Pe Love Quotes

Când nu ştii ce simţi, când nu ştii de ce eşti agitat, nervos, cu capu-n nori şi cu gândurile vraişte, nu da vina pe tine - recunoaşte că ţi-e dor şi uită-te spre fiinţa care te-a răvăşit. Du-te până la ea şi vei da.. de tine, întreg.

- Ce aştepţi de la mine? - Pe tine!

You know, most men would get discouraged by now. Fortunately for you, I am not most men!

- Nu se poate să nu te mai văd, Diana. - De ce? am întrebat, curioasă și ironică. - Nu știu... ești altfel. N-aș putea să-ți spun cum ești. Nu m-aș pricepe. Îmi placi cum nu mi-a mai plăcut nimeni. Ești singura fată lângă care nu mă plictisesc. Poate că te iubesc... nu știu. N-am mai iubit niciodată. Și nu vreau să folosesc cuvinte pe care nu le înțeleg. Am avut câteva întâlniri cu fete... Aș fi vrut să întâlnesc o femeie. Înțelegi? Tu ești și femeie, și fată, și fetiță... și copil...

Dragostea e luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins.

Nu exista pe lume leac care sa tamaduiasca ceea ce nu tamaduieste fericirea/ There is no cure in this world which heals what happiness does not heal.

Shaq pe hai yaqeen unko, Yaqeen pe hai shaq Mujhy..... .....Kis ka jhoot jhoot hai, Kis ke sach main sach nahi, Hai ke hai nahi, Bas yehi sawaal hai, Aur sawaal ka jawaab bhi, Sawaal hai..... .....Dil ki gar sunoon to hai, Dimaag ki to hai nahi, Jaan loon ke jaan doon, Main rahoon ke main nahi!!

Where are you, my little object of art? I am here to collect you.

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Un cuplu care durează este, în mod paradoxal, un cuplu care acceptă că este muritor, și se trăiește pe sine ca fiind releul unei aventuri care-l depășește. Puterea cuplului amoros stă în aceea că este imperfect și maleabil, protejat chiar de ceea ce-l face vulnerabil. Fiind imperfect, el poate fi reformat la nesfârșit. El rămâne, în ceea ce are esențial, o promisiune aruncată peste abisul îndoielii, un pariu pe longevitate, un act de încredere în puterile fecunde ale timpului.

When I was a junior, my school introduced badminton, which was clearly a P.E. department ploy to get me away from the wrestling room, and it worked, since the first time I played badminton was like the first time I tasted sushi or heard the Beatles or read Wordsworth. This was a sport? This counted for gym requirements?

Se pare că fiece individ în parte înțelege iubirea drept ceva care-l privește în modul cel mai personal, ca pe o chestiune de cea mai mare însemnătate pentru existența sa, astfel încât nici măcar astrofizicianului, atunci când i s-au aprins călcâiele, nu-i mai pasă câtuși de puțin de originea universului - darămite de vremea de-afară.

De câte ori auzea de o femeie care și-a lăsat bărbatul pentru altul, mama-ntreba: <> Problema pentru mine n-ar fi să mă despart de cineva. De când m-am desparțit de tine, consider bărbații posibili din viața mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanță. O excursie, o vacanță pot fi frumoase, de neuitat, dar nu sunt un stâlp pe care să-ți sprijini existența.

nebunia cauzată de dragoste mi se părea mai periculoasă decât oricare alta. Nu știi niciodată culmile către care ești ridicat, extremele la care ești supus... Nu mai ești stăpân nici măcar pe propriile forțe.

Cum să fac să nu o iau în brațe când o văd trecând prin univers? îmi fac o listă: de pus mereu în buzunar un trotuar de rezervă, când o văd că se apropie de mine scot trotuarul și trec pe partea cealaltă mă prefac neatent, întorc capul spre zid mă zidesc în el trec prin zid sau: mă întorc brusc și o iau la fugă înapoi, toată lumea va înțelege, (am uitat ceva esențial, undeva, cu zece douăzeci treizeci de ani în urmă, fug înapoi spre copilărie) sau, și mai bine, când o văd că se apropie de mine îmi ridic brațele, le transform în aripi, descopăr brusc că sunt capabil să zbor, la revedere, Domnișoară nu mai sunt obligat să mor dacă nu vă iau în brațe sau, și mai bine, nu mă mai nasc, nu mai scriu nimic nici măcar acest poem nu mai există nu, nu pot să-i fac asta, ea trăiește cu un poem pe zi mai bine mă prefac în poem se va parfuma cu mine, se va lipi de mine la micul dejun mă va citi poate de mai multe ori…

— Mă tem că am să plâng. — De ce? — Fiindcă îmi spui un lucru care era un secret al meu. Un lucru pe care am sperat totdeauna, cu puțină teamă, că-l va înțelege cineva, că mi-l va spune.

Numai moartea e o forță la fel de absolută, dar în lupta de veacuri dintre aceste două puteri, dragostea este cea care ia moartea de gât, îi pune genunchiul în piept, o bate ziua și noaptea, o învinge în fiecare primăvară, o urmărește pas cu pas și-n fiecare groapă pe care aceasta o sapă, dragostea aruncă sămânța unei vieți noi.

Iubirea și moartea sunt vecine. Au unul și același chip. Nu ai cum să li te împotrivești. Două persoane se întâlnesc. Se-ndrăgostesc fulgerător. Se iubesc. Se iubesc și se doresc și, într-o zi, dragostea dispare tot atât de brusc pe cum a apărut. Sau poate că, de la bun început, dragostea este imposibilă, dar și inevitabilă.

In genere, femeia nu-si insala barbatul si nu-l tradeaza, daca el singur nu-i acela care sa-i strice sau sa-i calce inima singur in picioare, daca nu o dezgusta ori n-o respinge prin micimea lui, prin egoismul lui, prin ingustimea vederilor. Deci, trebuie sa iubesti. Ca ea sa nu se simta numai femela ta, ci faptura cea mai scumpa pentru tine, copilul tau, prietenul tau; poart-o la san, ca sa-i fie cald si atunci poti fi sigur de ea, atunci, cu fiecare an care trece, se va lipi tot mai mult de tine, pana cand o sa va lipiti de tot, ca gemenii siamezi. Daca nu-i dai toate astea, o strici, o dezgusti prin nimicnicia ta si se indeparteaza. Te va parasi de indata ce maini mai nobile se vor intinde spre ea, caci trebuie s-o faca, are nevoie de caldura si de consideratie ca de aerul pe care-l respira.

- Dar poți iubi tu doi oameni deodată ? - E numai unul, Marisa. Mereu doar unul. Se plimbă singur prin lume și ți se oprește în prag, te uiți la el, el la tine, e numai unul - unul a fost și unul rămâne. Îi ceri să intre, să treacă pragul, dar el n-o face și tu știi că te iubește, și tu-l iubești pe acel om. E numai unul. Același, mereu.

Erau singuri - se credeau singuri - în casa mare și adormită. Nici o mărturisire, nici o sărutare, tăcere... Apoi, discuții înfierbântate și pasionate, în care vorbeau despre țările lor, despre familiile lor, despre muzică, despre cărți... Fericirea stranie pe care o simțeau... Graba de a descoperi fiecare inima celuilalt, o grabă de iubit care este deja o formă de dăruire, prima, dăruirea sufletului înainte de cea a trupului. <> Dar până atunci nici o vorbă de iubire. La ce bun? Sunt inutile când vocea răgușește, când gurile tremură, când se lasă tăcerile lungi...

Răbdarea nu înseamnă să înduri smerit, ci să ai vederea îndeajuns de ascuţită ca să te încrezi în dezlegarea din urmă a unei întâmplări. Ce înseamnă răbdarea? Înseamnă să te uiţi la ghimpe şi să vezi trandafirul, să priveşti noaptea şi să vezi revărsatul de ziuă. Nerăbdarea înseamnă să ai vederea atât de slabă, încât să nu fii în stare să zăreşti dezlegarea. Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu nu-şi pierd niciodată răbdarea fiindcă ştiu că e nevoie de timp pentru ca secera să se preschimbe în lună plină".

... daca iubirea a pus stapanire pe om, atunci el o transpune in tot: in munca, in viata, in relatiile cu alti oameni, intr-o carte, transmitand in toate o asemenea energie si bucurie, ca ea devine atat motorul unui singur om, cat si al intregii lumi care-l inconjoara.

Poți fi stăpân pe ceea ce gândești, dar niciodată pe ceea ce simți.

Nu există oameni răi pe lume, există doar oameni nefericiți.

Îmi amintesc de mama în fiecare zi, așa cum i-am promis pe malul Oceanului. Încerc sa nu mint. Ochii mamei erau o greșeală Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase Ochii mamei plângeau înauntru Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte Ochii mamei erau poveștile mele nespuse Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii Ochii mamei erau muguri în așteptare

Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor. Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.

