Un Motivational Quotes

Quand tu veux construire un bateau, ne commence pas par rassembler du bois, couper des planches et distribuer du travail, mais reveille au sein des hommes le desir de la mer grande et large. If you want to build a ship, don't drum up people together to collect wood and don't assign them tasks and work, but rather teach them to long for the endless immensity of the sea.

Cowards hide [...] but warriors lie and wait [...] the only difference is whether you're motivated by fear or purpose.

Should happiness and success be hidden, in view of the misery and poverty around. Would it be a sign of selfishness and un-intellectual behavior, if we admit to a pursuit of happiness? Could it, on the contrary, not work out as a motivation and an incentive? When giving voice to our happiness, could it not be perceived as a positive challenge? Could happiness not be contagious and become a salutary infectious syndrome? A beneficial infection. ( "Happy days are back again" )

Oamenii la care ne gîndim dintr-o dată, fără motiv aparent, sînt cei care ne-au flatat ori ne-au umilit într-un moment sau altul al existenţei noastre. Sînt singurii de care ne amintim după ani, chiar şi atunci cînd au dispărut de tot din orizontul nostru.

The motivation of transparency is important. The culture teaches people to be candid and blunt, but this usually revolves around self-centeredness – you have a right to express your true feelings and your rage. This is an entitlement. Instead, the Christian way to approach transparency is to realize out candidness should be motivated by a desire to have a pure heart before God and others.

Está empezando un nuevo día. Quizá sea un día como los demás, o quizá sea un día relevante que, por diferentes razones, quede grabado en la memoria. En cualquier caso, por el momento, todo el mundo tiene ante sí un hoja en blanco, sin nada escrito.

Mientras el corazón lata y la carne palpite, no me explico que un ser dotado de voluntad se deje dominar por la desesperación.

You are conditioned to believe that if you let go, if you surrender, you will either be a victim of circumstances and not assertive in your own being, or you will be viewed as being lazy, lacking in willpower, and un-motivated. Yet will and power cannot exist alongside one another. Motivation does not come into question when you surrender fully into the present moment. Motivation to do, to take action, to make moves, comes naturally from this surrender.

Su motivación era la insatisfacción, y la insatisfacción crónica, como todos sabemos, es un virus mortal.

Din pacate, nu stiu sa le spun oamenilor pe care ii iubesc cat de mult ii iubesc. Imi ascund, dintr-o proasta pudoare, ori din timiditate, ori din mandrie prost inteleasa, ori din toate aceste motive la un loc, nevoia mea dureroasa de ei, recunostinta pentru tot ce mi-au dat, regretele pentru tot ce nu le-am dat eu. Aici este adevarata mea salbaticie. Cea mai grava. Cea mai trista.

Am cautat cu delicata sensibilitate peisajele frumoase; e singurul motiv pentru care am caltorit. Peisajele erau ca un arcus care canta pe sufletul meu, si anume acelea pe care nu le cita nimeni[...].

Am cautat cu delicata sensibilitate peisajele frumoase; e singurul motiv pentru care am calatorit. Peisajele erau ca un arcus care canta pe sufletul meu, si anume acelea pe care nu le cita nimeni[...]

De gîndit, n-ai gîndit prea des dintr-un motiv foarte simplu: ai primit toate răspunsurile cu mult înainte de a-ți fi pus o singură întrebare de unul singur. Și, oricum, nici un profesor nu te-a învățat să formulezi propoziții interogative, deși în școli ai studiat erotetica, logica întrebărilor și răspunsurilor.

(...) Arthur ne aminteşte adesea (şi lui însuşi) că emoţia are puterea de a ascunde şi de a falsifica cunoaşterea; că lumea întreagă capătă un aspect senin atunci când avem motive să ne bucurăm şi unul întunecat şi posomorât atunci când ne copleşeşte părerea de rău

Life is all about Re-Inventing Yourself, so that you can rejoice every moment, just un-learn and let-go of the past and no sooner you do it, you stay afresh and are born again!” 

Da, draga mea, o camee! Nu văd nici un motiv să nu fii elegantă la tine acasă. M- am străduit totdeauna să înţeleg femeile pentru care oglinda nu înseamnă nimic altcevadecît strada sau o vizită. Trebuie să-ţi facă plăcere să te priveşti.

Pe lângă trupuri identice, și motive globale să fim fericiți... Mâinile astea să muncească pentru voi; să mă cocoșez pentru asta toată viața; picioarele astea să alerge pentru voi și eu să le încalț și să le oblojesc când mă lasă; mintea asta să gândească pentru voi și eu să scriu noaptea, când îmi cade capul de somn!

Many outsiders clarified that they believe Christians have a right (even an obligation) to pursue political involvement, but they disagree with our methods and our attitudes. They say we seem to be pursuing an agenda that benefits only ourselves; that we expect too much out of politics; they question whether we are motivated by our economic status rather than faith perspectives when we support conservative politics; they claim we act and say things in an unchristian manner; they wonder whether Jesus would use political power as we do; and they are concerned that we overpowered the voices of other groups.

...gândeai, ca întotdeauna de altfel, atât de departe, acesta fiind și principalul motiv pentru care n-ai reușit să păstrezi niciodată o femeie lângă tine. Toate ți-au fost imature, copilărești, cu minte infantilă incapabilă de a gândi mai departe decât ziua de mâine; ori pentru tine, ziua de mâine e mult prea aproape. Tu gândești la viitor, cu ani de zile înainte, îți place să-ți planifici viața cum își planifică un econom cheltuielile.

Fiecare om are un motiv personal ca să moară.

Existe la magia de las pequeñas cosas, de los gestos sencillos y las sonrisas fugaces, de un perdón sincero, de los te quieros y las promesas eternas. Que a esa magia vosotros la llamáis felicidad.

Tous les hommes politiques d'aujourd'hui, selon Pontevin, sont un peu danseurs, et tous les danseurs se mêlent de politique, ce qui, toutefois, ne devrait pas nous amener à les confondre. Le danseur se distingue de l'homme politique ordinaire en ceci qu'il ne désire pas le pouvoir mais la gloire ; il ne désire pas imposer au monde telle ou telle organisation sociale (il s'en soucie comme d'une guigne) mais occuper la scène pour faire rayonner son moi.

Gratitude is a key that unlocks the door to a joyful spirit. When days go by without gratefulness, the door can feel stuck, causing an emptiness inside. The door becomes un-wedged and reopens once you re-focus on what you are grateful for. If you have draining days, reach deep within your heart and reintroduce gratitude to refill your spirit with joy.

Universul ne inspaimanta prin imensitatea nesocotita a departarilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc toata istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastra singuratate, prin neinsemnatatea materiala a locuintei noastre in spatiu-a milioana particica dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor tarmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul ingrozitor, pentru ca pare indiferent fata de orice fel de viata, la fel cu a noastra. Emotie, ambitie si succes, arta si religie, toate par deopotriva de straine planului lui. ... Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul sa fi putut fi conceput la origine cu intentia de a produce viata...

Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor. Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.

Popoarele, familiile, neamurile, toate ajung să se destrame dintr-un motiv sau altul. Oamenii apucă mereu pe căi greşite şi neînţelese, dar, în cele din urmă, tot acasă se întorc.

Mientras el corazón lata y la carne palpite, no me explico por qué un ser dotado de voluntad se deje dominar por la desesperación.

Abandonar un sueño es como morirse por fascículos.

Mirar hacia atrás el hoyo de donde saliste, dar gracias y luego ayudar a cerrarlo para que otros no caigan en él, sería un gran paso y un acto de valentía.

It is better to hope than be un-happy.

With faith, we can walk though the faire un-harmed.

Filozofia de calitate trebuie să existe, dacă nu dintr-un alt motiv, pentru că filozofia proastă trebuie să primească un răspuns.

The 'working mind' acts without a motive from the past or an expected future outcome (without doership). The 'working mind' is the natural flow of pure consciousness.

