Nu'est Quotes

Ţipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trai.

O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe, o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire.

O vreme, cât o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical. Şi n-are să treacă multa vreme, şi-n timp ce el are să uite probabil mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că el nu este intelectual.

Lumea nu este decat o lupta nesfarsita intre amintirile unor tabere opuse.

Nu este nechibzuit cel ce renunta la ceea ce nu poate pastra pentru a castiga ceea ce nu poate pierde.

Numai că arca mea nu este din lemn,ci din cuvinte.

Nu vreau să ţină la calităţile mele, ci, fără niciun discernământ, la mine! Te iubesc pentru că eşti bun, te iubesc fiindcă eşti inteligent, te iubesc fiindcă eşti frumos: te iubesc fiindcă înseamnă că "te" este iubit nu pentru el, ci condiţionat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe; o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire. Şi apoi bun, inteligent, frumos poate fi şi unul şi altul, dar "te" sunt numai eu.

Nimeni nu este perfect, Izabela. Uneori devenim judecătorii oamenilor nu pentru că am fi perfecți, ci pentru a le arăta lor cum sunt în realitate, fețele hidoase pe care unii le ascund sub măștile pe care le poartă. Mă tem că uneori după măștile acelea se furișează propria noastră umbră, orgoliile infatuarea, lipsa de moralitate...

Laş e acela care se teme şi fuge, acela însă care se teme, dar nu fuge, nu este tocmai un laş.

Pentru un părinte nimc nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească, e o cauza pierdută.

Poezia în esența ei nu ţine de cuvinte. Esenţa poeziei nu trebuie mai întîi căutată în limbă... Limba pentru poezie nu este altceva decît un vehicul.Dar ea, poezia, se face simţită prin limbă, pentru că din toate părţile trupului vorbirea seamănă cel mai puţin cu rădăcina sa, cu trupul, după cum frunza seamănă cel mai puţin cu rădăcina copacului.

Acesta este pasul pe care Zarathustra nu l-a putut face: pasul către „omul cel mai urât”, omul adevărat. Împotrivirea şi frica faţă de el dovedesc cât de mare este puterea de atracţie şi de seducţie a ceea ce este inferior. Separarea de inferior nu este o soluţie.

Daca, in realitate, omul nu este ticalos - omul in genere, semintia umana - atunci toate celelalte nu sunt decat prejudecati, temeri scornite de mintea noastra, si atunci nu mai este nicio stavila, toate sunt asa cum trebuie sa fie!

Într-o zi un copil a găsit un măr frumos, rumen, cu coaja netedă. Era convins că este un măr perfect. Când a muşcat însă, în interiorul mărului era un vierme. - Cum ai putut să strici un măr atât de frumos! i-a strigat copilul. Viermele s-a oprit pentru o clipă din ros şi s-a mutat în alt măr. Chiar dacă ar fi înţeles că nu este bine ceea ce face, viermele nu s-ar fi schimbat, ar fi schimbat doar mărul. Când îi spui omului că trebuie să se schimbe, nu o va face. Te va privi cu neîncredere şi îşi va căuta alţi prieteni.

Haosul nu este întâmplător: el este o comportare aparent întâmplătoare, rezultând din reguli foarte precise. Haosul este o formă criptică de ordine.

Ospăţul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită.

O mare dragoste nu este de ajuns pentru a lega de tine fiinta pe care o iubesti, daca nu te pricepi sa umpli viata celuilalt cu o bogatie necontenit reimprospatata.

Utopiile se aseamănă cu posibilitățile; din faptul că o posibilitate nu este o realitate nu se deduce nimic altceva decât că circumstanțele în care se află împiedică punerea ei în aplicare, căci altminteri ea ar fi doar o imposibilitate; însă dacă este eliberată de constrângeri și i se permite să se dezvolte, se creează utopia.

Mai inainte n-am stiut - acum stiu, dupa cum stiti si voi: rasul poate avea culori diferite. Nu este decat ecoul indepartat al exploziei din interiorul vostru: poate sunt rachete de sarbatoare - rosii, albastre, aurii, poate au sarit in sus franturi de trup omenesc...

