Pofte Quotes

Duminica se scurge aşa pe sub tălpile lor, ţesută din ore şi pofte.

Dorințele mele sunt împletite ciudat din pofte și abandon.

Lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor, - ele nu ar putea lua naştere din această lume efemeră, înşelătoare, iluzorie şi mizeră, din această harababură de amăgiri şi pofte!

Pentru ca viața-i scurtă, cu multă suferință, și fără caznă trai nu-i cu putință conduși de pofte și dorinți noi ne petrecem și ne roadem anii; cin` la plăceri renunță doar strădanii găsește, chin și suferinți; de-a lumii amăgire acela n-are știre, nici de-ntâmplări-i sucite, de orori ce-apasă greu pe-atâția muritori.

Pentru ca viața-i scurtă, cu multă suferință, și fără caznă trai nu-i cu putință conduși de pofte și dorinți noi ne petrecem și ne roadem anii; cin` la plăceri renunță doar strădanii găsește, chin și suferinți; de-a lumii amăgire acela n-are știre, nici de-ntâmplări-i sucite, de orori ce-apasă greu pe-atâția muritori. (Mătrăguna)

Pentru ca viața-i scurtă, cu multă suferință, și fără caznă trai nu-i cu putință conduși de pofte și dorinți noi ne petrecem și ne roadem anii; cin` la plăceri renunță doar strădanii găsește, chin și suferinți; de-a lumii amăgire acela n-are știre, nici de-ntâmplări-i sucite, de orori ce-apasă greu pe-atâția muritori. (Machiavelli, Mătrăguna, in Comedia Italiană din Renaștere, Humanitas, 2012, p9)

Fireşte, nu este societate umană în care să nu opereze prejudecăţile. Gravă la noi este însă persistenţa lor îndărătnică, uneori seculară, caracterul lor preponderent şi prioritar în detrimentul judecăţii. Încremenirea în prejudecăţi. Ferocitatea împotriva celor care încearcă să le exorcizeze. Judecăţile se întemeiază pe fapte certe, pe evaluarea lor corectă şi nepărtinitoare, pe corelarea concluziilor într-un ansamblu coerent. Prejudecăţile, la rândul lor, se hrănesc şi proliferează din informaţii deficitare sau măsluite, din crâmpeie răzleţe, din evaluări pripite, toate turnate în tiparele preexistente ale voinţei de a crede aşa şi nu altfel. Adesea din simple închipuiri. Prejudecăţile sunt, în multe feluri, mai nocive decât minciunile, decât falsul pragmatic deliberat. Acela, falsificându-l, pleacă totuşi de la un adevăr ştiut. Prejudecăţile implică asumarea neverificată a falsului rămas fără referent în lumea adevărului. Cine are prejudecăţi crede în ele ca în litera Evangheliei, stăruie în ele cu încăpăţânare şi se complace în ele. Ca şi când ar fi adevăruri dovedite şi irecuzabile. De fapt, prejudecăţile sunt doar simulacre de judecăţi, sunt travestirea în veşmintele adevărului a unor pasiuni preexistente oricărei elaborări conceptuale. Spaime obscure, pofte şi jinduri, complexe, duşmănii iraţionale, aspiraţii găunoase, vanităţi şi orgolii, speranţe deşarte, frustrări şi invidii, sălbatice gelozii, vinovăţii ascunse, toate, ca într-un funest bal mascat, se costumează în adevăruri şi, mult mai grav, se cred adevăruri şi vorbesc limba lor. Odată instalate, prejudecăţile tind, profitând de un teren sau de o conjunctură prielnică, să se înmulţească. Şi se înmulţesc din ele însele, invadează întregul cuprins al minţii şi mereu mai multe minţi. Iar pe un set de prejudecăţi gata existent se clădesc altele şi altele, tot mai aberante. Unele, cele mai pernicioase, se încing şi iau foc, transformându-se în fanatisme agresive. Nu scapă nimic de ele, de la prescripţiile de sănătate până la rasism, trecând prin creşterea copiilor, influenţa zodiilor, latura ocultă a personalităţior publice, rolul hotărâtor al conspiraţiilor mondiale, pericolul galben, sfârşitul lumii, firea femeilor, respectiv a bărbaţilor, valoarea nutritivă a alimentelor şi cea curativă a leacurilor, caracteristicile, mai ales negative, ale altor neamuri, Eminescu martir şi luceafăr, românul verde, marile virtuţi strămoşeşti. Superstiţiile sunt şi ele prejudecăţi şi ne sporesc spaimele şi precauţiile legitime cu atâtea altele, pur imaginare. Superstiţiile, ideile gata făcute şi devenite fixe, crezurile stupide şi contagioase, ura cu care ne alimentează atâtea ideologii: sisteme de minciuni asimilate ca adevăruri şi devenite prejudecăţi. Ura dintre oameni şi oameni pentru că nu cred în aceleaşi nerozii, pentru că preferă, fie şi numai din lene, să nu gândească, punându-se astfel într-o relaţie falsă cu ei înşişi şi cu ceilalţi. False şi nocive, adesea primejdioase, cum primejdios poate fi doar răul care, încuibat în noi şi rătăcindu-ne mintea, ne refuză adevărului.

