Peo Quotes

It would be nice if you’d stop almost killing me because you don’t want to screw other peo­ple.

We are a race of peo­ple try­ing to find an­swers, and to me, re­li­gion is kind of like last year’s text­books: out of date with too many notes in the mar­gins from the last fuck­ing guy.

They ex­pect­ed to lose. And there­fore, they lost. [..] Peo­ple who start think­ing deep dark thoughts in the mid­dle of a war start ex­pect­ing to lose.

Since change is con­stant, you won­der if peo­ple crave death be­cause it’s the on­ly way they can get any­thing re­al­ly fin­ished.

Most ev­ery­thing else I know is from the mess­es these peo­ple leave be­hind.

You can tell peo­ple the truth, but they’ll nev­er be­lieve you un­til the event. Un­til it’s too late. In the mean­time, the truth will just piss them off and get you in a lot of trou­ble.

That’s what I tell peo­ple. My of­fi­cial ver­sion of the truth.

As if any one of those peo­ple isn’t al­ready look­ing around for a new gu­ru to make sense out of their risk-​free bore­dom of a lifestyle while they watch the news on tele­vi­sion and pass judg­ment on me.

Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva din ei și-l întind altora ca pe-o ofrandă: <<ține, ia, acesta e sufletul meu.>>

Peo­ple used what they called a tele­phone be­cause they hat­ed be­ing close to­geth­er and they were too scared of be­ing alone.

The main thing I wor­ry about in pub­lic is maybe peo­ple can tell I’m a sur­vivor.

I mean it wasn’t an empty hole, there was al­ways some­thing in it, but it was never right. It never fit. I went to col­lege for a short time, until I sat back one day and said to my­self: An­drew, what the fuck are you doing here? And it clicked in my head that I wasn’t there be­cause it’s what I wanted, I was there be­cause it’s what peo­ple ex­pected, even peo­ple I don’t know, so­ci­ety. It’s what peo­ple do.

Peo­ple are look­ing for how to put ev­ery­thing to­geth­er. They need a uni­fied field the­ory that com­bines glam­our and ho­li­ness, fash­ion and spir­itu­al­ity. Peo­ple need to rec­on­cile be­ing good and be­ing good-​look­ing.

No­body wants to wor­ship you if you have the same prob­lems, the same bad breath and messy hair and hang­nails, as a reg­ular per­son. You have to be ev­ery­thing reg­ular peo­ple aren’t. Where they fail, you have to go all the way. Be what peo­ple are too afraid to be. Be­come whom they ad­mire.

Present­ly, when the strain re­laxed, Blore said: 'There are habits and habits! Mr. Lom­bard takes a re­volver to out-​of-​the-way places, right enough, and a primus and a sleep­ing-​bag and a sup­ply of bug pow­der, no doubt! But habit wouldn't make him bring the whole out­fit down here? It's on­ly in books peo­ple car­ry re­volvers around as a matter of course.' Dr. Arm­strong shook his head per­plexed­ly.

De câte ori auzea de o femeie care și-a lăsat bărbatul pentru altul, mama-ntreba: <> Problema pentru mine n-ar fi să mă despart de cineva. De când m-am desparțit de tine, consider bărbații posibili din viața mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanță. O excursie, o vacanță pot fi frumoase, de neuitat, dar nu sunt un stâlp pe care să-ți sprijini existența.

Books do not per­ish like hu­mankind. Of course we com­mon­ly see them bro­ken in the hab­er­dash­er's shop when on­ly a few months be­fore they lay bound on the sta­tion­er's stall; these are not true works, but mere trash and new­fan­gle­ness for the vul­gar. There are thou­sands of such gew­gaws and toys which peo­ple have in their cham­bers, or which they keep up­on their shelves, be­liev­ing that they are pre­cious things, when they are the mere pass­ing fol­lies of the pass­ing time and of no more val­ue than pa­pers gath­ered up from some dunghill or raked by chance out of the ken­nel. True books are filled with the pow­er of the un­der­stand­ing which is the in­her­itance of the ages: you may take up a book in time, but you read it in eter­ni­ty.

Rea­sons Why I Loved Be­ing With Jen I love what a good friend you are. You’re re­ally en­gaged with the lives of the peo­ple you love. You or­ga­nize lovely ex­pe­ri­ences for them. You make an ef­fort with them, you’re pa­tient with them, even when they’re side­tracked by their chil­dren and can’t pri­or­i­tize you in the way you pri­or­i­tize them. You’ve got a gen­er­ous heart and it ex­tends to peo­ple you’ve never even met, whereas I think that ev­ery­one is out to get me. I used to say you were naive, but re­ally I was jeal­ous that you al­ways thought the best of peo­ple. You are a bit too anx­ious about be­ing seen to be a good per­son and you def­i­nitely go a bit over­board with your left-wing pol­i­tics to prove a point to ev­ery­one. But I know you re­ally do care. I know you’d sign pe­ti­tions and help peo­ple in need and vol­un­teer at the home­less shel­ter at Christ­mas even if no one knew about it. And that’s more than can be said for a lot of us. I love how quickly you read books and how ab­sorbed you get in a good story. I love watch­ing you lie on the sofa read­ing one from cover-to-cover. It’s like I’m in the room with you but you’re in a whole other gal­axy. I love that you’re al­ways try­ing to im­prove your­self. Whether it’s running marathons or set­ting your­self chal­lenges on an app to learn French or the fact you go to ther­apy ev­ery week. You work hard to be­come a bet­ter ver­sion of your­self. I think I prob­a­bly didn’t make my ad­mi­ra­tion for this known and in­stead it came off as ir­ri­ta­tion, which I don’t re­ally feel at all. I love how ded­i­cated you are to your fam­ily, even when they’re an­noy­ing you. Your loy­alty to them wound me up some­times, but it’s only be­cause I wish I came from a big fam­ily. I love that you al­ways know what to say in con­ver­sa­tion. You ask the right ques­tions and you know ex­actly when to talk and when to lis­ten. Ev­ery­one loves talk­ing to you be­cause you make ev­ery­one feel im­por­tant. I love your style. I know you think I prob­a­bly never no­ticed what you were wear­ing or how you did your hair, but I loved see­ing how you get ready, sit­ting in front of the full-length mir­ror in our bed­room while you did your make-up, even though there was a mir­ror on the dress­ing ta­ble. I love that you’re mad enough to swim in the English sea in No­vem­ber and that you’d pick up spi­ders in the bath with your bare hands. You’re brave in a way that I’m not. I love how free you are. You’re a very free per­son, and I never gave you the sat­is­fac­tion of say­ing it, which I should have done. No one knows it about you be­cause of your bor­ing, high-pres­sure job and your stuffy up­bring­ing, but I know what an ad­ven­turer you are un­der­neath all that. I love that you got drunk at Jack­son’s chris­ten­ing and you al­ways wanted to have one more drink at the pub and you never com­plained about get­ting up early to go to work with a hang­over. Other than Avi, you are the per­son I’ve had the most fun with in my life. And even though I gave you a hard time for al­ways try­ing to for al­ways try­ing to im­press your dad, I ac­tu­ally found it very adorable be­cause it made me see the child in you and the teenager in you, and if I could time-travel to any­where in his­tory, I swear, Jen, the only place I’d want to go is to the house where you grew up and hug you and tell you how beau­ti­ful and clever and funny you are. That you are spec­tac­u­lar even with­out all your sports trophies and mu­sic cer­tifi­cates and in­cred­i­ble grades and Ox­ford ac­cep­tance. I’m sorry that I loved you so much more than I liked my­self, that must have been a lot to carry. I’m sorry I didn’t take care of you the way you took care of me. And I’m sorry I didn’t take care of my­self, ei­ther. I need to work on it. I’m pleased that our break-up taught me that. I’m sorry I went so mental. I love you. I always will. I'm glad we met.

