Oar Inspirational Quotes

Just about a month from now I'm set adrift, with a diploma for a sail and lots of nerve for oars.

We are not all in the same boat. We are in the same storm. Some of us are on superyachts. Some of us have just the one oar.

The river reflected whatever it chose of sky and bridge and burning tree, and when the undergraduate had oared his boat through the reflections they closed again, completely, as if they had never been. There one might have sat the clock round lost in thought. Thought --to call it by a prouder name than it deserved-- had let its line down into the stream. It swayed, minute after minute, hither and thither among the reflections and the weeds, letting the water lift it and sink it until --you know the little tug -- the sudden conglomeration of an idea at the end of one's line: and then the cautious hauling of it in, and the careful laying of it out? Alas, laid on the grass how small, how insignificant this thought of mine looked; the sort of fish that a good fisherman puts back into the water so that it may grow fatter and be one day worth cooking and eating.

She seemed to see a flash of bright sunlight on dark green water, fragmented into brilliant shards by the splashing rise and fall of oars.

Then the coxswain called out, 'Ready all!' Joe turned and faced the rear of the boat, slid his seat forward, sank the white blade of his oar into the oil-black water, tensed his muscles, and waited for the command that would propel him forward into the glimmering darkness.

E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?… Dar există atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiecare pas şi pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate!

Cei ce aleargă după nemurire scriind cărţi nu se deosebesc prea tare de oratori. Cu toţii îmi sunt îndatorati până peste cap, dar de inspirat îi inspir mai cu seamă pe scriitorii de flecuşteţe şi istorioare. Căci autorii care prin opere miezoase aspiră la preţuirea puţinilor oameni înzestraţi cu judecată îmi par mai degrabă vrednici de milă decât de invidie. Îşi storc veşnic creierii, adaugă, schimbă, taie, pun la loc, se întorc, îndreaptă, citesc în stânga şi-n dreapta. Veşnic nemulţumiţi de roadele muncii lor, lucrează nouă sau zece ani la o carte. Şi cu ce se aleg după atâtea cazne şi trude; după atâtea nopti în care n-au gustat dulceaţa somnului? Cu cea mai deşartă şi mai uşuratică răsplată de pe lume, preţuirea câtorva cititori. Şi asta nu-i tot, căci mârjirea lor are şi urmări neplăcute. Sănătate, bunăstare, tihnă, se duc pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de toate plăcerile vieţii, ajung urduroşi, traşi la faţă, sfrijiţi, ba adesea şi orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrâneţea le este timpurie şi, copleşiţi de toate relele de soiul ăsta, mor înainte să le vină sorocul. Şi toate acestea le înfruntă scriitorii înţelepţi doar de dragul laudelor a încă trei ori patru prăpădiţi asemenea lor. Dimpotrivă, fericit autorul ce intră sub aripa mea ocrotitoare! El nu cunoaşte munca pe brânci şi chinul, scrie tot ce-i trece prin cap, pune pe hârtie tot ce visează noaptea cu mintea-i înfierbântată. Nu şterge şi nu îndreaptă nimic, încredinţat că va avea mai mulţi admiratori de va scrie gogomănii mai mari, pe gustul gloatei neghioabe şi neştiutoare. Ce-i pasă dacă rarii învăţaţi şi oamenii cu judecată îl citesc şi îl dispreţuiesc? Fluierăturile a două sau trei persoane cu capul pe umeri nu vor fi oare înăbuşite de aplauzele tunătoare ce răsună din toate părţile?

Una dintre poveștile mele preferate este un cunoscut mit amerindian despre doi lupi care trăiesc înăuntrul fi ecăruia dintre noi, doi lupi angajați într-o luptă aprigă pentru controlul vieților noastre. Unul din lupi, lupul fricos, trăiește în mânie, egoism, invidie, lăcomie, resentimente și minciuni. Celălalt lup, lupul sincer, trăiește în recunoștință, bunătate, iubire, bucurie, compasiune și empatie. Mult prea multă vreme am ascultat de lupul meu cel fricos strigându-mi sfatul cel rău: ”Trebuie sa te integrezi! Nu clătina barca! Fă așa cum ți se spune!” Dar, din fericire, de-a lungul timpului, lupul cel sincer l-a înfruntat cu curaj pe geamănul său iluzoriu reducându-i la tăcere urletul întunecat cu simple șoapte pline de înțelepciune: ”Caută adevărul. Urmează-ţi inima. Dă drumul, detaşează-te!”. Este oare surprinzător atunci că mare parte din această carte mi s-a revelat ca o conversație dintre aceste două voci interioare, care se războiesc, voci pe care le numesc pur și simplu Frică și Adevăr? Care lup câștigă în final? Răspunsul este simplu: Cel pe care îl hrănești...

