Sus Motivational Quotes

Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor. Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.

Al trasladarse de un río a otro, los wabanakis tenían que acarrear sus canoas y el resto de sus posesiones. Todos conocían el valor de viajar ligero y comprendían que ello requería dejar atrás algunas cosas. El miedo, con frecuencia la carga más difícil de abandonar, era lo que más entorpecía el movimiento.

Țăranii, în orice caz cei cu oarecare stare, nu aveau niciun motiv să se lase atrași de ideologia comunistă: doreau să-și rotunjească proprietățile, nicidecum să le piardă; țăranii săraci, pe de altă parte, erau și teribil de incluți, mulți dintre ei analfabeți, așa încât prea puțini aveau tentații ideologice, comuniste sau de orice altă natură. [...] Nici n-aveau un nivel intelectual de natură să contracareze impactul ideologic al comunismului; „învățătura” comunistă s-a așezat la ei pe un teren virgin. Au fost ușor captați de comunism. Li s-a oferit o promovare socială aproape instantanee la care nici n-ar fi visat. Au avut și satisfacția de a vedea cum în timp ce ei urcă, alții, care față de ei fuseseră până atunci atât de sus, coboară sau se prăbușesc (e și asta o delectare care ține de latura mai puțin lăudabilă a psihologiei umane). S-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior.

Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta? ― Cinci, domnule profesor. ― Cinci? Şi la cîte ai căzut? ― La patru. Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare. ― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf şi cu Lord Randal, fiul meu le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere. Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai. ― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic. ― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi? ― Absolut nimic, repetă el. Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară. ― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept! ― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus. Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie! ― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace. Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun. Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce. ― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 de¬cembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris? ― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns. Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el! Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană. Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui. Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX. Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc! ― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte. ― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească. Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită. Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumnea¬voastră, Holden Caulfield. În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a arun¬cat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte. ― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el. ― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu. Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!

Oare ce-a fost pe lume până-acuma păcatul cel mai mare? Oare n-a fost cuvântul celui ce zicea: „Vai celor care râd aici!” Chiar nu găsise el pe lume nici un motiv să râdă? Înseamnă că nu căutase bine. Chiar şi-un copil ar fi găsit destule motive. Acela nu iubea-ndeajuns: altfel ne-ar fi iubit chiar şi pe noi, cei care râdem! El însă ne-a batjocorit şi ne-a urât, şi ne-a promis doar lacrimi şi scrâşnirea dinţilor. Se cade oare să blestemi ce nu iubeşti? — Nu mi se pare de bun gust aceasta. El însă a făcut aşa, neînduplecatul. El se trăgea din gloată. El însuşi nu iubea-ndeajuns – altfel nu s-ar fi mâniat că nu este iubit îndeajuns. Iubirea mea nu-i flămândă de iubire: ea vrea mai mult. Feriţi-vă de toţi aceşti neînduplecaţi! Ei sunt o biată spiţă cam bolnavă, spiţă de gloată, care se uită doar chiorâş la viaţă, care privesc cu ciudă-acest pământ. Feriţi-vă de toţi aceşti intransigenţi! Ei calcă greu, au inimi apăsate – ei nu ştiu să danseze. Cum să le fie uşor lor pământul? Tot ce e bun şi-atinge ţelul încovoiat. Îşi încovoaie ca pisicile spinarea, începe-a toarce văzându-şi fericirea apropiată – tot ce e bun ştie să râdă. Pasul arată dacă mergi sau nu pe drumul tău: uitaţi-vă la mine cum păşesc! Dar cine se apropie de ţel dansează. Într-adevăr, eu nu sunt ca un stâlp, nu stau acolo ţeapăn, încremenit şi tâmp ca o coloană; îmi place să merg repede. Şi chiar dacă pe lume mai sunt şi smârcuri şi tristeţe groasă, cel care are glezna sprintenă aleargă peste mâluri şi dansează ca pe gheaţa netedă. Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Dar nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Coroana celor care râd, această cunună din crengi de trandafir, eu însumi m-am încoronat cu ea, eu însumi am decis că râsul meu e sfânt. Căci n-am găsit pe nimeni altul destul de tare pentru-aceasta. Eu, Zarathustra, dansatorul! Eu, Zarathustra cel uşor! cel care dă din aripi, gata pentru zbor, în rând cu toate păsările, mereu dispus şi ager, ferice în uşurătatea sa. Profetul Zarathustra, profetul care râde, nicicând intransigent şi nici nerăbdător, cel ce iubeşte săriturile: eu însumi m-am încoronat! Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Şi nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Există chiar şi-n fericire brute greoaie, există glezne-mpiedicate din născare. Acestea ostenesc bizar, asemeni elefantului care-ar cerca să se aşeze-n creştet. Mai bine să fii nebun de fericire decât să fii nebun de nenoroc, mai bine să dansezi greoi decât să şchiopătezi. Deci învăţaţi înţelepciunea mea: chiar lucrul cel mai rău are două părţi bune — chiar lucrul cel mai rău are picioare bune de dansat; deci învăţaţi voi înşivă, oameni superiori, cum să vă ţineţi pe picioare! Daţi la o parte văicăreala şi toată-amărăciunea gloatei! Ce jalnici mi se par acuma aceşti bufoni ai gloatei! însă prezentul aparţine gloatei. Faceţi ca vântul care se năpusteşte din peşterile muntelui: la propriul său fluier vrea să danseze, să crească-n freamăt mările şi să-i urmeze paşii-n salturi mari. Cel care dă aripi asinilor, cel care mulge chiar leoaicele – lăudat să fie spiritul dezlănţuit, care ca uraganul mătură orice prezent şi orice gloate. — duşmanul ciulinilor şi-al celor care taie firu-n patru şi-al tuturor frunzarelor şi buruienilor îngălbenite: lăudat să fie acest aprig uragan plăcut şi liber, care dansează peste smârcuri şi amărăciuni ca peste pajişti.

