a instalat deja cu mult timp înainte. Ea începe odată cu naşterea, când copilul părăseşte limitarea foarte strâmtă din corpul matern, şi creşte neîncetat până ce atinge un punct culminant în starea problematică, atunci când individul începe să i se împotrivească. Ce i s-ar întâmpla individului dacă s-ar transforma în acea alteritate, în acel altfel care este tot Eu, iar Eul de până acum ar dispărea pur şi simplu în trecut? S-ar zice că aceasta ar fi o cale perfect practicabilă. Se ştie, intenţia educaţiei religioase - de la lepădarea de vechiul Adam şi, mergând în jos, până la riturile de renaştere ale popoarelor primitive - este de a transforma omul în ceea-ce-vine, în nou, şi de a face să dispară vechiul. Psihologia ne învaţă că în suflet nu există într-un anumit sens nimic vechi, nimic care să poată cu adevărat muri definitiv; chiar şi lui Pavel i-a rămas un ghimpe în carne. Cine se apără de nou, de străin, şi regresează în trecut este în aceeaşi dispoziţie nevrotică precum acela care, identificându-se cu noul, fuge de trecut. Singura deosebire este că unul s-a îndepărtat de viitor, celălalt de trecut. În principiu, ambii fac acelaşi lucru: îşi salvează îngustimea conştiinţei în loc să o dinamiteze prin tensiunea dintre contrarii şi astfel să edifice o stare de conştiinţă superioară, mai amplă.

Pe de altă parte, cinstea ne cere să nu ne arătăm drept ceea ce nu suntem, adică să nu fim făţarnici sau duplicitari, unul în taină şi altul făţiş, unul acasă şi altul în public, unul faţă de cei puternici şi altul faţă de cei slabi, deci să nu înfăţişăm despre noi o imagine falsă. E drept că lucrul acesta cere multă cunoaştere de sine, iar lumea e plină de impostori inconştienţi de impostura lor, pradă unei convenabile ignoranţe de sine, oameni care, fără să-şi dea seama, duc o existenţă imaginară, pentru că, tot inconştient, le este mai bine aşa. Iar dacă le spui adevărul, indignarea lor n-are margini. Omul cinstit nu minte nici despre viitor, cu alte cuvinte nu spune că va face un anume lucru, pentru ca apoi să nu-l facă. Îşi ţine întotdeauna cuvântul. Dar mulţi, Doamne, cât de mulţi, nu şi-l ţin, şi nu neapărat dintr-un calcul rece, ci din uşurătate, din euforia de o clipă de a se arăta săritori şi generoşi. Ca să uite apoi. O specie gravă a nerespectării cuvântului dat este trădarea, care tot necinste este, pentru că afirmă solemn o fidelitate care, după aceea, în funcţie de vreun folos mai mare, este brutal dezminţită. Omul cinstit nu înşală pe nimeni, nu umblă cu tertipuri şi cu vicleşuguri, nu măsluieşte şi nu răstălmăceşte. Şi nici nu fură, în nici unul dintre nenumăratele feluri în care se fură în lume, de la cântar până la codru. El nu vrea să aibă decât ce este al lui şi a dobândit pe drept. Şi de aceea nu încalcă drepturile nimănui, dă fiecăruia ce este al său, îşi onorează până şi duşmanii pentru ce este de onorat la ei. Şi, cum fiecare are dreptul la o zonă inviolabilă, omul cinstit nu citeşte scrisorile care nu-i sunt adresate, nu ascultă pe la uşi şi nu iscodeşte. În sfârşit, el îşi face întotdeauna datoria, cu grijă şi până la capăt. Şi şi-o face nu numai pentru a nu înşela, respectându-şi o obligaţie şi o făgăduinţă, o face cu dăruire şi cu bucurie, ca pentru sine. Omul cinstit este întotdeauna un meşteşugar cinstit, de la dulgher până la cercetătorul adevărului. Din punct de vedere pragmatic, cinstea are neajunsurile ei: multe pierzi datorită ei şi destul de puţine câştigi. De aici, nobleţea ei esenţială, în care intră, ca hotărâtor, meritul de a nu-ţi face un merit din cinstea ta, de a nu te bate cu pumnii în piept, de a nu căuta cinstire pentru că eşti cinstit şi nici vreo altă răsplată decât împăcarea cu tine însuţi şi pilda cea bună. Plicticos ca o predică, nu? În schimb, iată, dac-am înşira tot ce nu face şi nu este omul cinstit, am cădea peste portretul mincinosului, al măsluitorului, al iscoadei, al defăimătorului, al fariseului, al tâlharului şi al vânzătorului de frate. Şi le-am găsi vrednice de interes şi pline de culoare. Aşa suntem făcuţi, Dumnezeu să ne ierte.

