“
Pokrovski cerea mereu ceva, cerea stăruitor, vorbind împleticit, cu limba încătuşată de moarte, iar eu nu pricepeam nimic din vorbele lui. Inima mi se frîngea de durere! Un ceas întreg s-a zbătut aşa, chinuit de o dorinţă; se trudea să facă un semn cu mîinile-i răcite şi iar începea să ceară jalnic, cu glasul răguşit şi surd... Dar vorbele lui nu erau altceva decît un şir de bîiguieli fără nici un înţeles, şi iar nu pricepeam nimic. Rînd pe rînd, îi aduceam lîngă pat pe fiecare dintre cei ai casei, îi dădeam apă, dar el clătina trist din cap. în cele din urmă, am înţeles ce voia: mă ruga să ridic storul de la fereastră şi să deschid obloanele. Voia — pesemne — să se mai uite o dată la lumina zilei, la soare. Am tras storul; dar ziua care abia începea era tristă şi mohorîtă ca şi viaţa nefericită a celui de pe patul de moarte, gata să se stingă. Nici pomeneală de soare! Cerul era acoperit de pîcla deasă a norilor, un cer ploios, mohorît, rece. O ploaie măruntă bătea în fereastră şi se prelingea pe geam în şiroaie reci şi murdare. O zi cenuşie, întunecată. Lumina ei slabă abia pătrundea în odaie, luptînd din greu cu flacăra tremurătoare a candelei din faţa icoanei. Muribundul îmi aruncă o privire plină de o nespusă tristeţe şi clătină din cap. Peste o clipă îşi dădu sufletul. Anna Feodorovna a luat asupră-şi grijile înmormîntării. I-a cumpărat lui Pokrovski coşciugul cel mai de rînd şi a tocmit un cărăuş ca să-l ducă. Dar ca să nu rămînă cumva păgubită de cheltuieîde pe care le făcea, a pus mîna pe toate cărţile şi pe toate lucrurile răposatului. Bătrînul a făcut gură, s-a certat cu ea şi la urmă i-a smuls un teanc de cărţi, pe care le-a vîrît în buzunare, în pălărie, pe unde a putut, şi nu s-a despărţit de ele în toate cele trei zile dinaintea înmormîntării, şi chiar şi atunci cînd a trebuit să se ducă la biserică; în tot acest timp, s-a purtat ca un ieşit din minţi, învîrtindu-se mereu, cu o grijă duioasă, pe lîngă sicriu: ba îndrepta cununiţa cu rugăciunea de dezlegare a mortului, ba aprindea cîte o luminare sau schimba alta. Se vedea cît de colo că nu-şi poate opri gîndul asupra niciunui lucru. Nici măicuţa şi nici Anna Feodorovna n-au fost în biserică la prohod. Măicuţa era bolnavă, iar Anna Feodorovna se pregătise să meargă, dar în ultima clipă s-a certat cu bătrînul Pokrovski şi a rămas acasă. Nu ne-am dus decît bătrînul şi cu mine. In timpul slujbei, m-a cuprins dintr-odată o teamă ciudată, un fel de presimţire a viitorului. Abia de am putut rămîne pînă la urmă în biserică, în sfîrşit, coşciugul a fost închis, bătut în cuie, apoi l-au pus în căruţă şi l-au dus. L-am petrecut numai pînă la capătul străzii. Căruţaşul a pornit-o la trap. Bătrînul s-a luat în fugă după el, plîngînd cu hohote. Plînsul lui tremura şi se frîngea din pricina alergăturii. Sărmanul şi-a pierdut şi pălăria, dar nu s-a oprit ca să şi-o ridice. Ploaia îi uda capul, se stîrnise vîntul, măzărichea rece îi biciuia şi-i înţepa obrazul. Dar bătrînul părea să nu simtă nimic şi alerga cînd de o parte, cînd de alta a căruţei, plîngînd într-una. Poalele hainei lui vechi fîlfîiau în bătaia vîntului ca nişte aripi. Din toate buzunarele îi ieşeau colţuri de cărţi. In mîini avea iarăşi o carte mare, pe care o strîngea cu putere. Trecătorii se descopereau şi-şi făceau cruce. Unii se opreau în loc şi priveau cu uimire la sărmanul bătrîn. Cărţile îi cădeau mereu din buzunare, în noroi. Oamenii îl opreau şi-i arătau cartea pierdută; el o ridica şi pornea iarăşi în fugă pe urma sicriului. La colţul străzii i s-a alăturat o bătrînă cerşetoare, care voia şi dînsa să petreacă mortul... Apoi căruţa a cotit şi n-am mai văzut nimic.
”
”