În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămâne un deşert de disperare. Ne amăgeşte lenea unui vis Pe care-l anulăm cu-o șovăire; Ne reculegem într-un cerc închis Ce nu permite ochilor s-admire; Ne răsucim pe-un așternut posac, Însingurați în doi, din lașitate, Mințindu-ne cu guri care prefac În zgura sărutările uzate; Ne pomenim prea goi într-un târziu, Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă: Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu, Ca să mai știm că dragostea există. În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seama că, în loc, Rămâne un deşert de disperare.

Oricît de frumos şi înţelept ar fi fost întocmit calendarul, pentru lumea de la sate adevăratul an începe odată cu înmugurirea, cu acea "frunză verde" cîntată din moşi-strămoşi, şi sfîrşeşte, cînd acea frunză verde se îngălbeneşte, se desprinde din copac şi cade la pămînt, pe-o margine de drum.

Ce mai este... cărţi de noapte Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu - Cine iar aprinde lampa Când e prea târziu? Ţăcănă un ceas pe-o planşă... Toate câte sunt, eu să nu le ştiu?! Noapte... Cine iar aprinde lampa Când e prea târziu? (Tăcere)

Și ca și-acel ce nu mai vrea ce-a vrut, schimbând prin noul gând pe cele-avute, așa că lasă totul ce-a-nceput, așa și eu sub poala coastei mute gândind îmi mistuii întreaga vrere ce-ntâi, spre-a-ncepe, atât mi-a fost de iute. -De-ți prind din vorbe bine-a ta durere- răspunse umbra cea mărinimoasă- ți-e sufletul curpins de-acea scădere, ce-abate-ades de ținta sa frumoasă pe om, astfel (oprind) ca năzărirea nălucii lui pe-o bestie fricoasă.

Ang M.U. isang magulong usapan hindi kayo pero prang kyu, may tawagan pero wlang commentment pwede kang mag selos pero ndi pwedeng mag reklamo pwede lang masaktan peo hini ka pwedeng manumbat. at when time comes na nkipag date na sxa sa iba hindi mu sya pwedeng pgilan dhal nga m.u lang kyu.

When we do what we love, we nourish the soul of the world. When we do something else, something we don’t love, we run the risk not only of being very unhappy people, but of hurting other people as well, even peo- ple we supposedly love. In fact, we run the risk of never knowing love at all; that is, the kind of love that is separate from possession. If we don’t learn how to be quiet and attend to that whisper in each of us, if we fail to cultivate our own inner gift, we grow cold. Less kind. Quick to rush to blot out other people’s light. You might know this phenomenon as the crabs-in-a-bucket syndrome. We in Guam have had enough of that.

Decât cu ruşinea, mai bine cu durerea, Lastocika, să trăieşti. Să ţii minte asta de la mine. Durerea când vine, când îţi bate la uşă, îi deschizi şi gata. Se aşază cu tine la masă, beţi dintr-o cană, îţi înfoaie perna pentru noapte. Ca de o mie de ani începe a trăi cu tine durerea. Ca o fată bătrână te vrea doar pentru ea. Crezi că eu nu m-am zbătut, crezi că n-am plâns? Scoate-ţi un dinte, aruncă-l, şi o să mă înţelegi. Mai straşnic te doare golul decât plinul. Picior mi-a cerut şi i-am dat. Mână mi-a cerut şi i-am dat. Şi, iată, trăiesc. Împreună ieşim din iarnă, împreună coborâm în iad. Fără durere, îmi pare, m-aş risipi ca varul acela de pe perete. Dar cu ruşinea, Lastocika, treaba e groasă. Ruşinea nu-ţi ia nimic, ea îţi adaugă. Intră în tine ca o aşchie şi te umple de puroaie. Pe-o secundă să o primeşti şi nu te mai uită în vecii vecilor. Îţi sare la gât, te încarcă, iar de sub talpa ei drăcească nici moartea nu te scoate. Nici chiar moartea. Să ţii minte asta de la mine.

Țipenie de om. Se părea că la ora aceasta și pe-o astfel de vreme, nu poate fi nimeni pe străzi. Astfel, domnul Goliadkin era singur cu deznădejdea sa.

He was more ab­sorbed with the peo­ple around him, the cou­ples and teenagers and solo film buffs hav­ing per­fectly nor­mal days. He’d had thou­sands of nor­mal days him­self. It seemed such an alien con­cept now, to have a nor­mal day. To walk around obliv­i­ous, just par­tic­i­pat­ing in the world. It seemed un­rea­son­able for any­one to be al­lowed a nor­mal day.

Fiecare persoana este o posibilitate. Sentimentalii incurabili simt cel mai acut asta, dar chiar si pentru altii, singurul mod de a nu se da batauti este sa vada fiecare persoana ca pe-o posibilitate.

Oare cunosc si altii spaima de-a merge pe-o strada gandindu-te cu deznadejde la toate strazile pe care nu te afli, strazile unde cei care ar vrea sa te cunoasca te asteapta si pleaca, nevazand pe nimeni venind?

Luându-mi viața la răsfoit, ca pe-o carte, mă gândesc cât de important este ca măcar o dată cineva să-ți fi iubit sufletul și trupul. Și la fel de important e ca tu însuți măcar o dată să fi iubit un suflet și-un trup.

Näen sind õhtu hallis vihmas taskurätiga silmi pühkimas. Sul ei ole kahjuks nelja selga, et seda pöörata kõigi akende poole. Sa käid sama teed ikka ja uuesti ja vaatad kogu aeg otsides maha. Aga kui keegi küsib, mida sa otsid, vastad häbenedes: "Ei midagi!" Ainult siis, kui väike laps, lepatriinu peos, jookseb üle su tee, ei suuda sa ennast pidada, ja nagu laps usaldad sa pahaaimamatult oma igatsuse teekäijale, kes juhuslikult su kõrval käib.

De când m-am despărțit de tine, consider bărbații posibili în viața mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanță. O excursie, o vacanță pot fi frumoase, de neuitat (ca tine, Pavele), dar nu sunt un stâlp pe care sprijini existența.

The emergence of reason and the subsequent reification of reason as the fundamental attribute of human nature is therefore completely premised on the creation of hierarchies of reasonable and unreasonable peo-ple. The enlightened, reasoned man can only exist in distinction to the (African, Indigenous, nonmale) person who lacks reason; the idea of universal humanity is premised on human difference from and opposition to the less- or nonhuman person, a racialized and racializing difference.

Self-government is in inverse ratio to numbers. The larger the constituency, the less the value of any par­ticular vote. When he is merely one of millions, the individual elector feels himself to be impotent, a neg­ligible quantity. The candidates he has voted into office are far away, at the top of the pyramid of power. Theoretically they are the servants of the people; but in fact it is the servants who give orders and the peo­ple, far off at the base of the great pyramid, who must obey.

Pe-o mare bântuită de furtună... Pe-o mare bântuită de furtună Viaţa mea sosi cu barca spartă În portul ce păcatele nu iartă Şi nu primeşte decât fapta bună. Văd bine cum greşit-am împreună. Şi eu şi fantezia mea deşartă Ce idol şi monarh făcea din artă - Şi tor omu-şi vrea spre rău - nebună... Iar azi când merg spre două morţi, din care De una-s sigur şi mă paşte alta, Iubirea vană unde mă va duce ? Nu-mi dă odihnă pensula nici dalta, Ci doar Acel ce pentru-mbrăţişare Spre noi desface braţele pe cruce ...