Așa cum am spus mai devreme, orice încercare de refacere a forței interioare a unui prizonier trebuia începută cu identificarea unui scop viitor în care să creadă. Cuvintele lui Nietzsche - „Acela care are un de ce, va suporta orice cum” - ar putea funcționa ca un motto după care să fie ghidate toate eforturile psihoterapeutice și psihoigienice în lucrul cu deținuții. Nu trebuia ratată nicio oportunitate de a furniza un de ce - un scop - existențial pentru a-i întări și a-i ajuta să suporte teribilul cum al vieții lor. Ce nenorocire pe capul celui care nu mai vedea un sens al vieții, nu mai avea nicio țintă, niciun scop și nu mai dorea, prin urmare, să continue. Acela era curând pierdut. Răspunsul tipic cu care prizonierul decepționat respingea orice argument de încurajare era: „Nu mai am ce să aștept de la viață”. Ce să-i spui unui om care crede asta? Ce ne trebuia nouă era de fapt o schimbare în atitudinea noastră față de viață. Trebuia să învățăm și, mai important, trebuia să-i învățăm pe cei ajunși la disperare, că nu conta cu adevărat ce așteptam noi de la viață, ci mai curând ce aștepta viața de la noi. Pentru asta era necesar că nu mai căutăm un sens al vieții, ci să ne percepem ca pe niște persoane pe care viața le ia la întrebări - zi de zi, oră de oră. Răspunsul nostri nu avea de-a face cu vorbitul și cu meditația, ci cu acțiunea și conduita corectă. În definitiv, viața înseamnă asumarea responsabilității identificării răspunsului corect la problemele pe care le ridică și îndeplinirea sarcinilor cu care ne provoacă existența. Sarcinile, și implicit, sensul vieții, diferă de la om la om, de la moment la moment. De aceea, e imposibil să formulezi o definiție generală a sensului vieții. Întrebările legate de sensul vieții nu pot fi rezolvate cu declarații generaliste. „Viața” nu e ceva vag, ci ceva foarte real și concret, așa cum și sarcinile vieții sunt cât se poate de reale și concrete. Acestea compun destinul unui om, diferit și unic pentru fiecare individ. Niciun om și niciun destin nu pot fi comparate. Nicio situație nu se repetă și fiecare situație solicită un răspuns diferit. Există și situații de viață care solicită o modificare a destinului prin acțiune conștientă. Alteori e mai avantajos să folosești o oportunitate pentru a contempla lucrurile și pentru a deveni mai bogat în sensul acesta. Iar uneori ni se cere pur și simplu să ne acceptăm soarta și să ne ducem crucea. Orice situație este unică și orice problemă are un singur răspuns corect. Un om care descoperă că destinul său este suferința, va trebui să accepte suferința ca pe o sarcină; sarcina lui singulară și unică. Va trebui să conștientizeze faptul că până și în suferința sa este unic și singur în univers. Oportunitatea lui unică se exprimă în felul în care va alege să-și ducă crucea.

