Romanian Authors Quotes

Ce naiba caut aici? De ce fac chestia asta? Ce sens are? E setul de întrebări de care n-ai voie să te atingi dacă vrei să treci linia de finiș. Când lași un asemenea gând să se cuibărească în mintea ta, el face loc dezamăgirii. E ca un mic cal troian. E rețeta perfectă pentru abandon.

Bătrâneţea e o boală specială cumva, care trebuie lăsată să se vindece de la sine.

Stă în legea Universului şi în vastitatea lui ca odată cu apariţia unei Mari Forţe să se nască o alta care să o poată echilibra.

Tinerețea nu are leac decât acela venit cu timpul și greșelile făcute.

Întotdeauna e loc pentru mai rău şi tocmai de aceea nu trebuie să ne pierdem nădejdea.

Lucrurile care nu se mişcă multă vreme din loc par să se străduiască să ţină timpul în loc. Moartea nu vine când vrea omul, deşi are tot dreptul şi toată libertatea să şi-o cheme.

Bine spunea cine spunea că iadul şi raiul sunt aici. Degeaba ne-am uita după ele în cer. Iad cât cuprinde şi o fantă îngustă prin care ţi se pare că întrevezi raiul.

Să scrii un roman e o luptă corp la corp cu crivăţul arctic, cu taifunul, cu furtunile de nisip din Sahara.

Împărăţia UităTot nu mai văzuse soarele de secole. Cerul părea să fie permanent acoperit de o perdea neagră de nori, ca un cavou deja scufundat în noaptea morţii. Singura diferenţă dintre noapte şi zi era că norii deveneau gri şi întunericul se mai dilua, semn că undeva în spatele lor soarele încă mai răsărea.

- Nu te teme, fiule. Nu este nimic mai periculos acolo decât este aici. Dacă sfârşitul tău te aşteaptă cumva la una dintre cotituri, află că acelaşi sfârşit te pândeşte şi aici. Nu este chip să evadăm din această cuşcă pe care singuri ne-am construit-o împrejur. Dar am încredere că soarta ta nu va fi să sfârşeşti repede, ci să aduci cu tine o altă viaţă pentru aceşti nenorociţi care trăiesc în întuneric.

Puterea este o manifestare vicleană atrasă doar de cel care o poate mânui pentru a-i crește spectrul de influență. Ca un șarpe, puterea îi este loială nimănui, alunecoasă și vicleană, se strecoară nevăzută, neauzită, nesimțită; când năpârlește, șarpele te lasă cu mâinile pline de amintirile trecutului, iar noua sa formă este doar un șarpe și mai mare. Singura șansă de a supraviețui este ca tu să fi mai mare și mai puternic ca noua înfățișare.

Am călătorit un pic mai aproape de suflul otrăvit al bestiei. De data aceasta zgomotul bolborosit al lavei chiar suna ca respirația unui Dragon adormit. Atât de aproape de sursă din care palpita acea prezență de mit, dragonul de foc, și forța lui... am simțit o fluturare în stomac. Pielea care ar fi trebuit să-mi ardă în proximitatea focului care clocotea la picioarele mele, era stimulată ca la o mângâiere, urechile parcă se alungiseră de la gâdilatul morocănos al muntelui, iar ochii străluceau fără lacrimi în lumina focului. Nimic din această imagine de groază nu mă rănea. Era ceva familiar aici, ca o voce de departe care mă chema să mă alătur.

În vis se făcu întuneric până când Godrick se trezi într-o încăpere uriaşă construită numai din aceste suprafeţe îngheţate. Tavanul era atât de sus încât părea invizibil pentru el, iar el făcând mai mulţi paşi prin încăpere realiză că aceasta nu avea uşi şi că trecând dintr-o încăpere în alta, interminabile, ajunsese la concluzia că acesta trebuie să fie un castel uriaş de gheaţă. I se făcu dor de căldura unui şemineu, de îmbrăţişarea lui Mami şi de chipul tatălui său. Iar pe măsură ce mângâia oglinzile de gheaţă simţi căldura unui foc, apoi văzu şemineul plin de lemne şi flăcările roşii care jucau în toate direcţiile. Încălzindu-şi mâinile la foc se afla tatăl lui care privea fix şi îngândurat în oglinda lui de gheaţă. Poate că era chiar trist. Godrick atinse oglinda şi astfel parcă reuşise să atingă creştetul tatălui care tresări, dar cum nu-l vedea căzu iar pe gânduri. Lângă bătrân stătea Mami, cosând la o cămaşă veche, îngălbenită. Din privirea plecată îi cobora o lacrimă. Godrick atinse din nou oglinda şi atinse obrazul lui Mami ocolo unde aluneca lăcrima şi simţi udătura lăsată pe degetele lui. Inima lui Godrick se întristă că acesta era doar un vis şi depărtând braţele îmbrăţişă oglinda care conţinea imaginea aceia caldă de acasă.