Natanijel Brendan nas upoznaje s pričom o dr. Odri Ričards, antropologu koja je tridesetih godina XX veka radila s plemenom Bemba iz Severne Rodezije. Dr. Ričards je, kaže on, grupi pripadnika tog plemena jednom ispričala englesku narodnu bajku o mladom princu koji se peo uz planine pokrivene ledom, prelazio provalije i borio se sa zmajevima da bi osvojio devojku koju je voleo. Slušaoci su očigledno bili zbunjeni, ali nisu ništa rekli. Najzad se oglasio jedan stari poglavica rečima koje su izražavale osećanja svih prisutnih. ,,Zašto nije uzeo drugu devojku?", jednostavno je upitao.

It is feminist thinking that empowers me to engage in a constructive critique of [Paulo] Freire’s work (which I needed so that as a young reader of his work I did not passively absorb the worldview presented) and yet there are many other standpoints from which I approach his work that enable me to experience its value, that make it possible for that work to touch me at the very core of my being. In talking with academic feminists (usually white women) who feel they must either dismiss or devalue the work of Freire because of sexism, I see clearly how our different responses are shaped by the standpoint that we bring to the work. I came to Freire thirsty, dying of thirst (in that way that the colonized, marginalized subject who is still unsure of how to break the hold of the status quo, who longs for change, is needy, is thirsty), and I found in his work (and the work of Malcolm X, Fanon, etc.) a way to quench that thirst. To have work that promotes one’s lib­eration is such a powerful gift that it does not matter so much if the gift is flawed. Think of the work as water that contains some dirt. Because you are thirsty you are not too proud to extract the dirt and be nourished by the water. For me this is an experience that corresponds very much to the way individuals of privilege respond to the use of water in the First World context. When you are privileged, living in one of the richest countries in the world, you can waste resources. And you can especially justify your dispos­al of something that you consider impure. Look at what most people do with water in this country. Many people purchase special water because they consider tap water unclean—and of course this purchasing is a luxury. Even our ability to see the water that come through the tap as unclean is itself informed by an imperialist consumer per­ spective. It is an expression of luxury and not just simply a response to the condition of water. If we approach the drinking of water that comes from the tap from a global perspective we would have to talk about it differently. We would have to consider what the vast majority of the peo­ ple in the world who are thirsty must do to obtain water. Paulo’s work has been living water for me.

Ardea o lumânare aşezată Pe-o altă lumânare ce ardea Şi-n alba luminare ca de vată M-am aşezat, tot alb, deasupra mea. Atunci a hohotit o mască lată, Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea, Ardea o lumânare aşezată Pe-o altă lumânare ce ardea. Eu am plutit spre bagdadii, deodată, Spre zeul zugrăvit, care privea Nepăsător, pe lada înstelată Din podul alb cum, făr-a fumega, Ardea o lumânare aşezată.

- Nu te inteleg. Nu-i inteleg pe cei ca tine, care prefera intotdeauna sa dea vina pe femeie. Daca doi oameni fac ceva rau si unul din ei e fata, atunci sigur e vina ei, nu? - Nu Lena, nu-i asa, nu-i... - Ba da. E ca atunci cand cineva are o relatie extraconjugala - de ce o uraste nevasta intotdeauna pe cealalta femeie? De ce nu-si uraste sotul? El e cel care-a inselat-o, el e cel care-a jurat sa o iubeasca si sa-i ramana alaturi, bla-bla pentrun totdeauna. De ce nu e el cel care-i impins de pe-o nenorocita de stanca?

Nu știam, mai ales, că operele Creațiunii sunt infinit mai complexe și mai variate, că miile de patimi îndurate nu ne dau dreptul să scuipăm asupra întregii lumi. Dumnezeu însuși a înțeles aceasta când, supărat pe-o omenire păcătoasă, s-a hotărât s-o pedepsească fără s-o extermineze, pentru că a scăpat de la dezastru un patriarh drept și familia lui. E adevărat că oamenii cari au venit după potop n-au prețuit mai mult decât înaintașii lor, însă asta n-a fost din greșeala lor. Asta însemnează că Dumnezeu (întocmai ca mine la șaisprezece ani) n-a cunoscut bine lumea și n-a prea știut ce face.

Dear Jon, A real Dear Jon let­ter, how per­fect is that?! Who knew you’d get dumped twice in the same amount of months. See, I’m one para­graph in and I’ve al­ready fucked this. I’m writ­ing this be­cause I can’t say any of this to you face-to-face. I’ve spent the last few months ques­tion­ing a lot of my friend­ships and won­der­ing what their pur­pose is, if not to work through big emo­tional things to­gether. But I now re­al­ize: I don’t want that. And I know you’ve all been there for me in other ways. Maybe not in the lit­eral sense, but I know you all would have done any­thing to fix me other than lis­ten­ing to me talk and al­low­ing me to be sad with­out so­lu­tions. And now I am writ­ing this let­ter rather than pick­ing up the phone and talk­ing to you be­cause, de­spite every thing I know, I just don’t want to, and I don’t think you want me to ei­ther. I lost my mind when Jen broke up with me. I’m pretty sure it’s been the sub­ject of a few of your What­sApp con­ver­sa­tions and more power to you, be­cause I would need to vent about me if I’d been friends with me for the last six months. I don’t want it to have been in vain, and I wanted to tell you what I’ve learnt. If you do a high-fat, high-pro­tein, low-carb diet and join a gym, it will be a good dis­trac­tion for a while and you will lose fat and gain mus­cle, but you will run out of steam and eat nor­mally again and put all the weight back on. So maybe don’t bother. Drunk­en­ness is an­other idea. I was in black­out for most of the first two months and I think that’s fine, it got me through the evenings (and the oc­ca­sional af­ter­noon). You’ll have to do a lot of it on your own, though, be­cause no one is free to meet up any more. I think that’s fine for a bit. It was for me un­til some­one walked past me drink­ing from a whisky minia­ture while I waited for a night bus, put five quid in my hand and told me to keep warm. You’re the only per­son I’ve ever told this story. None of your mates will be ex­cited that you’re sin­gle again. I’m prob­a­bly your only sin­gle mate and even I’m not that ex­cited. Gen­er­ally the ex­pe­ri­ence of be­ing sin­gle at thirty-five will feel dif­fer­ent to any other time you’ve been sin­gle and that’s no bad thing. When your ex moves on, you might be­come ob­sessed with the bloke in a way that is al­most sex­ual. Don’t worry, you don’t want to fuck him, even though it will feel a bit like you do some­times. If you open up to me or one of the other boys, it will feel good in the mo­ment and then you’ll get an emo­tional hang­over the next day. You’ll wish you could take it all back. You may even feel like we’ve en­joyed see­ing you so low. Or that we feel smug be­cause we’re win­ning at some­thing and you’re los­ing. Re­member that none of us feel that. You may be­come ob­sessed with work­ing out why ex­actly she broke up with you and you are likely to go fully, fully nuts in your bid to find a sat­is­fy­ing an­swer. I can save you a lot of time by let­ting you know that you may well never work it out. And even if you did work it out, what’s the pur­pose of it? Soon enough, some girl is go­ing to be crazy about you for some un­de­fin­able rea­son and you’re not go­ing to be in­ter­ested in her for some un­de­fin­able rea­son. It’s all so ran­dom and un­fair – the peo­ple we want to be with don’t want to be with us and the peo­ple who want to be with us are not the peo­ple we want to be with. Re­ally, the thing that’s go­ing to hurt a lot is the fact that some­one doesn’t want to be with you any more. Feel­ing the ab­sence of some­one’s com­pany and the ab­sence of their love are two dif­fer­ent things. I wish I’d known that ear­lier. I wish I’d known that it isn’t any­body’s job to stay in a re­la­tion­ship they don’t want to be in just so some­one else doesn’t feel bad about them­selves. Any­way. That’s all. You’re go­ing to be okay, mate. Andy

Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului, s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.

