Pe Quotes

Gym should be illegal. It's humiliating.

Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi "opinia publică", numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura.

Allah Pe Jab Tawakal Hota Hai Na, Tou Mushkil Kaam Bhi Ahsaan Ho Jata Hai.

Glaring at the doctor, Kev spoke in Romany. "Ka xlia ma pe tute" (I'm going to shit on you.) "Which means," Rohan said hastily, "'Please forgive the misunderstanding; let's part as friends.'" "Te malavel les i menkiva," Kev added for good measure. (May you die of a malignant wasting disease.) "Roughly translated," Rohan said, "that means, 'May your garden be filled with fine, fat hedgehogs.' Which, I may add, is considered quite a blessing among the Rom.

Nu poţi iubi niciodată doi oameni în acelaşi timp. Iubeşti pe rând, când pe unul, când pe altul.

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează.

Ai fost un prost. Nu trebuia s-o visezi, trebuia s-o iubeşti.

O iubire terminată e o mahmureală groaznică,pe care te juri că n-o să mai faci asta vreodată pentru că nu mai ai putere-şi oricum,undeva,cândva,la un colţ de plajă,pe o alee sau pe toboganul nu mai ştiu cărei zile te aşteaptă un sac de iubire gata să ţi se spargă din nou în cap.

S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi...

Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un sâmbure de adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.

În definitiv, ce e dragostea decât o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? Îndată, ce taina se dă pe faţă, dragostea veştejeste, îşi pierde frăgezimea, vraja devine ceva obişnuit, de toate zilele.

Bashful=Spanish, Miss Gardenia Doc=Psychology, Mr. Wang Happy=Chemistry 2, Mr. Durbin Dopey=English Lit., Mr. Purcell Dippy=Math, Mrs. Craig Dumbass=PE, Coach Crater

Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândurilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.

He buried his face in her hair. She felt his lips move against her ear when he said, “I never want to see you like this again.” “Do you mean the dress or the cell?” A laugh shook him. “Definitely the cell.” Then he cupped her face in his hands. “Jer molle pe oonet. Enel mörd je nej afva trohem verretn.” Nina swallowed hard. She remembered those words and what they truly meant. I have been made to protect you. Only in death will I be kept from this oath. It was the vow of the drüskelle to Fjerda. And now it was Matthias’ promise to her. She knew she should say something profound, something beautiful in response. Instead, she spoke the truth. “If we make it out of here alive, I’m going to kiss you unconscious.

Când nu ştii ce simţi, când nu ştii de ce eşti agitat, nervos, cu capu-n nori şi cu gândurile vraişte, nu da vina pe tine - recunoaşte că ţi-e dor şi uită-te spre fiinţa care te-a răvăşit. Du-te până la ea şi vei da.. de tine, întreg.

In gand am repetat: "E bine, bine... Ce bine ma simt... Ce bine e sa nu fii indragostit, sa nu astepti pe nimeni, sa nu astepti nimic"...

Uneori, citind romane cu iubiri mari, totale, zambesc sceptic pe sub mustata, neconvins. Unde or fi vazut autorii astia asemenea iubiri?

He had a note excusing him from PE for the rest of his life because he had some kind of muscular disease in his legs. He walked funny, like every step hurt him, but don't let that fool you. You should've seen him run when it was enchilada day in the cafeteria.

Guess who has PE first hour? This is so unfair. I start the day off perspiring like an elephant in heat. Don't the people who make up our schedule understand body odor? Don't they understand frizzy hair?

Să aștepți oricât. Să aștepți orice. Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.

Dupa ce iti omori demonii, daca ai curajul sa o faci, e musai sa te intorci pe acelasi drum.

Sunt lucruri pe care le poţi avea doar dacă stai departe de ele. Făcând greşeala să le cauţi, le pierzi.

Of course I can climb it. I'm practically a progidy in PE," I pointed out. "The question is, can you, Mr Smoker?

- E o vorbă din popor care spune că, dacă vrei să fii fericit, trebuie să închizi un ochi. Eu ar trebui să-i închid pe amândoi...

Du-te, dar nu mă vei uita. Ai cules de pe buzele mele otrava iubirilor care nu se uită.

