Shakespeare Ale Quotes

Dost thou think, because thou art virtuous, there shall be no more cakes and ale?

Dost think because thou art virtuous there shall be no more cakes and ale?" (Twelfth Night)

For a quart of Ale is a dish for a king.

Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei Cărbunele iubirii să schimb în diamant; Dar străluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei, Răscumpărat de-a pururi obştescului neant... Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemată, Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc: De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată, Nu se mai stinge-n mine originarul foc. E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei; E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei... Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei, Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine Seduc eternitatea, iubite, pentru tine.

Faima va dura poate două mii de ani. Și ce înseamnă două mii de ani?(întrebă domnul Ramsay, ironic, cu ochii țintă la gardul viu). Într-adevar, ce inseamnă, contemplate de pe creștetul unui munte, întinsele pustietăți ale secolelor? Până și piatra pe care o rostogolești cu vârful ghetei va dura mai mult decât Shakespeare. Iar mica lui luminiță va arde, fără prea multă strălucire, un an sau doi, dupa care va fi absorbită de o lumină mai puternică, și aceasta, la rândul ei, de o alta și mai vie.

Chcąc świat oszukać stosuj się do świata, ubierz w uprzejmość oko, dłoń i usta, wyglądaj jako kwiat niewinny, ale niechaj pod kwiatem tym wąż się ukrywa.

Beauty is a blind alley. It is a mountain peak which once reached leads nowhere. That is why in the end we find more to entrance us in El Greco than in Titian, in the incomplete achievement of Shakespeare than in the consummate success of Racine. Too much has been written about beauty. That is why I have written a little more. Beauty is that which satisfies the aesthetic instinct. But who wants to be satisfied? It is only to the dullard that enough is as good as a feast. Let us face it : beauty is a bit of a bore.

La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimã, fantezie... M-ai pãrãsit... şi toate se sting, reci scînteieri. Pentru rãnitul vultur aripile-s poveri, Zbãtaia lor, zadarnic adaos de-agonie. Si mã supun... Osînda de gura ta rostitã E lege pentru mine de aur pur şi greu; Durerea de la tine mi-e încă o ispitã, Tu, genial tutore al geniului meu. Şi neguri lungi de veacuri las iar sã mã înghită... Din groapa mea zbucni-va o flacãrã tîrzie; Atunci intreaga lume va deslusi, uimitã, Crescînd misterioasã a noastrã poezie, Din dragostea nãscutã în zbucium şi adori, Pe-ascuns, din tainic tatã, ca un copil din flori !

Sunk for a long time in profound thoughts as to the value of obscurity, and the delight of having no name, but being like a wave which returns to the deep body of the sea; thinking how obscurity rids the mind of the irk of envy and spite; how it sets running in the veins the free waters of generosity and magnanimity; and allows giving and taking without thanks offered or praise given; which must have been the way of all great poets, he supposed (though his knowledge of Greek was not enough to bear him out), for, he thought, Shakespeare must have written like that, and the church builders built like that, anonymously, needing no thanking or naming, but only their work in the daytime and a little ale perhaps at night-'What an admirable life this is,' he thought, stretching his limbs out under the oak tree. 'And why not enjoy it this very moment?' The thought struck him like a bullet. Ambition dropped like a plummet. Rid of the heart-burn of rejected love, and of vanity rebuked, and all the other stings and pricks which the nettle-bed of life had burnt upon him when ambitious of fame, but could no longer inflict upon once careless of glory, he opened his eyes, which had been wide open all the time, but had seen only thoughts, and saw, lying in the hollow beneath him, his house.

Fame', he (Orlando) said, 'is like .. a braided coat which hampers the limbs; a jacket of silver which curbs the heart; a painted shield which covers a scarecrow,' etc. etc. .. While fame impedes and constricts, obscurity wraps about a man like a mist; obscurity is dark, ample and free; obscurity lets the mind take its way unimpeded. Over the obscure man is poured the merciful suffusion of darkness. None knows where he goes or comes. He may seek the truth and speak it; he alone is free; he alone is truthful; he alone is at peace. .. Sunk for a long time in profound thoughts as to the value of obscurity, and the delight of having no name, but being like a wave which returns to the deep body of the sea; thinking how obscurity rids the mind of the irk of envy and spite; how it sets running in the veins the free waters of generosity and magnanimity; and allows giving and taking without thanks offered or praise given; which must have been the way of all great poets, he supposed, .. for, he thought, Shakespeare must have written like that, and the church builders built like that, anonymously, needing no thanking or naming, but only their work in the daytime and a little ale perhaps at night - 'What an admirable life this is,' he thought, stretching his limbs out under the oak tree. 'And why not enjoy it this very moment?