Tristeţi Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea,  prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plâng; şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe, şi cum aleargă păsările ploii, pe acoperişuri negre şi se frâng. E-aceeaşi amintire şi-aceeaşi deznădejde veche. Aş vrea cu braţele tale de astă-vară sa mă cuprinzi; păşesc pe urmele trecutului nostru, cum aş merge după un om cunoscut,  şi totuşi, nu-ţi mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi. E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital,  şi pomii în despletiri, îşi spun mâhniri ştiute. Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal,  şi-mi simt gândurile, în pietrişul umed, căzute. Aşa : vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac,  şi să-mi citeşti durerile închise – cuiburi de păsări triste, acolo. Mâinile tale sa-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste,  şi ochii tăi, pentru copilul tristeţelor mele, odihnitor hamac,  Vântul răscoleşte cerul ca pe-o carte deschisă. Aud fâsâitul foilor pe care-s scrise atâtea poveşti dureroase. ... De departe vine prevestirea unui sfârşit apăsător,  şi eu îmi port tristeţea ca pe-un copil, prin săli de spital reci si întunecoase. 

Dacă nu port dușmănie și dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău, consider că iert. Altă iertare cred că de fapt nici nu există. Dealtfel, mie iertarea ca sentiment de revenire totală, într-o relație sufletească, îmi miroase a ipocrizie. „Ia să-ți arăt eu ce bun cunt și ce generos și cum te iert!”. Iertarea nu schimbă și nu șterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare. Și, fiindcă era vorba de Alexandru și de mine, eu n-am ce să-i iert. Unui om îi accepți firea, nu i-o ierți. Am acceptat zece ani un om greu de suportat și nu l-aș mai accepta. Asta este o ecuație corectă. Sunt multe femei care izbutesc să-și schimbe bărbații. Majoritatea îi schimbă-n rău, făcând din ei simple ființe domestice, priponite la țărușul mărunțișurilor, al meschinăriei, al zgârceniei, al calculelor. Dar sunt și unele care fac oameni din niște derbedei, care știu să scoată la lumină ce e bun în om, să-l trezească, să-l îngrijească răbdător ca pe-o plantă, ca pe-o ființă plăpândă. E însă o greșeală ca o femeie să se erijeze-n spital de recuperare sufletească. Pronosticul nu e totdeauna pozitiv, cum nici la cele de recuperare fizică rezultatele nu pot fi totdeauna de sută la sută.

Oamenii au tendința de-a devaloriza imaginația care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Și o clădire apare mai întâi în imaginația constructorului, apoi pe hârtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depășit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf. Îți povestesc situații, îți reproduc conversații petrecute între patru ochi, îți citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare și lipsă de pudoare decât dacă ți-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ți-ar povesti o carte, o piesă, un film. Mi se pare, mie mi se pare, ciudată și inexplicabilă tendința majorității de a-și devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el - în cel mai fericit caz, cu ironie - ca și când o fază depășită n-ar mai face parte din viața lor, din viață-n general, ca și când ar fi o piesă detașabilă pe care-o azvârli, și gata. Și mai este ceva tot atât de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea. Cât de puțin se cunosc oamenii! Își disprețuiesc, își minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă - față de ei înșiși, în primul rând - de bucăți din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul și sufletul lor la un moment dat, și-n schimb le cer altora să rămână ca o stâncă, neschimbați, neschimbători ca un mit. Câtă superficialitate e-n om!

DOAMNA SMITH, Pompierului: Încă una, căpitane. POMPIERUL: Oh, nu, e prea târziu. DOMNUL MARTIN: Spuneţi totuşi. POMPIERUL: Sunt prea obosit. DOMNUL SMITH: Haideţi, de dragul nostru. DOMNUL MARTIN: Vă rog. POMPIERUL: Nu. DOAMNA MARTIN: Aveţi o inimă de gheaţă. Ne-aţi pus pe jar. DOAMNA SMITH, cade la picioarele lui, plângând sau nu: Vă implor. POMPIERUL: Fie. DOMNUL SMITH, la urechea Doamnei Martin: A acceptat! Iar o să ne plictisim. DOAMNA MARTIN: Fir-ar să fie! DOAMNA SMITH: Ghinion. Am exagerat cu politeţea. POMPIERUL: Guturaiul. „Cumnatul meu avea un văr primar din partea tatălui, al cărui unchi din partea mamei avea un cumnat al cărui bunic din partea tatălui se recăsătorise cu o tânără din partea locului al cărei frate întâlnise într-una din călătoriile lui o fată de care se îndrăgostise până peste urechi şi cu care a avut un fiu care s-a însurat cu o farmacistă curajoasă, nimeni alta decât nepoata unui şef de cart anonim din marina britanică, al cărui tată adoptiv avea o mătuşă care vorbea spaniola la perfecţie şi era, poate, una dintre nepoatele unui inginer mort în tinereţe, la rândul lui nepotul unui podgorean ale cărui vii dădeau un vin mediocru, dar care avea un verişor, om la casa lui, plutonier, al cărui fiu luase de nevastă pe-o tânără tare drăguţă, divorţată, al cărei prim soţ era fiul unui sincer patriot care a ştiut să-i bage în cap uneia din fiicele lui pofta de căpătuială, iar ea a luat de bărbat un vână-tor care-l cunoscuse pe Rotschild, şi al cărui frate, după ce-a schimbat mai multe meserii, s-a însurat şi a avut o fată al cărei străbunic era sfrijit şi purta nişte ochelari primiţi de la un văr de-al lui, cumnatul unui portughez, fiul natural al unui morar, nu prea sărac, al cărui frate de lapte luase de nevastă pe fiica unui fost medic de ţară, la rândul lui frate de lapte cu fiul unui lăptar, el însuşi fiul natural al unui alt medic de ţară, însurat de trei ori la rând, a cărui a treia soţie..." DOMNUL MARTIN: Am cunoscut-o pe-a treia lui soţie, dacă nu mă-nşel. Mânca pui într-un viespar. POMPIERUL: Nu-i aceeaşi. DOAMNA SMITH: SSSSt! POMPIERUL: Cum spuneam, deci: „... a cărui a treia soţie era fiica celei mai bune moaşe de prin partea locului şi care, rămasă văduvă în tinereţe..." DOMNUL SMITH: Cazul soţiei mele! POMPIERUL: „... s-a recăsătorit cu un geamgiu tare vesel din fire care-i făcuse fetei şefului de gară un copil care-şi croise un drum în viaţă..." DOAMNA SMITH: Drum de fier... DOMNUL MARTIN: Ba drum de fiere. POMPIERUL: „Şi luase de nevastă o zarzavagioaică de brânzeturi al cărei tată avea un frate, primar într-un orăşel, care luase de nevastă pe-o învăţătoare blondă al cărei frate, pescar de coastă..." DOMNUL MARTIN: Coasta lui Adam? POMPIERUL: „... luase de nevastă pe-o altă învăţătoare blondă care se chema tot Mărie, al cărei frate se-nsurase cu altă Mărie, tot o învăţătoare blondă..." DOMNUL SMITH: Dacă e blondă, nu poate fi decât Mărie. POMPIERUL: „... şi-al cărei tată fusese crescut în Canada de-o bătrână, nepoata unui popă a cărui bunică făcea uneori, iarna, la fel ca toată lumea, guturai.