Asa-zisa „psihologie pentru mase” bate intr-una moneda pe „asumarea responsabilitatii”, dar nu sunt decat vorbe goale: este extraordinar de greu, ba chiar terifiant, sa accepti ideea ca tu si numai tu esti acela care iti construiesti viata, felul in care o traiesti. Ca urmare, problema in psihoterapie consta intotdeauna in a sti cum sa treci de la o apreciere in plan intelectual, care se dovedeste ineficace, a unui adevar despre tine insuti la un mod saul altul de a-l simti in plan emotional. Abia din clipa in care terapia mobilizeaza emotii profunde, incepe sa devina o forta redutabila in favoarea schimbarii.

Curajul de a nu fi înfrânt de anxietate, de a nu-i răni pe alții din frustrare, de-a nu se înfuria prea mult pe lume pentru rănile vizibile pe care le provoacă, de-a nu înnebuni și de-a reuși cumva să treacă, mai bine sau mai rău, prin greutățile căsniciei - acesta e adevăratul curaj, acesta e eroismul care nu poate fi comparat cu nimic.

Strălucirea mi-e bolnavă şi Universul a încremenit. Te-am scris aici... Să rămână întipărit Pe veci Numele tău.

Prima nuntă. Primul vis împlinit. Iar ea, mireasa, parcă plutea pe-un nor, fiind toată numai zâmbete. Era, cu-adevărat, cea mai frumoasă zi din viaţa ei!

– Nu te-oi speria cu Hugo, continuă rusul. Probabil c-o moarte din partea lui ți-ar părea mai comodă decât propria ta piele.

Singurii oameni care încă ni se par normal sunt cei pe care nu-i cunoaștem îndeajuns. Cel mai bun leac pentru iubire e să apucăm să-i cunoaștem mai bine.

Un prim fulg de zăpadă se topi pe obrazul Anei. Şi apoi altul şi altul. Acum ştiau ce aşteptaseră.

O femeie îndrăgostită vrea să știe ce conține inima unui bărbat și dacă imaginea ei este gravată pe pereții acesteia.

de cine m-am îndrăgostit eu, de fapt? M-am îndrăgostit de ideea de a te avea și de imposibilitatea ei? Sau poate m-am îndrăgostit de inabordabilitatea ta, de faptul că atenția ta este scumpă, de faptul că ești selectiv cu persoanele din jurul tău, iar egoismul meu vrea să fie hrănit prin a fi selectată de cel mai selectiv om pe care îl cunosc? Să fiu eu cea care îi ia mințile celui mai rănit, inabordabil și imposibil de avut individ. Sau poate m-am îndrăgostit de faptul că mă faci să sufăr, că mă controlezi, iar inconștient poate asta caut. Sau poate că m-am îndrăgostit de tine. Pentru ceea ce ești tu. [...] Nu știu de ce m-am îndrăgostit, Încă nu pot să îmi dau seama. [...] Dacă m-am îndrăgostit de niște idei sau de tine; asta nu știu.

Poate că asta e iubirea, de fapt, liniştea pe care ţi-o dă cel de lângă tine, siguranţa şi umărul oferit la nevoie. Dorinţa ta de a-l face fericit, de a-i vedea surâsul în fiecare moment.

Poveste sentimentală Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stăteam la o margine-a orei, tu – la cealaltă, ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau între noi, înainte şi înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-nfigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinată de căderea vreunui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape văzut, structura materiei, de la-nceput.

Sunt ființe care au geniul singurărății, nu se pricep să rețină pe nimeni lângă ele.. Și apoi se vorbește mereu despre diferența de vârstă. Înfățișarea nu contează. Ridurile apar în suflet.

Rea­sons Why I Loved Be­ing With Jen I love what a good friend you are. You’re re­ally en­gaged with the lives of the peo­ple you love. You or­ga­nize lovely ex­pe­ri­ences for them. You make an ef­fort with them, you’re pa­tient with them, even when they’re side­tracked by their chil­dren and can’t pri­or­i­tize you in the way you pri­or­i­tize them. You’ve got a gen­er­ous heart and it ex­tends to peo­ple you’ve never even met, whereas I think that ev­ery­one is out to get me. I used to say you were naive, but re­ally I was jeal­ous that you al­ways thought the best of peo­ple. You are a bit too anx­ious about be­ing seen to be a good per­son and you def­i­nitely go a bit over­board with your left-wing pol­i­tics to prove a point to ev­ery­one. But I know you re­ally do care. I know you’d sign pe­ti­tions and help peo­ple in need and vol­un­teer at the home­less shel­ter at Christ­mas even if no one knew about it. And that’s more than can be said for a lot of us. I love how quickly you read books and how ab­sorbed you get in a good story. I love watch­ing you lie on the sofa read­ing one from cover-to-cover. It’s like I’m in the room with you but you’re in a whole other gal­axy. I love that you’re al­ways try­ing to im­prove your­self. Whether it’s running marathons or set­ting your­self chal­lenges on an app to learn French or the fact you go to ther­apy ev­ery week. You work hard to be­come a bet­ter ver­sion of your­self. I think I prob­a­bly didn’t make my ad­mi­ra­tion for this known and in­stead it came off as ir­ri­ta­tion, which I don’t re­ally feel at all. I love how ded­i­cated you are to your fam­ily, even when they’re an­noy­ing you. Your loy­alty to them wound me up some­times, but it’s only be­cause I wish I came from a big fam­ily. I love that you al­ways know what to say in con­ver­sa­tion. You ask the right ques­tions and you know ex­actly when to talk and when to lis­ten. Ev­ery­one loves talk­ing to you be­cause you make ev­ery­one feel im­por­tant. I love your style. I know you think I prob­a­bly never no­ticed what you were wear­ing or how you did your hair, but I loved see­ing how you get ready, sit­ting in front of the full-length mir­ror in our bed­room while you did your make-up, even though there was a mir­ror on the dress­ing ta­ble. I love that you’re mad enough to swim in the English sea in No­vem­ber and that you’d pick up spi­ders in the bath with your bare hands. You’re brave in a way that I’m not. I love how free you are. You’re a very free per­son, and I never gave you the sat­is­fac­tion of say­ing it, which I should have done. No one knows it about you be­cause of your bor­ing, high-pres­sure job and your stuffy up­bring­ing, but I know what an ad­ven­turer you are un­der­neath all that. I love that you got drunk at Jack­son’s chris­ten­ing and you al­ways wanted to have one more drink at the pub and you never com­plained about get­ting up early to go to work with a hang­over. Other than Avi, you are the per­son I’ve had the most fun with in my life. And even though I gave you a hard time for al­ways try­ing to for al­ways try­ing to im­press your dad, I ac­tu­ally found it very adorable be­cause it made me see the child in you and the teenager in you, and if I could time-travel to any­where in his­tory, I swear, Jen, the only place I’d want to go is to the house where you grew up and hug you and tell you how beau­ti­ful and clever and funny you are. That you are spec­tac­u­lar even with­out all your sports trophies and mu­sic cer­tifi­cates and in­cred­i­ble grades and Ox­ford ac­cep­tance. I’m sorry that I loved you so much more than I liked my­self, that must have been a lot to carry. I’m sorry I didn’t take care of you the way you took care of me. And I’m sorry I didn’t take care of my­self, ei­ther. I need to work on it. I’m pleased that our break-up taught me that. I’m sorry I went so mental. I love you. I always will. I'm glad we met.

În clipa aceea nu-i era rușine că-l iubea, pentru că dorința ei era moartă și simțea pentru el numai milă și o tandrețe profundă, aproape maternă. Se strădui să zâmbească. -Ca mame chinezoaică care își trimite fiul la război recomandându-i prudență (pentru că războiul nu este lipsit de pericole), vă rog, în amintirea mea, să vă menajați pe cât posibil viața. -Înseamnă mult pentru dumneata? întreabă el neliniștit. -Da. Înseamnă mult pentru mine.

Înainte de a dormi, ea își împreuna mînile și, pe cînd stelele albe sunau în aeriane coarde rugăciunea universului, buzele ei murmura zîmbind, apoi capul ei palid de suflarea îndulcită a nopții cădea pe perine. Cine ar fi văzut-o astfel! Nimene —

Use door se hi dekhta raha bas yuhi waqt katta raha Na jaane kyu nigahe thami rahi bas uske chahre pe hi thami rahi Kabhi Chand samajhkar to kabhi chandani Hum use dekhte rahe tarjeeb se par kabhi socha na tha ki unka kabhi didar hoga itne kareeb se

- Trecutul e un vârtej de apă. Dacă îl lași să pună stăpânire pe clipa de-acum, o să te tragă în adâncuri, a zis Shams de parcă mi-ar fi citit gândurile. Timpul e doar o nălucă. Ce trebuie să faci e să trăiești în clipa asta. Nimic altceva nu are însemnătate.