El pasado debe servirte como trampolín, no como una cama

Singurul bărbat despre care se poate afirma cu certitudine că s-a oprit la o singură femeie a fost Adam,dintr-un motiv lesne de înţeles.Nu există altă femeie în Paradis în afară de Eva.

Es ist auch überdies jammerschade, wenn ein Mensch in Verzweiflung stirbt. Die Verzweiflung schickt uns Gott nicht, um uns zu töten, er schickt sie uns, um neues Leben in uns zu wecken.

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere. Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.

Sînt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură. Dacă se va spune că această suferință își are motive subiective, ținînd de o constituție particulară, voi întreba: există un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferinței? Cine ar putea preciza că vecinul meu suferă mai mult decît mine sau că Isus a suferit mai mult decît toți? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitația exterioară sau indispoziția locală a organismului, ci după modul în care suferința este simțită și reflectată în conștiință.

Leer un buen libro es casi como estar en la luna. Durante esos instantes, mientras te sumerges entre las páginas, dejas de tener los pies en la tierra, viajas lejos, a otros lugares, a otros mundos, a otras vidas...

L'humanité a connu trois vexations. La première c'est Nicolas Copernic qui a déduit de ses observations du ciel que la Terre n'était pas au centre de l'univers. La deuxième c'est Charles Darwin qui a conclu que l'homme descendait d'un primate et était donc un animal comme les autres. La troisième c'est Sigmund Freud qui a signalé que la motivation réelle de la plupart de nos actes politiques ou artistiques était la sexualité.

Taking a Sagmeister,” as I now call it, requires a fair bit of planning and saving, of course. But doesn’t forgoing that big-screen TV seem a small price to pay for an unforgettable—and un-get-backable—year of personal exploration?

Deseori se întâmplă să trăiești îndelung cu un gând de bucurie pentru celălalt și, dintr-un motiv oarecare, să fii primit fără căldură. Explicațiile poți să le găsești cu ușurință, nu e nimeni vinovat, totuși momentul rămâne în suflet, trist.

Noi, pamantenii, avem talentul de a distruge tot ce e mare si frumos. Singurul motiv pentru care n-am instalat tarabe cu crenvursti in templul egiptean de la Karnak este pentru ca nu avea vad si nu oferea nici un beneficiu comercial deosebit.

Totul se întâmplă cu un motiv și un scop, chiar dacă de cele mai multe ori nu știm de ce. Dacă avem noroc, e posibil ca într-o zi să înțelegem și să învățăm adevărul.” Simion, adresându-i-se lui Paul Costi Boșneag, InVoluntar în Războiul Altora

Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideraţii, ci numai în mirări. Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi apară veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă lumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate rezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza în viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie. Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie? Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic pe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de a descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenţă individuală de o deconcertantă finitate.

Dar, în toate acele dimineți de tristă întoarcere din vis, aveam ceva de care să mă prind, un motiv de înviorare: știam că voi evada în larg, pe coclauri, unde voi fi stăpân pe mine și liber să-mi aleg jocurile și isprăvile, animal zburdalnic, fără întrebări și nedumeriri. Era suficient s-o aud pe sora mică în curte, ca să mă regăsesc, să sar de sub plapumă, să-mi leg strâns brăcinarul larg al pantalonilor și să plec, cu ea de mână, printre bălării - amândoi îmbujorați și sprinteni, în soarele pe care-l bănuiam numai al nostru și al mărăcinilor.

UN-Impressives • Lying. • Bragging. • Gossiping. • Cursing and using foul language. • Making self-deprecating comments. • Regularly expressing worry and anxiety. • Criticizing and condemning people and situations. • Demonstrating a lack of emotional intelligence or compassion.

What happened?" "Oil." The sheikh shook his head. "The great cursed wealth from beneath the ground that the Prophet foresaw would destroy us. And statehood-what a terrible idea that was, eh? This part of the world was never meant to function that way. Too many languages, too many tribes, too motivated by ideas those high-heeled cartographers from Paris couldn't understand. Don't understand. Will never understand. Well, God save them-they're not the ones who have to live in this mess. They said a modern state needs a single leader, a secular leader, and the emir was the closest thing we had. So to the emir went all the power. And anyone who thinks that isn't a good idea is hounded down and tossed in jail, as you have so recently discovered. All so that some pantywaist royal nephew can have a seat at the UN and carry a flag in the Olympics and be thoroughly ignored.

De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.

Al trasladarse de un río a otro, los wabanakis tenían que acarrear sus canoas y el resto de sus posesiones. Todos conocían el valor de viajar ligero y comprendían que ello requería dejar atrás algunas cosas. El miedo, con frecuencia la carga más difícil de abandonar, era lo que más entorpecía el movimiento.

UN-Impressive Acts of Indiscretion • Forwarding other people's emails without getting permission. • Throwing other people under the bus to save yourself. • Talking loudly, being boorish and insensitive to the others around you. • Flagrant cheating. • Burning bridges. • Talking smack. • Dissing your competitor to your customer. • Oversharing and revealing too much personal information about yourself and others. • Breaking trust by sharing someone else’s secrets. • Being passive-aggressive to manipulate a situation or person. • Saying one thing and doing another. • Being two-faced. • Lying by omission. • Dispensing bulls#@%!

Atunci când trăieşti, nu se întâmplă nimic. Decorul se schimbă, oamenii intră sau ies, asta e totul. Începuturi nu există niciodată. Zilele se adaugă la alte zile fără rimă şi fără motiv, e o adiţiune interminabilă şi monotona. Nici sfârşit nu există; nimeni nu părăseşte vreodată o femeie, un prieten, un oraş dintr-o dată.

... dar in "Pivnita de ceapa" a lui Schmuh nu se gasea nimic de mancare si cine voia sa manance ceva trebuia sa mearga in alta parte, la Fischl si nu in "Pivnita de ceapa", fiindca aici nu se taia decat ceapa. Si de ce asa? Pentru ca pivnita se numea astfel si ce era cu totul iesit din comun pentru ca aceasta ceapa, ceapa taiata, cand o privesti cu atentie... nu, clientii lui Schmuh nu mai vedeau nimic sau doar unii dintre ei nu mai vedeau nimic, li se scurgeau ochii, nu pentru ca aveau inimile prea pline; caci unde scrie ca daca ti-e inima plina, trebuie sa iti planga ochii, unora nu le reuseste niciodata asa ceva, mai ales in deceniile din urma, de aceea secolul nostru se va numi candva, in viitor, secolul lipsit de lacrimi, desi a fost multa suferinta - si tocmai din acest motiv, din cauza lipsei lacrimilor, oamenii, cei care isi puteau permite, se duceau la "Pivnita de ceapa", se lasau serviti de patron cu o scandura de tocat, cu un cutit de bucatarie si cu o ceapa ordinara de camp sau gradina care-i costa douasprezece marci, o taiau atat de marunt pana ce sucul reusea. Ce reusea? Reusea ceea ce lumea si suferinta acestei lumi nu reuseau sa produca: omeneasca lacrima rotunda. Si atunci se puneau pe plans. In sfarsit se punea lumea, din nou, pe plans. Se plangea serios, dezlantuit, in toata legea. Apa curgea si lua totul cu ea. Apoi venea ploaia. Apoi cadea roua... Si dupa acea calamitate naturala de douasprezece marci si optzeci de pfenigi, oamenii satui de plans incep sa vorbeasca. Inca ezitand, mirati de propria lor limba goala, dupa ce savureaza ceapa, clientii pivnitei se predau vecinilor lor, acolo, pe lazile incomode imbracate in iuta, se lasa intrebati, isi schimba felul de a fi cum iti intorci paltonul.

Sa nu-ti renegi niciodata originile,oricate motive ai avea sa rosesti pentru ele.E o apostazie rusinoasa si de altfel fizic imposibila,o contradictie in termeni: e un refuz al indentitatii ,e ca si cum ai spune: "Eu nu sunt eu",lucru pe care,evident,il poti spune,dar care nu inseamna nimic-afara de cazul ca e o intorsatura retorica sau un paradox de circumstanta.