„Ale když on si z nich evidentně dělá legraci,“ prohlásila. „Kdo?“ „Shakespeare.“ „To nám tedy vysvětlete…“ Zase protočila oči. Měla pana Stessmana dávno přečteného. „Romeo a Julie jsou jenom dvě bohatý děcka, který vždycky dostanou úplně všechno, co se jim zamane. A teď si myslí, že chtějí jeden druhýho.“ „Milují se přece…“ Pan Stessman si přitiskl sepnuté ruce k srdci. „Ani se pořádně neznají.“ „Byla to láska na první pohled.“ „Na první pohled Julii tak nejvýš napadlo: ‚Ty brďo, ten je sladkej.“ Kdyby nás Shakespeare chtěl přesvědčit, že jsou do sebe zamilovaný, neřekl by nám skoro hned v první scéně, že Romeo byl celej štajf do Rosaliny… Shakespeare si dělá z lásky legraci.“ „Tak proč se ta hra vůbec dochovala?“ „Já nevím, protože Shakespeare uměl doopravdy dobře psát?

Schimbati-mi sexul si umpleti-ma Din cap la talpi cu cea mai crancena Cruzime! Ingrosati-mi sangele, Si astupati cararea remuscarii, Ca vreun imbold desteptator al firii, Sa nu imi sguduie cumplitul planb, Facand o pace intre el si fapta. Veniti la sanii mei cei femeiesti, Beti laptele-mi ca fierea, voi slugi ale Omorului, ce-n chipuri nevazute Panditi urgiile naturii! Vino, O noapte deasa si te-nvaluie In cea mai neagra pacla-a iadului, Ca nu cumva cutitul meu taios Sa vaza ranile ce face, si Nici cerul sa se uite prin al beznei Zabranic, si sa strige "stai, opreste

Ambition is, like other good things[.] a good only when use in moderation. It has worked great good for the world, and great evil also. [Ale]xander is an example of a man completely carried away by ambition: so much so that when he had conquered the whole world (which one would suppose was enough to satisfy ambition); he wept because there were no more world to conquer. Ambition is a good servant, but a hard master; and if you think it is likely to become your master: I would say to you in the words of the immortals Shakespeare: 'Cromwell, I charge thee fling away ambition, by that sin fell the angels.

Sunk for a long time in profound thoughts as to the value of obscurity, and the delight of having no name, but being like a wave which returns to the deep body of the sea; thinking how obscurity rids the mind of the irk of envy and spite; how it sets running in the veins the free waters of generosity and magnanimity; and allows giving and taking without thanks offered or praise given; which must have been the way of all great poets, he supposed (though his knowledge of Greek was not enough to bear him out), for, he thought, Shakespeare must have written like that, and the church builders built like that, anonymously, needing no thanking or naming, but only their work in the daytime and a little ale perhaps at night-'What an admirable life this is,' he thought, stretching his limbs out under the oak tree. 'And why not enjoy it this very moment?' The thought struck him like a bullet. Ambition dropped like a plummet. Rid of the heart-burn of rejected love, and of vanity rebuked, and all the other stings and pricks which the nettle-bed of life had burnt upon him when ambitious of fame, but could no longer inflict upon one careless of glory, he opened his eyes, which had been wide open all the time, but had seen only thoughts, and saw, lying in the hollow beneath him, his house.

There were multitudes of dependents fed at the great houses, and everywhere, according to means, a wide-open hospitality was maintained. Froude gives a notion of the style of living in earlier times by citing the details of a feast given when George Neville, brother of Warwick the king-maker, was made archbishop of York. There were present, including servants, thirty-five hundred persons. These are a few of the things used at the banquet: three hundred quarters of wheat, three hundred tuns of ale, one hundred and four tuns of wine, eighty oxen, three thousand geese, two thousand pigs, — four thousand conies, four thousand heronshaws, four thousand venison pasties cold and five hundred hot, four thousand cold tarts, four thousand cold custards, eight seals, four porpoises, and so on.

