“
Elegie
Cele dintâi stele muguriseră. Era târziu.
Talazuri după talazuri veneau din zare
Toamna o răscolea vântul plin de soare,
Frunze sângerau, din pom ca plâns pe un sicriu...
Atunci mi-a apărut, poete, umbra ta dragă,
Tu, care cântaseși învățăturile iubirii,
Rătăcitor pe limanul amăgirii,
Gonit, de cei ce urau să te înțeleagă.
La fumul unui foc de butuci de vie,
Unde se-ndeasă sumane și turme de oi.
Povesteai de zei frumoși, aproape goi,
Dintr-o cetate albă-aurie...
Vorbele tale sunau ca măzărichea de gheață
De pe copacii ce-i tremură viforile,
Tu le spuneai cum au lămâii florile,
Și cum oamenii cred, că înțelepciunea, se învață…
Jertfeai sărutarea unei servitoare neîndemânatice
Mirosind a caș și a izmă neagră,
Privirea o deschideai cu brațele spre marea neagră,
Pe care se scufundau corăbii, și treceau lebezi sălbatice.
Tot mai mult barba ți s-a încâlțit, și privirea
S-a plimbat veștedă peste fire;
Chiar când Neptun trâmbița, și când subțire
Biciul lui Joe sfârtica nemărginirea.
Ochii tăi închideau pleoape de sicriu,
Pașii înaintau fără nici o dorință,
Înțelepciunea iubirii ți se arăta în suferință...
Și, cele dintâi stele răsăriseră, era târziu.
”
”