In 1919, 1920, 1921, the entire Jewish press was assaulting the Romanian state, unleashing disorder everywhere, urging violence against the regime, the form of government, the church, Romanian order, the national idea, patriotism. Now, as if by a miracle, the same press, controlled by the same men, changed into a defender of the state’s order, of laws; declares itself against violence. While we become: ‘the country’s enemies’, ‘extremists of the Right’, ‘in the pay and service of Romania’s enemies’, etc. And in the end we will hear also this: that we are financed by the Jews. ... We have endured outrage after outrage, ridicule after ridicule, slap after slap, until we have come to see ourselves in this frightening situation: Jews are considered to be defenders of Romanianism, sheltered from any unpleasantness, leading a life of peace and plenty, while we are considered enemies of our nation, with our liberty and life endangered, and we are hunted down like rabid dogs by all the Romanian authorities. I witnessed with my own eyes these times and lived through them, and I was saddened to the depths of my soul. It is dreadful to fight for years on end for your fatherland, your heart as pure as tears, while enduring misery and hunger, then find yourself suddenly declared an enemy of your country, persecuted by your own kind, told that you fight because you are in the pay of foreigners, and see the entire Jewry master your land, assuming the role of defender of Romanianism and caretaker of the Romanian state, menaced by you, the youth of the country. Night after night we were troubled by these thoughts, occasionally feeling disgusted and immensely ashamed and we were seized by sadness.

Theobald Smith, yet another of those forgotten heroes of medical history. Smith, born in 1859, was the son of German immigrants (the family name was Schmitt) in upstate New York and grew up speaking German, so was able to follow and appreciate the experiments of Robert Koch more quickly than most of his American contemporaries. He taught himself Koch’s methods for culturing bacteria and was thus able to isolate salmonella in 1885, long before any other American could do so. Daniel Salmon was head of the Bureau of Animal Husbandry at the U.S. Department of Agriculture and was primarily an administrator, but the convention of the day was to list the bureau head as lead author on the department’s papers, and that was the name that got attached to the microbe. Smith was also robbed of credit for the discovery of the infectious protozoa Babesia, which is wrongly named for a Romanian bacteriologist, Victor Babeş. In a long and distinguished career, Smith also did important work on yellow fever, diphtheria, African sleeping sickness, and fecal contamination of drinking water, and showed that tuberculosis in humans and in livestock was caused by different microorganisms, proving Koch wrong on two vital points. Koch also believed that TB could not jump from animals to humans, and Smith showed that that was wrong, too. It was thanks to this discovery that pasteurization of milk became a standard practice. Smith was, in short, the most important American bacteriologist during what was the golden age of bacteriology and yet is almost completely forgotten now.

At the time, when one thought of a book on World War II Romania, it was the British author Olivia Manning’s 1960 work, Balkan Trilogy, which came to mind. But Latham counseled me that while Manning’s treatment of Romania was on the scale of an epic, Waldeck’s Athene Palace was something even better: an obscure and sparkling little jewel that within the confines of one hotel and the streets around it provided an intimate study of Romanian manners.

In the end, the tenses of the verbs settled into a common groove, the persons of the narrators, first and third (the latter with so many variants and identities), became one, and events thronged toward a day that began uncertainly and remained undecided, with a light gray film covering the sky.

Bishop Trifa embraced his past, almost taunting immigration authorities for more than thirty years to come after him. Politically well-connected, Trifa became the national leader of the Romanian Orthodox Church in America.

What the elements are to chemistry, what the sounds are to music, are the words to language.”~ Ernest Klein, Romanian-born Canadian author

Bogdan blinked profusely, eyes widening, frowning at the empty desk in confusion. He shook his head…and shook…and shook until his face was nothing but a mind-warping blur. The Romanian whimpered and moaned helplessly as his head quaked and shuddered.

Tinerețea este terenul de joacă a nesăbuinței. Eu aveam să regret această alegere, alături de întreaga umanitate.

Mâini bătătorite de sapă, de munci grele, mâini care luaseră pe încetul înfățișarea și culoarea pământului uscat și crăpat. Acum, reci, se odihnesc: nu se vor mai clinti niciodată... Acolo, în țărână, peste ani de zile, când vor rămâne numai un schelet deșirat, oasele mâinilor au să se mai odihnească încă, pe gratiile coastelor, împreunate, neclintite, așa cum niciodată nu s-au odihnit.

Oamenii au nevoie de un cuvânt bun, spus la momentul potrivit, într-o formă potrivită. Au nevoie de sfaturi și idei practice, pentru a se dezbăra de vechile mentalități și deprinderi, de obiceiuri proaste…

În a patra zi, Monstrul Plictiseală a prins din zbor o foaie dintr-o revistă motivațională adusă de un uragan de pe Pământ. (Erau din ce în ce mai dese uraganele pe Pământ, oamenii ăia chiar nu se plictiseau deloc). Așa a aflat că toate soluțiile la probleme sunt deja în interiorul lui. S-a retras în sine, într-o stare de meditație profundă. În a cincea zi – zi de transă. În a șasea zi – idem ziua cinci. În a șaptea zi, a ieșit din starea de meditație mai plictisit decât intrase. Soluțiile or fi fost în interior, dar nu în interiorul lui. Și atunci i-a venit IDEEA. Ce-ar fi să caute în interiorul altora? Să scotocească adânc, să-i gâdile, să-i locuiască, să-i transforme în marionetele lui personale. Planul era măreț și tocmai din acest motiv avea nevoie de cineva mic pentru a începe marea schimbare. Scria tot acolo, pe foaia din revistă, negru pe alb, că marile schimbări încep cu pași mici.... Deci, cine avea cel mai mic pas de pe Pământ?

Especially the court’s matter-of-fact statement that she lived in Czernowitz at the beginning of the Second World War raises considerable questions. When the city came back under Romanian control in June 1941 (after having been annexed by the Soviet Union in June 1940), more than 30,000 Jews were deported to Transnistria by the Romanian authorities in autumn 1941 and summer 1942.58 Valentina Colien may have been one of them. If she stayed in Czernowitz, she lived in continuous fear of being deported or murdered. Perhaps she was among the 12,000 Jews who were saved by the intervention of mayor Traian Popovici.59 Possibly she was interned and had to perform forced labor, like her witnesses Manuel Fuhrmann and Rivka Calmanovici.60 The court verdict does not say anything about this, presumably because Colien did not mention anything in this regard. A story of suffering at the hands of Germans would have only disturbed her claim to German identity and Volkszugehörigkeit.

As a matter of fact, great passions remain unknown, they erade in the anonymity.

brought the two call-up notices to the office and showed them to an elderly colonel there. He admitted that they really needed me at the present job and promised to accompany me to the two different authorities. I mentioned that I had something special for him. Thus he followed me home, waited in front of the house. I went up to take the bottle of liqueur, that had been given to me, on my birthday in March, by the Romanian secret police commissar. When I came down with the French liqueur, he was beaming with delight. He achieved my release in no time, from both places - the army and the Donbas - he made me look very important in front of the authorities. Fine, I was saved again and continued at the Railroad Telephone and Telegraph station.

M-am născut pierdut li nu-mi place să fiu găsit.

Vine momentul când înţelegi că plângi la mormânt străin, ceea ce nu s-ar cuveni totuşi să te tulbure sau revolte. Un mormânt la care să plângi oricum îţi trebuie, indiferent că în el e o rudă, un străin, un prieten sau un duşman. Poate-i mai bine chiar pentru sufletul tău ca-n acel mormânt să fie un străin sau un duşman.

Nimic nu îngrădeşte mai rău decât conştiinţa că trebuie să lucrezi împotriva naturii tale. Bună sau rea, decizia trebuie să-i aparţină inimii, pentru că aceasta pulsează viaţa în tine şi răzbunarea ei va fi cruntă împotriva celui care nu o ascultă.

Înăuntru, după geamurile gri de mizeria umedă formată din frunze moarte şi alte reziduuri vegetale, cu greu se putea vedea încăperea mică, luminată de lumânări, unde trăia aşa numitul Vrăjitor Nebun. De ce oare i se spunea Vrăjitorul cel Nebun?

Ce este existenţa dacă e plină de amărăciune şi dispreţ? Ce este moartea dacă vine pe un chip senin şi nu întunecă privirea în care încă mai licăreşte speranţă? Citise undeva, sau mai degrabă visase, că nu prea îi plăcea să citească, că „moartea nu va umbri niciodată privirea vie şi inima înflăcărată”.

Este teama celor care au furat sau au realizat o fărădelege, cea care îi ţine atenţi şi paranoici în faţa posibilităţii ca cineva să-i fure ceva de preţ.