Tot Quotes

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens.

-Suntem diferiți… Ce iubești la mine? -Tot ce nu pot fi eu…

De altfel, aleşii dragostei absoulte sunt excepţii tot atât de rare ca şi geniile.

Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.

Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumusețe sfârșitul, dar poate că așa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice.

Cred că cea mai mare invenţie a omenirii nu a fost roata,ci tocul. Ceea ce s-a întâmplat cu primul bărbat care a văzut gamba acelei femei tensionată în pantoful cu toc trebuie să fie echivalat cu primul pas pe Lună. Pentru mine,tocul si tot ce vine odată cu el reprezintă esenţa feminităţii. Odată cu ridicarea pe tocuri,femeia proiectează în ochii noştri superioritatea rasei sale. Bărbaţii n-au beneficiat nicicând de o asemenea invenţie,fie că vorbim de pumnal,sabie,ceas,smoching sau joben.

He knew Danny, she was a fucking chatterbox. She was always rambling on and on about music and clothes and some asshat named Chan-a-something Tater Tots.

Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.

Fair as the moon and joyful as the light; Tot wan with waiting, not with sorrow dim; Not as she is, but was when hope shone bright; Not as she is, but as she fills his dreams.

Tot ce nu înţelegeţi voi e rudă cu mine...

Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe "mâine". Numai până acolo poți să iubești, să visezi, să regreți. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut.

De fiecare data vrem altceva si mereu tot ce nu ne apartine

Let me say right here, if I haven't made it clear, that I have seen as many pale, naked old-man parts in the last twenty-four hours to bruise my delicate psyche for a lifetime, so don't be surprised if you someday find me wandering the moors at midnight, a crazed look in my eye, babbling about albino Tater Tots nesting in Brillo pads and being pursued by sagging man ass, because that shit can happen when you've been traumatized.

El mi-a dat tot ce a avut, dintr-o dată, şi când inima i s-a golit, a plecat. E un risipitor.

Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Fericirea care s-a dus mă sufocă, pentru ca e tot durere.

Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale... Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...

În tot acest mister care se numeşte viaţă, avem o singură certitudine: sufletul. Este singurul pe care merită să te bazezi.

Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele.

Conscience is but a word that cowards use, Devis'd at first to keep the strong in awe: Our strong arms be our conscience, swords our law. March on, join bravely, let us to't pell-mell; If not to heaven, then hand in hand to hell.

Well,” he said with an affected sigh, “you have my approval, at least.” “Why?” Hyacinth asked suspiciously. “It would be an excellent match,” he continued. “If nothing else, think of the children.” She knew she’d regret it, but still she had to ask. “What children?” He grinned. “The lovely lithping children you could have together. Garethhhh and Hyathinthhhh. Hyathinth and Gareth. And the thublime Thinclair tots.” Hyacinth stared at him like he was an idiot. Which he was, she was quite certain of it. She shook her head. “How on earth Mother managed to give birth to seven perfectly normal children and one freak is beyond me." "Thith way to the nurthery.” Gregory laughed as she headed back into the room. “With the thcrumptious little Tharah and Thamuel Thinclair. Oh, yeth, and don’t forget wee little Thuthannah!

Îmi plac mult de tot femeile mature, cele ce par mereu atât de grave, de intangibile, atât de încrustate în tiparele propriei vieţi şi care totuşi, când se hotărăsc să se elibereze de ele, devin cele mai dulci şi mai senzuale iubite cu putinţă.

Lumea trebuie s-o pătrunzi cu mintea, nu să o baţi cu picioarele! Prostul poate să meargă şi-n cap, că tot nu-i intră nimic în el... Doar mărăcini...

Tot mai tăcut şi singur în lumea mea pustie – și tot mai mult m-apasă o grea mizantropie

I have a feeling that if you don't leave, he's just going to stand there and drain precious air from my room." "While looking exceptionally handsome. You forgot tot add that.

Sînt oameni care-şi scot durerile în văzul lumii, pentru a scăpa de ele, dar sînt şi de cei care coboară cu durere cu tot în adîncul firii sale şi nu se arată pînă nu-şi revin.

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare dintre ei o poartă altei persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate. Mai sus nu răzbat.

Din tot ce-ai fost, nu mai ramîne decît o adiere patetica.

Nu trebuie să trec prin viaţă fără să las o urmă, o lacrimă, o tresărire din câte am avut pentru tot ce mi s-a părut frumos şi bun...

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?

I thought this was a cookout. You know, dogs and burgers, Tater Tots, ambrosia salad" Dexter picked up a box of Twinkies, tossing them into the cart. "And Twinkies." "It is,"..."Except that it's a cookout thrown by my mother." "And?" "And my mother doesn't cook." He looked at me waiting. "At all. My mother doesn't cook at all." "She must cook sometimes." "Nope." "Everyone can make scrambled eggs, Remy. It's programmed into you at birth, the default setting. Like being able to swim and knowing not to mix pickles with oatmeal. You just KNOW.

Oamenii la care ne gîndim dintr-o dată, fără motiv aparent, sînt cei care ne-au flatat ori ne-au umilit într-un moment sau altul al existenţei noastre. Sînt singurii de care ne amintim după ani, chiar şi atunci cînd au dispărut de tot din orizontul nostru.

Vreau sa traiesc cu tine tot.Sa ma satur de tine, sa te vars si apoi sa o luam de la capat

Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele, Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care până atunci nici nu-l observasem Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente, Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc Şi chiar am citit nişte cărţi, Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit, Am fost bun şi am fost frumos... Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Când m-am născut.

The most important thing we've learned, So far as children are concerned, Is never, NEVER, NEVER let Them near your television set -- Or better still, just don't install The idiotic thing at all. In almost every house we've been, We've watched them gaping at the screen. They loll and slop and lounge about, And stare until their eyes pop out. (Last week in someone's place we saw A dozen eyeballs on the floor.) They sit and stare and stare and sit Until they're hypnotised by it, Until they're absolutely drunk With all that shocking ghastly junk. Oh yes, we know it keeps them still, They don't climb out the window sill, They never fight or kick or punch, They leave you free to cook the lunch And wash the dishes in the sink -- But did you ever stop to think, To wonder just exactly what This does to your beloved tot? IT ROTS THE SENSE IN THE HEAD! IT KILLS IMAGINATION DEAD! IT CLOGS AND CLUTTERS UP THE MIND! IT MAKES A CHILD SO DULL AND BLIND HE CAN NO LONGER UNDERSTAND A FANTASY, A FAIRYLAND! HIS BRAIN BECOMES AS SOFT AS CHEESE! HIS POWERS OF THINKING RUST AND FREEZE! HE CANNOT THINK -- HE ONLY SEES! 'All right!' you'll cry. 'All right!' you'll say, 'But if we take the set away, What shall we do to entertain Our darling children? Please explain!' We'll answer this by asking you, 'What used the darling ones to do? 'How used they keep themselves contented Before this monster was invented?' Have you forgotten? Don't you know? We'll say it very loud and slow: THEY ... USED ... TO ... READ! They'd READ and READ, AND READ and READ, and then proceed To READ some more. Great Scott! Gadzooks! One half their lives was reading books! The nursery shelves held books galore! Books cluttered up the nursery floor! And in the bedroom, by the bed, More books were waiting to be read! Such wondrous, fine, fantastic tales Of dragons, gypsies, queens, and whales And treasure isles, and distant shores Where smugglers rowed with muffled oars, And pirates wearing purple pants, And sailing ships and elephants, And cannibals crouching 'round the pot, Stirring away at something hot. (It smells so good, what can it be? Good gracious, it's Penelope.) The younger ones had Beatrix Potter With Mr. Tod, the dirty rotter, And Squirrel Nutkin, Pigling Bland, And Mrs. Tiggy-Winkle and- Just How The Camel Got His Hump, And How the Monkey Lost His Rump, And Mr. Toad, and bless my soul, There's Mr. Rat and Mr. Mole- Oh, books, what books they used to know, Those children living long ago! So please, oh please, we beg, we pray, Go throw your TV set away, And in its place you can install A lovely bookshelf on the wall. Then fill the shelves with lots of books, Ignoring all the dirty looks, The screams and yells, the bites and kicks, And children hitting you with sticks- Fear not, because we promise you That, in about a week or two Of having nothing else to do, They'll now begin to feel the need Of having something to read. And once they start -- oh boy, oh boy! You watch the slowly growing joy That fills their hearts. They'll grow so keen They'll wonder what they'd ever seen In that ridiculous machine, That nauseating, foul, unclean, Repulsive television screen! And later, each and every kid Will love you more for what you did.

The wolf stared down at me, paws still on my chest, its shaggy tail thumping from side tot side and spraying us both with snow. It seemed like...it expected me to do something. Maybe my mind was completley gone, because there was only one thing I could thing of right now that might satisfy it. I reached up en awkwardly patted the side of its head, since that was al i could reach. "Nice puppy," I whispered, and passed out.

I've almost seen him. And Poet," she says, and I want tot say, You have seen him and you didn't want him.

Fericirea care s-a dus mă sufocă, pentru că e tot durere.

When in doubt," Calypso said, "Tater Tots.

Am pierdut tot o dată cu plecarea ta, dar m-am păstrat pe mine.

- Aici, în ochii ăştia frumoşi, locuieşte puterea ta. ― Ţi se pare. Puterea asta nu-i decît o reflectare: tot din tine izvorăşte, să ştii. Dinaintea ta, dragul meu Jupiter, chiar munţii se pleacă.

Eigenlijk geloof ik niets, en twijfel ik aan alles, zelfs aan U. Maar soms, wanneer ik denk dat Gij waarachtig leeft, dan denk ik, dat Gij Liefde zijt, en eenzaam, en dat, in zelfde wanhoop, Gij mij zoekt, zoals ik U.

Man, that is so freaking yummy," Jen said, watching the exchange between Fane and Jacque along with everyone in the room. "I want one Sally, go find me one." "One hot, loving, passionate, furry werewolf coming up," Sally said sarcastically. "Would like fries or tots with that?" "I prefer whipped cream actually," Jen said wistfully.

Dumneata esti tot ce am detestat mai mult in viata. O fata desteapta. Groaznica specie.

Ik behoor tot het soort mensen dat niet 'gelukkig' kan zijn : ziek van altijddurende onrust, ziek van altijddurende angst, het liefst versuft door pillen, het liefst stomdronken, het liefst slapend, het liefst afwezig.

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Frica e peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine.

- De ce razi? - Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau! Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa doi ani, si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez. Mor dupa tine si te urasc, si astept sa-mi faci ceva rau. (Parca era beata. Isi duse mana la frunte, razand.) O, nu! Sa nu te iei dupa mine. Nu vreau sa sufar din nou! Lasa-ma sa ma intremez!

Kiss the girl, already.” Johnson begins to sing. Badly. A cheesy tot hits his cheek, and he chucks a wing at Diaz in retaliation. It goes wide. “Isn’t that the song the little crab sings in The Lion King?” Dex asks. “It’s The Little Mermaid. And stop playing like you don’t know.

Most kids don't believe in fairy tales very long. Once they hit six or seven they put away "Cinderella" and her shoe fetish, "The Three Little Pigs" with their violation of building codes, "Miss Muffet" and her well-shaped tuffet—all forgotten or discounted. And maybe that's the way it has to be. To survive in the world, you have to give up the fantasies, the make-believe. The only trouble is that it's not all make-believe. Some parts of the fairy tales are all too real, all too true. There might not be a Red Riding Hood, but there is a Big Bad Wolf. No Snow White, but definitely an Evil Queen. No obnoxiously cute blond tots, but a child-eating witch… yeah. Oh yeah.

Am auzit sau am citit că filoanele de aur au uneori la suprafață un înveliș de cuarț, din care e greu să extragi metalul. Presupun că și inima ta are un asemenea înveliș; înăuntru se află metalul prețios, dar afurisita asta de coajă nu s-a topit de tot...

Fiecare dintre noi a inteles, probabil, atunci ca nu exista "mai tarziu". Ca tot ce nu traim ramane netrait. Eu, oricum, aveam gust de cenusa in gura. A fost prima oara cand am simtit ca orice amanare e o iluzie si o moarte. Ca a tergiversa e o forma de a muri.

Grief doesn't kill, love doesn't kill; but time kills everything, kills desire, kills sorrow, kills in the end the mind that feels them; wrinkels and softens the body while it still lives, tots it like a medlar, kills it too at last.

Kijk,' zei zijn moeder. Ze stond voor het gasstel en wees achter zich op het aanrecht. 'Bedoel je die fles?' vroeg hij. Er stond een fles met donkerrode vloeistof. Op de hals zat een oranje capsule. Hij trad naderbij. 'Wat is dat?' vroeg hij. 'Ik heb een fles wijn gekocht voor vanavond ,' antwoordde ze, een aantal oliebollen uit de braadpan wippend. 'Dat is prachtig,' zei Frits. Hij nam de fles bij de hals op. Er zat een blauw etiket op met een gele rand. 'Bessen-appel,' las hij zacht. 'Bessen-appel,' zei hij bij zichzelf, 'bessen-appel. Help ons, eeuwige, onze God. Zie onze nood. Uit de diepten roepen wij tot u. Verschrikkelijk.

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.

O vreme, cât o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical. Şi n-are să treacă multa vreme, şi-n timp ce el are să uite probabil mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că el nu este intelectual.

I knew something was wrong with me that summer, because all I could think about was the Rosenbergs and how stupid I'd been to buy all those uncomfortable, expensive clothes, hanging limp as fish in my closet, and how all the little successes I'd totted up so happily at college fizzled to nothing outside the slick marble and plate-glass fronts along Madison Avenue.

De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?

- De câte ori ţi-e dor de un suflet drag care a plecat, aprinde o lumânare. Cu un suflet nu poţi vorbi decât prin lumină. Flacăra poartă cuvintele spre cei de Sus şi tot pe firul ei coboară cuvintele lor. - De aceea aprinzi tu mereu câte o lumânare? - Da, şi pentru ei şi pentru Dumnezeu. Aşa sigur ajung rugăciunile noastre la El. Cuvântul este al omului şi numai al lui. Dacă vrei să vorbeşti cu Dumnezeu, foloseşti lumina.

Just because you're the god of vengeance doesn't mean you have to be some brooding cliché, forever cackling to yourself and totting up what you owe to whom. Choose how your nature shapes you. Embrace it. Find the strength in it. Or fight yourself and remain forever incomplete.

Nu toti barbatii vor iubi asa. Nu toti barbatii stiu sa alinieze cuvinte care sa devina versuri spre a vorbi despre femeia pe care o iubesc - dar le simti privirea si un fel anume de a se purta cu ea care-ti spune tot. Ii ador pe barbatii care vad la femeilor lor amanunte sublime, care observa mici si rafinate detalii pe care le iubesc ca pe intreg. In afara de sani, fund, picioare si buze, femeile norocoase au privilegiul, din partea barbatilor lor, de a fi admirate pentru felul in care-si trec mana prin par...pentru cat sunt de frumoase cand gatesc si fredoneaza balade rock...pentru pielea si aroma lor...sau pentru zambetul fierbinte cu care-i intampina mereu...pentru felul ciudat in care se ung cu creme si mirodenii de femeie...sau pentru glezna impecabila..pentru modul adorabil in care stau bosumflate superficial, asteptand sarutul de impacare...pentru linistea din glas...sau pentru tinuta lor cand merg pe strada...pentru felul in care converseaza cu prietenii si pentru bunatatea lor...pentru cat de sexy sunt cu samponul in ochi...pentru cat de fragile sunt cand plang...pentru cat de frumos isi iubesc barbatii si cum stiu sa aiba grija de ei...