"Jer molle pe oonet. Enel mörd je nej agva trohem verretn.' I have been made to protect you. Only in death will I be kept from this oath.

Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.

Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezesti că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.

Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent in viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit.

Cred că cea mai mare invenţie a omenirii nu a fost roata,ci tocul. Ceea ce s-a întâmplat cu primul bărbat care a văzut gamba acelei femei tensionată în pantoful cu toc trebuie să fie echivalat cu primul pas pe Lună. Pentru mine,tocul si tot ce vine odată cu el reprezintă esenţa feminităţii. Odată cu ridicarea pe tocuri,femeia proiectează în ochii noştri superioritatea rasei sale. Bărbaţii n-au beneficiat nicicând de o asemenea invenţie,fie că vorbim de pumnal,sabie,ceas,smoching sau joben.

Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură. Adam şi Eva.

Bărbatul, datorită eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează măcar parţial echilibrul. Pe când noi, femeile, când iubim, ne dăm integral, mistuindu-ne în aşa fel, încât nu ne rămâne decât umbra celor ce am fost.

Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim...

Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vara, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută.

Femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.

Singurul sfat pe care eu pot să îl dau cu inima împăcată este: Dormiți! Dormiți, fraților, că somnul n-a făcut rău nimănui! Ești trist? Culcă-te! Ești nervos? Culcă-te! Vrei să mori? Culcă-te, poate ai noroc și mori în somn!

Dă-i societății aripi și le va arde pe rug.

Poate că iubirea e atunci când, după ce ai stins lumina la baie şi ţi-ai văzut ochii obosiţi în oglindă, alţi ochi îi privesc pe ai tăi de undeva din întunericul apropiat. Şi eşti împăcat cu asta şi nu mai tânjeşti după nimic altceva. Poate că iubirea e când nu-ţi mai eşti ţie în oglindă.

Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.

Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?

Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei şi am rămas cu mâna-ntinsă, ca a regelui Lear.

Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale... Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...

- Dar ești atât de schimbată, că parcă mă tem... Mă tem să nu te înșel pe tine cu tine.

În tot acest mister care se numeşte viaţă, avem o singură certitudine: sufletul. Este singurul pe care merită să te bazezi.

Viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.

O regăsea mai departe, aşteptându-l. Nu-şi vorbeau. Trecea pe lângă ea, cu un salut, cu o privire. Se înţelegeau foarte bine din ochi şi ştiau amândoi că pentru ce ar voi să-şi spună nu sunt cuvinte.

O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la mal.

Există înfrângeri care nu coboară, ci înalță.

Câte nu se întâmpla în noi si le uitam acolo ca într-un ghiozdan si fiecare crede ca numai el stie lucrul acela pe care îl stiu foarte bine si altii.

- Ce aştepţi de la mine? - Pe tine!

Așadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze în diapozitive subțiri. În momente diferite, după ele, am personalități diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.

De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri.

Ma leg mai ales de fiintele care n-au nevoie de mine si pe care deodata le inlantui prin cea mai puternica legatura. Sunt gata sa dau totul cui nu cere nimic, dar nu vreau sa cedez nimic cui asteapta totul de la celalalt.

Trebuie sa-i sperii din cand in cand pe oameni ca sa-si pretuiasca viata. Ea nu s-a speriat. Si voia monede de durere. Stia despre ele. Stia sa geama cand cadeau stele. Poate ar fi trebuit s-o opresc... Eh, n-are cum sa ajunga departe cu monedele alea.

Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.

În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol…

Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.

Ești frumoasă…altfel. Ești frumoasă ca o femeie pe care am s-o iubesc eu, într-o zi. Ești frumoasă de parcă ești a mea.

Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună...

Vârsta în sine nu îi face pe oameni mai buni sau mai înțelepți, ci doar întărește trăsăturile pe care aceștia le-au avut dintotdeauna.

După un timp, s-a furişat pe poarta inimilor noastre fiinţa unui vals făcut numai din farmec şi nostalgie.

Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă. Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.

Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce faci. Nu pot avea secrete faţă de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ţi-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât eşti tânără, te prinde viaţa şi te macină pe dinlăuntru, şi într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezeşti pe patul de moarte, şi atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauţi asta acum, cât eşti tânără. Asta e o problemă de tinereţe... Ce trebuie să caut? îl întrebase Ileana. Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne, încrede-te în semne. Urmăreşte-le...

Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.

La drept vorbind, toată viaţa mea e un şir de pasiuni eşuate. Mereu am luat-o de la început.

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare dintre ei o poartă altei persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate. Mai sus nu răzbat.

Doar un pas ne desparte. Nu ştiu dacă pasul absent e al meu sau al tău. Tu stai pe un mal al lui eu pe altul şi între noi curge noaptea. Ca să ajungem atât de aproape ca să rămânem atât de departe doar un pas ne desparte şi între noi curge noaptea continuu prin pasul absent.

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

- Nu se poate să nu te mai văd, Diana. - De ce? am întrebat, curioasă și ironică. - Nu știu... ești altfel. N-aș putea să-ți spun cum ești. Nu m-aș pricepe. Îmi placi cum nu mi-a mai plăcut nimeni. Ești singura fată lângă care nu mă plictisesc. Poate că te iubesc... nu știu. N-am mai iubit niciodată. Și nu vreau să folosesc cuvinte pe care nu le înțeleg. Am avut câteva întâlniri cu fete... Aș fi vrut să întâlnesc o femeie. Înțelegi? Tu ești și femeie, și fată, și fetiță... și copil...

„Și, da, chiar m-am gândit. Poate nu suntem amintiri, nu acum, dar va veni un moment, un timp, o eternitate, în care doar asta va rămâne din noi: niște amintiri crescute-n poze și albume, niște fantome care vor trece drept ‹‹au fost cândva și ei pe-acest pământ››.” - Fragment din „Toate sfârșiturile sunt la fel

Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?

Cu ce rămîn dacă alung amintirile? Nu rămîn cu nimic.

Am legat copacii la ochi Cu-o basma verde Şi le-am spus să mă găsească. Şi copacii m-au găsit imediat Cu un hohot de frunze. Am legat păsările la ochi Cu-o basma de nori Şi le-am spus să mă găsească. Şi păsările m-au găsit Cu un cântec. Am legat tristeţea la ochi Cu un zâmbet, Şi tristeţea m-a găsit a doua zi Într-o iubire. Am legat soarele la ochi Cu nopţile mele Şi i-am spus să mă găsească. Eşti acolo, a zis soarele, După timpul acela, Nu te mai ascunde. Nu te mai ascunde, Mi-au zis toate lucrurile Şi toate sentimentele Pe care am încercat să le leg La ochi.

Nu! Nu mai vreau să renunţ la orele mele de reflecţie şi vis, la acele plimbări fără ţintă, la clipele asfinţitului care picură liniştite pe fereastră, la noaptea care mă aşteaptă ca o veche prietenă şi-mi dă umărul ei catifelat, destul de larg pentru toate tristeţile mele.

Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele, Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care până atunci nici nu-l observasem Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente, Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc Şi chiar am citit nişte cărţi, Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit, Am fost bun şi am fost frumos... Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Când m-am născut.

La inceput ai sa-l urasti, ai sa-l scoti din randul oamenilor; pe urma, are sa-ti devina indiferent si n-ai sa mai cheltuiesti niciun sentiment pe el, si mai pe urma, ai sa te uiti la el cum de fapt trebuie sa ne uitam la fiecare semen al nostru cand incepem sa-l consideram prin prisma unui singur sentiment: intelegerea.

the PE teachers are into strudel," Issie says. '"I'm not sure why. It's so gooey." Gooey is good," Nick says. "Seriously?" I ask him. "You like strudel." "I like a lot of things that aren't good for me." He smiles slowly at me. My mouth must be hanging open because he starts laughing. "You made her blush!" Issie says. "Don't blush, Zara. He's just teasing.

Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sunt absoluți ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită și n-are momente de slăbiciune. El e orb și implacabil. (. . .) El te omoară fără să te atingă, fără să te vadă și fără să te urască...

Una din prejudecăţile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Frica e peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine.

- De ce razi? - Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau! Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa doi ani, si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez. Mor dupa tine si te urasc, si astept sa-mi faci ceva rau. (Parca era beata. Isi duse mana la frunte, razand.) O, nu! Sa nu te iei dupa mine. Nu vreau sa sufar din nou! Lasa-ma sa ma intremez!

Inchipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Am citit undeva, excelenţă, zise Apostol cu glasul de adineauri, că inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!

Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe;

-A fost odată ca niciodată un om care n-a putut. Nu a putut să urască, nu a putut să mintă, nu a putut să înşele, nu a putut să trădeze, nu a putut să jignească, nu a putut să ascundă, nu a putut să se îndoiască, nu a putut să fie egoist, nu a putut să-şi piardă credinţa, nu a putut să abandoneze. Nu a putut! -Dar cine era omul acesta? -Un om care nu a putut să se nască! Nu trebuie să te chinui mereu să fii perfect. Mai bine încearcă să fii tu însuţi, aşa cum eşti. Oamenii adevăraţi te vor aprecia pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce vrei să fii. Nu există om care să le poată face pe toate. Doar Dumnezeu este perfect şi atotputernic. Tu, fii om şi atât!

Nu esti un psiholog bun daca tu insuti nu esti un subiect de studiat daca materialul tau psihic nu ofera zilnic o complexitate si un inedit care sa excite curiozitatea ta continua. Nu te poti initia in misterul altuia daca tu insuti n-ai un mister in care sa te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atat de nefericit incat sa pricepi fericirea si atat de rafinat incat sa poti deveni oricand barbar ... Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempla pe sine in fiecare momentu si care in celelalte vieti vede numai oglinzi.

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.

Există momente când eşti „mai puţin decât tine însuţi" şi mai puţin decât orice. Mai puţin decât un obiect pe care îl priveşti, mai puţin decât un scaun, decât o masă şi decât o bucată de lemn. Eşti dedesubtul lucrurilor, în subsolul realităţii, sub viaţa ta proprie şi sub ceea ce se întâmplă în jur... Eşti o formă mai efemeră şi mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ţi-ar trebui atunci un efort imens ca să înţelegi inerţia simplă a pietrelor şi zaci abolit, redus la „mai puţin decât tine însuţi" în imposibilitatea de a face acel efort.

Nu toti barbatii vor iubi asa. Nu toti barbatii stiu sa alinieze cuvinte care sa devina versuri spre a vorbi despre femeia pe care o iubesc - dar le simti privirea si un fel anume de a se purta cu ea care-ti spune tot. Ii ador pe barbatii care vad la femeilor lor amanunte sublime, care observa mici si rafinate detalii pe care le iubesc ca pe intreg. In afara de sani, fund, picioare si buze, femeile norocoase au privilegiul, din partea barbatilor lor, de a fi admirate pentru felul in care-si trec mana prin par...pentru cat sunt de frumoase cand gatesc si fredoneaza balade rock...pentru pielea si aroma lor...sau pentru zambetul fierbinte cu care-i intampina mereu...pentru felul ciudat in care se ung cu creme si mirodenii de femeie...sau pentru glezna impecabila..pentru modul adorabil in care stau bosumflate superficial, asteptand sarutul de impacare...pentru linistea din glas...sau pentru tinuta lor cand merg pe strada...pentru felul in care converseaza cu prietenii si pentru bunatatea lor...pentru cat de sexy sunt cu samponul in ochi...pentru cat de fragile sunt cand plang...pentru cat de frumos isi iubesc barbatii si cum stiu sa aiba grija de ei...

Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii - şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul - Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: "Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, căci vezi - lumina lor mă doare". Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete - lacrimile.

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Singurătatea absolută? O concep cîteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stînd pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtînd după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur. îmi plac curbele căilor ferate. Sînt îndeajuns de plecate pentru ca un tren în viteză să nu cadă în afară, dar şi îndeajuns de puţin plecate pentru ca un tren fără viteză să nu cadă înăuntru. Coexistenţa contrariilor.