When he had made all the necessary preparations the army began to embark at the approach of the dawn; while according to custom he offered sacrifice to the gods and to the river Hydaspes, as the prophets directed. When he had embarked he poured a libation into the river from the prow of the ship out of a golden goblet, invoking the Acesines as well as the Hydaspes, because he had ascertained that it is the largest of all the rivers which unite with the Hydaspes, and that their confluence was not far off. He also invoked the Indus, into which the Acesines flows after its junction with the Hydaspes. Moreover he poured out libations to his forefather Heracles, to Ammon, and the other gods to whom he was in the habit of sacrificing, and then he ordered the signal for starting seawards to be given with the trumpet. As soon as the signal was given they commenced the voyage in regular order; for directions had been given at what distance apart it was necessary for the baggage vessels to be arranged, as also for the vessels conveying the horses and for the ships of war; so that they might not fall foul of each other by sailing down the channel at random. He did not allow even the fast-sailing ships to get out of rank by outstripping the rest. The noise of the rowing was never equalled on any other occasion, inasmuch as it proceeded from so many ships rowed at the same time; also the shouting of the boatswains giving the time for beginning and stopping the stroke of the oars, and the clamour of the rowers, when keeping time all together with the dashing of the oars, made a noise like a battle-cry. The banks of the river also, being in many places higher than the ships, and collecting the sound into a narrow space, sent back to each other an echo which was very much increased by its very compression. In some parts too the groves of trees on each side of the river helped to swell the sound, both from the solitude and the reverberation of the noise. The horses which were visible on the decks of the transports struck the barbarians who saw them with such surprise that those of them who were present at the starting of the fleet accompanied it a long way from the place of embarkation. For horses had never before been seen on board ships in the country of India; and the natives did not call to mind that the expedition of Dionysus into India was a naval one. The shouting of the rowers and the noise of the rowing were heard by the Indians who had already submitted to Alexander, and these came running down to the river’s bank and accompanied him singing their native songs. For the Indians have been eminently fond of singing and dancing since the time of Dionysus and those who under his bacchic inspiration traversed the land of the Indians with him.

Există morale de stăpâni şi morale de sclavi. […] Să remarcăm pe dată că în cazul acestei prime varietăţi de morală antagonismul „bun“ şi „stricat“ echivalează cu „nobil“ şi „detestabil“: - antagonismul „bun“ şi „rău“ are o altă origine. E dispreţuit laşul, fricosul, meschinul, cel care se preocupă doar de stricta utilitate; de asemenea, suspiciosul cu privirea-i strâmbă, cel care se umileşte, omul de soi căinesc care se lasă maltratat, lingăul milog, şi mai ales mincinosul: - e o credinţă înrădăcinată a tuturor aristocraţilor că norodul e mincinos. „Noi, veridicii“ - astfel îşi ziceau nobilii în Grecia antică. […] El preţuieşte tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. În prim-plan se află sentimentul belşugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei înalte tensiuni, conştientă unei avuţii dornice de a se dărui şi cheltui: - şi aristocratul vine într-ajutor nefericiţilor, dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundenţei de putere. Aristocratul respectă în propria-i fiinţă pe omul puternic, stăpân asupra lui Însuşi, pe cel care se pricepe să vorbească şi să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate şi duritate faţă de sine însuşi şi care se înclină cu veneraţie în faţa tuturor celor severe şi dure. „De piatră-i inima ce Wotan în pieptu-mi aşeza“, se spune într-o veche Saga scandinavă: şi pe bună dreptate, căci e o vorbă izvodită de sufletul unui viking mândru. Un astfel de om se mândreşte tocmai cu faptul de a nu fi născut pentru compasiune: şi de aceea eroul acestui Saga adaugă avertizând: „cel căruia inima nu îi e de tânăr dura, nu o va avea nicicând dură“. Aristocraţii şi cutezătorii care gândesc astfel se situează la antipodul moralei care vede tocmai în compătimire sau în acţiunea în folosul semenului sau în desinteressement simbolul moralităţii; încrederea în sine, mândria de sine, ostilitatea absolută şi ironia faţă de „altruism“, acestea fac parte şi ele în mod categoric din morala aristocrată, laolaltă cu o uşoară desconsiderare şi prudenţă faţă de compasiune şi de „inimile calde“. Puternicii sunt acei care se pricep cu adevărat să venereze, aceasta-i arta lor, domeniul în care îşi exercită inventivitatea. […] Ei pot acţiona după cum cred de cuviinţă sau „după voia inimii“, în orice caz „dincolo de Bine şi de Rău“ - : iată un domeniu în care se poate manifesta compătimirea şi alte sentimente asemănătoare. […] Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de al doilea tip de morală, morala sclavilor. Să presupunem că asupriţii, oprimaţii, suferinzii, robii, şi chiar cei nedeciși şi istoviţi de ei înşişi se îndeletnicesc cu morala: care va fi oare numitorul comun al evaluărilor lor morale? Probabil că ele vor exprima o suspiciune pesimistă faţă de condiţia umană în totalitatea ei, poate o condamnare a omului laolaltă cu condiţia sa. Sclavul priveşte cu invidie virtuţile celor puternici: el este sceptic şi suspicios, posedând chiar un rafinament al bănuielii faţă de tot acel „bun“ preţuit de cei puternici -, el încearcă să se convingă că nici măcar fericirea acestora nu este autentică. Dimpotrivă, calităţile menite să uşureze existenţa suferinzilor sunt evidenţiate şi scăldate în lumină: sclavul preţuieşte compătimirea, mâna serviabilă şi săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea - căci acestea sunt calităţile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existenţei. Morala sclavilor este esenţialmente o morală a utilităţii. Acesta-i locul de obârşie al vestitului antagonism dintre „bun“ şi „rău“: - rău este considerat cel puternic şi primejdios, cel care inspiră teamă, cel care posedă subtilitate şi vigoare, nelăsând teren dispreţului. Aşadar, potrivit moralei sclavilor, „răul“ este cel care inspiră teamă; în morală stăpânilor, dimpotrivă, cel care inspiră teamă şi vrea să inspire teamă este de-a dreptul „bunul“, în vreme ce omul „stricat“ este considerat demn de dispreţ.