Există lucruri şi mai strâns legate de noi şi nu le observăm: moartea. Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nici o reflecție, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. (Bineînţeles, sunt unii care observă toate apusurile şi alţii care freamătă la fiecare mort, iar amintirea lor continuă apoi să-i tulbure.) Facem doar o socoteală de tarabă: „s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi". Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nici o grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci. Mă gândeam odată că ar fi interesant de studiat un om mediocru fiind obligat să facă un gest mare. De pildă, un general prost, trebuind să ia o hotărâre mare într-o luptă, cu riscul că de va greşi sau de se va sustrage va fi împuşcat. Ar fi interesant de văzut storcându-şi creierul şi mişcându-şi fruntea cum nu mai obișnuise să facă, încruntându-şi trăsăturile, de obicei moi şi leneşe. La fel şi un om care este silit să moară şi nu pricepe ce e moartea. Un viteaz dă o ultimă comandă de luptă, ceea ce se admiră, dar mie, care nu pricep regulile militare, şi care nu mă preocup decât de cadavre, mi se pare fără rost această admiraţie. E tot aşa de enervant ca şi pentru un muzician, căruia în momentul interpretării unei sonate a lui Beethoven i-ai povesti despre o importantă teoremă algebrică. Un gramatic va face în timpul morţii o observaţie gramaticală (în isonul lui Felix d'Arvers), un funcţionar îşi va clasa actele, un avar îşi va aranja banii, unul care a avut impresia că a fost un tată exemplar va da poveţe. Nu vor savura clipă cu clipă toată amplitudinea morţii decât acei care au trăit tot timpul cu sufletul şi toate gândurile în preajma ei şi au pus-o în toată meseria lor zilnică, la care, deşi nepricepuţi, trebuiau să ia parte. Cel ales va fi agasat de vecinii care îl tulbură, de doctorul care-l pipăie, de rudele care ţipă după el. Are o unică ocazie să simtă în toată plenitudinea un vis pe care l-a urmărit atâta vreme şi acela îi este ratat din neghiobia celorlalţi. Căci ceilalţi nu-i pot pricepe gustul, talentul morţii fiind rar de tot. Fără rost a fost, de pildă, moartea lui Bonbonel. Subţirel, în haina perfectă periată, cu pantaloni pe dungă. De vreo 24 ani. Avea trăsăturile fine, complet bărbierit, nasul subţire uşor arcuit, buzele abia conturate, sprâncenele abia vizibile, faţa alb-galbenă, pe care cea mai mică bubuliţă era cu îngrijire ascunsă sub pudră. Gesturile îi erau întotdeauna „interesante", şi la discuţii spinteca uşurel aerul cu două degete alipite la vârf. Vocea îi era subţirică, discretă, dând impresia că face reflexcții subtile. Eu eram copil pe atunci, şi tot îmi dădeam seama de farsa neîntreruptă a lui Bonbonel.

A avut ea vreodată ceva în afară de prezent? se întrebă, dar a refuzat mereu să se lase în voia prezentului, a încercat să-l stăpânească, cu mesajele ei de directoare, cu toate planurile pe care le-a făcut, și acum prezentul îi spune: Eu nu sunt un ecou al amintirilor din trecut, nu sunt o punte spre planuri de viitor, eu sunt tot ce ai, chintesența existenței tale, ai încredere în mine fiindcă n-ai de ales.

Straniu, cerul e senin. - Domnul Frank, în ziua de azi și cerul e fățarnic.

Nu tăcerea se afla între noi, căci între doi oameni nu se află nimic în afară de propriile lor sentimente, principii și păreri de rău.

Nu este greu să faci o alegere, e greu să trăiești cu ea.

Atitudinea reprezintă forță.Cu ajutorul căreia imposibilul devine posibil.

Un drum nou presupune o țintă nouă,oameni noi.

Adevărul este o boală ,rar depistată , dar foarte gravă.