Autocontrol. Son capaces de mantener su peso quienes han aprendido a alimentarse basándose en densidad nutricional y no únicamente en calorías. Tienen una ventaja sobre el resto, quienes son capaces de monitorear lo que comen y llevan un control de sus medidas y de su peso. Quienes tienen una rutina para comer y se auto imponen ciertas limitaciones a la hora de elegir lo que comen, que en un entorno obesogénico es de vital importancia para mantenerse en forma. También, quienes planifican con anticipación sus comidas fuera de casa, eventos sociales, etc. Monitoreo externo. Cuando tienes a alguien que monitoree por ti tus medidas y tu alimentación es más fácil mantener tu peso. Puede ser por un profesional de la nutrición, por un familiar, amigo o por una comunidad que te motive. No necesariamente tiene que ser un monitoreo exhaustivo, basta con que sirva de recordatorio del porqué lo haces o de porqué lo hiciste en un principio. Motivadores intrínsecos. Eres menos propenso a recuperar el peso perdido cuando tienes una motivación real, cuando lo haces por salud, por mantener un mejor estado físico y por tener una mejor calidad de vida, o para prevenir enfermedades relacionadas con el sobrepeso y/o obesidad. Motivadores extrínsecos. Cuando la motivación viene desde fuera también podría ayudarte a mantener tu peso. Por ejemplo, querer mejorar la imagen que das a la sociedad o a tu círculo cercano. Aquí es cuando los grupos de apoyo suelen funcionar bastante bien. Metas autodefinidas. Son capaces de mantener el peso perdido quienes tienen claros sus objetivos y están constantemente re-evaluándolos. Aquellos que saben perfectamente a dónde quieren llegar y los pasos que deben dar para llegar hasta ahí. Si tienes una meta sin un plan entonces será tan solo un sueño y si fallas en planificar entonces estás planificando fallar.