stilul meu va dobandi un caracter specific din clipa cand nu se va mai sinchisi de nimic, va fi exact, nu va adormi. a face curte direct unei femei pe care o doresti e cea mai mare prostie. asta n-ar reusi decat cu o femeie neatinsa de vanitate. si vanitatea femeilor e locul comun al tuturor filozofilor. fie doua surori A si B: daca vrei ca A sa te placa trebuie neaparat sa incepi prin a-i face curte lui B. ..ajungand la han, am gasit acolo doua fetiscane cu obrajii rumeni. amandoua erau dragute. am apucat-o de cur pe cea mai putin draguta, as fi putut s-o [..] dar m-am gandit ca ar fi imprudent chiar la inceput de campanie. oricum asta mi-a risipit toata melancolia care ma rodea de cand am plecat din Pforzheim si am fost fericit pana la Stuttgart. in timpul drumului am citit Viata lui Alfieri, vol 2. te poti preface o luna-doua dar in cele din urma adevaratul caracter tot iese la iveala: nu tin neaparat sa am femei. Martial a avut, intre 18 si 31 de ani, vreo 22 de femei, dintre care 12 intr-adevar dupa o intriga amoroasa. eu am 25 de ani si in urmatorii 10 ani voi avea probabil 6 femei. voi avea, de asemenea, 20 de cai de acum si pana cand nu voi mai fi in stare sa incalec din pricina varstei. sufletul e oare substanta, sau calitate – pusa odata cu ochiul in trup, consecinta a existentei ochiului? principiul lui Locke potrivit caruia toate ideile ne vin prin simturi, si anatomia pasiunilor asa cum reiese din Helvetius dovedesc ca nu vedem in om niciun fel de efect al sufletului, ca nu exista decat efecte ale simturilor, ca nu exista par conséquent suflet. cele doua portrete ale Imparatului sunt intr-adevar marete, dar Appiani a facut din el un iluminat. se pare ca pictorii nu concep altfel geniul. acea intelegere superioara care surprinde pe cat posibil omeneste raporturile reale dintre lucruri, si care domina evenimentele printr-o prudenta rece, le ramane invizibila. gasesc ca sensibilitatea e inconsistenta, ca autorul [Schiller] n-a adancit suficient ideile majore, in sfarsit ca personajele sale n-au destul spirit [esprit]. exceptand acestea si unele lungimi catre final, piesele sunt bune. dar sensibilitatea intemeiata pe-o serie de idei vagi si umflate, ca aceea din Werther, mi se pare o consecinta a lipsei de spirit specifice natiei, nu ma emotioneaza. raceala germanilor se explica bine prin hrana lor: paine neagra, unt, lapte si bere. cafea totusi, dar ar trebui sa bea vin, si inca din cel mai tare, pt a le insufleti muschii puhavi. apoi lectura Bibliei i-a ajutat si ea sa fie neghiobi si emfatici. de altfel e o cauza care actioneaza si asupra caracterului britanic. dar cei mai mari suverani din sec 18, Frederick II si Catherina II, apartineau acestei natii.

Pavele, mă-ntreb dacă e bine, și dacă nu-i facem trecutului o nedreptate încercând să-l clarificăm. Bine-nțeles, când e vorba de nebuloasa unor lucruri frumoase. Dacă bănuiești că cineva te-a „turnat”, ți-a făcut un rău, cred că ești obligat să clarifici acest trecut; este o obligație, cum să-i zic, civică. Dar trecutul pur sentimental... Mi-e teamă că umblând cu el poți păți cum pățești cu florile presate când încerci să le muți de pe-o foaie pe alta.

Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal și real, dintre „unicul” visat și ce-ți oferă realitatea, ci dintre real și imaginea pe care ți-ai făcut-o despre acest real. Cunoști un om și-ți dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu visul tău. Dar îți faci o imagine despre acel om - o imagine care de cele mai multe ori îl înfrumusețează, îl „flatează”, fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămâne toată viața o aspirație spre bine, spre frumos, și speranța, chiar nemărturisită, în fericire - iar omul păcătuiește și față de această imagine. Mama zicea că dacă vrei să păstrezi indiferent ce relație cu un om, trebuie să-l consideri ca pe-o rudă apropiată și să-i ierți, să-i tot ierți, cum le ierți copiilor, părinților, fraților tăi. Dacă ai orgolii, nici o relație nu e posibilă.

Păzea, să nu te-aştern pe-o filă Şi-n roca unui vers masiv Să te-ncrustez definitiv Ca pe-o fosilă! Păzea, să nu-ţi înfig în coastă O epigramă ca un cui. Să-ţi sparg în cap o odă proastă, Să faci cucui! Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă Cu versuri mici, Să nu te ard de la distanţă C-un hexametru ca un bici! Şi-apoi, în hazul galeriei, C-un vers subţire ca un ac, Pe frontispiciul Veşniciei Să te fixez ca pe-un gândac!

La oscuridad casi me reclama Pero tú Un fuego sin precedentes Te arriesgaste para salvarme Todo te lo debo A ti Mi amor Mi vida Mi todo Tan cerca estuve De morir en vida Peo tú Un fuego sin precedentes Prendiste la vida dentro de mi alga

Y pareciera que todos andamos esperando la primera lluvia para relajarnos, para decirle adiós al eterno verano y por fin asumir el año que recién comienza en marzo, cuando el país retoma su agenda de burócrata planificado, cuando de un dos por tres se pasa del febrero ocioso a las carreras por las tiendas buscando el uniforme escolar, porque los niños ahora crecen de pronto. Uno no se da ni cuenta y los pitufos te miran desde arriba, alegando por la ingeniosa ley que acorta las vacaciones y los mete de sopetón en el odiado primer día de clases. Ese latero reencuentro con la institución educadora, con esos profesores almidonados que les dan la bienvenida con la sonrisa chueca. Los profes que ahora son jóvenes, recién egresados de las universidades, que fuman pitos e igual odian dejar el carrete, los jeans y las zapatillas para entrar en su doble vida de impecables reformadores. Y quizás, ese es el único punto en que alumnos y profesores se encuentran realmente, planchando la ropa, ordenando papeles y cuadernos para comparecer en el bostezo ritual de la primera mañana escolar. Allí, alineados en el patio, separados por curso y género (porque se fomenta la fornicación adolescente, dicen los educadores). A esa hora de la mañana, tener que escuchar los interminables discursos de la directora, que con los ojos blancos, cacarea su oración por la santa patria, por el puro Chile que te educa para ser chileno (qué novedad), por las buenas costumbres, que por lo general son para los estudiantes chupamedias, que escuchan en primera fila con cara de santurrones el discurso de la señora. Mientras atrás, a puro pellizcón, los inspectores mantienen a raya a los desordenados, a los pailones de la última fila, los que no se cansan de joder con sus bromas y chistes picantes. Los que se tiran peos e inundan el ordenado aire de la mañana escolar con ese olor rebelde. Tal vez son los únicos que escuchan el discurso de la directora, los únicos que le ponen atención para imitarla, para remedarle su curso y mentirosa acogida. Y la escuchan porque la odian, porque saben que ella no los pasa, detesta su música, su ropa y sus peinados y su desfachatez de pararse en el mundo así. Y llega cada año con nuevos reglamentos e ideas y talleres lateros para que sus niños ocupen mejor el tiempo. Los estudiantes de la última fila saben que la directora nunca los pierde de vista. Y por cualquiera anotación pasarán por su oficina cabizbajos, escuchando el mismo sermoneo, la misma citación de apoderados, el mismo: «Hasta cuándo González. Hasta cuándo, Loyola. Hasta cuándo, Santibáñez. ¿Nunca se va a aburrir de hacer tanto desorden?». Y la verdad, los alumnos de la última fila seguirán con sus manotazos y pifias mientras la sagrada educación nacional no los represente. Mientras les alarguen la tortura de las clases hasta las cuatro de la tarde, ellos seguirán riéndose del tiempo extra que gasta el estado para domarlos. Si nadie les pregunto, si nadie les dijo a ellos, que son los únicos afectados. Y por eso los chicos andan a patadas con los bancos, escupiendo con rabia a espaldas del inspector que los manda a cortarse el pelo. Ese largo pelo que durante las vacaciones se lo lavaron y cuidaron como seda. Esa hermosa cascada de cabello que los péndex se sueltan femeninos cuando van a la disco. Tal vez lo único ganado de todas las revoluciones y muchas juveniles. Esa larga bandera de pelo que los chicos desatan clandestinamente y la educación se las arrebata de un zarpazo.

