“
Bibliothèque Nationale. Sunt mulți oameni în sală, dar nu-i simt. Ei sunt în cărți. Uneori se mișcă printre file, asemenea oamenilor care dorm și se răsucesc între două vise. Ah, ce bine este totuși să fii printre oamenii care citesc. De ce nu sunt mereu așa? Poți să te duci la unul și să-l atingi ușor: nu simte nimic. Și dacă îl atingi puțin pe vecin când te ridici și te scuzi, el face un semn din cap spre partea în care îți aude vocea, întoarce fața spre tine, dar nu te vede, iar părul lui arată ca părul unui om adormit. Ce bine e așa! Și eu stau și am un poet. Ce mai soartă! Acum poate că sunt în sală trei sute de oameni care citesc, dar este imposibil ca fiecare în parte să aibă un poet. (Dumnezeu știe ce au!) Nu există trei sute de poeți, dar ia uite ce soartă, eu, poate cel mai nevoiaș dintre acești cititori, un străin, eu am un poet. Deși sunt sărac. Deși costumul meu, pe care îl port zilnic, începe să se tocească în unele locuri, deși pantofii mei cam lasă de dorit. Ce-i drept, gulerul este curat, ca și lenjeria, și aș putea, așa cum sunt, să intru în orice cofetărie, chiar și pe marile bulevarde, să întind liniștit mâna spre farfuria cu prăjituri și să iau una. Nu s-ar mira nimeni de asta și n-aș fi certat și dat afară pentru că, oricum, este o mână din lumea bună, o mână spălată de patru-cinci ori pe zi. Da, sub unghii nu este nimic, degetul mijlociu nu e pătat de cerneală și în special încheieturile sunt impecabile. Este un fapt cunoscut că oamenii săraci nu se spală până acolo. De la curățenia lor se pot trage unele concluzii. Se și trag. Se trag în magazine. Există totuși câțiva oameni, pe Boulevard Saint-Michel de pildă și pe rue Racine, care nu se lasă derutați și cărora puțin le pasă de încheieturile mele. Ei mă privesc și știu. Ei știu că de fapt fac parte dintre ei, că joc doar un pic de comedie. Doar suntem în carnaval. Și nu vor să-și strice distracția; rânjesc un pic și-mi fac cu ochiul. N-a văzut nimeni. De altfel, mă tratează ca pe un domn. Trebuie numai să fie cineva în apropiere și atunci devin chiar servili. Se comportă ca și cum aș avea o haină de blană pe mine și în urma mea ar veni o mașină. Uneori le dau doi gologani, tremurând că ar putea să-i refuze, dar ei îi primesc. Și totul ar fi în regulă dacă n-ar rânji un pic și n-ar face cu ochiul. Cine sunt acești oameni? Ce vor de la mine? Mă așteaptă? De unde mă cunosc? Este adevărat, barba mea este cam neglijentă și de foarte, foarte departe, amintește de bărbile lor bolnave, bătrâne, spălăcite, care m-au impresionat întotdeauna, dar n-am oare dreptul să-mi neglijez barba? Mulți oameni ocupați fac asta și nimănui nu-i trece prin cap să-i socotească, din pricina asta, printre dezmoșteniți. Pentru mine este limpede: dezmoșteniții nu sunt numai cerșetori; nu, de fapt nu sunt cerșetori, trebuie să se facă distincție. Sunt deșeurile, cojile de oameni scuipate de soartă. Uzi încă de saliva sorții, se lipesc de un zid, de un felinar, de un stâlp cu afișe sau se scurg încet în josul străzii, lăsând în urma lor o dâră neagră, murdară. Ce dracu’ voia de la mine bătrâna aceea care, cu un sertar de noptieră în care se rostogoleau câțiva nasturi și câteva ace, ieșise din cine știe ce cocioabă? De ce se ținea întruna după mine și mă măsura cu privirea? Parcă încerca să mă recunoască cu ochii ei urduroși, care arătau ca și cum un bolnav ar fi scuipat flegmă verde pe pleoapele ei sângerii. Și cum a ajuns femeia aia cenușie, măruntă, să stea un sfert de oră lângă mine în fața unei vitrine, arătându-mi un creion vechi, lung, care ieșea nesfârșit de încet dintre mâinile ei murdare, împreunate. Mă prefăceam că privesc obiectele expuse în vitrină și că nu observ nimic. Ea însă știa că am văzut-o, știa că stau și mă întreb ce face de fapt. Înțelegeam foarte bine că nu putea fi vorba de creion: simțeam că era un semn, un semn pentru inițiați, un semn pe care-l cunosc dezmoșteniții.
”
”