În vremea din urmă tot mai mulți proslăvesc libertatea, dar ce înseamnă, de fapt, această libertate a lor? Robirea și pieirea lor sufletească. „De ai nevoi, zic ei, îndestulează-le, căci deopotrivă ești în drepturi cu puternicii lumii și cu cei mai avuți bogătași. Nu te sfii să ți le îndestulezi, dimpotrivă, caută să le sporești”, iată învățătura vremurilor de azi. Și în ochii lor ea înseamnă libertate. Dar unde duce până la urmă dreptul acesta de a-ți spori nevoile? Cei bogați ajung niște însingurați și-și lasă sufletul să se părăginească, iar cei săraci sunt cuprinși de zavistie și ucid, fiindcă li s-a dat dreptul, dar nu li s-a arătat în același timp mijlocul de a-și îndestula nevoile. Se vorbește că oamenii se unesc tot mai strâns între ei, că între dânșii s-au împletit legături de frățietate, căci au biruit depărtările, împărtășindu-și unii altora gândurile pe căile văzduhului. Să nu dați, vai, crezământ acestei uniri! Înțelegând prin libertate sporirea și grabnica îndestulare a nevoilor, ei își strică firea, făcând să se nască în sufletul lor puzderie de pofte zănatice și fără de rost, însușindu-și cele mai deșarte deprinderi și năravuri. Și nu mai trăiesc decât pentru a se pizmui, pentru a-și astâmpăra pântecul și a se făli. A petrece în ospețe, a ieși în lume, a avea calești, ranguri mari și robi care să te slujească, toate acestea au ajuns în vremea de azi o nevoie covârșitoare, mai presus chiar decât viața, cinstea și iubirea de oameni, care cu dragă inimă îi sunt jertfite. (...) Să ne mai mirăm atunci dacă în loc de a cuceri libertatea, oamenii au căzut în robie? Și că, în loc de a se osteni pentru iubirea frățească și unirea lor, au ajuns, dimpotrivă, să se rupă unii de alții și să se înstrăineze, precum spunea odată oaspetele meu de taină și învățătorul meu? Tocmai de aceea râvna de a sluji omenirea, ideea înfrățirii tuturor și a desăvârșirii lor se sting treptat în lume, fiind privite cu un zâmbet zeflemitor. Și pe drept cuvânt, căci trebuie să ne gândim: cum se poate dezbăra de năravurile sale și unde poate să meargă cel care a căzut rob poftelor sale, de vreme ce s-a obișnuit să-și îndestuleze fără zăbavă atâtea nevoi pe care el însuși le-a scornit? Ferecat cum este în singurătatea lui, nici nu-i mai pasă de ceilalți. Așa că, dacă oamenii au ajuns să agonisească o mulțime de bunuri, în schimb li s-au împuținat bucuriile.