Îmi plac oamenii intenși, complicați, săriți de pe fix, teribiliști, îndrăzneți, narcisiști, oamenii care simt nevoia să creeze, oamenii care urăsc să copieze, să se lase conduși, oamenii care nu au nevoie să se ascundă după diferite măști, cei care sunt disperați să înțeleagă, să știe, să se cunoască, să găsească răspunsuri. Oamenii care iubesc tot ce văd, oamenii bipolari, oamenii care atunci când suferă vor să anihileze lumea, oamenii care visează, care vor să schimbe tot ce e greșit, oamenii inocenți, naivi, oamenii cinici, oamenii care știu să râdă, cei care iubesc originalul, ceea ce iese din tipare. Oamenii care nu cred în moralitate, în cătușe metaforice, în castrarea personalității. Oamenii care se exprimă, oamenii care au personalitate, oamenii pentru care te trezești dimineața și te bucuri să știi că există pe aceeași planetă cu tine și poți să-i scoți la o bere. Îi iubesc pe cei care te fac să crezi din nou în ideea de om, deși tu ești un mizantrop extrem.

Cunoști o femeie, o vezi, o auzi, constaîind o serie de calități și defecte, distrat și în treacăt, sau atent și cu dinadins, te deprinzi să rămîi “tu” în prezența ei, adică spectator mai mult sau mai puțin atras de spectacolul feminității ei, o critici mintal, o apreciezi uneori și o accepți treptat, aflînd cum e frumoasă, cum e deșteaptă sau mediocră, avînd surprize agreabile și dezamăgiri supărătoare, pînă cînd într-o zi simți că mai presus de aprecierea ta femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care abea-l știi numai tu. Bătaia de inimă pe care ți-o dă acest secret te face să respiri adînc propriul tău suflet, în care au apărut arome mai misterioase decît cele aduse de sevele pămîntului. Întinzi brațele spre primavara lor. Iubești. Și femeia de mult cunoscută îți apare nouă, din clipa în care ai întîlnit-o. Te miri că n-ai vazut de atunci ceea ce abea descoperi într-o evidentă edenică. E o mirare intensă ca geniul, oricît ar fi de plat ceea ce-i urmează. Secunda acestei mirări hrănește cu luceferi pe poeți și cu cea mai virulentă toxină pe oamenii obișnuiți.

Mă inspiră traiectoriile, mersul, deplasarea. Mă inspiră poveștile, din clipa în care nu sunt nimic altceva decât o idee vagă, până în momentul finalului, în care sunt complete, împlinite, și pleacă să se cuibărească într-o minte pregătită să le îmbrățișeze și poate chiar să trăiască pentru ele. Mă inspiră anotimpurile, și în special acele momente în care ele se îmbină, pentru că este vorba tot despre o schimbare, o transformare. Mă inspiră locurile pe care le-am vizitat în perioade diferite din viața mea. Mă inspiră muzica, dar nu ea în sine, ci tot ceea ce simțim noi când o ascultăm; unele dintre cele mai frumoase momente mi se par cele în care realizezi, ascultând același fragment muzical, cât de diferit ești față de ultima dată când l-ai ascultat. Mă inspiră nu cărțile în sine, ci tot acel haos de idei care ți se naște în timp ce înțelegi și simți o carte. Și, firește, mă inspiră oamenii și tot ce au ei neexplicit, neclar, difuz, vag, neînțeles, neacceptat, necunoscut, nemaiîntâlnit, complicat, divers, ciudat, ascuns, nebunesc, rușinos, intens.

Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

It was something I couldn't put my finger on or define clearly, but a whole mishmash of words and incidents, all rolling quickly and building, like a snowball down a hill, to gather strength and bulk to flatten me. It wasn't what they said, or even just the looks they exchanged when they asked me how school was that day and I just mumbled fine with my mouth full, glancing wistfully over at Scarlett's, where I was sure she was eating alone, in front of the TV, without having to answer to anyone. There had been a time, once, when my mother would have been the first I'd tell about Macon Faulkner, and what P.E. had become to me. But now I only saw her rigid neck, the tight, thin line of her lips as she sat across from me, reminding me to do my homework, no I couldn't go to Scarlett's it was a school night, don't forget to do the dishes and take the trash out. All she'd said to me for years. Only now they all seemed loaded with something else, something that fell between us on the table, blocking any further conversation.

Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se în-dreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii prielnice de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un om singur pe drumul vieţii? Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se scoboară la un nivel mai inferior. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care, micşorându-se la alţii, creşte la mine, pentru ca variindu-le intensitatea să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile, bolile şi nefericirile altora le-am absorbit în mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele decât sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul, dacă nu o mare renunţare dintr-o mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa?