“
Era Sfântul Sebastian al lui Guido Reni, expus în Palazzo Rosso din Genova. Drept cruce îi servea trunchiul negru, puţin înclinat, al unui copac, încadrat de fundalul închis al cerului în amurg şi un crâng lugubru, amintind de Tizian. Un tânăr neasemuit de frumos zăcea legat de trunchiul acela, despuiat. Îşi ţinea mâinile încrucişate, iar funia ce-i lega mâinile se făcea una cu copacul. Noduri nu se zăreau, doar o bucată de pânză albă petrecută lejer la brâu, acoperindu-i trupul gol. Chiar şi eu îmi dădeam seama că era vorba de scena unui martiraj. Dar acest Sebastian, zugrăvit de un adept al eclectismului estetizant din Renaşterea târzie, avea mai degrabă un accentuat iz păgân în trupul amintind de Antinous, impresie creată de lipsa urmelor de suferinţă pe chip şi de uzură a trupului imprimate de-a lungul anilor de misionarism caracteristice altor sfinţi. Nu iradia altceva decât tinereţe, lumină, frumuseţe şi bucurie a firii.
În contrast cu planul secund, crepuscular, trupul său gol, de un alb fără seamăn, strălucea. Braţele vânjoase, de oştean deprins a mânui arcul şi sabia, le avea ridicate într-un unghi cât se poate de firesc, cu încheieturile legate cruciş chiar deasupra frunţii. Capul şi-l ţinea uşor ridicat, iar ochii, deschişi în pace profundă, căutau spre gloria cerească. Pieptul semeţ, abdomenul supt şi mijlocul puţin contorsionat trădau nu durere, ci o plăcere languroasă, adăstând ca o aură muzicală. Să nu fi avut înfipte adânc cele două săgeţi, la subsuoara stângă şi în dreapta abdomenului, ai fi zis că-i un atlet roman, la lăsarea serii, sprijinit de un pom, să-şi odihnească oasele frânte de oboseală. Săgeţile muşcau din carnea încordată a tinereţii pătrunse de mireasmă, i-o ardeau din interior cu flăcări de bucurie şi durere supremă. Vărsare de sânge nu se zărea, nici puzderia de săgeţi din alte reprezentări ale lui Sebastian, doar două lăsându-şi umbra graţioasă şi calmă pe pielea sa marmoreană, asemeni umbrelor de ramuri căzute pe trepte de piatră. La toate aceste gânduri şi observaţii am ajuns însă mai târziu.
În clipa în care ochii mi-au căzut pe acest tablou, întreaga mea existenţă fu zdruncinată de un soi de bucurie eretică. Sângele mi s-a învolburat, mădularul mi s-a umflat de mânie. Ajuns la dimensiuni enorme, gata să plesnească, palpita indignat şi îmi reproşa ignoranţa, aşteptând cu mai multă ardoare decât oricând să acţionez. Pe neştiute şi de nimeni învăţată, mâna se puse în mişcare. Din adâncul făpturii simţeam asaltul unei înflăcărări obscure, urcând tot mai iute. Ţâşni, deodată, însoţită de-o senzaţie orbitoare de beţie… La puţină vreme m-am uitat, stânjenit, în jurul mesei la care mă aflam. În lumină, arţarul de lafereastră se răsfrângea peste albumul de artă, călimara de cerneală, manuale, dicţionare şi caiete. Jetul albicios împroşcase literele aurii de pe coperta manualelor, călimara şi un colţ de dicţionar. Parte din stropi se scurgeau, alene, parte străluceau, mat, ca ochii peştilor morţi… Albumul am reuşit să-l salvez, din fericire, cu un gest rapid. Aceasta era prima mea ejaculatio şi, totodată, prima exersare a „obiceiului rău“, stângace şi spontană. O coincidenţă interesantă face ca Hirschfeld să fi socotit picturile înfăţişându-l pe Sfântul Sebastian ca fiind de prim rang între operele de artă apreciate în mod deosebit de către pervertiţi. Faptul e de natură să sprijine presupunerea că în majoritatea cazurilor, îndeosebi când e vorba de persoane născute ca atare, de cele mai multe ori impulsul spre perversiune se întrepătrund.
”
”