Am început să-i dezgolesc, încet și fin, un umăr, sărutându-l afectuos. Îmbătat cu parfumul ei dulce de vanilie, am coborât cu gura peste brațul acoperit de mâneca largă a rochiei; i-am suflecat-o și... tresăltă. Se simțea stânjenită și nu înțelegeam de ce, pentru că o vedeam perfectă. Am aprins niște lumânări și am închis lumina, pentru a-i oferi un confort. Am dezgolit-o domol. Îmi plăcea s-o ating tandru, cu buricul degetelor, să simtă că e cea mai prețioasă ființă de pe pământ. Totuși, când ochii mei s-au obișnuit cu lumina discretă a lumânărilor, am observat tăieturi pe brațele sale. Erau atât de multe, încât acopereau fiecare centimetru de piele. Aici nu era vorba despre un accident, ci despre o muncă realizată cu atenție și cu premeditare. M-a cuprins un profund sentiment de compasiune, ce mi-a inhibat dorința sexuală. Am întrebat-o cine îi făcuse asta și tăcu. Ridică din umeri, fără să-i coboare - poate în semn de alint amestecat cu teamă – apoi mi-a mângâiat obrazul. Continua să mă seducă, am închis ochii și, dezmierdându-i brațele, simțeam crestăturile cicatrizate, paradoxal, ca pe niște canini ieșiți de sub piele, gata-gata să muște din gingășia gesturilor mele. Ca un orb, urmăream cu degetele fine harta durerii, marcată pe pielea sa. Drumul spre sufletul ei era anevoios.

Avem o anume senzaţie că aparţinem acelui bărbat - partener de dans - care ne lasă să executăm paşii pe care-i ştim deja. Cu el şi nu cu altul, hotărâm să stabilim relaţia pe care s-o facem să meargă. Nu există o substanţă chimică mai atrăgătoare decât sentimentul de tainică familiaritate apărut când se întâlnesc un bărbat şi o femeie ale căror modele de comportament se îmbină perfect ca piesele dintr-un joc de puzzle. (...) cu cât a fost mai mare durerea în copilărie, cu atât e mai puternic impulsul de a o reconstitui şi stăpâni la maturitate.

— Dar nu e treaba lui, ripostează el, disperat. E treaba mea. — Tocmai asta e, Jude. Că e treaba lui. Asta înseamnă să fii într-o relaţie – nu pricepi încă? Nu pricepi că nu poţi să faci pur şi simplu ce vrei tu? Nu pricepi că, atunci când te răneşti pe tine, îl răneşti şi pe el?

,,Acum el e un simplu idol așezat în fața ta. Asta face dragostea când iese din trup și se așează pe rafturile cele mai înalte. Știi că nimic din ce te înconjoară nu va rămâne, trupurile vor fi praf și oase ca ale animalelor pe care le găsești pe câmpie, albe, curățate de ploaie. Ce s-a ales de cadavrul mamei tale după toți anii ăștia? De abia îți mai aduci aminte de bunicii tăi, dar nu mai știi nimic mai departe de ei, despre trupurile care au lucrat în albia secolelor pentru a ajunge la al tău. Ești totul pentru tine însuți, dar nu ești nimic pentru viață".

N-are nici un fel de sens ca asasinul să supraviețuiască victimei. Ei sunt și vor rămâne părtași la o taina care-i leagă și-i va lega pe vecie, așa cum două ființe nu o fac decât într-o altă împrejurare unică și asemănătoare, una supunându-se, cealaltă acționând. Destinele lor sunt de nedespărțit.

Totul se schimbase deodata - puteam sa ating orice din ceea ce inainte era inaccesibil, strain. Tocmai fusese strain, dar acum era al meu, ca si cum trupul meu se marise, se contopise cu al tau. Si acum ma simteam pe mine numai prin intermediul tau. Pielea mea exista numai acolo unde tu o atingeai.

Dragostea are nevoie de cuvinte. Te poţi bizui şi pe sentimentul fără vorbe, însă numai pentru scurt timp. Iubirea fără cuvinte nu supravieţuieşte la infinit, nici iubirea numai din cuvinte. Dragostea e o fiară flămândă. Trăieşte din atingeri, declaraţii repetate, din ochiul care vede în ochiul altuia.

I-ar fi plăcut să aibă pe cineva în viața ei, dar se îndoia că asta exista în viitorul ei. Poate era de neiubit. Poate faptul că-şi petrecuse atât de mulți ani singură o deformase într-un mod fundamental și acesta era motivul pentru care părea să fie incapabilă de a crea o adevărată legătură romantică.

Ce înseamnă a iubi pe cineva? A-l desprinde întotdeauna dintr-o masă, a-l extrage dintr-un grup, chiar și restrâns, din care face parte fie și doar prin intermediul familiei sau prin altceva; și apoi a căuta să afli care sunt propriile lui haite, mulțimile pe care le conține în el însuși și care sunt, poate, de o cu totul altă natură. A le uni cu ale tale, a le face să pătrundă în ale tale și a pătrunde tu însuți în ale lui. Celeste nunți, mulțimi de mulțimi. Nu există iubire care să nu fie un exercițiu de depersonalizare pe un corp fără organe ce se cere creat; și doar în punctul cel mai înalt al acestei depersonalizări poate cineva să fie numit, își primește numele sau prenumele, își dobândește discernabilitatea cea mai intensă prin surprinderea instantanee a multiplilor care îi aparțin și cărora le aparține. ... sfârșitul iubirii îl restituie indiscernabilului. (Gilles Deleuze et Félix Guattari)

Îmi amintesc de nenumărate relații de prietenie și legături profesionale care s-au încheiat sau au expirat deoarece de grija și atenția celorlalți (prieteni sau colegi) beneficiam doar atâta vreme cât îmi asumam rolul de băiat cuminte. Imediat ce deveneam puțin mai autentic, toate aceste privilegii se evaporau, fiind acuzat de lipsă de loialitate și nesimțire. Asemenea relații nu au cum să supraviețuiască alături de omul care vrea să-și cultive autenticitatea și curajul, deoarece sunt construite doar pe falsitate și se bazează pe piloanele firave ale dăruirii condiționate. Te apreciez și valorizez pentru că am nevoie de tine, iar dacă nu-mi mai îndeplinești nevoile secrete ești rău, viclean și nerecunoscător. Mi-a fost tare greu să scriu povestea de final a acestor relații, însă am ajuns la concluzia că nu am altă soluție: renunț la mine sau la celălalt. Dar, din fericire, pe atunci deja știam ca sunt cea mai importantă persoană din viața mea.

Dacă aş fi ştiut că moare dacă nu sunt sau nu devin iubita lui m-aş fi prăbuşit de uimire şi în faţa unei forţe atât de puternice aş fi fost o nebună de nu l-aş fi înţeles sau de n-aş fi încercat să-l iubesc, eu fiind suprema şi singura fiinţă pentru el în lume - dar aşa când ştiam că din cinci în cinci minute mă schimbă cu alta, din joacă sau încercând să nu fie totul joacă, mă simţeam umilită: adică eu puteam fi schimbată cu oricine, eu nu eram o fiinţă unică şi dumnezeiască pe pământ, eram oricine, ca o cârpă, ca o gheată, ca o mie de cârpe, ca un milion de ghete, fără importanţă, bună de pipăit pe şolduri - groaznic ce sentiment!

Îmi era rușine de hrana mea posomorâtă față de căutarea orgiacă a Rebeccăi și-mi treceam sub tăcere plăcerea atât de repede săturată pentru că era momentul separării trupurilor, al singurătății regăsite. Disprețuiam acele flori albe pe care i le expediam în pântece, buchet mizerabil care, oferindu-mi plăcerea, mă priva de obiectul ei.

Atunci când ne deschidem și ne dăm șansa să creștem, înfăptuim un act sacru, dătător de viață. Cred că avem cu toții dreptul să ne afirmăm sinele și să ne deschidem sufletul, celebrând miracolul propriei existențe. Nu cred că rostul nostru pe pământ este să fim mereu bolnavi, obosiți și triști. Nu cred că ne e menit să îmbătrânim de tineri.

Îl implora întruna pe Dumnezeu:“Te rog, te rog, deschide-mi inima”. Asta era tot ce-şi dorea: o inima deschisa.(…)După câteva luni de rugă continuă pentru o inimă deschisă, ce credeţi că a primit Richard? (…)o operaţie de urgenţă pe cord deschis. Pieptul i-a fost tăiat în două, coastele i-au fost depărtate unele de altele şi au lăsat lumina să-i intre în inimă la propriu(…).