Noroc cu Valentine's Day, că altfel nu mai sărbătoreau puii de dac iubirea, neam. De nervi, s-au inervat ăştia şi au contraatacat la inimioare cu o sărbătoare de care auziseră doar cercetătorii de la Institutul de Folclor. Probabil că sigur (cum a zis un mare jurnalist şi prezentator de ştiri şi nu voi înceta să reamintesc această contradovadă a existenţei creierului la personalităţi importante, cum se spune; pentru că sunt şi personalităţi neimportante, aşa cum nu e pădure fără foc sau scânteie fără uscături), probabil că sigur, zic, mai ştiau de ea şi iniţiaţii în kestii dacice de la Federaţia Română de Oină. Dragobetele ăsta e un fel de sărbătoare resuscitată la nervi, o mumie care mişcă un pic atunci când adie vântul de primăvară, un fel de #tuiguramăsii de marketing american, ce noi nu putem să facem ceva care nu interesează pe nimeni, care nu are legătură cu absolut nimic? Ce, mă, noi nu avem designeri talentaţi, care să ştie să copieze ia românească exact aşa ca şi cum ar fi făcut-o ei?! "Hai siktir", cum le spuneau vechii daci romanilor. Doar fashionistele ar putea să îşi ridice poporul din uitare şi din negarea rădăcinilor şi tradiţiilor noastre atât de frumoase, asortând ia noastră românească la nişte converşi cu broderie celtică, maramureşeană. În locul designerilor români care nu ţi-au uitat rădăcinile rurale, eu m-aş grăbi să creez un echipament şic pentru naţionala de oină; sunt puţini jucători, meciurile au loc pe islazuri abandonate, deci chiar nu ar fi vreo primejdie de mainstream. Sper să nu irosim şi această şansă. Oricum, nimic nu e clar la sărbătorile astea, în afară de faptul că primăvara vine inevitabil, iar oamenii caută orice motiv să bea şi alte alea. Partea frumoasă a vieţii e că printre cascade de inimioare, luminiţe şi broderii de borangic am zărit un cuplu de adolescenţi în metrou. Ea era cam pitică şi acneică, el, slăbănog, înăltuţ şi puţin timorat de entuziasmul ei. Părerea mea e că specia se descurcă singură, dacă e lăsată în pace, chiar dacă e frig şi poartă canadiene cu fermoar şi pare că are nevoie de sărbători inutile ca să se exprime tandru. Ea îl ţinea strâns cu braţul stâng pe după mijloc, îşi lăsase capul pe pieptul lui de fâş, îl implora din când în când pentru câte un pupic delicat şi tot urca şi cobora fermoarul gecii lui bleumarin. Devenise atentă la această mişcare şi se vedea că asculta ceva peste tâtâm-tâtâmul roţilor de tren. Metroul ajunsese la Victoriei, se cam golise, era pace şi se auzea doar un fâsâit, probabil de la perna de aer laser inventată de Henri Coandă, pe care se deplasează metroul românesc. Şi atunci, căprioarei i-au râs ochii şi i-a spus băiatului, luminată la faţă: "Ştii că fermoarul face alt sunet când îl închizi sau când îl deschizi?" I-a arătat de câteva ori: sus, jos, zuup, ziip, mai grav la urcare, mai înalt şi zglobiu la coborâre. El îşi aplecase urechea stângă şi asculta concentrat. Fata s-a oprit, s-au uitat intens unul la altul, ca şi cum ar fi ascultat un gospel cântat de toate fermoarele din lume, care se închideau şi se deschideau într-un balans perfect, şi s-au sărutat ca şi cum nu se văzuseră de foarte mult timp.

Sexologii afirma aberatii cum ca abstinenta indelungata de la sex, duce la acnee rezistenta la tratament , si alte dereglari hormonale, dar Arsenie Boca afirma ca expunerea indelungata la sex duce la pierderea memoriei, si deci, a neuronilor, pe termen lung. Si tot se confirma teoria cum ca placerea de jos e mai importanta decat placerea de sus. Deci hai sa ne mutam cu totii cu capul in fund, ca se pare ca fundul e mai important, si o sa am si eu un motiv in plus sa cad in cer, intr-un zbor invers.

La gran pregunta, entonces, es qué recomendarles a los jóvenes que están por escoger una carrera y qué enseñarles a los niños para que puedan tener habilidades útiles en un mundo donde la información que recibimos en la escuela puede obtenerse apretando una tecla, o haciendo una pregunta verbalmente a un asistente virtual. Se ha vuelto un lugar común decir que en el mundo del futuro lo importante no es lo que sabemos, sino lo que podemos hacer con lo que sabemos. Pero ¿qué significa eso en términos prácticos? Significa que debemos alentar a los niños a que encuentren sus fuentes de automotivación. Tendremos que contagiarlos de entusiasmo para que encuentren algo que los apasione y los motive. Y al mismo tiempo, como decíamos antes, deberemos enseñarles “habilidades blandas” como la creatividad y la capacidad de trabajar en equipo para que puedan funcionar en un mundo constantemente cambiante.

—El objetivo de cada hombre no debe ser llegar a un punto, sino avanzar desde donde está. ¿Avanzar hasta dónde? —preguntó retóricamente—. Eso depende de muchos factores. Hay que intentar dar un paso cada día, y cuando se retrocede esforzarse por recuperar lo perdido. Muchos no quieren, y muchos no pueden. Yo muestro el camino y hago de guía, pero cada uno debe realizar sus propios avances.