E' nelle tue mani. No, non sempre è giusta. No, non sempre va bene. Può bruciare, lacerarti, a volte infierire al punto da renderti irriconoscibile. Certe persone combattono. Altre... non ci riescono, anche se non credo che bisognerebbe biasimarle per questo. Arrendersi è facile. Tirarsi su molto meno. Ma dobbiamo credere che se ci riusciamo, potremo fare un altro passo.

We love our enemies, do good to those who hate us, bless those who curse us, extend kindness to the ungrateful, and flood evil people with mercy not because such behavior will always work at confronting injustice, but because such behavior showcases God’s stubborn delight in un-delightful people. Faithfulness rather than perceived effectiveness motivates our response to evil.

Sunt zile ce aduc în viața noastră împliniri, momente frumoase de neuitat și oameni noi, minunați...dar și zile în care pierdem oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu au reușit să ne însoțească mai departe pe drumul vieții noastre.Sunt zile irosite cu nimicuri, cu momente de adâncă tristețe, cu lamentări și cu oameni care ne irosesc timpul și sentimentele, dar sunt și zile trăite din plin.

Tudore, depinde ce te desparte de omul cu care vrei să te-mpaci. Faptul că partenerul tău, la un moment dat, ți-a preferat pe altcineva nu este un motiv să te oprească să te-mpaci. Aici n-ai de înfrânt decât un orgoliu de natură mai mult socială. Dacă însă omului cu care vrei să te-mpaci îi găsești uman niște defecte pe care nu i le poți tolera, e mai bine să nu mai încerci să peticești oala.

Compania lui Rampion mă cam indispune, căci mă face să înţeleg marea prăpastie care desparte conştiinţa lucrurilor evidente de trăirea lor efectivă. Şi vai, câte greutăţi ai de întâmpinat când vrei să treci acea prăpastie! Înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale – viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filosofiei, esteticii, criticii – constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţilor realităţii... E incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adânci idei asupra metafizicii şi sociologiei, decât să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prietenii tăi, cu nevasta şi copiii tăi. Viaţa e mult mai grea decât limba sanscrită, chimia sau ştiinţele economice. Viaţa intelectualului e un joc de copii; iată de ce intelectualii tind să devină puerili, apoi imbecili şi, în sfârşit, aşa cum demonstrează limpede istoria politicii şi industriei din ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. ... e mult mai uşor să fii un intelectual pueril, un ţicnit sau o fiară decât să fii un om matur, echilibrat, iată de ce (printre alte motive) se simte şi o atât de mare nevoie de educaţie superioară. Goana după cărţi şi universităţi e ca o goană după băutură. Oamenii vor să înece în alcool înţelegerea greutăţilor de a trăi decent în această lume contemporană grotescă, şi vor să uite propria lor incapacitate deplorabilă de a reuşi ca artişti în viaţă. Unii îşi îneacă grijile în alcool, alţii, mai numeroşi, citind cărţi şi practicând diletantismul artistic.(Philip Quarles)

Dacă urmărim cu atenție istoria unei nevroze, dăm regulat peste un moment critic când s-a ivit o problemă care a fost evitată. Această evitare este o reacție atât de firească și de generală precum sunt lenea, comoditatea, lașitatea, anxietatea, neștiința și ignoranța care îi stau la bază. În fața a ceea ce e neplăcut, dificil și primejdios, șovăim de cele mai multe ori și pe cât posibil nu ne îndreptăm într-acolo. Consider că aceste motive sunt suficiente.

- Alors ? - J'ai du plaisir à sentir mon corps se remettre à fonctionner, Salim. Je me délecte de mes enjambées qui se fluidifient, du frottement de mes bras contre mon torse, de l'oxygène qui entre dans mes poumons, j'apprécie même la douleur dans mes muscles et mon souffle court... Comprends-tu ? - Je crois, oui, répondit Salim soudain attentif. - Alors écoute la suite. Je désire marcher pour redevenir moi-même mais, par-dessus tout, je désire découvrir un trajet que j'ai effectué dans tes bras et dont je ne garde pas le moindre souvenir. Si j'en étais capable, je l'accomplirais en te portant sur mon dos pour comprendre la force qui t'a soutenu, sans boire et sans manger, sans certitude pour motiver tes pas. Je veux marcher parce que je te suis redevable, Salim, c'est le seul moyen dont je dispose pour rembourser une infime partie de ma dette. Un pas sur le côté amoindrirait ton geste et je t'aime trop pour te diminuer.

Țăranii, în orice caz cei cu oarecare stare, nu aveau niciun motiv să se lase atrași de ideologia comunistă: doreau să-și rotunjească proprietățile, nicidecum să le piardă; țăranii săraci, pe de altă parte, erau și teribil de incluți, mulți dintre ei analfabeți, așa încât prea puțini aveau tentații ideologice, comuniste sau de orice altă natură. [...] Nici n-aveau un nivel intelectual de natură să contracareze impactul ideologic al comunismului; „învățătura” comunistă s-a așezat la ei pe un teren virgin. Au fost ușor captați de comunism. Li s-a oferit o promovare socială aproape instantanee la care nici n-ar fi visat. Au avut și satisfacția de a vedea cum în timp ce ei urcă, alții, care față de ei fuseseră până atunci atât de sus, coboară sau se prăbușesc (e și asta o delectare care ține de latura mai puțin lăudabilă a psihologiei umane). S-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior.

-Ai perfectă dreptate. Spun prostii şi nu ştiu să exprim ceea ce simt. Nu prea sunt deşteaptă., - adăugă ea şi oftă. Dar soarele ăsta face ca totul să-mi pară atât de frumos. Mai vrei un ceai? E marca Twinings. Simţi în el aroma de portocal? -Nu, nu simt. -Te-ai simţit vreodată fericit? - întrebă ea visătoare. Fără să ştii de ce? Pur şi simplu aşa, fără niciun motiv? -De fapt nici nu există vreun motiv. Fericirea este o stare iraţională. Dacă încerci s-o analizezi dispare.

Dacă nu cauţi decât plăcerea imediată, nu va trebui să-ţi dovedeşti nici credinţa, nici curajul, nici puterea de sacrificiu. Desfătările de moment nu te motivează să practici acele acţiuni şi principii care contează cu adevărat şi nici nu te îndeamnă să observi că lumea este făcută din lucruri realmente valoroase. A avea un sens în viaţă este mai bine decât să posezi ceea ce îţi doreşti, pentru simplul motiv că s-ar putea să nici nu ştii ce-ţi doreşti sau să-ţi doreşti lucruri de care nu ai de fapt nevoie.

UN-Impressives of the Poor Listener • Thinking about what you should have done, could have done, or need to do. • Allowing your emotional reactions to take over. • Interrupting the person talking. • Replying before you hear all the facts. • Jumping to conclusions and making assumptions. • Being preoccupied with what you're going to say next. • Getting defensive or being over-eager. • One-upmanship—feeling the urge to compete and add something bigger, better, or more significant than what the speaker has to share. • Imposing an unsolicited opinion. • Ignoring and changing the subject altogether.

Stau întins în pat, cufundat în dulceaţa semisomnului. La ora şase, în prima fază a uşoarei treziri, întind mîna spre micul tranzistor aflat lîngă perna mea şi apăs pe buton. Se aud primele ştiri ale dimineţii... Abia izbutesc să disting cuvintele şi adorm din nou; în felul acesta frazele crainicilor se transformă în vise. E faza cea mai frumoasă a somnului, momentul cel mai încîntător al zilei: datorită radioului gust savoarea neîncetatelor mele adormiri şi treziri — acea sublimă legănare între starea de somn şi trezie, care, în sine, constituie un motiv îndestulător ca omul să nu regrete faptul de a se fi născut.

Moartea e un lucru de mirare. Oamenii își trăiesc toată viața ca și cum moartea n-ar exista și, cu toate astea, moartea e unul dintre cele mai puternice motive de a trăi. Unii dintre noi devin din timp conștienți de ea și trăiesc mai intens, mai încăpățânat, mai cu furie. Unii au nevoie de prezența ei constantă pentru a înțelege antiteza. Alții devin atât de preocupați de moarte încât ajung să o aștepte cu mult înainte ca ea să își anunțe sosirea. Ne e frică de moarte, dar, cel mai mult, ne e teamă că o să-i lovească pe alții, nu pe noi. Cea mai mare frică e că o să ne ocolească. Și că o să ne lase singuri pe lume.