Allí, alineados en el patio, separados por curso y género (porque se fomenta la fornicación adolescente, dicen los educadores). A esa hora de la mañana, tener que escuchar los interminables discursos de la directora, que con los ojos blancos, cacarea su oración por la santa patria, por el puro Chile que te educa para ser chileno (qué novedad), por las buenas costumbres, que por lo general son para los estudiantes chupamedias, que escuchan en primera fila con cara de santurrones el discurso de la señora. Mientras atrás, a puro pellizcón, los inspectores mantienen a raya a los desordenados, a los pailones de la última fila, los que no se cansan de joder con sus bromas y chistes picantes. Los que de tiran peos e inundan el ordenado aire de la mañana escolar con ese olor rebelde. Tal vez son los únicos que escuchan el discurso de la directora, los únicos que le ponen atención para imitarla, para remedarle su curso y mentirosa acogida. Y la escuchan porque la odian, porque saben que ella no los pasa, detesta su música, su ropa y sus peinados y su desfachatez de pararse en el mundo así. Y llega cada año con nuevos reglamentos e ideas y talleres lateros para que sus niños ocupen mejor el tiempo. Los estudiantes de la última fila saben que la directora nunca los pierde de vista. Y por cualquiera anotación pasarán por su oficina cabizbajos, escuchando el mismo sermoneo, la misma citación de apoderados, el mismo: «Hasta cuándo González. Hasta cuándo, Loyola. Hasta cuándo, Santibáñez. ¿Nunca se va a aburrir de hacer tanto desorden?». Y la verdad, los alumnos de la última fila seguirán con sus manotazos y pifias mientras la sagrada educación nacional no los represente. Mientras les alarguen las torturan de las clases hasta las cuatro de la tarde, ellos seguirán riéndose del tiempo extra que gasta el estado para domarlos. Si nadie les pregunto, si nadie les dijo a ellos, que son los únicos afectados. Y por eso los chicos andan a patadas con los bancos, escupiendo con rabia a espaldas del inspector que los manda a cortarse el pelo. Ese largo pelo que durante las vacaciones se lo lavaron y cuidaron como seda. Esa hermosa cascada de cabello que los péndex se sueltan femeninos cuando van a la disco. Tal vez lo único ganado de todas las revoluciones y luchas juveniles. Esa larga bandera de pelo que los chicos desatan clandestinamente y la educación se las arrebata de un zarpazo. ¿Entonces cómo esperan que ellos tengan otras actitud frente a esta agresión oficial que les quita lo que más quieren? Cómo pretender que en la última fila no vuelve una mosca, si todos los ojos del primer día de clases están puestos en ellos, entretenidos en reírse de las amorosas palabras de la directora, tirándose fotos cuando ella presenta al alcalde

Quiet people are not trusted. Quiet peo- ple know things. We are observant, quick to think on our feet, nimble, and able to slip by unknown.

Anyway that’s a large part of what economics is—peo-ple arbitrarily, or as a matter of taste, assigning numerical values to non-numerical things. And then pretending that they haven’t just made the numbers up, which they have. Economics is like astrology in that sense, except that economics serves to justify the current power structure, and so it has a lot of fervent believers among the powerful.

Părinte, trebuie să aleg calea suferinței! Mi-ai apărut ca să mă uluiești cu lumina ta și să mă orbești… Dar și ca să te păstrez. (În timp ce mă aflam la Damasc, am cunoscut întâmplări ciudate, cazuri de fanatism fără pereche. Pot fi văzuți, acolo, orbi șezând turcește pe trotuare și ghicind viitorul celor nevoiași, făcând semne cu degetele în nisipul fin, întins pe-o batistă mare. Se spune că acești nenorociți și-au stins singuri lumina ochilor, la Mecca, cu fierul roșu al dervișului, după ce au văzut mormântul Profetului, a cărui imagine sfântă țineau s-o păstreze înfășurată în bezna eternă, ca o răscumpărare pentru această favoare supremă!) La fel și eu vreau să te păstrez, închizând ochii în fața oricărei deșertăciuni omenești… Vreau să mă țin departe de această lume prea ocupată, prea înrobită de afacerile ei și prea grijulie pentru viața îndestulată…

- Când o-ntreba câte unul de ce n-a emigrat, tanti Marina spunea că ea făcea parte dintr-o generație de naivi, care socoteau că țara asta e singura lor țară și că ea, Marina, n-avea dreptul la altă soartă decât soarta Țării. - Și dacă Țara nu-și schimbă soarta, tu te simți obligată să i-o împărtășești? - Eu am aceleași defecte cu poporul român. - Adică? -Adică... Adică nu sunt dispusă să mor pentru nicio cauză... fiindcă nu cred în nicio cauză. Spunea despre noi, despre români, pe vremea comunismului, spunea cineva că suntem un popor „auto-ocupat”. - Adică? - Persoana în chestiune nu dădea explicații. Eu mi-am explicat „auto-ocuparea” ca pe-o neîngăduit de mare capacitatea de-a ne adapta la orice, fără să crâcnim. Auto-ocupați de propria delăsare și de setea de-a colabora cu ocupantul fizic sau moral.

the ide­o­log­i­cal defense of “pri­vate prop­erty” is both vague and mis­lead­ing. The seizure, or even abo­li­tion of pri­vate prop­erty doesn’t refer to the water bot­tles or homes that many of us have pur­chased; pri­vate prop­erty in the con­text of anti-capitalist pol­i­tics refers to the own­er­ship by bosses and land­lords of the resources peo­ple need to sur­vive. Most peo­ple have no access to the tools and sup­plies required to build their own fur­ni­ture, pro­vide all their own food, or main­tain a home entirely on their own. In a cap­i­tal­ist soci­ety, we depend on the mar­ket to pro­vide these for us in exchange for money. We work waged jobs, where we receive only a por­tion of the value we add to the com­modi­ties we pro­duce, and go into debt in order to afford them. When anti-capitalists talk about pri­vate prop­erty, they’re not refer­ring to the pos­ses­sions con­sumers have pur­chased in order to live; they’re refer­ring to those pos­ses­sions that the wealthy have accu­mu­lated in order to rent or sell to those who must work a waged job to survive.