Mattie once asked me ... she'd just come home flush from a crush on Jonah Sweeten and asked me how you know when you like someone, and if I liked any boys like she did, and I didn't know what tot tell her. That I tried not to think about that kind of stuff, because it was painful, because I thought I could ever have it, but when I did end up liking someone, it always made me ache right down to my core. I realized pretty early on that the who didn't really matter so much. That anybody who listens to me, I end up loving them just a little.

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Scara la cer Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de sus. Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata. - Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!

Iubește! Să iubești mereu câte ceva, o dimineaţă, cana de cafea, floarea din fereastră, drumul spre şcoală, iubeşte oamenii, iubeşte tot. Mărunt sau imens, colorat sau şters, oricum ar fi. Nu ştii de unde se întoarce iubirea. Dacă stai cu ea în braţe şi cauți pe cineva să o dăruieşti, nu vei fi niciodată fericit pentru că îţi va fi greu să găseşti pe cineva care să merite cu adevărat. Iar în timp, vei deveni şi mai pretenţios. Vei muri singur cu un munte de iubire lângă tine. Împrăşti-o în jurul tău. Vei fi fericit în fiecare zi pentru că vei putea spune "Azi iubesc!

Am învăţat că în viaţă poţi avea un singur inel, dar scump. Că un parfum poate înlocui orice rochie. Că poţi renunţa la mâncare, nu şi la un ruj. Că unghiile s-au născut colorate. Iar pielea curată. Că în casă poţi avea o floare, dar vie. Că poți mânca doar o pâine, dar proaspătă. Că vinul trăieşte în pahare, nu în sticle. Că o cafea te poate ţine trează până în dimineaţa unei noi vieţi. Că o plimbare cu bicicleta te descoperă mai mult decât una cu o maşină de lux. Că o ciocolată trebuie să fie mai scumpă decât tot prânzul. Sau să îl înlocuiască. Că vacanţele sunt escapade, nu foi turistice. Că poţi avea doar o noapte de dragoste, dar la limita nebuniei.

Îmi plac oamenii intenși, complicați, săriți de pe fix, teribiliști, îndrăzneți, narcisiști, oamenii care simt nevoia să creeze, oamenii care urăsc să copieze, să se lase conduși, oamenii care nu au nevoie să se ascundă după diferite măști, cei care sunt disperați să înțeleagă, să știe, să se cunoască, să găsească răspunsuri. Oamenii care iubesc tot ce văd, oamenii bipolari, oamenii care atunci când suferă vor să anihileze lumea, oamenii care visează, care vor să schimbe tot ce e greșit, oamenii inocenți, naivi, oamenii cinici, oamenii care știu să râdă, cei care iubesc originalul, ceea ce iese din tipare. Oamenii care nu cred în moralitate, în cătușe metaforice, în castrarea personalității. Oamenii care se exprimă, oamenii care au personalitate, oamenii pentru care te trezești dimineața și te bucuri să știi că există pe aceeași planetă cu tine și poți să-i scoți la o bere. Îi iubesc pe cei care te fac să crezi din nou în ideea de om, deși tu ești un mizantrop extrem.

I switched the light out again. The room was totally dark, not even the starlight showing while my eyes adjusted. Perhaps I would ask for one of those LED alarm radios, though I’m very fond of my old brass alarm clock. Once I tied a wasp tot the striking-surface of each of the copper-coloured bells on top, where the little hammer would hit them in the morning when the alarm went off. I always wake up before the alarm goes, so I got to watch.

Toata ziua vezi o multime de oameni.Vorbesti cu ei,razi cu ei,ai chiar prieteni,iubesti cateodata,crezi sa te intelegi,ba si comuniezi si nu pot zice ca uneori nu reusesti s-o faci.Dar toate acestea nu te impiedica sa fii singura,ingrozitor de singura.Esti legata de solitudinea ta pentru todeauna,de todeauna.Sunt eu si numai eu si tot timpul gandesc,deci ma schimb tot timpul,deci nimeni nu ma poate cunoaste cu adevarat.Eu ma stiu,ma inteleg si nu ma stiu si nu ma inteleg decat pe mine,pe nimeni altul decat mine.Eu ma iubesc si ma dispretuiesc si uneori as vrea sa ma bat-atat de dezgustator de imperfecta ma simt.

Cel mai uimitor sentiment din câte cunosc e dorul.Omul are impresia că este total absorbit de realitatea înconjurătoare,acomodat cu mediul,preocupat de noile lui probleme.Și deodată o străfulgerare orbitoare:chipul cuiva,ochii cuiva,ochii și gura cuiva.Le simți cu un realism zguduitor și îți dai seama că tot ce te înconjoară este lipsit de importanță,indiferent,ba chiar dizgrațios.Dizgrațios tocmai de aceea că ne îndepărtează de acele mâini,de acea gură.Cunoști dumneata durerea de inimă,durerea aceea fizică ce ne sfâșie pieptul,scurt și violent?...