Shakespeare si Dostoievski îți lasă în suflet un regret chinuitor: acela de a nu fi sfânt sau criminal. Cele două forme ale autodistrugerii

Ca filozof poate că este mare, dar ca om, Kant este in mod cert un burghez onest şi ordonat. Toată filozofia lui se află închisă în aceste trei cuvinte, asupra cărora vă rog să meditati. Amintiţi-vă că este critic şi moralist, adică onest în cunoaştere şi actiune - matematic şi scolastic, adică omul ordinii in materia şi forma doctrinei sale. Dacă din onestitate intelectuală doboară dovezile teologice ale existentei lui Dumnezeu şi ale libertăţii, din onestitate socială restabileşte credinţa în amîndouă. Este consecvent temperamentului său chiar şi în contradicţiile sale vizibile. Spuneam că e un burghez, adică un om mediocru. Nici tatăl lui care a fost şelar, nici mama pietistă, nici micul orăşel prusac nu-i puteau trezi gustul pentru grandios. Nu vede altă salvare decît în morala creştină şi in mecanica lui Newton. Viata lui e măruntă, închisă, săracă, viata unui profesor zelos care face treizeci de ore de curs pe săptămînă şi primeşte 1490 de taleri pe an. În afara filozofiei este un filistin perfect care bea seara bere cu negustorii, rîzînd de întîmplările din cursul zilei şi calculează cîte uncii trebuie să mănînce şi cîte minute trebuie să se plimbe. Trupul său nu era nici el frumos; mărunt şi neînsemnat, aducînd putin a mai maimuţă, nu era făcut nici pentru a seduce inimi, nici pentru a adopta poze teatrale. I-a lipsit totul ca să devină un om interesant; pînă şi persecuţiile celor de la putere sau aventurile conjugale. De primele a scăpat prin tăcere, iar de celelalte prin celibat. Aşa încît legenda sa biografica se tese din istorioara cu burghezii care-şi potriveau ceasurile după plimbările sale şi din cea cu nasturele elevului. Omul acesta care vorbeşte despre tot, are nişte lacune fantastice, care-i dovedesc spiritul mic burghez. Vorbeşte despre artă şi estetică şi nu-l cunoaşte pe Shakespeare, nu a vizitat niciodată o galerie de tablouri, iar muzica sa preferată este cea a fanfarei militare. Ţine cursuri de geografie şi nu s-a îndepărtat mai mult de zece mile de Konigsberg; pune un mare pret pe sentimente şi refuză timp de multi ani orice relatie cu sărmanele lui surori. În schimb este de o moralitate rigidă şi de o ordine pedantă: nici o remuşcare în conştiinţa sa şi nici un lucru nelalocul lui în casa sa. Nu găsesc altceva la fel de puternic ca mania moralitătii şi a ordinii, decît orgoliul. Îi plăcea să se compare cu Copernic, aşteptînd ca admiratorii să-I numească un nou Cristos sau un nou Socrate, dar citea cu neplăcere cărţile altora şi asculta cu acelaşi sentiment obiecţiile aduse alor sale. Orgoliul acesta explică o caracteristică a doctrinei, respectiv transpozilia de la divin la uman, notată deja de Fonsegrive. E un gest frumos să-i dai omului ceea ce omul i-a dat lui Dumnezeu şi Kant l-a făcut. Aproape aş spune că este lucrul cel mai frumos din viata şi din filozofia sa.