Okay,” George Biondi was saying, “here’s an easy one, Henry. Henry? You there, Henry? Earth to Henry, Earth peo-ple need you. Come in, Henry. I say again: come in, H—” “I’m here, I’m here,” Henry said. His voice was the slurry, muddy voice of a man who is still asleep telling his wife he’s awake so she’ll leave him alone for another five minutes. “Okay. The category is Arts and Entertainment. The question is … Henry?

indistinguishable from Delta. Gumm said the pi­lot-train­ing plan is an­oth­er way in which En­deav­or is re­bound­ing as a top-flight pas­sen­ger car­ri­er. The airline was renamed Endeavor after the former Pinnacle Airlines emerged from bankruptcy in 2013. At­lan­ta-based Delta, which ac­quired North­west Airlines in 2008, em­ploys near­ly 80,000 peo­ple around the globe and op­er­ates a fleet of 700 air­craft. Neal St. Anthony

She had sung him nursery rhymes, and comforted him when the other children made fun of him. He was only five the first time it had happened. She had never dreamed it would begin so soon. "Maman, what's a half-breed?" His eyes had been so puzzled, so wide, so hurt. Of course none of the chil- dren had the slightest idea what a half-breed might be: just words picked up from parents. But in the manner of children they could use words cruelly, playing happily with him one moment, making him feel isolated and alone the next. This had been a double insult, for the child had called him demi-sang, a term reserved for horses, not men. One of the children discovered that he could make a rhyme of it, and the rhyme caught on and all the children except Paul joined in. Moussa burst into tears and ran away. Later he climbed into Serena's lap where she stroked his hair and searched her mind for words of comfort, but the words would not come. She knew it would not be the last time he would feel the sting of disapproval, the agony of being different. She felt it herself every day, had felt it ever since coming to France with Henri. Peo- ple stared at her and laughed and whispered and pointed. They made fun of her accent and touched the long locks of her hair as though she had crawled from under a rock. She was strong, stronger than they, strong enough to stand straight and stare back, and so could only tell her son that which she knew

Englezul e mare politician. Își vîră nasul peste tot. Toată lumea știe că, atunci când Anglia trage tabac pe-o nară, Franța strănută. - "Însemnările unui nebun

Englezul e mare politician. Își vîră nasul peste tot. Toată lumea știe că, atunci când Anglia trage tabac pe-o nară, Franța strănută.

Englezul e mare politician. Își vîră nasul peste tot. Toată lumea știe că, atunci când Anglia trage tabac pe-o nară, Franța strănută.

Englezul e mare politician. Își vîră nasul peste tot. Toată lumea știe că, atunci când Anglia trage tabac pe-o nară, Franța strănută. - extras din "Însemnările unui nebun

Outcome Based Education The first time you read this poem I need you to remember something They do not teach you in school Like Doctor’s, Lawyers, Soldiers, Teachers don’t have an oath, not at all Yet, students aren’t footballs They aren’t The student aren’t born dull or bright Teachers make them that way, a plight Obe comes for rescue to make learning, a delight Yet, is content about Obe too abstract to understand? Is the material about Obe too tough to grasp and comprehend? Do a new way to be adopted to explain and define Obe? Its an easy concept once you agree Outcomes are not scores, averages or grade point Only needs is to look education from a new viewpoint Obe is holistic way of enlightening and empowering learners It is a paradigm shift to make them achievers Obe is what they’ll be able to know and do Skills and knowledge they need to have at debut Course Outcome(CO) is what they’ll know after each course This is the skill they will acquire without any force Program Specific Outcomes(PSO) are specific to program, USPs of department, its hologram What they’ll be able to do at time of graduation accomplishment, achievement, acclamations Program Educational Objectives(PEOs) are the achievements they’ll have in their career Indicates what they’ll achieve and how they perform during first few years Program Outcomes (POs) is what they’ll be able to know and do upon graduation Skills, knowledge and behaviour they’ll acquire, will give their career acceleration. Obe wants all learner to learn and be successful 1 paradigm 2 purpose 3 premises 4 principles 5 Practices of obe makes you accountable 1 paradigm what and whether students learn successfully is more important than how and when they learn 2 Purpose maximize condition of success for all students, send fully equipped student into world to make their dreams unfurl 3 Premises All students can succeed and learn maybe not on same day and same way, Success breads success , colleges control condition of success 4 principles clarity of focus on outcomes, expended opportunity to all, high expectation from all, designing curriculum to attain outcome 5 practices define outcome, design curriculum, deliver instruction, document result, determine advancement These are 1 paradigm 2 purpose 3 premises 4 principles 5 Practices for Obe accomplishment ----------------By Dr. Kshitij Shinghal Special thanks to Dr. William Spady and references from his book “ Outcome Based Education: Critical Issues

¡Poto! Dicen que no sé escribir. No sé de ortografía. No todas las palabras tienen letras mudas. Pensaba que la ortografía se escribía con h, pero no, estaba completamente equivocada. La letra h es muda y tonta. Se me tupen los acentos y las comas, pero sobre todo confundo el significado de las palabras. Mi mamá me dice que soy tonto. Generalmente confundo el significado de todas las cosas. No sabía que no saber escribir era tan malo. Cuando mi mamá me pilla jugando con las cosas me pega y me dice que es malo, que hay cosas que son pecado. Es pecado jugar con la comida y quedar como una muñequita japonesa con los labios rojos de tanto comerse las guindas. Es pecado darle besos a la Chuminga. Parece que en el mundo de los grandes todo es pecado. Es pecado no querer jugar con mi hermanos y encaramarme a los árboles con mis amigas; ser tan divertidas como la ésta, que se subió a lo más alto de la higuera y con la cara sucia dijo: “no-venir-ningún-yanqui”. Como si pudiéramos entrar y salir de las películas, meternos en la tele y ocupar el lugar de los actores sin correr el riesgo de chocar de frente con algún viejo enojón que me tire el pelo, o a pelarme las rodillas al pasar por los bordes de la tele, o de que me dé la corriente y morirnos de la risa porque ahí nadie nos puede hablar de pecado. Jugar a ponerse seria para decir cosas divertidas es lo más chistoso que hay. Pero es pecado entender las cosas mal. Al revés. Jugar a estar en otro lugar y no quedarse pegada a la tierra, eso es pecado. No jugar a la pelota con mis hermanos para ir a comer moras, es más pecado todavía. Todavía, dicen que se escribe con v corta porque hay letras mudas, largas y cortas. Es más pecado que llenarse la guata de tanto comer y jugar a refregar las moras por la cara, hasta quedar cholitas y reírnos hasta hacernos pipí. Hacerse pipí y tirarse peos es pecado. Pero cuando como repollo no me puedo aguantar los peos. Aprender a leer y a escribir sirve para saber del pecado… -Claudia Rodríguez

Outcome Based Education The first time you read this poem I need you to remember something They do not teach you in school Like Doctor’s, Lawyers, Soldiers, Teachers don’t have an oath, not at all Yet, students aren’t footballs They aren’t The student aren’t born dull or bright Teachers make them that way, a plight Obe comes for rescue to make learning, a delight Yet, is content about Obe too abstract to understand? Is the material about Obe too tough to grasp and comprehend? Do a new way to be adopted to explain and define Obe? Its an easy concept once you agree Outcomes are not scores, averages or grade point Only needs is to look education from a new viewpoint Obe is holistic way of enlightening and empowering learners It is a paradigm shift to make them achievers Obe is what they’ll be able to know and do Skills and knowledge they need to have at debut Course Outcome(CO) is what they’ll know after each course This is the skill they will acquire without any force Program Specific Outcomes(PSO) are specific to program, USPs of department, its hologram What they’ll be able to do at time of graduation accomplishment, achievement, acclamations Program Educational Objectives(PEOs) are the achievements they’ll have in their career Indicates what they’ll achieve and how they perform during first few years Program Outcomes (POs) is what they’ll be able to know and do upon graduation Skills, knowledge and behaviour they’ll acquire, will give their career acceleration. Obe wants all learner to learn and be successful 1 paradigm 2 purpose 3 premises 4 principles 5 Practices of obe makes you accountable ----------------By Dr. Kshitij Shinghal Special thanks to Dr. William Spady and references from his book “ Outcome Based Education: Critical Issues

No? ...one ... ...is... ...to... ...b... ...la... ...me. Be... ...lieve ... ...in ... ...peo ... ...ple ... ...and ... ...be ... ...more ... ...gentle ...

How strange to feel herself so completely under the control of another person, but also how ordinary. No one can be independent of other people completely, so why not give uptime attempt, she thought, go running the other direction, depend on people for everything, allow them to depend on you, why not.

Apes do evidently understand what others are doing, and they can prudently do the same, in which sense they "cooperate"—for their own reasons. But they lack the ability to symbolically par­ticipate in others' existence and thus communalize their own. [...] "Traditional models of economic decision-making assume that peo­ple are self-interested rational maximizers. Empirical research has demonstrated, however, that people will take into account the inter­est of others and are sensitive to norms of cooperation and fairness. [...] Here we show that in an ultimatum game, humans' closest living relatives, chimpanzees (Pan troglodytes), are rational maximizers and are not sensitive to fairness. These results support the hypothesis that other-regarding preferences and aversion to inequitable outcomes, which play key roles in human social organization, distinguish us from our clos­est living relatives." {Jensen, Call, and To masello 2007, 107; see also Jensen et al. 2006) So much, then, for the dismal economic science—whose future is not bright either, inasmuch as chimpanzees are disappearing.

Învățații musulmani învinuiesc creștinătatea că a recunoscut Sfânta Treime, iar învățații creștini învinuiec islamul că privește Coranul ca pe-o carte desăvârșită. Fac totul să sune de parcă cele două religii ar fi cu totul deosebite. Dar după mine, când vine vorba despre lucrurile cele mai însemnate, creștinii obișnuiți și musulmanii obișnuiți au mai multe în comun unii cu alții decât cu învățații lor.

Singurătatea mi se părea o vietate posacă și vicleană, care te pândește și te-nhață cu mii de tentacule, înglobându-te, sugându-te într-o imensă masă vâscoasă din care, apoi, nici viu nici mort, te proiectează pe-o pânză, vâscoasă și-aceea, din care nu mai ai putere să te smulgi, rămânând acolo, muscă imensă și goală, etalată pe pânza unui păianjen necruțător. Cred că și-n sufletul Mamei bântuia, din când în când, spaima singurătății: așa se-ntâmplă totdeauna când pleacă unul dintre noi, lăsând spațiu și timp în urma lui.

Ți-am spus că nici dacă ai pisică nu-i ușor. Țesătura de relații în care ești angrenat e obositoare, mai ales printr-o alternare permanentă între sentimentul unei năpăstuiri revoltate și cel, la fel de incomod, al culpei. În această țesătură complicată, nu poți pleda nici total inocent, nici total vinovat. Ferice de oamenii care, odată cu vârsta, se-nalță pe culmea unei înțelegeri netulburate, al căror suflet aruncă-n acest urcuș povara ăstor două sentimente contradictorii, ajungând să se simtă ușori, gata să plutească. De-asta eu le-admir atât de mult pe Coana-mare și pe Smaranda. Au ajuns la această formulă de-adevărată-nțelepciune. Suflet ușor - asta e-nțelepciunea. Eu îmi simt sufletul ca pe-un bolovan care nici la vale n-o poate lua, fiindcă mai e și plin de mușchi și de buruieni ce s-au încâlcit peste el și-l țin lipit de pământ. Dac-aș putea, aș lua sufletul ăsta și l-aș arunca pe-o gârlă. Dar, mult a fost, puțin a mai rămas, trece. Îți urez ca la vârsta mea să-și simți sufletul fulg.

„Doi necunoscuți”, zici. Te-ai întrebat vreodată câtă cunoaștere esențială, câtă comunicare esențială este între doi „cunoscuți”? E-atâta rutină între oameni, Pavel, atâta pas bătut pe loc, când nu se face altceva decât transmiterea aceleiași emisiuni pe-o monocordă și uzată lungime de undă. Mi se par atât de tulburătoare prin adevărul lor cele două versuri din Barbu pe care ți le-am mai spus: „Că vinovat e tot făcutul / Și sfânt doar nunta, începutul”.

Eram şoarecele cu care se distra o familie de tigri şi încercam să mă liniştesc cu gândul că nu le-aş fi ajuns nici pe-o măsea, aşa că nu şi-ar fi irosit forţele cu mine.

There are a number of references to Satan in the Jewish Bible. It is doubtful if Jews ever took these references literally. In Judaism, Satan was the mythical figure of all the evil forces in the world. At times, he was identified with the Tempter, the evil impulse, which prompts peo¬ ple to heed the worst side of his nature. But even this notion was never too deeply rooted, for Judaism teaches that God is the Creator of both good and evil, and God’s dominion alone is real. [...] Satan in Jewish lore is most identified with the evil impulse, the lower passions that are a hindrance to man’s pursuit of the nobler things in life.

Some people say that there’s no reason to learn big words in the first place—all that matters is knowing what things do, not what they’re called. I don’t think that’s always true. To really learn about things, you need help from other peo- ple, and if you want to understand those people, you need to know what they mean by the words they use. You also need to know what things are called so you can ask questions about them.

Everything is at once so simple and so complicated! It's simple because all it takes is a change of attitude: I'm not going to look for happiness anymore. From now on, I'm independent; I see life through my eyes and not through other peo-ple's. I'm going in search of the adventure of being alive. And it's complicated: Why am I not looking for happiness when everyone has taught me that happiness is the only goal worth pursuing? Why am I going to risk taking a path that no one else is taking? After all, what is happiness? Love, they tell me. But love doesn't bring and never has brought happiness. On the contrary, it's a constant state of anxiety,

Everything is at once so simple and so complicated! It's simple because all it takes is a change of attitude: I'm not going to look for happiness anymore. From now on, I'm independent; I see life through my eyes and not through other peo-ple's. I'm going in search of the adventure of being alive. And it's complicated: Why am I not looking for happiness when everyone has taught me that happiness is the only goal worth pursuing? Why am I going to risk taking a path that no one else is taking? After all, what is happiness? Love, they tell me. But love doesn't bring and never has brought happiness. On the contrary, it's a constant state of anxiety,

Eseu on-line În clipa asta când scrii, te și citești concomitent, în clipa când te naști și mori (postulat existențialist vechi în general și nou în particular), când gândești, nu trăiești și viceversa…, când ai găsit ceva sau pe cineva, e deja ca și pierdut (contează doar căutarea și așteptarea, împlinirea-i una cu eșecul, adică-i sfârșit… bla… bla… bla), copilăria și bătrânețea-ți sunt simultane, trecutul și viitoru-s una clipă de clipă așa-zis prezentă, sunt ziua în care-ai mers la grădiniță și cea-n care-ai ieșit la pensie… ce-o să faci cândva, ce n-ai făcut mai demult… încerci să scrii ce gândești ori viceversa sau simți, sau îți amintești ori doar încerci să nu te gândești, să nu simți, să nu-ți amintești ceea ce scrii… nu există tinerețe și bătrânețe, doar clipa așa-zis trăită sau care te trăiește… alt loc și timp comune, dar care, culmea, nu-i prezentă, e și una, și alta, trecut și viitor… viața e on-line oricum ai da-o sau lua-o…, paradoxu-i că-i… fără prezent, fără tine fără ea… fără fără fără… cu totul… Apropo, oare ar mai fi apărut cuvântul viață dacă nu existau oameni, ființele conștiente, trestiile alea gânditoare, în general… Cine i-ar mai fi simțit lipsa de pe lună sau Marte sau de pe ’ș de mii de planete de-aiurea sau din trupul celui pe care tocmai l-ai înmormântat… Oricum, Pascal a făcut pasul doi - chestia cu conștiența vieții și morții -, dar a încercat să și sară ceva trepte jucându-se de-a pariul, mizând totul (matematicianul) sau nimic (filosoful) pe-o carte (un cacialmist și-un trișor) și încercând să canonizeze șansa, norocul, întâmplarea… P.S. : A fost o perspectivă SF…, apoi povestea a devenit realitate… iar într-o zi s-a făcut de basm… și-ntr-un târziu legendă, mit…, pentru ca în cele din urmă (sau dintâi), uitată, să-ajungă nit la coșciug… și toate astea, on-line… Ce de noutăți, nu!?