Arăţi foarte bine, Elena. Totdeauna te îmbraci aşa cînd îi citeşti lui Ion?" am întrebat-o. O clipă i s-au luminat ochii, apoi şi-a coborît privirile. "Pentru Ion e totuna cum mă îmbrac, el tot nu vede. Dar o fac pentru cărţi." "Nu înţeleg." "Nu poţi să pui mîna pe asemenea cărţi cum pui mâna pe lopată. Trebuie să te speli pe mâini şi să te îmbraci curat.

Ţin locul unei pietre din pavaj, Am ajuns aici Printr-o regretabilă confuzie. Au trecut peste mine Maşini mici, Autocamioane, Tancuri Şi tot felul de picioare. Am simţit soarele până la osii, Şi luna Pe la miezul nopţii. Norii mă apasă cu umbra lor, De evenimente grele Şi importante Am făcut bătături. Şi cu toate că-mi suport Cu destul stoicism Soarta mea de granit, Câteodată mă pomenesc urlând : Circulaţi numai pe partea carosabilă A sufletului meu, Barbarilor!

Isolation and loneliness are central causes of depression and despair. Yet they are the outcome of life in a culture where things matter more than people. Materialism creates a world of narcissism in which the focus of life is solely on acquisition and consumption. A culture of narcissism is not a place where love can flourish. The emergence of "me" culture is a direct response to our nation's failure tot truly actualize the vision of democracy. While emotional needs are difficult, and often impossible to satisfy, material desires are easier to fulfill.

Trădarea nu are limite sau reguli, iar într-o lume condusă pe baza uneltirilor şi războaielor, pătată de sângele atâtor oameni care şi-au jertfit tot ce aveau mai de preţ, sperând că astfel vor avea o şansă să supravieţuiască, taberele se schimbă în permanență şi adeseori cei în care aveai încredere, cei pe care îi iubeai şi îi apărai cu propria viaţă sunt primii care îţi întorc spatele şi aleg o altă Soartă, una mai uşoară decât cea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas loiali propriei credinţe.

Eşti ce este, ce se vede, nici un strop mai mult. Eul nostru nu mai e altceva decât vidul interior indus de viaţa noastră supraaglomerată,supraocupată,din care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce „cu adevărat contează". Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de ne­fericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, de­presia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, în­drăgostirea — toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale „reale" îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satis­facţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi stră­lucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se con­sumă în primul rând pe el însuşi. Şi vei rămâ­ne mereu aşa dacă viaţa nu se hotărăşte o dată să te dea cu capul de pragul de sus.

And there she was, alone and walking out in the cornfield while everyone else I cared for sat together in one room. She would always feel me and think of me. I could see that, but there was no longer anything I could do. Ruth had been a girl haunted and now she would be a woman haunted. First by accident and now by choice. All of it, the story of my life and death, was hers if she chose tot ell it, even to one person at a time.

— De ce să nu avem dreptul să criticăm, să-i considerăm pe unii tîmpiţi şi săraci cu duhul, sub pretext că am părea acri şi geloşi? T oată lumea se comportă ca şi cum am fi cu toţii egali, ca şi cum am fi cu toţii bogaţi, educaţi, puternici, albi, tineri, masculi, fericiţi, sănătoşi, cu o maşină mare... Dar asta nu e adevărat. Aşadar, am dreptul să fac scandal, să fiu prost dispusă, să nu zîmbesc fericită tot timpul, să-mi dau părerea cînd văd lucruri anormale şi nedrepte, şi chiar să insult oamenii. E dreptul meu să protestez.

Dincolo. Femeia asta Are pe cineva în baie. Vorbeşte cu mine, Mă iubeşte sincer, Dar cineva se tot foieşte în sufletul ei, Dincolo de mine. Îi citesc în ochi, În păr, În linia vieţii din palmă Că această casă n-are decât o singură intrare, Că-mi ascunde pe cineva în baie. Sau, mă rog, în casa vecină, Sau într-o altă casă, Undeva pe stradă, Într-alt oraş, sau într-o pădure, Ori pe fundul mării. Cineva stă ascuns acolo, Pândindu-mi gândurile, Ascultând sentimentele mele eterne Cu ochii pe ceas.

I'm bothered by the intensity of my desire for him. I want tot urn and fill his mouth with my tongue. I miss the taste of him, the smell of him, the sound of him. I miss when he would be on top of me, so consumed by me that it felt like he might tear through my chest just so he could be face-to-face with my heart while we made love. It's strange how I can miss a person who is still here. It's strange that I can miss making love to a person I still have sex with.

Mă inspiră traiectoriile, mersul, deplasarea. Mă inspiră poveștile, din clipa în care nu sunt nimic altceva decât o idee vagă, până în momentul finalului, în care sunt complete, împlinite, și pleacă să se cuibărească într-o minte pregătită să le îmbrățișeze și poate chiar să trăiască pentru ele. Mă inspiră anotimpurile, și în special acele momente în care ele se îmbină, pentru că este vorba tot despre o schimbare, o transformare. Mă inspiră locurile pe care le-am vizitat în perioade diferite din viața mea. Mă inspiră muzica, dar nu ea în sine, ci tot ceea ce simțim noi când o ascultăm; unele dintre cele mai frumoase momente mi se par cele în care realizezi, ascultând același fragment muzical, cât de diferit ești față de ultima dată când l-ai ascultat. Mă inspiră nu cărțile în sine, ci tot acel haos de idei care ți se naște în timp ce înțelegi și simți o carte. Și, firește, mă inspiră oamenii și tot ce au ei neexplicit, neclar, difuz, vag, neînțeles, neacceptat, necunoscut, nemaiîntâlnit, complicat, divers, ciudat, ascuns, nebunesc, rușinos, intens.