Fraților, este important să nu vă mințiți pe voi înșivă. Cel care se minte pe sine însuși și se lasă pătruns de propria minciună ajunge să nu mai deosebească niciodată minciuna de adevăr și, treptat, chiar se înstrăinează de orice formă de adevăr, și de cel din interiorul său, și de cel din afară, din jur, pierzîndu-și totodată, stima față de sine și față de alții. Dacă nu respectă pe nimeni, încetează să mai iubească și atunci, pentru a-și umple timpul, se consacră plăcerilor trupești și patimilor, ajungând să aibă un comportament vicios și brutal, și toate acestea i se întâmplă pentru că ajunge să se mintă deopotrivă pe sine și pe ceilalți din jur. Cel care se minte pe sine devine suspicios și este primul care găsește motive de supărare. Nu-i așa că, uneori, e foarte plăcut să te superi? Cu toate că omul știe că nimeni nu l-a jignit cu ceva, că el însuși și-a inventat supărarea și a mințit pentru împodobirea exagerată a unei clipe, că a înflorit unele fapte ca să-și creeze un tablou cât mai convingător pentru sine, că s-a legat de un cuvânt și a făcut dintr-o boabă de linte un munte, este primul care se îmbufnează și se enervează doar ca să-și facă plăcere și ca să trăiască din plin această senzație de plăcere, ajungând, totodată, să devină dușmanul propriului adevăr.

Mai întâi, cred, împreună cu Schopenhauer, că unul dintre cele mai puternice motive ce conduc la artă şi ştiinţă este evadarea din viaţa de toate zilele cu asprimea ei dureroasă şi pustiul ei dezolant, din cătuşele propriilor dorinţe veşnic schimbătoare. Toate acestea alungă pe omul sensibil din existenţa personală în lumea contemplării obiective şi a înţelegerii; este un motiv comparabil cu nostalgia ce îl împinge pe orăşean, fără putinţă de împotrivire, din ambianţa sa zgomotoasă şi lipsită de perspectivă spre ţinuturile liniştitoare ale munţilor înalţi unde privirea se pierde în depărtări prin aerul liniştit şi pur şi se animă de contururi odihnitoare create, parcă, de eternitate. Acestui motiv negativ i se alătură unul pozitiv. Omul încearcă, într-un fel care să i se potrivească oarecum, să-şi creeze o imagine a lumii simplificată şi sistematică şi să treacă astfel dincolo de lumea trăirilor, în măsura în care năzuieşte să o înlocuiască, până la un anumit grad, prin această imagine. Este ceea ce face pictorul, poetul, filozoful speculativ şi cercetătorul naturii, fiecare în felul său. El strămută centrul de greutate al vieţii sufleteşti în această imagine şi în alcătuirea ei pentru a căuta astfel liniştea şi statornicia pe care nu le poate găsi în cercul prea strâmt al zbuciumatelor trăiri personale

Privesc la zâmbetul de sânge. Acest zâmbet roșu are aceeași culoare ca lalelele din grădina Serenei Joy, spre baza florilor, acolo unde încep să se vindece. Roșul este același, dar nu e nici o legătură între ele. Lalelele nu sunt lalele de sânge, zâmbetele roșii nu sunt flori, nici unele, nici altele nu spun nimic despre celelalte. Laleaua nu reprezintă un motiv să nu crezi în spânzurat sau viceversa. Fiecare din cele două lucruri e valabil și adevărat în locul respectiv. Și eu trebuie în fiecare zi să-mi găsesc calea în fel și chip, într-un câmp plin de astfel de obiecte valabile. Fac mari eforturi ca să stabilesc astfel de distincții. Trebuie să le stabilesc. Trebuie ca în mintea mea noțiunile să fie foarte clare.

He wonders if it’s some sort of twisted joke the adults are having, shoving hormonal teens into tight quarters but making it impossible to do anything but breathe. “I wouldn’t mind suffocating if it was with you,” the girl says, which is flattering, but makes him even less interested in her. “There’ll be a better time,” he tells her, knowing that such a time will never come—at least not for her—but hope is a powerful motivator. Eventually they settle into a sort of symbiotic breathing rhythm. He breathes in when she breathes out, so their chests don’t fight for space. After a while, there’s a jarring motion. With his arm now around the girl, he holds her a little more tightly, knowing that easing her fear somehow eases his own.

I felt sick that a stray tweet could actually result in a meeting, although I took some solace from believing that what motivated Trump was the press coverage and photo op of this unprecedented DMZ get-together, not anything substantive. Trump had wanted to have one of the earlier summits at the DMZ, but that idea had been short-circuited because it gave Kim Jong Un the home-court advantage (whereas we would fly halfway around the world), and because we still hadn’t figured out how to ensure it was just a Trump-Kim bilateral meeting. Now it was going to happen. North Korea had what it wanted from the United States and Trump had what he wanted personally. This showed the asymmetry of Trump’s view of foreign affairs. He couldn’t tell the difference between his personal interests and the country’s interests.

Iubirea este explozia stării de bine provenite din interiorul meu. E momentul în care sunt așa de fericită încât soarele îmi pare mai strălucitor și parcă și griul cerului îmi pare mai luminos. Momentul în care mă trezesc zâmbind fără motiv. Când nebuniile mă cuprind și dansez cu veselia. Când nu îmi permit să mă supăr pentru a nu îmi strica starea de bine. Când dependența de persoana iubită e bolnăvicioasă. Când mergi aiurea pe stradă și lumea te privește ciudat dar tu ești prea extaziată ca să poți observa. Când abia ce te-ai despărțit de persoana iubită dar deja îți e dor de ea. Atunci când îl suni noaptea târziu doar pentru a-i auzi vocea. Momentul acela minunat că te pierzi la o singură privire de a lui și chiar și după un an reușește să te surprindă. Când te face să te îndrăgostești din nou și din nou de el, la fiecare întrevedere.

If you care so much about it,” she asks him, “then why did you run?” He takes a moment before answering, shifting his weight and grimacing again. “Their work is good,” he says. “It just isn’t mine.” This baffles her. His motives—his hazy integrity. It was easy to dismiss Lev as “part of the problem” when she did not know him, but now it’s not so easy. He’s a paradox. This is a boy who almost blew himself to bits in an attempt to kill others, and yet he offered himself to the parts pirate in order to save Miracolina’s life. How could someone go from having no respect for one’s own existence to being willing to give himself as a sacrifice for someone he barely knows? It flies in the face of the truths that have defined Miracolina’s life. The bad are bad, the good are good, and being caught in between is just an illusion. There is no gray.

Poate că eşti un ratat. Sau poate că nu – dar dacă cumva eşti, aceasta nu înseamnă că trebuie să continui aşa. Poate că pur şi simplu ai un obicei prost. Poate că eşti o colecţie de habitudini nefaste. Oricum ar fi, chiar dacă au existat motive întemeiate ca să ajungi în această postură nefericită – pentru că ai fost nepopular sau umilit acasă sau la şcoală -, această situaţie nu mai este adecvată în prezent. Circumstanţele se schimbă. Dacă rămâi la pământ, cu comportamentul unui homar învins, oamenii îţi vor acorda exact acel statut de individ decăzut, şi bătrânul contor pe care îl împarţi cu crustaceele, localizat la baza creierului tău, îţi va acorda un loc inferior în ierarhia dominării. Apoi creierul tău nu va mai produce la fel de multă serotonină. Vei fi mai puţin fericit, mai anxios şi mai trist. Vei fi tentat să te dai bătut atunci când ar trebui să-ţi aperi drepturile.