Dincolo de iubiţi, sunt prietenii. Ce m-aş fi făcut eu fără fetele mele? Ce-aş fi făcut, dacă n-ar fi fost lângă mine în toate clipele de deprimare şi deznădejde prin care am trecut? Prietenii sunt lângă tine mereu, cred că aceasta e cea mai pură şi adevărată formă de iubire posibilă. Ei sunt lângă tine necondiţionat şi au mereu de oferit o îmbrăţişare caldă şi un umăr pe care să plângi.

Se plamadise cu incetul, intre ei, alaturi de limbajul ratiunii, si un limbaj al sufletului si al semnelor, la fel cum intre doua asezari omenesti se poate dura un drum larg, pe care trec carutele si calaretii, insa alaturi de el mai apar numeroase alte fagasuri laturalnice, de joaca sau de taina; drumeaguri ale copiilor, poteci pentru indragostiti, poteci abia luate in seama ale cainilor si pisicilor.

Mai întâi cunoști pe cineva - cineva care e cu totul diferit de cei din jurul tău. Cineva care vede totul într-o altă lumină și te silește să te schimbi, să-ți modifici unghiul de vedere, să observi din nou totul, dinăuntru și din afară. Crezi că poți păstra o distanță sigură față de el. Crezi că poți să-ți croiești drum prin această furtună minunată până când îți dai seama, mult prea brusc, că ești împins sub cerul liber și că de fapt nu poți controla nimic.

She was the first close friend who I felt like I’d re­ally cho­sen. We weren’t in each other’s lives be­cause of any obli­ga­tion to the past or con­ve­nience of the present. We had no shared his­tory and we had no rea­son to spend all our time to­ gether. But we did. Our friend­ship in­ten­si­fied as all our friends had chil­dren – she, like me, was un­con­vinced about hav­ing kids. And she, like me, found her­self in a re­la­tion­ship in her early thir­ties where they weren’t specif­i­cally work­ing to­wards start­ing a fam­ily. By the time I was thirty-four, Sarah was my only good friend who hadn’t had a baby. Ev­ery time there was an­other preg­nancy an­nounce­ment from a friend, I’d just text the words ‘And an­other one!’ and she’d know what I meant. She be­came the per­son I spent most of my free time with other than Andy, be­cause she was the only friend who had any free time. She could meet me for a drink with­out plan­ning it a month in ad­vance. Our friend­ship made me feel lib­er­ated as well as safe. I looked at her life choices with no sym­pa­thy or con­cern for her. If I could ad­mire her de­ci­sion to re­main child-free, I felt en­cour­aged to ad­mire my own. She made me feel nor­mal. As long as I had our friend­ship, I wasn’t alone and I had rea­son to be­lieve I was on the right track. We ar­ranged to meet for din­ner in Soho af­ter work on a Fri­day. The waiter took our drinks or­der and I asked for our usual – two Dirty Vodka Mar­ti­nis. ‘Er, not for me,’ she said. ‘A sparkling wa­ter, thank you.’ I was ready to make a joke about her un­char­ac­ter­is­tic ab­sti­nence, which she sensed, so as soon as the waiter left she said: ‘I’m preg­nant.’ I didn’t know what to say. I can’t imag­ine the ex­pres­sion on my face was par­tic­u­larly en­thu­si­as­tic, but I couldn’t help it – I was shocked and felt an un­war­ranted but in­tense sense of be­trayal. In a de­layed re­ac­tion, I stood up and went to her side of the ta­ble to hug her, un­able to find words of con­grat­u­la­tions. I asked what had made her change her mind and she spoke in va­garies about it ‘just be­ing the right time’ and wouldn’t elab­o­rate any fur­ther and give me an an­swer. And I needed an an­swer. I needed an an­swer more than any­thing that night. I needed to know whether she’d had a re­al­iza­tion that I hadn’t and, if so, I wanted to know how to get it. When I woke up the next day, I re­al­ized the feel­ing I was ex­pe­ri­enc­ing was not anger or jeal­ousy or bit­ter­ness – it was grief. I had no one left. They’d all gone. Of course, they hadn’t re­ally gone, they were still my friends and I still loved them. But huge parts of them had dis­ap­peared and there was noth­ing they could do to change that. Un­less I joined them in their spa­ces, on their sched­ules, with their fam­i­lies, I would barely see them. And I started dream­ing of an­other life, one com­pletely re­moved from all of it. No more chil­dren’s birth­day par­ties, no more chris­ten­ings, no more bar­be­cues in the sub­urbs. A life I hadn’t ever se­ri­ously con­tem­plated be­fore. I started dream­ing of what it would be like to start all over again. Be­cause as long as I was here in the only Lon­don I knew – mid­dle-class Lon­don, cor­po­rate Lon­don, mid-thir­ties Lon­don, mar­ried Lon­don – I was in their world. And I knew there was a whole other world out there.

De ce fug unii de căsătorie? De ce au senzaţia că este ca o închisoare, că oamenii care se căsătoresc sunt prizonieri pe viaţă? Este, poate, unul dintre cele mai frumoase lucruri care ni se pot întampla. De ce să nu fie totul complet? De ce să nu privim căsătoria ca pe un lucru minunat ce împlineşte o relaţie, care o întregeşte. Şi individualismul? Ce e cu toată filosofia asta? Poţi să-ţi păstrezi individualitatea şi-n căsnicie, depinde doar de tine, de modul în care comunici cu celălalt.

Nu ne-am născut să iubim mai mult de cîțiva oameni. Iubirea e un eveniment intim, ciudat şi plin de contradicții, căci nu o dată se întîmplă să iubim pe cineva din dragoste pentru noi înşine, din egoism, din cupiditate, din pasiunea trupească, din voința de a-l stăpîni pe cel iubit şi de a-l supune, sau invers, dintr-un fel de voluptate de a ne supune obiectului iubirii noastre, şi în general iubirea e foarte asemănătoare urii, şi mult mai apropiată ei decît pot concepe majoritatea oamenilor.

Ce vrem noi, femeile? Dac-am şti ce vrem, ar fi foarte simplu, însă ne complicăm în fiecare clipă, cu fiecare gând. Ne enervăm pentru toate prostiile şi-i supărăm şi pe ei. Ne supărăm până şi pe noi cu toate nimicurile astea. Dacă totul merge bine, e imposibil să nu găsim noi ceva mic, mic de care să ne agăţăm, şi apoi facem o furtună într-un pahar cu apă. Vrem linişte, dar nu ne place să fim singure, vrem iubire, dar nu ne place să fim asfixiate, vrem atenţie. Dacă avem totul, precis găsim noi ceva.

Relația mă transforma. Mă făcea să urăsc persoana pe care o vedeam în oglindă, căci era opusul a ceea ce voiam să fiu, dar îmi lipsea tăria să pun punct. Mă agățam de momentele în care lui îi păsase de mine, uitasem să închid ușa trecutului și prin ea vedeam lucruri a căror umbră nici măcar nu o mai zăream în prezent. Aparent, speranța e o lamă cu două tăișuri, pe care ești nevoit să o cuprinzi între degete, legat la ochi fiind. Iar eu preferam să strâng mai bine fașa în loc să încerc să privesc prin ea.

Rămase câteva minute pe pod, privind o barcă ce se îndepărta încet. Un cuplu se lăsa purtat de apă. Erau un el şi o ea foarte fericiţi, pierduţi unul în privirea celuilalt. Cum de au cuplurile această lumină, parcă radiază ca un corp ceresc. Iubirea… numai iubirea are această putere! Şi totuşi, iubirea era foarte departe de ea. Erau momente, ca acesta, când şi-ar fi dorit să iubească, să fie iubită, când avea nevoie de cineva care s-o ţină în braţe sau alături de care să se trezească dimineaţa. Amintirile însă reveneau şi o întorceau din drum.

Te aștept aici jos în vreme ce albastra răbdare a valurilor scrie cu gesturi de algă numele tău pe plajă iar pe mine mă fixează, nemișcat, un chip de acuarelă, de undeva dintr-un geam de la etajul al doilea, atât de real încât fără îndoială că niciodată n-a existat un chip mai uimit, poate doar cel al uimirii mele când bat la ușa casei unde trăiesc și nimeni nu-mi răspunde sau nu vine să mă cuprindă pe după umeri ca o vestă împrumutată, te aștept cu licărirea țigării aprinse între buze ca să mă poți recunoaște-n întunecimea orei două din după-amiaza prea orbitoare, te-aștept smucit de o febră pe care nu o am și cu părul vâlvoi într-un vânt care nu există, iar câinele începe să se îndepărteze dezamăgit cum se îndepărtează toate de corpul meu, chiar și umbra încolăcită de rușine în jurul pantofilor mei, iar atunci când umbrele încep să se rușineze de noi e mai bine să nu insistăm, mai bine să ne închidem în baie ca să privim lung în oglindă chipul pe care nu-l mai avem, pe care niciodată nu-l vom mai avea, te aștept tremurând așa cum în ploaie numai un îndrăgostit dintre cei mai urâți, ținând în mână un buchet de crizanteme tomnatice, își așteaptă iubita la fel de urâtă care l-a și uitat, dar care a rămas cu nasul lipit de perdele privind cum trece încet duminica, te aștept, dragă fată, iar în acea clipă acostează lângă trotuar o mașină și de pe bancheta din spate, singur, surâsul tău mă descoperă iar eu vin în întâmpinarea ta, temător, tremurând din genunchi, ca să mergem apoi să-ți explic cum e cu girafele de la Grădina zoologică fără să mai iau în seamă că mă asurzește gălăgia din megafoane, la fel de zgomotoasă cât e tăcerea iubirii ce ți-o port.

Ultimul lucru pe care ar trebui să-l facem acum, mi-am spus, ar fi să ne angajăm într-o serie de explicații și ascultări pline de răbdare. Se făcea prea mult caz de psihologia pop și se așteptau prea multe de la mărturisirea fățișă a problemelor. Conflictele, ca și organismele vii, au o durată de viață proprie. Era important să știi când să le lași să moară. Folosite într-un moment nepotrivit, cuvintele puteau acționa ca tot atâtea șocuri electrice. Creatura putea reveni la viață într-o formă patogenă, regenerată febril de o formulare nouă și interesantă sau de cine știe ce ‘perspectivă proaspătă’ – și mai morbidă – asupra lucrurilor.

De fapt, nu exista alt sport pe care să-l urmăresc cu mai multă plăcere, cu mai multă bucurie ca o întrecere mişto de cros. Adoram să văd feţele chinuite, contorsionate ale alergătorilor când intrau pe culoarul delimitat de steguleţe, năpustindu-se cu ultimele forţe spre linia de sosire; mă interesau în special cei care soseau cam după primii cincizeci, alergând mai abitir decât ceilalţi şi luptându-se drăceşte pentru locul o sută treisprezece. Mă uitam la ei cum se împleticeau pe culoarul cu steguleţe, ducându-şi mâinile la beregată, ţinându-se să nu vomite, biciuind aerul cu braţele pentru a se prăbuşi într-un final pe iarbă, şi-mi dădeam seama că asistam la spectacolul inutilităţii umane.

Când ne uităm la cineva (la un înger) din postura unei iubiri neîmpărtăşite şi ne imaginăm plăcerea de a fi în paradis alături de acea persoană, suntem tentaţi să trecem cu vederea un pericol important: cât de curând atracţia pe care o simţim ar păli dacă îngerul ar începe să răspundă iubirii noastre. Ne îndrăgostim pentru că tânjim să evadăm din noi înşine alături de cineva pe cât de frumos, inteligent şi spiritual pe atât suntem noi de urâţi, proşti şi plaţi. Dar dacă această făptură perfectă într-o zi ar decide să ne iubească la rândul său? Am fi întrucâtva şocaţi – cum să fie atât de minunată pe cât credeam, dacă are prostul gust de a agrea pe cineva ca mine? Dacă pentru a iubi trebuie să credem că fiinţa iubită ne e într-un fel superioară, nu apare un paradox crud atunci când ne împărtăşeşte dragostea? Ajungem să ne întrebăm: Dacă este atât de minunat /ă, cum se face că iubeşte pe cineva ca mine?

Când încearcă să îi facă pe plac bărbatului, femeia are inițiative - doar ea, de fapt: ea sună, dă mesaje, dă like-uri pe Facebook sau îi trimite lui articole interesante, face invitații concrete la film, la concerte. L-a plăcut, a pus ochii pe el și începe curtarea. (Însă peste ani, tot ea va regreta că n-a fost și ea curtată. Că a trebuit să cucerească ea bărbatul.) El o iubește, însă ea nu se simte ca și cum ar fi iubită de un bărbat. Cât a fost ea femeie, și cât a fost el bărbat? ... Unii bărbați pot răspunde pozitiv curtării, însă, ca un bărbat să construiască o relație sănătoasă cu o femeie, trebuie să aibă și el o cotribuție la relație: să inițieze, să curteze, să simtă că ceea ce oferă este de valoare și femeia se simte bine alături de el. ... Iubirea înseamnă întotdeauna reciprocitate. Sunt relații în care ne maturizăm și noi, femeile, și bărbații. Nu cred în iubirile neîmpărtășite. El nu e sigur, nu e hotărât că vrea să fiți împreună? Crede-l pe cuvânt, nu te mai amăgi!

Aruncând doar o scurtă privire conștientă asupra trecutului, acum pot să văd și să recunosc cum adesea îmi acuzam partenerele pentru lipsa de implicare și disponibilitate, dar, pe bune vorbind, eu îmi alegeam din start femei indisponibile, aflate la distanță sau blocate în alte relații. Ani la rând am repetat acest tipar care îmi reducea anxietatea de intimitate și care mă făcea să cred că eu îmi doresc o relație, dar nu-mi iese. Adevărul este că îmi era atât de teamă să nu repet tiparul de relaționare al părinților mei și al multor alți adulți din copilăria mea, încât eram panicat la gândul unui trai în doi, de rutina pe care o implică o viață de familie. Iar la sfârșitul zilei, tot eu, sau mai bine zis egoul meu, era cel care se plângea că este singur, că nu merit să fiu singur. Până când, într-o după-amiază de duminică, în care, sedus și prins în pânza autovictimizării și a lipsei de recunoaștere, am avut un moment de luciditate în care mi-am auzit vocea din interior care-mi spunea: "Ești singur pentru că așa vrei, este alegerea ta".

Uneori, copiii se pot simți respnsabili față de așteptările părinților chiar și atunci când aceștia nu le cer , în mod explicit și clar, ceva anume. Atunci când adulții semnificativi sunt deprimați o perioadă mai lungă de timp, dependenți de diferite substanțe sau nu sunt cu adevărat prezenți, din diferite motive, copiii pot interpreta acest gen de situații ca pe o nevoie a adultului de ajutor, și, mânați de loialitatea invizibilă pe care o manifestă față de cei care le-au dat viață, încep să preia din responsabilități fără să mai aștepte, în schimb, să primească iubirea părintească. Deseori am fost prins și eu în acest mecanism relațional în care, preocupați de propriile dureri psihologice, părinții îmi ofereau atenție doar atunci când deveneam o sursă de suport emoțional și ajutor practic; mai concret, atunci când adoptam comportamente care nu erau potrivite pentru vârsta mea, fenomen care în cărțile de terapia familiei este cunoscut ca parentificare. În timp, am învățat că pot să contribui la schimbarea stării emoționale a părinților mei, dar și a altor adulți din jur și că atunci sunt șanse mai mari să fie liniște în familie și poate - poate voi căpăta și eu puțină alinare emoțională. Însă cel mai dureros mesaj distorsionat pe care l-am dobândit a fost că eu pot fi acceptat doar dacă mă abțin de la a cere, dacă renunț la nevoile mele și mă străduiesc să țin cont de ale celor din jur. La maturitate, am ajuns să caut plăcerea în relații complicate, fiind atras de adulții care erau în căutarea unui colac de salvare. Și culmea sau nu, ajunsesem să mă simt bine în aceste diade unilaterale, în care mă dedicam trup și suflet pentru ca celorlalți să le fie bine. Nu este vorba doar despre conexiunile sentimentale, același obicei îl manifestam și în relațiile de prietenie și cele profesionale. Convingerea bazală fiind aceea că, dacă sunt perfect, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge să primesc și eu ceva. Trăind astfel după principiul - Nu te accepta pentru ceea ce ești, deoarece nu ești suficient, tu trebuie să fii ceea ce cred alții că ești. Iar aceasta este o variantă a dependenței de nefericire.

Consternarea pe care cunoaşterea aprofundată a iubitei ţi-o poate provoca este asemănătoare cu a compune în minte o simfonie minunată, pe care mai apoi s-o auzi cântată de o orchestră simfonică completă. Deşi suntem impresionaţi auzind atâtea din ideile noastre confirmate prin interpretare, nu putem să nu observăm lucruri mărunte care nu sunt aşa cum intenţionaserăm să fie. Nu cumva unul din violonişti este puţin disonant? Flautul nu intră cam târziu? Percuţia nu e cam tare? Oamenii pe care-i iubim la prima vedere sunt la fel de minunaţi ca simfonia compusă în minte. Le lipseşte gustul disonant în materie de pantofi sau de literatură, la fel cum simfonia neinterpretată este lipsită de viori disonante sau de flauturi care intră prea târziu. Dar imediat ce fantezia este cântată într-o sală de concert, fiinţele angelice care pluteau în conştiinţa noastră revin pe pământ şi se arată ca fiinţe materiale, încărcate de propria lor istorie mentală şi fizică (deseori incomodă) – aflăm că folosesc un anume fel de pastă de dinţi şi au un anume fel de a-şi tăia unghiile şi-l preferă pe Beethoven faţă de Bach şi creioanele faţă de stilouri.

Tristeţi Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea,  prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plâng; şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe, şi cum aleargă păsările ploii, pe acoperişuri negre şi se frâng. E-aceeaşi amintire şi-aceeaşi deznădejde veche. Aş vrea cu braţele tale de astă-vară sa mă cuprinzi; păşesc pe urmele trecutului nostru, cum aş merge după un om cunoscut,  şi totuşi, nu-ţi mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi. E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital,  şi pomii în despletiri, îşi spun mâhniri ştiute. Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal,  şi-mi simt gândurile, în pietrişul umed, căzute. Aşa : vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac,  şi să-mi citeşti durerile închise – cuiburi de păsări triste, acolo. Mâinile tale sa-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste,  şi ochii tăi, pentru copilul tristeţelor mele, odihnitor hamac,  Vântul răscoleşte cerul ca pe-o carte deschisă. Aud fâsâitul foilor pe care-s scrise atâtea poveşti dureroase. ... De departe vine prevestirea unui sfârşit apăsător,  şi eu îmi port tristeţea ca pe-un copil, prin săli de spital reci si întunecoase. 

Fiecare dragoste aşa cum se iveşte apare a fi eterică, izvorând în întregime din instinctul sexual; într-adevăr, incontestabil este vorba despre acest instinct şi vorbind doar într-un mod mult mai definit, specializat şi poate ceva mai strict, este o formă mult mai individualizată a acestui instinct. Dacă vom avea permanent în minte acest lucru vom putea considera că unul dintre cele mai importante roluri pe care îl joacă dragostea în toate fazele şi gradele ei, nu doar în drame şi nuvele, dar de asemenea şi în lumea reală, unde alături de dragostea de viaţă se arată a fi ea însăşi cea mai puternică şi cea mai activă dintre toate cauzele ei; astfel încât unii vor considera că va ocupa constant jumătate din capacităţile şi gândurile celor mai tineri membri ai umanităţii şi că este scopul final aproape al fiecăruia dintre eforturile omeneşti; că influenţează nefavorabil cele mai importante acţiuni; că perturbă frecvent până şi cele mai serioase ocupaţii; că uneori este deranjantă pentru o anumită vreme şi chiar şi pentru cele mai mari dintre spirite; că nu-i este teamă să întrerupă tranzacţiile de stat sau investigaţiile în care sunt implicaţi oamenii învăţaţi; că ştie cum să înrâurească alcătuirea scrisorilor de dragoste, manuscrisele filosofice şi pliantele ministeriale; că ştie la fel de bine cum să anticipeze acţiunile cele mai complicate şi situaţiile cele mai extreme, să dizolve cele mai importante relaţii, să rupă cele mai strânse legături; că viaţa, sănătatea, bogăţia, rangul şi fericirea sunt sacrificate de dragul ei; că face dintr-un om, care de altfel este unul onest, un perfid şi dintr-un om ce a fost până acum credincios, un trădător şi că totodată apare ca un demon ostil al cărui obiectiv este de a răsturna totul, de-a aduce confuzie şi nelinişte pretutindeni acolo unde poate ajunge; dacă toate acestea sunt luate în considerare vor fi suficiente raţiuni ca cineva să se întrebe: 'La ce bun tot acest zgomot? Toate aceste complicaţii, furtuni, suferinţe şi dorinţe? De ce ar trebui ca aceste nimicuri să joace o parte atât de importantă, să creeze atâta dezordine şi confuzie în viaţa ordonată a umanităţii?' Dar pentru investigatorul zelos spiritului adevărului răspunsul va fi relevat gradual; nu este vorba despre câteva nimicuri, este vorba despre o atitudine; importanţa dragostei consistă întru-totul în armonia dintre seriozitatea şi zelul cu care este dusă până la capăt. Scopul ultim al tuturor chestiunilor aparţinând dragostei, indiferent dacă acestea sunt de natură comică sau tragică, este în realitate mult mai important decât toate celelalte obiective ale vieţii umane şi de aceea este deservită perfect de acea seriozitate profundă de care este urmărită mereu. Ca o chestiune de fapt, dragostea nu determină nimic altceva decât -întemeierea noii generaţii-. Existenţa şi natura unor -dramatis personae- care intră în scenă atunci când noi ne-am făcut deja ieşirea, ce a fost prilejuită de câteva întîmplări frivole ale dragostei. Că fiinţarea -existentia- acestor oameni viitori, este condiţionată în general de instinctul nostru sexual, astfel încât ea este natura -essentia- acestor oameni, identic condiţionaţi de selecţia pe care individualul o face pentru satisfacţia lor, cu alte cuvinte prin dragoste şi prin urmare prin fiecare din aceste relaţii ce sunt stabilite într-un mod irevocabil. Aceasta este cheia problemei.

Dear Jon, A real Dear Jon let­ter, how per­fect is that?! Who knew you’d get dumped twice in the same amount of months. See, I’m one para­graph in and I’ve al­ready fucked this. I’m writ­ing this be­cause I can’t say any of this to you face-to-face. I’ve spent the last few months ques­tion­ing a lot of my friend­ships and won­der­ing what their pur­pose is, if not to work through big emo­tional things to­gether. But I now re­al­ize: I don’t want that. And I know you’ve all been there for me in other ways. Maybe not in the lit­eral sense, but I know you all would have done any­thing to fix me other than lis­ten­ing to me talk and al­low­ing me to be sad with­out so­lu­tions. And now I am writ­ing this let­ter rather than pick­ing up the phone and talk­ing to you be­cause, de­spite every thing I know, I just don’t want to, and I don’t think you want me to ei­ther. I lost my mind when Jen broke up with me. I’m pretty sure it’s been the sub­ject of a few of your What­sApp con­ver­sa­tions and more power to you, be­cause I would need to vent about me if I’d been friends with me for the last six months. I don’t want it to have been in vain, and I wanted to tell you what I’ve learnt. If you do a high-fat, high-pro­tein, low-carb diet and join a gym, it will be a good dis­trac­tion for a while and you will lose fat and gain mus­cle, but you will run out of steam and eat nor­mally again and put all the weight back on. So maybe don’t bother. Drunk­en­ness is an­other idea. I was in black­out for most of the first two months and I think that’s fine, it got me through the evenings (and the oc­ca­sional af­ter­noon). You’ll have to do a lot of it on your own, though, be­cause no one is free to meet up any more. I think that’s fine for a bit. It was for me un­til some­one walked past me drink­ing from a whisky minia­ture while I waited for a night bus, put five quid in my hand and told me to keep warm. You’re the only per­son I’ve ever told this story. None of your mates will be ex­cited that you’re sin­gle again. I’m prob­a­bly your only sin­gle mate and even I’m not that ex­cited. Gen­er­ally the ex­pe­ri­ence of be­ing sin­gle at thirty-five will feel dif­fer­ent to any other time you’ve been sin­gle and that’s no bad thing. When your ex moves on, you might be­come ob­sessed with the bloke in a way that is al­most sex­ual. Don’t worry, you don’t want to fuck him, even though it will feel a bit like you do some­times. If you open up to me or one of the other boys, it will feel good in the mo­ment and then you’ll get an emo­tional hang­over the next day. You’ll wish you could take it all back. You may even feel like we’ve en­joyed see­ing you so low. Or that we feel smug be­cause we’re win­ning at some­thing and you’re los­ing. Re­member that none of us feel that. You may be­come ob­sessed with work­ing out why ex­actly she broke up with you and you are likely to go fully, fully nuts in your bid to find a sat­is­fy­ing an­swer. I can save you a lot of time by let­ting you know that you may well never work it out. And even if you did work it out, what’s the pur­pose of it? Soon enough, some girl is go­ing to be crazy about you for some un­de­fin­able rea­son and you’re not go­ing to be in­ter­ested in her for some un­de­fin­able rea­son. It’s all so ran­dom and un­fair – the peo­ple we want to be with don’t want to be with us and the peo­ple who want to be with us are not the peo­ple we want to be with. Re­ally, the thing that’s go­ing to hurt a lot is the fact that some­one doesn’t want to be with you any more. Feel­ing the ab­sence of some­one’s com­pany and the ab­sence of their love are two dif­fer­ent things. I wish I’d known that ear­lier. I wish I’d known that it isn’t any­body’s job to stay in a re­la­tion­ship they don’t want to be in just so some­one else doesn’t feel bad about them­selves. Any­way. That’s all. You’re go­ing to be okay, mate. Andy

Se întoarse şi îl zări pe Alex Corbu. Covorul pufos trebuie să-i fi amortizat zgomotul paşilor. Era chiar lângă ele, adresându-le ceea ce părea unul dintre cele mai cuceritoare zâmbete ale sale. Costumul negru, simplu dar din stofă de cea mai bună calitate, cădea pe corpul lui ca turnat, faţa smeadă îi era ciudat de familiară, iar Cristina îşi zise că, probabil, nu avea un aer prea inteligent cum se holba la el, într-o stare de confuzie moderată.

Pot trai doua luni de pe urma unui compliment bun. Mark Twain

Bun venit in lumea reala a casniciei, in care intotdeauna raman fire de par in chiuveta si sunt pete pe oglinda, iar discutiile pornesc de la felul in care este pus sulul de hartie igienica si daca trebuie lasat sau nu capacul toaletei. Este o lume in care pantofii n-ajung singuri in dulap, iar sertarele nu se inchid de la sine, hainelor nu le plac cuierele si sosetele nu sfarsesc direct in cos. In aceasta lume, si o privire poate jigni, iar un cuvant poate distruge totul. Iubitii au devenit intre timp dusmani, iar casnicia, un teren de lupta.

La Ierusalim oamenii mergeau intotdeauna ca dupa un mort sau ca intarziatii la un concert. Mai intai puneau jos varful pantofului si incercau pamantul. Apoi, dupa ce asezau piciorul, nu se grabeau deloc sa-l miste: asteptasem doua mii de ani ca sa putem pune piciorul in Ierusalim, si nu voiam sa renuntam la asta. Daca ridicam piciorul s-ar fi putut sa vina cineva si sa ne insface fasiuta de tara. Pe de alta parte, dupa ce ai ridicat piciorul, nu te pripi sa-l pui iar jos: cine stie in ce cuib de vipere poti calca. Sute de ani ne-am platit cu sange impetuozitatea, am cazut iar si iar in mainile dusmanilor pentru ca am pus picioarele pe pamant fara sa ne uitam pe unde mergem. Cam asa paseau oamenii la Ierusalim. Dar la Tel Aviv - maiculita! Intreg orasul era o lacusta uriasa. Oamenii saltau, ca si casele, strazile, pietele, briza marii, nisipul, bulevardele, si chiar norii de pe cer.

Atracția sexuală este un catalizator supraputernic, o energie care ar putea fi îndreptată spre țeluri glorioase (Freud s-a încrâncenat pe această cale). Cum se face că ea devine un scop în sine distrugător, se fărâmițează în ridicolul donjuanism al masculilor carnivori care doresc ori stagnează în rumegarea obtuză a masculilor ierbivori care, emasculați prin căsătorie, nu mai doresc? Într-un cuvânt, de la ce masă critică de carne posedată în sus se eliberează bărbatul de multiplicitatea erotică și accede la iubire?

Când iubeşti şi iubirea e acceptată, îţi simţi trupul uşor. Când se întâmplă pe dos, un kilogram atârnă cât trei. Începutul iubirii e ca un dans pe coaja subţire a unui ou.

Citeam toată noaptea, toată ziua, în loc să-mi fac temele; la școală citeam pe sub bancă[...]. Mă simțeam confortabil și sigur doar in spațiul imaginar al literarurii: fără un tată absent, fără o mama deprimată, fără bătăușii care mă puneau să ling paginile cărții până când limba mi se înnegrea de la cerneală.

La 16 ani investeam o gramadă de energie să-mi afișez plictiseala: îmi dădeam ochii peste cap, răspundeam lapidar la întrebările părinților, rămâneam impasibil la poveștile de viață pe care le împărtășeau. Îmi construisem o armura de fier care îmi permitea să evadez, să citesc și să mă întorc în propria-mi celulă fără ca nimeni să observe.

Chiar și când nu era vreo cădere de tensiune trăiam într-o lumină slabă, pentru că era important să faci economie: părinții mei înlocuiau becurile de 40 de wați cu unele de 25, nu doar pentru a face economie, ci din principiu, pentru că lumina puternică e risipă, iar risipa e imorală. Apartamentul nostru micuț era întotdeauna ticsit cu suferințele întregii omeniri. Copiii care mureau de foame în India, de dragul cărora eram eu silit să mănânc tot ce mi se punea în farfurie. Supraviețuitorii infernului lui Hitler, pe care englezii ii deportaseră în lagăre din Cipru. Orfanii zdrențăroși care încă mai bântuiau prin pădurile copleșite de zăpadă din Europa în ruine. Tata lucra la biroul lui până la două dimineața, la lumina unui bec anemic de 25 de wați, chinuindu-și ochii, pentru că nu i se părea corect sa folosească o lumină mai puternică: pionierii din kibbutzurile Galileii ședeau în corturile lor noapte de noapte scriind cărți de poezii sau tratate filozofice la lumina unor lumânări ce picurau, și cum ai putea să uiți de ei și să șezi aici ca Rothschild, la un bec orbitor de 40 de wați? Şi ce-ar zice vecinii dacă ar vedea dintr-odată la noi lumină ca într-o sală de bal? Mai bine să-și distrugă vederea decât să atragă privirile furișe ale celorlalți. Nu ne număram printre cei mai nevoiași. Slujba pe care o avea tata la Biblioteca Națională îi aducea un salariu modest, dar regulat. Mama dădea meditații. Eu udam în fiecare vineri grădina domnului Cohen din Tel Arza, pentru un șiling, iar miercurea mai câștigam patru piaștri pentru că așezam sticlele goale în lăzi, în dosul băcăniei domnului Auster, și pe lângă astea îl învățam pe fiul doamnei Finster să citească o hartă, cu doi piaștri pe lecție (dar asta era pe credit, și nici până în ziua de azi nu m-au plătit Finsterii). În ciuda tuturor acestor surse de venit, făceam tot timpul economii. Viața din apartamentul nostru micuț semăna cu viața dintr-un submarin, așa cum se arăta într-un film pe care l-am văzut cândva la cinematograful Edison, unde marinarii închideau după ei o trapă ori de câte ori treceau dintr-un compartiment în altul. În clipa în care aprindeam cu o mână lumina la baie, stingeam cu cealaltă lumina de pe coridor, ca să nu irosesc curentul. Trăgeam lanțul ușurel, pentru că nu se cuvenea să golești toată Niagara din rezervor pentru un pipi. Erau alte funcții (pe care nu le numeam niciodată) care puteau justifica, uneori, golirea completă a rezervorului. Dar pentru un pipi? Toată Niagara? În vreme ce pionierii din Negev păstrau apa cu care se spălaseră pe dinți pentru udatul plantelor? În vreme în lagărele din Cipru o întreagă familie trebuia să se descurce cu o găleată de apă timp de trei zile? Când plecam de la toaletă stingeam lumina cu mâna stângă și în aceeași clipă aprindeam lumina de pe coridor cu dreapta, pentru că Shoah a fost doar ieri, pentru că erau încă evrei fără adăpost care bântuiau prin Carpați și Dolomiți, lâncezeau prin lagărele de deportare și pe corăbii greoaie, gata-gata să se scufunde, scheletici, acoperiți de zdrențe, și pentru că și prin alte părți ale lumii erau greutăți și sărăcie: culii din China, culegătorii de bumbac din Mississippi, copiii din Africa, pescarii din Sicilia. Era de datoria noastră să nu fim risipitori.

Imagini fade îmi aleargă prin faţă, dansând în derivă pe caldarâm. Răsună surd, ca hohotele de râs în momente tragice.

Acum înţeleg ce înseamnă suferinţa care nu se poate manifesta în voie. Te roade, pe ascuns, încet, fără să te avertizeze. Te lasă cu armele jos, te ia pe nepregătite, să te predai. Nu plâng când îmi amintesc că nu mai eşti. Lucrul acesta nu poate fi integrat în mine. Plâng când îmi amintesc de clipele atât de vii cu tine. Alea dor cel mai tare pentru că aduc la suprafaţă adevărul crud că nu vor mai fi niciodată.

Acolo unde eşti, lumina nu poate pătrunde. O poţi doar vedea. O poţi doar visa. A fi pregătită să pierzi presupune cea mai mare libertate pe care o poţi avea. - Strălucind mai mult decât niciodată

Nu putem înţelege cum se simte veşnicia. Ni se pare îngrozitoare şi sufocantă, de neconceput. Pentru că trăim aici, în limitele pe care le conferă existenţa fizică cu legile ei. Şi totuşi, cât de mult tânjim după clipe eterne! Pentru că ne simţim atât de efemeri...

Acolo unde eşti, lumina nu poate pătrunde. O poţi doar vedea. O poţi doar visa. A fi pregătită să pierzi presupune cea mai mare libertate pe care o poţi avea.

A scrie un roman, am spus cândva, e ca și cum ai încerca să faci munții Edom din Lego. Sau ca și cum ai construi întregul Paris, cu clădiri, piețe și bulevarde, până la ultima bancă de pe stradă, din bețe de chibrit. Dacă scrii un roman de optzeci de mii de cuvinte trebuie să iei cam un sfert de milion de hotărâri, nu doar în privința liniilor mari ale intrigii, cine trăiește sau cine moare, cine se îndrăgostește sau este necredincios, cine se îmbogățește sau se face de râsul lumii, numele și chipurile personajelor, obiceiurile și ocupațiile lor, împărțirea pe capitole, titlul cărții (acestea sunt cele mai simple, cele mai generale hotărâri); nu doar ce să povestești și ce să ascunzi sub aparențe înșelătoare, ce vine întâi și ce vine la urmă, ce să spui deschis și la ce să faci aluzie, indirect (și acestea sunt hotărâri destul de generale); dar trebuie să iei și mii de hotărâri mai delicate, cum ar fi dacă scrii, în cea de-a treia propoziție de la sfârșitul paragrafului, "albastru" sau "albăstrui"? Sau ar trebui să fie "albastru-pal"? Sau "azuriu"? Sau "albăstrui-regal"? Sau ar trebui cu adevărat să fie "cenușiu-albăstrui"? Şi acest "albastru-cenușiu" trebuie să stea la începutul propoziției sau trebuie să strălucească doar către sfârșit? Ori la mijloc? Sau ar trebui pur și simplu să fie prins în curgerea unei fraze complicate, plină de propoziții subordonate? Sau cel mai bine ar fi să scriu cele două cuvinte, "lumina serii", fără să încerc să o colorez în "albastru-cenușiu" sau " albastru prăfuit" sau cum o mai fi?

Le spun adeseori pacienților mei că, dacă ar putea să aducă în relațiile lor conjugale măcar o zecime din îndrăzneala, zburdălnicia și verva pe care le aduc în relațiile lor extraconjugale, viața de acasă ar fi complet diferită. Imaginația noastră pare să fie mai bogată în relațiile adulterine decât în cele oficiale. ... Partenerii noștri nu ne aparțin; sunt doar împrumutați, cu opțiunea de a reînnoi contractul... sau nu. Faptul că îi putem pierde nu trebuie să ne diminueze angajamentul; mai degrabă ar trebui să presupună o implicare mai vie, pe care cuplurile cu vechime uneori o pierd. ... Lucrurile cărora trebuie să te opui sunt automulțumirea, curiozitatea tot mai vlăguită, angajamentele lipsite de entuziasm, resemnarea necruțătoare, obiceiurile pietrificate. Moartea conjugală este o criză a imaginației. Rareori, din relațiile extraconjugale lipsește imaginația.

This is a bank that does not know anything beyond business. Chetan told me, 'When we make presentations to our MD, he says, "Teri unchi English mere ko samajh me nahi aati hai; mere ko ye bata ki ladoo kidhar hai."' Everybody in HDFC Bank understands what ladoo (a ball-shaped sweetmeat) stands for. The presentations don't last more than four to five slides. Aditya loves talking to the point. 'Paisa kidhar hai woh dikha, mujhe aur kuch nahi samajhta hai, seedha baat pe aa. Mujhe tu global gyan mat de.

Își puse mâinile pe umerii lui și se uită îndelung la dânsul cu o privire adâncă, plină de dragoste, scrutându-l până în fundul sufletului. Îi privea chipul pentru tot timpul cât nu-l văzuse. La orice întâlnire a lor, Anna contopea într-o singură imagine chipul lui, așa cum și-l închipuia (incomparabil mai frumos decât în realitate), cu fața lui, așa cum era într-adevăr,

Rusinea prinde forte noi, atunci cand o transformi intr-un secret. Boala e pe masura secretelor pe care le ascunzi. Faptul de a nu discuta despre un eveniment traumatic, sau de a nu povesti nimanui ce ti s-a intamplat poate fi mai nociv decat trauma in sine.

Caroline mi-a spus ca, ori de cate ori se simte rusinata, incepe imediat sa repete cuvantul cu voce tare: "durere, durere, durere". Mi-a spus asa: " stiu ca suna foarte ciudat, si probabil ca par un pic nebuna, dar - nu stiu din ce motiv - chiar functioneaza". Binenteles ca functioneaza! Este o excelenta modalitate de a decupla programul de supravietuire al creierului reptilian, pentru a pune in functiune cortexul prefontal. Dupa un minut sau doua in care am repetat cuvantul "durere", am tras aer in piept si am incercat sa imi adun gandurile. Mi-am spuus: " Bun acumsunt in regula. Ce e de facut in continuare? Sigur ma descurc".” Cu toate ca stiam ca lucrul cel mai periculos pe care il poti face dupaa o criza de rusine, este sa te ascunzi ori sa faci uitata povestea, mi-a fost teama sa discut cu cineva. Totusi am dat cateva telefoane. I-am sunat pe sotul meu Steve si pe prietena mea cea mai buna Karen. Mi-au oferit amandoi lucrul de care aveam nevoie cel mai mult : empatie - cea mai buna modalitate de a-i arata cuiva ca nu este singur. Spre deosebire de critici (care exacerbeaza rusinea) , empatia iti confirma cu simplitate ca nu esti singur.

Dragostea nu este mereu frumoasă, Tate. Uneori îți petreci timpul cu speranța că, în cele din urmă, se va transforma în ceva diferit. În ceva mai bun. Apoi, fară să îți dai seama, ajungi de unde ai plecat, dar inima ți-ai pierdut-o, undeva, pe drum.

When at last he sprang to his feet, she retreated a step, lifting her chin so the lapping water couldn’t reach her mouth. He bent to retrieve the buffalo robe and beckoned for her. “Keemah.” She knew by now that the word meant “come.” She shuddered and looked longingly at the fur he held. “Keemah,” he repeated. When she made no move to obey, he sighed. Sinking lower into the water, Loretta accidentally took a mouthful and choked. He glanced skyward, clearly exasperated. “This Comanche is not stupid. You would run like the wind if I took my eyes from you.” She shook her head. Frowning, he studied her for a long moment. “This is not pe-nan-de taquoip, the honey talk. It is a promise you make?” She nodded, her teeth chattering. “And you will not make a lie of it?” When he assured him she wouldn’t with another shake of her head, he dropped the fur to the ground and pivoted on one foot. She could scarcely believe he truly meant to keep his back to her. She stared at the broad expanse of his shoulders, at the curve of his spine, at his long, leather-clad legs. Like the wild animals he hunted, he was lithe and lean, his large frame padded with sleek, powerful muscle. If she tried to run, he would be upon her before she had gone more than a few steps. Plowing her way through the water to shore, she kept her eyes riveted to his back. A small rock cut into the sole of her foot as she scrambled up the bank. She bit her lip and kept going, afraid to hesitate even for a second. By the time she reached him, her heart was slamming. She grabbed up the fur and slung it around her shoulders, clasping the edges tightly to her chest. Standing this close to him, she could see the sheen of oil on his skin, the dark hair that dusted the crease of his armpits. She didn’t want to touch him. The seconds ticked past. Was his hearing so keen that he knew she was still behind him? She sensed he was waiting her out, testing her in some way she couldn’t fathom, proving his mastery over her. She worked one hand free from the heavy robe. So fast that she scarcely felt her fingertips graze his skin, she tapped his shoulder and snatched her hand back. He turned to look at her, his gaze lingering a moment on her bare feet and legs. Humiliation scorched her cheeks. He stepped toward her, stooping as he did to catch her behind the knees and toss her over his shoulder. As Loretta grabbed his belt for support, she realized two things: the cold water had eased her headache, and the hilt of the Comanche’s knife was within her reach… Without stopping to think of the possible consequences, she reached out, imagining how it would feel to bury the blade into his back, to be free of him. Just as her fingers curled around the knife handle, he spoke. “Kill me, Yellow Hair, and my friends will avenge me. The blood of your loved ones will be spilled as slowly as sap drips from a wounded tree.” He kept walking and made no move to grab her hand. “My friends know the way to your wooden walls, eh? Make no grief behind you. It is wisdom.