Pentru că, uite, viaţa asta te saltă şi te coboară, te aruncă-n apă, te ia de acolo şi te târăşte în foc, şi nici n-ai timp să înţelegi. Te întrebi mai târziu - mintea îţi vine la urmă de tot, dacă-ţi vine -, dar n-are haz. Fiecare trebuie să se ardă singur, să greşească singur. Mă gândesc uneori că, dacă ar fi să se transforme şi mutra în funcţie de faptele noastre, atunci unii n-am avea dreptul să umblăm în două picioare, ci în patru, şi cât mai aproape de pământ. Şi n-am avea ochi, mai mult ca sigur, că de atâtea ori ne-am purtat de parcă nu i-am fi avut, de parcă pe umeri am fi avut o oală cu supă sau un cuier.

Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

Îmi zisese într-o zi: "Nu, domnule, eu nu mă tem de moarte. Vină cînd va dori. Uşa e deschisă, nu trebuie nici măcar să bată. E destul s-o împingă şi să-mi spună: «Bună ziua, domnule»... asta-i singura condiţie pe care i-o pun, să mi se adreseze politicos... «am venit să vă poftesc cu mine». Poate că tot din politeţe o voi întreba «unde?», fără să aştept un răspuns, deoarece ştiu că n-ar avea ce să-mi răspundă. După care formalităţile ar fi încheiate şi m-aş pregăti de călătorie, iertîndu-i pe toţi, uitîndu-i şi lăsîndu-i şi pe ei să mă uite"...

Is life worth living? Like everybody else, I have many times asked that question, usually deciding negatively, because I am most likely to ask myself whether life is worth living, at times when I am convinced it isn't. One day, in one of my frequent, and probably incurable, scientific moments, it occurred to me to find out. For a month, at the end of each day, I set down a plus sign, or a minus sign, indicating that, in my opinion, life had, or had not, been worth living, that day. At the end of the month, I totted up, and I can't say that I was altogether pleased to learn that the pluses had won the game. It is not dignified to be optimistic.

In genere, femeia nu-si insala barbatul si nu-l tradeaza, daca el singur nu-i acela care sa-i strice sau sa-i calce inima singur in picioare, daca nu o dezgusta ori n-o respinge prin micimea lui, prin egoismul lui, prin ingustimea vederilor. Deci, trebuie sa iubesti. Ca ea sa nu se simta numai femela ta, ci faptura cea mai scumpa pentru tine, copilul tau, prietenul tau; poart-o la san, ca sa-i fie cald si atunci poti fi sigur de ea, atunci, cu fiecare an care trece, se va lipi tot mai mult de tine, pana cand o sa va lipiti de tot, ca gemenii siamezi. Daca nu-i dai toate astea, o strici, o dezgusti prin nimicnicia ta si se indeparteaza. Te va parasi de indata ce maini mai nobile se vor intinde spre ea, caci trebuie s-o faca, are nevoie de caldura si de consideratie ca de aerul pe care-l respira.

. . . el crede ca asistam de câteva milenii la moartea clinica a iubirii si ca, tot de atunci, toata lumea a înnebunit, fiecare se culca cu fiecare dar se iubeste singur. . . singura constanta, singurul punct comun al pseudoiubirii omenesti la ora actuala, zamislit si sustinut cu perfidie pentru-contra de o întreaga politie spirituala, este credinta ca iubirea nu poate sa aduca, pâna la urma, decât nenorocire […] E drept, mai recunoaste si câteva exceptii, le numeri pe degete, câte o pereche, ici-colo, la câteva milioane de oameni, le plângi de mila daca îi compari. Niste amarâti, vai de mama lor, traiesc retrasi prin cine stie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, pâna îi viziteaza zeii. Atunci devin copaci, cu atâta se aleg... Pe astia îi considera alesii, pastratorii dragostei pe lume...

Vine un moment în viaţa omului în care trebuie să se trezească din rutină şi din amorţeala sufletului şi să-şi evalueze viaţa, cu tot ceea ce înseamnă ea: realizări, eşecuri, fericire, tristeţe şi oameni. Un moment de sinceritate, în care să înceteze să se mai amăgească. De prea multe ori amânăm acel moment. Îl amânăm, poate, din lipsa de curaj, de dragul unor oameni pe care-i iubim şi care depind de noi, de teama că un nou început nu ne asigură o reuşită, sau poate pentru că încă nu suntem pregătiţi să abandonăm drumul care nu ne duce nicăieri şi să pornim spre drumuri noi. Nu e uşor... Pentru că un astfel de moment presupune rupturi dureroase de oameni, de locuri şi renunţări la vise. Omul nu ştie cât este de puternic până când nu se aruncă în luptă. Iar teama de eşec îl face uneori laş şi îl obligă să se resemneze cu o viaţă lipsită de frumos şi de sens. Sau e posibil ca, uneori, omul să uite să se preţuiască şi trăieşte cu impresia că nu merită o viaţă frumoasă, că fericirea este pentru cei aleşi, şi de aceea nici nu îndrăzneşte măcar să spere, să viseze şi să lupte. Acest moment îl sperie... îl sperie schimbările drastice, alegerile, luptele, incertitudinile şi nu se gândeşte aproape deloc că el înseamnă, de fapt, un nou început, alte posibilităţi, o salvare dintr-o viaţă netrăită aşa cum ar trebui. Şi astfel îşi iroseşte viaţa şi se abandonează pe sine neputinţei. Iar într-o zi se trezeşte cu sufletul încărcat cu regrete şi cu convingerea că e prea târziu...

I cannot understand the principle at all,' said Stephen. 'I should very much like to show it to Captain Aubrey, who is so very well versed in the mathematics and dynamics of sailing. Landlord, pray ask him whether he is willing to part with the instrument.' Not on your fucking life,' said the Aboriginal, snatching the boomerang and clasping it to his bosom. He says he does not choose to dispose of it, your honour,' said the landlord. 'But never fret. I have a dozen behind the bar that I sell to ingenious travelers for half a guinea. Choose any one that takes your fancy, sit, and Bennelong will throw it to prove it comes back, a true homing pigeon, as we say. Won't you?' This much louder, in the black man's ear. Won't I what?' Throw it for the gentleman.' Give um dram.' Sir, he says he will be happy to throw it for you; and hopes you will encourage him with a tot of rum. (pp. 353-354)

Every temptation proves a crossroad where we must choose between the high road and the low road. On some occasions it is a trial of agonizing frustration. On other occasions, it is a mere annoyance, a nuisance of minor proportions. but in each case there is some element tot uneasiness, anxiety, and spiritual tugging--ultimately a choosing that forces us to take sides. Neutrality is a nonexistent condition in this life. We are always choosing, always taking sides. That is part of the human experience--facing temptations on a daily, almost moment-by-moment basis--facing them not only on the good days but on the days we are down, the days we are tired, rejected, discouraged, or sick. Every day of our lives we battle temptation--and so did the Savior. It is an integral part of the human experience, faced not only by us but also by him. He drank from the same cup.

În acea dimineață în care urma să ne întoarcem în sat, mama se îngropase pe jumătate în scoici și m-a chemat să îi îngrop și a doua jumătate, căci ea nu putea singură. I‑am spus că o să răcească: pentru că pe mare se stîrnise vîntul, nisipul era ud, ea avea cancer și valurile veneau mari. Mama însă a insistat. Am tot îngropat-o răsturnînd peste ea pumni de scoici mărunte, pînă cînd în locul ei a apărut o ridicătură sidefată, ca un val împietrit care vorbea și speria pescărușii. Valul cu miez de mamă era nespus de frumos și emana o lumină multicoloră, ca un curcubeu pe moarte. "Curcubeul muribund" a fost al treilea tablou, pe care nu-l voi vinde nicicând, pentru că era preferatul Moirei și despre care ea a spus odată că îl vom agăța în dormitor, ca să îl vedem în fiecare dimineață și seară, iar mama să vadă că noi îl vedem și să se bucure. Acum este la ea. Am lăsat-o să zacă acolo acoperită de scoici, ca într-o fașă, până când valurile ajunseseră prea aproape și i-am spus că ar fi bine să plecăm, dar nici atunci nu m-a ascultat. Mi-a răspuns că ar prefera să moară exact în acea secundă, pentru că nu ar fi existat moarte mai frumoasă, mai ales după a viață atât de nefrumoasă ca a ei.

Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor. Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.

Într-o zi, Rațiunea și Inima s-au hotărât să pornească împreună prin lume. -Hai să închidem ochii, să ne învârtim de câteva ori și să pornim pe drumul care ni se va deschide în fața ochilor, a spus Inima chicotind. -Ba mai bine hai să întrebăm, să vedem care dintre drumuri este sigur, a spus Rațiunea încruntându-se. Inima a cedat și a lăsat Rațiunea să aleagă drumul. Au călătorit împreună, Inima minunându-se și exaltându-se pentru tot ceea ce le ieșea în cale, Rațiunea privind cu atenție, analizând, criticând, comparând. Într-o zi s-au întâlnit cu un negustor. -Trebuie să vă vând ceva! a spus negustorul. -Dar nu avem nevoie de nimic! a spus Rațiunea. -Abia aștept să văd ce ai de oferit! a spus nerăbdătoare Inima. Vânzătorul a afișat un zâmbet fals, și-a înmuiat glasul în cea mai dulce miere și a început să le înșire tot ce avea în desagă. Inima s-a oprit la o cutiuță mică în care se afla o piatră strălucitoare. -Este un diamant! a spus vânzătorul și ochii lui sclipiră într-un mod ciudat. -Ba nu este! Este un fals! a spus Rațiunea după ce i-a aruncat o privire critică. -Este un diamant frumos! a spus Inima ridicându-l și lăsând razele soarelui să se răsfrângă pe suprafața pietrei. Îl vreau! -Nu merită! E fals! Uite! a strigat Rațiunea, dar în zadar, Inima își închisese deja ochii. -Este o înșelăciune! O să regreți! a strigat Rațiunea, dar Inima și-a acoperit urechile. -E fals! a strigat din toate puterile Rațiunea și o dată cu ea a strigat și Inima, un strigăt de durere - piatra aceea strălucitoare îi lăsase în palmă o rană adâncă. Oricât ar striga Rațiunea, Inima este de cele mai multe ori surdă și oarbă, nu aude, nu vede, dar simte durerea..

The Total Perspective Vortex derives its picture of the whole Universe on the principle of extrapolated matter analyses. To explain — since every piece of matter in the Universe is in some way affected by every other piece of matter in the Universe, it is in theory possible to extrapolate the whole of creation — every sun, every planet, their orbits, their composition and their economic and social history from, say, one small piece of fairy cake. The man who invented the Total Perspective Vortex did so basically in order to annoy his wife. Trin Tragula — for that was his name — was a dreamer, a thinker, a speculative philosopher or, as his wife would have it, an idiot. And she would nag him incessantly about the utterly inordinate amount of time he spent staring out into space, or mulling over the mechanics of safety pins, or doing spectrographic analyses of pieces of fairy cake. “Have some sense of proportion!” she would say, sometimes as often as thirty-eight times in a single day. And so he built the Total Perspective Vortex — just to show her. And into one end he plugged the whole of reality as extrapolated from a piece of fairy cake, and into the other end he plugged his wife: so that when he turned it on she saw in one instant the whole infinity of creation and herself in relation to it. To Trin Tragula’s horror, the shock completely annihilated her brain; but to his satisfaction he realized that he had proved conclusively that if life is going to exist in a Universe of this size, then the one thing it cannot afford to have is a sense of proportion.

Trebuiau să poarte un nume Eminescu n-a existat. A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barba nepieptanata de crai. Si niste ape ca niste copaci curgatori În care luna îsi avea cuibar rotit. Si, mai ales, au existat niste oameni simpli Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn, Stefan cel Mare, Sau mai simplu : ciobani si plugari, Carora le placea să spuna Seara în jurul focului poezii - "Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a". Dar fiindca auzeau mereu Latrînd la stîna lor cîinii, Plecau să se bata cu tatarii Si cu avarii si cu hunii si cu lesii Si cu turcii. În timpul care le ramînea liber Între doua primejdii, Acesti oameni faceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduiosate, De curgeau doinele la vale Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei Si ai altor tari românesti. Au mai existat si niste codri adînci Si un tînar care vorbea cu ei, Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ? Acest tînar cu ochi mari, Cît istoria noastra, Trecea batut de gînduri Din cartea cirilica în cartea vietii, Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, Care îi ieseau mereu fără sot. Au mai existat si niste tei, Si cei doi îndragostiti Care stiau să le troieneasca toata floarea Într-un sarut. Si niste pasari ori niste nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi si miscatoare sesuri. Si pentru ca toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu.

Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? În scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor şi o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălţime şi un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial îşi pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăşte această nelinişte aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Şi toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanţă. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziţie; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de nelinişte când omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grad de omenie. Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.

Luther Burbank was born in a brick farmhouse in Lancaster Mass, he walked through the woods one winter crunching through the shinycrusted snow stumbling into a little dell where a warm spring was and found the grass green and weeds sprouting and skunk cabbage pushing up a potent thumb, He went home and sat by the stove and read Darwin Struggle for Existence Origin of Species Natural Selection that wasn't what they taught in church, so Luther Burbank ceased to believe moved to Lunenburg, found a seedball in a potato plant sowed the seed and cashed in on Darwin’s Natural Selection on Spencer and Huxley with the Burbank potato. Young man go west; Luther Burbank went to Santa Rosa full of his dream of green grass in winter ever- blooming flowers ever- bearing berries; Luther Burbank could cash in on Natural Selection Luther Burbank carried his apocalyptic dream of green grass in winter and seedless berries and stoneless plums and thornless roses brambles cactus— winters were bleak in that bleak brick farmhouse in bleak Massachusetts— out to sunny Santa Rosa; and he was a sunny old man where roses bloomed all year everblooming everbearing hybrids. America was hybrid America could cash in on Natural Selection. He was an infidel he believed in Darwin and Natural Selection and the influence of the mighty dead and a good firm shipper’s fruit suitable for canning. He was one of the grand old men until the churches and the congregations got wind that he was an infidel and believed in Darwin. Luther Burbank had never a thought of evil, selected improved hybrids for America those sunny years in Santa Rosa. But he brushed down a wasp’s nest that time; he wouldn’t give up Darwin and Natural Selection and they stung him and he died puzzled. They buried him under a cedartree. His favorite photograph was of a little tot standing beside a bed of hybrid everblooming double Shasta daisies with never a thought of evil And Mount Shasta in the background, used to be a volcano but they don’t have volcanos any more.

Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.  Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul? Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește – Respect pentru mine În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul … Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism. Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu. Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat. Astăzi, am descoperit … Modestia. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Și aceasta se numeste … Plenitudine. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios. Si toate acestea înseamnă … să ştii să trăiești cu adevărat.” Traducere MIHAELA RADULESCU SCHWARTZENBERG.

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.