Ţi-a fost dor de mine, Alina? Ţi-a fost dor de mine cât ai fost la palat? — În fiecare zi, i-am răspuns eu sincer. — Mie mi-a fost dor de tine în fiecare oră. Şi ştii care a fost partea cea mai rea? Că m-a luat complet prin surprindere. Mă trezeam că încercam să dau de tine, dar nu pentru vreun motiv anume, ci pur şi simplu din obişnuinţă, pentru că văzusem ceva şi voiam să-ţi povestesc sau pentru că voiam să-ţi aud vocea. Dar apoi îmi dădeam seama că nu mai erai în preajma mea, şi de fiecare dată – dar de fiecare dată – simţeam că mi se taie respiraţia. Mi-am riscat viaţa pentru tine. Am traversat jumătate din Ravka pentru tine, şi aş face la fel încă o dată şi încă o dată, numai ca să fiu cu tine, numai ca să sufăr de foame cu tine, să îndur frigul cu tine şi să te aud plângându-te de caşcaval în fiecare zi. Deci nu-mi spune că locul nostru nu e unul lângă altul, a zis el pe un ton apăsat.

În acest fel , făcând un pas înainte și unul înapoi, părintele nostru interior ascultă strigătele de ajutor din trecut și încearcă să descopere adevăratul motiv din spatele sentimentelor actuale. La fel ca un bun terapeut sau un bătrân înțelept, părintele interior ne ajută să calmăm latura copilărească care capătă valoare și apartenență. Această parte din noi se simte auzită și înțeleasă, ceea ce duce la o înțelegere și o ușurare imediate. în loc să acționeze orbește printr-o reacție emoțională, dialogul interior permite timp pentru o pauză și reflecție. Prin aceste validări constante ale sinelui nostru esențial, părțile din noi blocate într-un comportament copilăresc ies din umbră și intră într-o stare de integritate. În acest fel, vechile noastre răni, abandonate în copilărie, au șansa de a se vindeca. Nu mai simțim nevoia să ne distanțăm de aceste părți vechi ale noastre, pentru că vedem că ele sunt doar proiecții din trecutul nostru.

Cînd iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreaza unui minus de iubire. Cînd ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie intreaga ta fiinţă, care a crescut organic in tine seamănă cu oricare alta ca adîncime sufletească sau cînd înţelegi că zîmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil; cand o poţi înseria şi încadra în rîndul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. lubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai cînd nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o lupta pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, cînd am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează numai un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întîia este cea primordială. Iubim o femeie, fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul în această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încîntăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atît mai intensă şi mai profundă, cu cît distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încît ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzîndu-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adinca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adîncindu-te în zvacniriIe unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie. La oamenii cu multă imaginaţie şi cu o viaţă interioară complicată, se găseşte nu arareori o astfel de purificare a iubirii încît ei trăiesc elanurile iubirii in ceea ce ele au suav, virginal, în volutele vitale ale iubirii, în pulsaţiile ei pure, în potenţialul erotic ca atare, inainte ca o fiinţă să fi trezit la viaţă şi să fi actualizat acest potenţial. Contopirea în tremurul vital, în iubirea ca germen, în iubirea ca dorinţă face din sufletul acestor oameni fîntîni nesecate de stări cristaline în puritatea lor.

Ea luă loc la pian, în timp ce el se aşeză în faţa focului care ardea frumos în chemineu, şi începu să cânte pentru el. Indiferent, în timp ce melodia invada camera amestecându-se cu zgomotul produs de troznetul butucilor care ardeau, Duncan simţi cum îl cuprinde liniştea. Când tânăra femeie se opri din cântat, el îşi regăsise calmul. - Spune-mi, tot mai vrei să fugi? întrebă ea. - Nu, dumneavoastră ştiţi foarte bine că vreau să continui să fac ceva important ... ceva foarte important în medicină. - Cu adevărat? munca aceasta te interesează. - Cu pasiune! Iar dumneavoastră, dumneavoastră cântaţi minunat! - Este foarte necesar pentru degetele mele. Asta le face să fie puternice şi suple. Nu uita că sunt chirurg. - Aproape am uitat. Cu toate că numele pe care îl purtaţi îmi este cunoscut. Există un doctor Geisler foarte cunoscut în Austria, doctorul Ana Geisler. A scris o carte extraordinară despre chirurgia modernă. Este cumva o rudă de a dumneavoastră? - Nu chiar ... pentru simplul motiv că sunt chiar eu doctorul Ana Geisler!

and there is dishonest men plenty to guide them to the devil, scoundrels that reckons to be the ‘people’s friends,’ and that knows nought about the people, and is as insincere as Lucifer. I’ve lived aboon forty year in the world, and I believe that ‘the people’ will never have any true friends but theirseln and them two or three good folk i’ different stations that is friends to all the world. Human natur’, taking it i’ th’ lump, is nought but selfishness. It is but excessive few, it is but just an exception here and there, now and then, sich as ye two young uns and me, that, being in a different sphere, can understand t’ one t’ other, and be friends wi’out slavishness o’ one hand or pride o’ t’ other. Them that reckons to be friends to a lower class than their own fro’ political motives is never to be trusted; they always try to make their inferiors tools. For my own part, I will neither be patronized nor misled for no man’s pleasure. I’ve had overtures made to me lately that I saw were treacherous, and I flung ’em back i’ the faces o’ them that offered ‘em.

M-am apucat să citesc Micul Prinţ de Saint Exupéry, un autor francez pe care o lume întreagă îl admiră mai mult decât francezii. A fost prima poveste pe care a ascultat-o cu atâta atenţie, fără să se trezească, încât a fost nevoie să-i citesc fără răgaz două zile, până i-am terminat-o. Am continuat cu Poveştile lui Perrault, cu Biblia, cu O mie şi una de nopţi într-o versiune aseptică pentru copii şi, din pricina diferenţelor din somnul ei, mi-am dat seama că avea mai multe grade de profunzime care depindeau de cât de interesante i se păreau cele citite. Când simţeam că nu mai puteam, stingeam lumina şi mă culcam, ţinând o în braţe până cântau cocoşii. Eram atât de fericit, încât o sărutam pe pleoape, uşurel, şi într-o noapte s-a pogorât parcă o lumină din cer: a zâmbit pentru prima oară. Mai târziu, fără niciun motiv, s-a răsucit în pat, mi-a întors spatele şi a spus supărată: Isabel a făcut melcii să plângă. Exaltat de iluzia unui dialog, am întrebat-o pe acelaşi ton: Ai cui erau? N-a răspuns. Vocea ei avea o nuanţă plebee, ca şi când n-ar fi fost a ei, ci a cuiva străin aflat înlăuntrul său. Orice urmă de îndoială a dispărut atunci din cugetul meu: o preferam adormită.

De la doisprezece ani, cred că de când mi s-a trezit conştiinţa de sine, am început să nu-i mai iubesc pe oameni. De fapt, nu să nu-i iubesc, ci să simt că mi-e greu cu ei. În clipele de tristeţe, mi-a fost mie însumi foarte greu că nu puteam să spun totul nici măcar celor apropiaţi ; adică puteam, dar nu voiam, era ceva care mă reţinea : sunt suspicios, posac şi necomunicativ. În plus, chiar din copilărie am observat faptul că învinuiesc prea adesea sau sunt înclinat să-i acuz pe alţii ; însă, deşi aveam această înclinaţie, foarte adesea eram prins de un alt gând, mult prea grav pentru mine : "Oare nu eu sunt adevăratul vinovat şi nu ei?". Şi cât de adesea mă învinuiam pe mine pe degeaba! Ca să nu caut răspuns la asemenea întrebari, preferam singurătatea. La drept vorbind, nici n-am aflat ceva demn de interes în societatea oamenilor, oricât m-aş fi străduit, şi m-am straduit ; în orice caz, cei de o vârstă cu mine, toţi colegii mei, toţi pâna la unul, erau mai prejos în ce priveşte gândirea - nu-mi vine în minte nici o excepţie. Dar sunt morocanos, mă ascund mereu. Foarte des vreau să parasesc societatea. Aş putea face un bine oamenilor, dar nu văd nici un motiv ca să le fac acest bine. Şi oamenii ce nu sunt deloc atat de minunati, încât să ai grija lor. De ce nu se poartă ei direct şi sincer şi de ce, neapărat, eu trebuie să fiu primul care să-i abordez?

Diagnozele clinice sunt importante, întrucât oferă o oarecare orientare, dar ele nu-l ajută cu nimic pe pacient. Punctul decisiv este problema “poveștii” pacientului; căci ea dezvăluie fundalul uman și suferința umană și numai atunci poate începe terapia medicului. Am văzut asta clar și într-un alt caz. Era vorba despre o pacientă bătrână de la secția de femei, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani. Venise la spital cu aproape cincizeci de ani în urmă, dar nimeni nu-și mai amintea de momentul internării ei; toți muriseră între timp. Doar o soră-șefă, care lucra în această instituție de treizeci și cinci de ani, mai știa câte ceva din povestea ei. Bătrâna nu mai putea vorbi și nu putea consuma decât hrană lichidă sau semilichidă. Își ducea hrana la gură numai cu ajutorul degetelor. Uneori îi lua aproape două ore pentru o cană de lapte. Dacă nu era ocupată cu mâncarea, făcea niște mișcări ciudate, ritmice, cu mâinile și brațele, cărora nu le înțelegeam natura și sensul. Eram profund impresionat de gradul distrugerii pe care-l poate produce o boală mintală, dar nu găseam nici o explicație. În conferințele clinice era prezentată ca o formă catatonică de demență precoce, ceea ce nu-mi spunea nimic, căci nu mă lămurea absolut deloc în legătură cu semnificația și originea mișcărilor ei ciudate. Impresia lăsată de acest caz asupra mea caracterizează reacția mea la psihiatria de atunci. Când am ajuns medic, am avut senzația că nu pricepeam nimic din ceea ce pretindea psihiatria că este. Mă simțeam extrem de jenat față de șeful meu și de colegii care afișau atâta siguranță, în timp ce eu orbecăiam nedumerit prin întuneric. Consideram că misiunea principală a psihiatriei este cunoașterea lucrurilor care se petrec în interiorul spiritului bolnav, iar despre aceasta nu știam încă nimic. Eram antrenat deci într-o meserie în care nu mă orientam deloc! Într-o seară, târziu, m-am dus prin secție, am văzut-o pe bătrâna cu mișcările ei enigmatice și m-am întrebat din nou: de ce o fi așa? Care o fi explicația? M-am dus la bătrâna noastră soră-șefă și m-am interesat dacă pacienta fusese dintotdeauna astfel. – Da, mi-a răspuns, dar sora dinaintea mea îmi povestea că pe vremuri bolnava confecționa pantofi. Apoi i-am studiat încă o dată vechea poveste; scria despre ea că ar fi avut niște gesturi de parcă ar fi făcut cizmărie. Odinioară, cizmarii țineau pantofii între genunchi și trăgeau firele prin piele cu niște mișcări foarte asemănătoare. (La cizmarii de la sate se mai poate vedea și astăzi.) Pacienta a murit curând și fratele ei mai mare a venit pentru înmormântare. – De ce s-a îmbolnăvit sora dumneavoastră? l-am întrebat. Mi-a povestit că sora lui iubise un cizmar, care însă nu voise să se însoare cu ea dintr-un oarecare motiv și atunci ea “o luase razna”. Mișcările de cizmar arătau identificarea ei cu omul iubit, care a durat până la moarte.

Acest fapt particular permite să tragem concluzii referitoare la "localizarea" animusului şi animei în cadrul structurii psihice: ele trăiesc şi funcţionează în mod evident în straturile mai adânci ale inconştientului, mai cu seamă în acel strat filogenetic profund pe care l-am numit inconştientul colectiv. Această localizare explică mult din stranietatea lor: ele aduc o viaţă psihică necunoscută, ce ţine de un trecut îndepărtat, în conştiinţa efemeră. Este spiritul strămoşilor noştri necunoscuţi, felul lor de a gândi şi a simţi, felul lor de a trăi experienţa vieţii şi lumii, a zeilor şi oamenilor. Realitatea acestor straturi arhaice este probabil rădăcina credinţei în reîncarnare şi în amintirile unor "existenţe anterioare". Aşa cum corpul omenesc constituie un fel de muzeu al istoriei sale filogenetice, tot aşa şi psihicul. N-avem niciun motiv să presupunem că structura specială a psihicului este singurul lucru de pe lume care nu are o istorie dincolo de manifestările sale individuale. Nici conştiinţei noastre nu i se poate nega o istorie care cuprinde vreo cinci mii de ani. Numai conştiinţa Eului are tot mereu un început nou şi un sfârşit timpuriu. Dar psihicul incoştient nu este doar infinit de vechi, ci are şi posibilitatea să crească într-un viitor la fel de îndepărtat. El formează species humana şi este o parte componentă a ei, la fel ca şi corpul care, deşi ca individ este efemer, din punct de vedere colectiv este de o vârstă incomensurabilă.

Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta? ― Cinci, domnule profesor. ― Cinci? Şi la cîte ai căzut? ― La patru. Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare. ― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf şi cu Lord Randal, fiul meu le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere. Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai. ― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic. ― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi? ― Absolut nimic, repetă el. Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară. ― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept! ― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus. Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie! ― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace. Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun. Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce. ― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 de¬cembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris? ― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns. Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el! Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană. Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui. Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX. Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc! ― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte. ― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească. Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită. Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumnea¬voastră, Holden Caulfield. În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a arun¬cat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte. ― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el. ― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu. Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!

We may need to consider a little abstinence from our automatic, reflexive responses of being helpful to others. For some of us, doing this may feel very threatening; to identify our addictions of helpfulness is to challenge the ways we habitually express love – it comes close to challenging our love itself. . . . Let us go back for a moment and look at that tiny, perhaps almost nonexistent space between feeling a person’s pain and doing something in response to it. It is not easy to just be with the pain of another, to feel it as your own. No wonder we are likely to jump into our habitual responses so quickly. As soon as we start doing something for or to the suffering person, we can minimize the bare agony of feeling that person’s pain. It is like that everywhere; our addicted doings act as minor anaesthesia. . . . Sometimes, perhaps often, taking the space will feel like an absence of response. We may fear the person will think we don’t care because we are not immediately hopping like popcorn to do something helpful. And sometimes the response that is authentically invited will never appear overtly helpful. Perhaps we are just invited to pray, silently in the background, or just to be present without saying a word or offering even a touch. Sometimes love even invites us to leave a person alone. Such responses are not too good for our egos; the suffering person is unlikely to come and thank us for our lack of involvement. But love does not ask for credit, nor does it permit ego-gratification as the motive for response. Authentic loving responsiveness calls for a kind of fasting from being helpful. Real helpfulness requires a relinquishment of our caretaking reflexes. It demands not only that we stay present with the un-anaesthetized pain of the person or situation, but that we also risk appearing to be uncaring. It further asks us to be unknowing. Right there in the centre of a situation that screams for action, we must admit that we really don’t know what to do. Finally, it invites us to turn our consciousness toward the exact point where our hearts are already looking: to the source of love. There, and only there, is the wellspring of authentic responsiveness found.

Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Trebuie să vă mărturisesc că mă simt obosit. Pierd şirul vorbei şi nu mai am acea minte limpede atât de mult lăudată de prietenii mei. Spun prietenii mei, din principiu. Căci nu mai am prieteni, ci numai complici. În schimb, aceştia sunt mai numeroşi şi reprezintă întreaga omenire. Şi, printre ei, primul sunteţi dumneavoastră. Cel de lângă tine e totdeauna primul. Cum ştiu că n-am prieteni? E cât se poate de simplu: am descoperit că n-am prieteni în ziua în care m-am gândit să mă omor, spre a le juca o farsă zdravănă, spre a-i pedepsi, într-un anume sens. Dar m-am pomenit că n-aveam pe cine pedepsi. Câţiva ar fi fost surprinşi; dar nimeni nu s-ar fi simţit pedepsit. De altminteri, chiar dacă aş fi vrut, tot nu mi-ar fi folosit la nimic. Dacă aş fi putut să mă sinucid şi apoi să-i văd ce mutră fac, atunci, da, ar fi meritat. Dar pământul e negru, iubite prieten, lemnul e gros, giulgiul des. I-aş fi văzut cu ochii sufletului, e adevărat, dar numai dacă există un suflet şi dacă acest suflet are ochi. De asta însă nu suntem siguri, nu suntem niciodată siguri de nimic! Altminteri, ar exista o ieşire, am izbuti să fim luaţi în serios. Numai propria-ţi moarte îi convinge pe oameni de temeinicia motivelor tale, de sinceritatea ta, de adâncimea suferinţei tale. Atâta vreme cât trăieşti, cazul tău e îndoielnic, n-ai dreptul decât la scepticismul lor. De aceea, dacă ar exista fie şi numai o şansă de a te bucura de spectacol, ar merita să le dovedeşti ceea ce nu vor să creadă, uimindu-i. Dar aşa, te omori şi ce însemnătate mai poate avea dacă ei cred sau nu, de vreme ce tu nu mai eşti de faţă spre a te desfăta cu mirarea sau cu căinţa lor, de altminteri atât de scurtă, spre a asista, aşa cum îşi visează fiecare om, la propria-ţi înmormântare. Ca să nu mai fii îndoielnic, trebuie să nu mai fii, pur şi simplu. Şi oare nu-i mai bine aşa? Nepăsarea lor ne-ar face să suferim mai mult. "O să mi-o plăteşti!" îi spunea o fată tatălui ei, care n-o lăsase să se mărite cu un adorator, prea fercheş după gustul lui. După care s-a omorât. Dar tatăl n-a plătit nimic. Îi plăcea la nebunie pescuitul. După trei duminici, s-a întors la râu, ca să uite, zicea el. Şi nu se înşela: a uitat. La drept vorbind, de mirare ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat altminteri. Crezi că mori spre a-ţi pedepsi nevasta şi de fapt îi redai libertatea. De aceea e mai bine să nu vezi. Ca să nu mai vorbim ce rişti să-i auzi vorbind despre ceea ce socotesc ei a fi fost pricina sinuciderii tale. Parcă-i aud: "S-a omorât fiindcă n-a mai putut îndura să..." Ah! dragă prietene, ce puţină imaginaţie au oamenii! Ei cred întotdeauna că te sinucizi pentru un motiv oarecare. Dar poţi să te sinucizi foarte bine pentru două motive. Lor nu le dă însă prin cap una ca asta. Şi atunci, la ce bun să mori de bună voie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei să şi-o facă despre tine? Căci, o dată mort, vor profita de asta spre a explica gestul tău prin tot felul de motive idioate sau vulgare. Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitaţi, batjocoriţi sau folosiţi. Căci înţeleşi nu vor fi niciodată.

Oare ce-a fost pe lume până-acuma păcatul cel mai mare? Oare n-a fost cuvântul celui ce zicea: „Vai celor care râd aici!” Chiar nu găsise el pe lume nici un motiv să râdă? Înseamnă că nu căutase bine. Chiar şi-un copil ar fi găsit destule motive. Acela nu iubea-ndeajuns: altfel ne-ar fi iubit chiar şi pe noi, cei care râdem! El însă ne-a batjocorit şi ne-a urât, şi ne-a promis doar lacrimi şi scrâşnirea dinţilor. Se cade oare să blestemi ce nu iubeşti? — Nu mi se pare de bun gust aceasta. El însă a făcut aşa, neînduplecatul. El se trăgea din gloată. El însuşi nu iubea-ndeajuns – altfel nu s-ar fi mâniat că nu este iubit îndeajuns. Iubirea mea nu-i flămândă de iubire: ea vrea mai mult. Feriţi-vă de toţi aceşti neînduplecaţi! Ei sunt o biată spiţă cam bolnavă, spiţă de gloată, care se uită doar chiorâş la viaţă, care privesc cu ciudă-acest pământ. Feriţi-vă de toţi aceşti intransigenţi! Ei calcă greu, au inimi apăsate – ei nu ştiu să danseze. Cum să le fie uşor lor pământul? Tot ce e bun şi-atinge ţelul încovoiat. Îşi încovoaie ca pisicile spinarea, începe-a toarce văzându-şi fericirea apropiată – tot ce e bun ştie să râdă. Pasul arată dacă mergi sau nu pe drumul tău: uitaţi-vă la mine cum păşesc! Dar cine se apropie de ţel dansează. Într-adevăr, eu nu sunt ca un stâlp, nu stau acolo ţeapăn, încremenit şi tâmp ca o coloană; îmi place să merg repede. Şi chiar dacă pe lume mai sunt şi smârcuri şi tristeţe groasă, cel care are glezna sprintenă aleargă peste mâluri şi dansează ca pe gheaţa netedă. Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Dar nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Coroana celor care râd, această cunună din crengi de trandafir, eu însumi m-am încoronat cu ea, eu însumi am decis că râsul meu e sfânt. Căci n-am găsit pe nimeni altul destul de tare pentru-aceasta. Eu, Zarathustra, dansatorul! Eu, Zarathustra cel uşor! cel care dă din aripi, gata pentru zbor, în rând cu toate păsările, mereu dispus şi ager, ferice în uşurătatea sa. Profetul Zarathustra, profetul care râde, nicicând intransigent şi nici nerăbdător, cel ce iubeşte săriturile: eu însumi m-am încoronat! Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Şi nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Există chiar şi-n fericire brute greoaie, există glezne-mpiedicate din născare. Acestea ostenesc bizar, asemeni elefantului care-ar cerca să se aşeze-n creştet. Mai bine să fii nebun de fericire decât să fii nebun de nenoroc, mai bine să dansezi greoi decât să şchiopătezi. Deci învăţaţi înţelepciunea mea: chiar lucrul cel mai rău are două părţi bune — chiar lucrul cel mai rău are picioare bune de dansat; deci învăţaţi voi înşivă, oameni superiori, cum să vă ţineţi pe picioare! Daţi la o parte văicăreala şi toată-amărăciunea gloatei! Ce jalnici mi se par acuma aceşti bufoni ai gloatei! însă prezentul aparţine gloatei. Faceţi ca vântul care se năpusteşte din peşterile muntelui: la propriul său fluier vrea să danseze, să crească-n freamăt mările şi să-i urmeze paşii-n salturi mari. Cel care dă aripi asinilor, cel care mulge chiar leoaicele – lăudat să fie spiritul dezlănţuit, care ca uraganul mătură orice prezent şi orice gloate. — duşmanul ciulinilor şi-al celor care taie firu-n patru şi-al tuturor frunzarelor şi buruienilor îngălbenite: lăudat să fie acest aprig uragan plăcut şi liber, care dansează peste smârcuri şi amărăciuni ca peste pajişti.

Domnul von Spat urăște somnul. Cum interpretați asta? El spune că, după ce-și va fi înfrânt complet dușmanii, nu o să mai existe somn, iar modalitatea de a-i înfrânge pe băieți ar fi aceea de a-i izola de sursa somnului. Răspuns: instinctul de putere nu există în somn. Da, în somn instinctul de putere e la podea. Suntem complet neajutorați și pasivi, deschiși pentru întreaga lume, goi în ceea ce ne înconjoară. Este o stare în care puterea e la podea și instinctul iese la suprafață, deci primul gând ar fi că von Spat trebuie să reprezinte conștiința, iar Fo, principiul inconștienței. Dar la o privire mai atentă, lucrurile arată puțin diferit. Domnul von Spat este și inconștiență, și anume aspectul inconștient, demonic, al conștiinței. Conștiența constă din ceva ce credem că știm, este o conștiință imediată. Deși nu prea știm ce este, avem sentimentul subiectiv că ceea ce este conștiența ne este bine cunoscut. Dar în spatele acestei conștiențe știute stă o inconștiență, cu alte cuvinte, în spatele eului și al întregului fenomen al conștiinței stă umbra, instinctul de putere și ceva demonic. Nu trebuie să uităm niciodată aspectul demonic al conștiinței, el există. Începem acum să fim conștienți că realizările conștiinței noastre - realizările noastre tehnice - au aspecte distructive. Ne mișcăm spre constatarea că poate fi un dezavantaj conștiința și că se bazează pe inconștiență. Ceea ce mă face să-mi doresc cu pasiune dominația conștiinței asupra vieții este ceva inconștient. Nevoia, impulsul sau pasiunea pentru conștiință este ceva inconștient, precum ceea ce numim tradiție conștientă. De exemplu, pentru un trib primitiv, propria tradiție este conștiință. Un novice dintr-un trib african - după ce a fost torturat, i s-au scos dinții etc. - este instruit privitor la crearea lumii, apariția răului, semnificația bolii, căsătoria cu femei dintr-un anumit clan, din anumite motive, iar asta este, pentru el, conștiință. Africanii spun că bărbatul este un animal înainte de a trece prin inițiere, asimilând astfel tradiția tribală. Neițiații sunt numiți animale, ceea ce demonstrează credința lor că obținerea unei atari cunoașteri este pasul de la inconștiența animală la conștiința umană. Cu toate acestea, pentru noi, care avem o tradiție diferită, învățăturile mitologice pe care le asimilează un tânăr primitiv par pură inconștiență. Mai mult, interpretăm respectivele învățături așa cum interpretăm visele; faptul că acest lucru este posibil ne arată că ceea ce înseamnă conștiință colectivă pentru un trib conține, în realitate, mult simbolism inconștient. Mă refer la alte civilizații pentru a-mi ilustra punctul de vedere, pentru că poți observa o altă societate sine ira et studio, adică imparțial. Se întâmplă același lucru și în tradiția noastră religioasă. Putem spune că învățătura creștină conține conștiința noastră colectivă. Dar, la o privire mai atentă, vedem că ea e bazată pe simboluri ca zeul crucificat, Fecioara Maria etc. Dacă ne gândim la ele, la înțelesul lor și încercăm să le legăm de viața noastră reală, descoperim că nu știm cum, fiindcă sunt pline de inconștiență. Aflăm că exact acele aspecte cunoscute ale tradiției noastre spirituale rămân pentru noi un complet mister, din mai multe puncte de vedere, că nu putem spune nimic despre ele. Conștiința conține, așadar, un revers secret, care este inconștiența. Chiar asta e demonic la von Spat, și anume faptul că vederile conștiente se comportă ca și cum ele ar fi întregul răspuns. S-ar putea spune, probabil, că psihologia are acum sarcina de a releva acest aspect secret, distructiv al conștiinței și de a lupta împotriva lui. Sper să ajungem cândva la punctul în care conștiința poate funcționa fără pretenția de a ști totul și de a avea ultimul cuvânt. Dacă ar putea fi redusă la o funcție, o funcție descriptivă, atunci oamenii ar înceta să facă afirmații definitive.

De toute façon,à qoi ça sert d'avoir une bonne histoire à raconter si t'as personne pour la comprendre? La vieille casette du "J'ai mal, je suis fatiguée", ça passe plus. En général, le monde comprend juste ce qui est concret. Des blessures qui ont pas d'élément déclencheur, c'est du n'importe quoi. Quand on est la seule metteure en scène de sa propre comédie dramatique comme moi, on s'étouffe avec ses pensées parce les "Tu vas aller mieux, tu vas voir, suffit d'un peu de motivation", j'en ai ma claque. Y'a des trucs insondables dans l'âme...

Mi hanno chiesto spesso, ovviamente, che cosa avrei fatto se non fossi diventato un calciatore. Non ne ho la più pallida idea. Forse sarei diventato un criminale.

Le matin au réveil 30 minutes avant d'ingérer quoi que soit, boit entre 500ml et un litre d'eau ! Nettoyer ton système digestif, tes organes, ton sang, ton liquide lymphatique et hydrater toutes tes cellules sont quelques uns des bénéfices de cette méthode.

Les travaux scientifiques ont montré qu'un adulte d'1 mètre soixante dix pesant 70 kilos possède environ 15 kg de réserve de graisses, de quoi tenir, s’il est en bon santé, une quarantaine de jours sans manger. Ce mécanisme étant naturel, il est évident que le corps rencontre plus de problèmes lorsqu'il ne jeûne pas car la situation d'aujourd'hui, des repas réguliers et un frigo rempli, n’est pas naturel pour l’organisme… Notre patrimoine génétique est moins adapté à cette situation qu'au jeûne. Notre organisme est mieux équipé pour supporter la carence que l'excès. Le jeûne semblerait donc réactiver des réflexes ataviques ancrés dans la mémoire du corps. Réduire l’alimentation des animaux leur permet de vivre plus longtemps et en meilleure santé.

Les travaux scientifiques ont montré qu'un adulte d'1 mètre soixante dix pesant 70 kilos possède environ 15 kg de réserve de graisses, de quoi tenir, s’il est en bon santé, une quarantaine de jours sans manger. Ce mécanisme étant naturel, il est évident que le corps rencontre plus de problèmes lorsqu'il ne jeûne pas car la situation d'aujourd'hui, des repas réguliers et un frigo rempli, n’est pas naturel pour l’organisme… Notre patrimoine génétique est moins adapté à cette situation qu'au jeûne. Notre organisme est mieux équipé pour supporter la carence que l'excès. Le jeûne semblerait donc réactiver des réflexes ataviques ancrés dans la mémoire du corps. Réduire l’alimentation des animaux leur permet de vivre plus longtemps et en meilleure santé. Le jeûne protège contre toutes sortes de toxines dont la chimiothérapie, il augmente le taux de sérotonine, l’hormone du bonheur ! Donc, une meilleure humeur chez la majorité des patients qui pratique cette méthode aux innombrables bénéfices et on voit aussi une réduction de la douleur.

Dans la pratique bouddhiste, la méditation est un état de conscience où l’esprit a atteint un calme parfait et à cet instant, tu as a la capacité d’observer profondément les phénomènes de l’esprit tout en ayant une compréhension complète de ces phénomènes.

Quand des milliers d'enfants meurent de soif partout dans le monde, consommer un kilo de viande utilise 10 000 litres d'eau.

Sisif îmbătrânește și devine melancolic. Își aduce aminte câte veri au trecute de când a suit prima oară acest munte. Atunci era foarte tânăr, nici nu simțea greutatea stâncii. Îl înfuria numai gândul că efortul său e zadarnic. Pe urmă a învățat să descopere frumusețea muntelui și, pe măsură ce timpul a trecut, a înțeles că toată bogăția lui se află în aceste urcușuri, găsind astfel în lăuntrul efortului său o recompensă la care zeii nu s-au gândit deoarece ei nu au priceput niciodată de ce o amiază caldă, când cerul miroase ca iarba dogorită de soare, e de ajuns uneori pentru a face pe cineva fericit; și nici de ce, alteori, fără nici un motiv aparent, oamenii simt nevoia să se grăbească.

Suntem depresivi? Lumea va fi un loc gol, cu mai multe motive de a o părăsi decât de a fi trăită.

Sînziana plângea. Dac-ar fi-ntrebat-o cineva de ce, n-ar fi știut să spună. Așa i se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu știa să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe și grele, și nu-i picase o lacrimă. Și, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de parcă se sfârșea lumea. Plânsul ei era de fapt, ca pentru mulți alții, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, își vedea etalată toată viața. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simțea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a face ordine și curățenie în sinea ei. Nu-și jura nimic, nu lua nicio hotărâre, nu se-nverșuna-mpotriva nimănui și-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de treburi grele și obositoare.

—El objetivo de cada hombre no debe ser llegar a un punto, sino avanzar desde donde está. ¿Avanzar hasta dónde? —preguntó retóricamente—. Eso depende de muchos factores. Hay que intentar dar un paso cada día, y cuando se retrocede esforzarse por recuperar lo perdido. Muchos no quieren, y muchos no pueden. Yo muestro el camino y hago de guía, pero cada uno debe realizar sus propios avances.