Am ajuns cu vremea la încredinţarea că incultura sau cultura nu sunt în raport cu numărul de cărţi citite şi că acestea nu modifică în esenţă vocaţia înnăscută a cuiva pentru cultură sau incultură. Căci există şi vocaţia inculturii. Cunosc oameni care au citit efectiv biblioteci întregi, au dulapuri cu fişe şi ştiu tot ce se poate şti, dar sunt funciarmente şi fără speranţă nişte inculţi. Asta se vede din felul cum se exprimă şi cum abordează anumite situaţii sau probleme. Alţii care n-au citit toată viaţa decât să zicem o sută de cărţi fundamentale (dar sunt atâtea?) au darul culturii, spiritul lor are apetenţa înţelegerii şi cunoaşterii şi se mişcă cu libertate şi siguranţă în lumea ideilor, esenţelor şi formelor. Fireşte că această apetenţă a spiritului comportă de obicei o irezistibilă şi devorantă sete de lectură: „O sută de mii de cărţi, un milion de cărţi!” cum exclama Papini în acel Uomo finito pe care văd cu melancolie că generaţiile noi ma îl mai pomenesc: să fi fost şi asta una din cărţile a căror tărie se istoveşte după o generaţie? N-am mai recitit-o de aproape douăzeci de ani şi faptul acesta poate că e un indiciu. De ce am recitit de nu ştiu câte ori Don Quijote, Război şi pace, Comedia umană, de pildă, iar pe asta şi atâtea altele nu? Nu e cazul să facem liste, dar recitirile sunt un criteriu de prim-ordin pentru definirea structurii intelectuale a cuiva. Recitirea merge însă destul de greu împreună cu lectura nenumăratelor noutăţi importante care proliferează ca scaunele lui lonescu. În vremea care a început să se îndepărteze, când nu primeam nici cărţi noi, nici reviste, puteam liniştit şi fără jenă să mă îndeletnicesc „a longueur d'année” cu Platon, cu Goethe, cu Shakespeare, dar acum, trebuind mereu să recunosc că nu l-am citit nici pe Updike, nici pe Bellow, nici pe Claude Simon, nici pe cutare sau cutare (cum vedeţi nu sunt în stare măcar să enumăr mai mulţi) încep să am, cum se zice, „complexe”. Mint. Nu le am. Există o formulă barbară: „a fi cu lectura la zi”. La zi! Ce enormă incultură exprimă asemenea vorbă! Sunt de acord că, mai ales în ştiinţă, nu se poate fără informaţie promptă şi – utopic!- completă. [...] Descartes în a doua parte a vieţii, când şi-a clădit opera, nu mai citea aproape nimic. Faulkner (care afecta de altfel cu cochetărie o falsă ignoranţă) mărturisea că propria lui operă nu i-a îngăduit ani de zile să se ţină la curent cu literatura mai nouă. Cine are ceva de spus, cine are, să zic aşa, o „graviditate” spirituală, şi simte crescând în el rodul gândirii şi imaginaţiei proprii, e din ce în ce mai puţin disponibil şi capătă o aparentă incuriozitate pentru alte lucruri. Lectura ca deliciu şi totodată ca mijloc de orientare a spiritului, ca situare pe o axă a existenţei, îşi poate împlini integral funcţia doar cu câteva cărţi inepuizabile. Timeo hominem unium libri: înainte de a avertiza contra mărginiţilor la litera unei singure cărţi, această frază a sfântului Toma de Aquino, declară redutabilă puterea celui care i-a asimilat temeinic spiritul. Dar lectura ca „filatelie” şi ca mijloc de a epata pe ignoranţi e un semn de vacuitate mentală. Vorba lui Montaigne: Surtout, c'est a mon gré bien faire le sot que de faire l'entendu entre ceux

Toate fructele au sâmburii amari. N-ai băgat de seamă? Nu sînt pesimistă, Pavele, dar nu mai am iluzii. Sînt optimistă, dacă accepţi că obiectivitatea şi luciditatea sînt forme evoluate ale optimismului. Viaţa este alcătuită din şesuri, din văi, din piscuri, altfel spus - din platitudine şi din rutină, din deprimare şi din bucurie; şi dintr-un element permanent şi obligatoriu: munca. În toate adversităţile şi-mpotriva tuturor adversităţilor, omului îi rămâne acest suport moral: munca. Te rog să mă crezi că nu-ţi debitez lozinci, lozinci de femeie care trăieşte cu sentimentul eşecului, cum s-ar putea interpreta. Aşa cred şi aşa aş fi crezut, oricare-ar fi fost viaţa mea. Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari din piaţă, din rufe pe care le speli, din coate-n tramvai, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu... Totul e viaţă. Noi trăim dureri şi bucurii, dar mai presus de ele trăim viaţa. Ceva sacru a cărui raţiune finală n-o cunoaştem sau încă n-o cunoaştem