Nu-mi pune întrebări despre trecut, îmi spune ferm. Și nu te aștepta la un viitor.

(...) Chiar dacă nu vezi lumina de la capătul tunelului, trebuie să crezi că există o lumină și că nu va întârzia să apară. Unii au răbdare pentru că își păstrează credința în viitor. Alții, pentru că le lipsește curajul să isprăvească. Cu toate că lașitatea este, fără îndoială, demnă de dispreț, ea face parte din viață. Este un instrument de supraviețuire, ca și resemnarea.

Trecutul este limitat. Prezentul o clipă. Viitorul infinit.

Postulatul conform căruia oamenii trăiesc într-un univers esențialmente efemer, atunci când este considerat ca precept de lucru, cere ca intelectul să devină un instrument de echilibru total conștient. Dar intelectul nu poate reacționa astfel fără a implica întregul organism. Un asemenea organism ar putea fi recunoscut după comportamentul său fervent și energic. La fel stau lucrurile în cazul societății considerate ca organism. Aici însă avem de-a face cu o veche inerție. Societățile sunt mânate de impulsuri vechi, reactive. Ele cer permanență. Orice tentativă de a dezvălui universul efemerului trezește scheme de respingere, frică, mânie și deznădejde. Atunci, cum se explică acceptarea preștiinței? Simplu: cel care-și dă la iveală viziunile preștiente, întrucât evocă un viitor absolut (permanent), poate fi întâmpinat cu brațele deschide de omenire chiar și atunci când prezice evenimentele cele mai funeste.

Când nu creăm aceste limite împotriva elementelor toxice din viața noastră, nu facem dexât să spunem că le acceptăm. Conștientizarea faptului că tăcerea noastră este o complicitate indirectă este una crucială pe măsură ce ne trezim. Să te simți rău și-atât nu este suficient. Trebuie să comunicăm asta lumii exterioare fie emoțional, fie ieșind fizic dintr-o situație. Acest lucru ne cere să ne transferăm sentimentele în acțiune. Aici trecem de la feminin la masculin. Când se întâmplă asta, ne spunem punctul de vedere și ne facem vocea auzită. Sigur, acest lucru ar putea provoca un efect de undă nejustificat, iar noi fix de el ne temem, dar trebuie să ne punem inevitabila întrebare: De ce mă tem? Majoritatea femeilor nu creează limite, deoarece își imaginează o consecință teribilă în viitor, de exemplu că vom fi respinse, părăsite, invalidate social sau financiar sau rușinate în vreun fel. Ne imaginăm ce-i mai rău, iar această proiecție ne ține tăcute și retrase. Ce nu ne dăm seama noi este că lucrul de care ne temem deja s-a întâmplat într-un fel sau altul sau sub vreo formă sau alta.

Draga mea, e normal: cand ajungi la cincizeci de ani, trecutul capata o noua culoare si pana si zilele cele mai dificile au un farmec. Cand esti tanar te gandesti la viitor, la ce se va intampla peste un an, la unde vei fi peste cinci ... iti doresti ca zilele sa treaca repede, Dar cand totul ti s-a intamplat deja si nu mai ai un viitor, te intorci sa te uiti la trecut.

„Ce pot și ce mai pot fi acum pentru dânsa, pentru femeia pe care o iubesc mai presus de orice pe lume, mai presus chiar decât sufletul meu? Ce sunt și ce pot fi în comparație cu fostul ei iubit, când știu că are drepturi netăgăduite asupra ei și s-a întors pocăit la dânsa - la femeia pe care a nenorocit-o pe vremuri - cu o iubire proaspătă, cu propuneri cinstite, făgăduindu-i o viață nouă, fericită. Iar eu, păcatele mele, ce pot să-i mai dau acum? Ce pot să-i ofer?” Karamazov a înțeles toate lucrurile astea, și-a dat seama că toate drumurile îi sunt închise acum, când are mâinile pline de sânge, că nu mai este decât un criminal pe care-l așteaptă o condamnare pe viață, un om fără viitor! Gândul acesta îl strivește, îl anihilează. Și atunci, într-o clipă, mintea lui urzește un plan disperat, care, cu firea lui, așa cum îl cunoaștem, trebuia să-i apară ca unica ieșire dintr-o situație îngrozitoare, ca un deznodământ fatal! Și acest deznodământ nu putea fi decât sinuciderea.

-Cere-mi ceva, ca si cand ar exista un viitor [...]. Sau macar o luna! O saptamana!

Treci la fapte. Viitorul se scurge în prezent și- gata!- s-a și transformat în trecut. Repeți gestul și viitor, prezent, trecut, o iau de la capăt identice.

De ce te învârți oare în jurul a ceea ce ai fost, ca un bătrân care-și îngrijește mormântul viitor și crucea pe care stă, în medalion o poză de-a lui din tinerețe? Ce vrei să găsești de nu-ți afli liniștea?

Toate vin înapoi sacadat, sfidând complet cronologia. Sunt flash-uri ale unei vieți împreună, sparte în imagini ce completează un trecut lipsit de viitor.

Orice sfînt are un trecut, Orice păcătos are un viitor.

„Bat Parisul in lung si-n lat de jumatate de secol, astfel ca fiecare cartier imi evoca anumite lucruri, anumite intalniri, adesea ramase fara viitor. In memoria mea totul se amesteca: locurile si persoanele, amintirile intime, lecturile. Nu prefer anumite zone, ci pur si simplu uneori am ciudata senzatie ca as putea sa dau peste niste oameni pe care i-am vazut cu decenii in urma, impietriti si ramasi la varsta si infatisarea de atunci, asa cum se suprapun spatiile-timpuri in unele romane SF.

oamenii despartiti nu au prezent, nici viitor.Ei au numai un biet trecut din care, daca-l tot pigulesc si-l tot vantura, in loc sa-l lase sa-si doarma somnul, fac un venin al prezentului.

Oameni care au fost abandonati de zeul crud numit iubire sunt vinovati, fiindca privesc spre trecut si se intreaba de ce si-au facut atatea planuri pentru viitor. Dar, daca ar cauta mai adanc in trecutul lor, si-ar aduce aminte de ziua in care a plantat acea samanta si cum au ingrijit-o si au lasat-o sa creasca , pana cand a devenit un copac ce nu mai poate fi smuls

Faptele prezentului sunt reflecția viitorului.

În speranța unui viitor mai bun, m-am înscris la un curs de germană. A patra oară. Sunt la nivelul A2.2, care înseamnă elementar. Săptămâna asta, doamna profesoară a început să ne predea declinarea grupului nominal, ne-a umplut de foi cu tabele și pe mine de angoase existențiale. Văd cuvinte în fața ochilor de sute de ori și tot nu știu ce înseamnă, iar terminațiile pe cazuri, genuri și numere îmi vâjâie în cap ca biletele la loto când pornește instalația să le amestece. Mă simt tot mai puțin inteligentă, mi se cojește inteligența de pe creier ca vopseaua de pe un lemn vechi. Limba germană la treizeci de ani mă face să mă simt consumată. Otilia mă asigură că mai e speranță, mai am încă timp să emigrez, s-o iau de la capăt. Oare asta e soluția? Mă gândesc după ce trec de B2. Grupa e plină de studente la Medicină. Vreo două dintre ele zbârnăie. Când avem de alcătuit propoziții, ele fac fraze complexe, când avem de compus mesaje, ele fac scrisori. Am și astăzi curs, de la șase, și n-am apucat să-mi fac tema. Avem de completat cuvinte în mici dialoguri, sub imagini cu omuleți la restaurant. Omuleții comandă diverse mâncăruri, au păreri, cer nota, își iau rămas-bun. Omuleți în creion.