În această simplă trecere a mea prin viață,dacă sensul și importanța clipelor îmi scapă,asta este poate și pentru motivul că în orice moment le "scap" și eu lor,evadându-mă într-o lume închisă,secretă și proprie în cea mai strictă intimitate.Poate chiar,așa cum cred,nu este nici o diferență între lumea exterioară și cea a imaginilor mentale.

De fapt, niciunul nu mai are ceva nou de spus, dar din moment ce lumea nu este ideală înseamnă că mesajul încă nu a fost transmis cum trebuie, așa că încercăm. Tu o faci prin muzică, eu prin scris. Până la urmă, amândoi suntem narcisişti. Niște narcisiști cu intenții bune, dar totuși...

Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.

Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se în-dreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii prielnice de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un om singur pe drumul vieţii? Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se scoboară la un nivel mai inferior. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care, micşorându-se la alţii, creşte la mine, pentru ca variindu-le intensitatea să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile, bolile şi nefericirile altora le-am absorbit în mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele decât sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul, dacă nu o mare renunţare dintr-o mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa?

Acum știu că există Dumnezeu care mă poartă pe brațe atunci când nu mai pot să merg,care îmi trimite un om bun atunci când rămân singură, care îmi trimite un vis nou atunci când nu mai aspir la nimic. Acum știu că nimic nu este posibil fără Dumnezeu.

Când ai înțeles că nimic nu este, că lucrurile nu merită nici măcar statutul de aparențe, nu mai ai nevoie să fii mântuit, ești mântuit, și nefericit pe vecie.

Deșteptăciunea nu este altceva decît gradul cel mai înalt al mediocrității. Deșteptăciunea e acea formă superioară de inteligență pe care o pot înțelege, aprecia și iubi toți.

Omul gaseste adversari pretutindeni si moare cu armele in miini.Dar existenta noastra nu este posibila fara toate acestea

Nu trăirile tale mă interesează, ci felul în care le prezinți. O viață nu este o operă.

Nu înțeleg nimic din ceea ce se petrece în jurul meu și continui să"cad" în viață printre întâmplări și decoruri,printre clipe și oameni,printre culori și muzici,tot mai vertiginos,secundă cu secundă,tot mai profund,fără sens,ca într-un puț cu pereții zugrăviți cu fapte și oameni,în care căderea mea nu este decât o simplă trecere și o simplă traiectorie în vid,constituind totuși ceea ce e bizar și fără justificare s-ar putea numi "a-mi trăi viața proprie...

Se vor gândi că și-au sacrificat prezentul pentru un viitor care, la rândul său, avea să devină prezent și care, la rându-i, avea să fie sacrificat pentru un alt viitor și tot așa până la ultimul prezent, până la moarte. Întreaga valoare a lui Azi rezida în Mâine, iar Mâinele conta doar pentru un alt Mâine și astfel sosea și ultimul Azi, Azi-ul definitiv, și-așa trecea toată viața pentru a pregăti, zi după zi, ceas după ceas, clipă după clipă, ceva care nu vine niciodată. Și ei vor descoperi adevărul acesta cumplit: că viitorul nu există ca viitor, că viitorul nu este decât o invenție și o parte a prezentului, iar faptul de a îndura existența agitată, viața tristă, viața nefericită, pentru acest viitor care îți scapă și se îndepărtează cu fiecare zi, este cea mai dureroasă tâmpenie din existența aceasta atât de stupidă.

Un om puternic se simte bine cu el însuși și nu este interesat de viața celor din jur. El face foarte puține promisiuni și angajamente și nu își mărturisește sentimentele. Micul infinit este cu adevărat elixirul înțelepciunii într-o lume tot mai complicată cuprinsă de neliniște.

Cu tine nu comunic prin simțuri, ci prin spirit. De asta nu ne putem iubi în înțelesul comun. Afecțiunea noastră nu este dintre acelea pe care le întâlnești la tot pasul. Și totuși suntem muritori de rând, și a trăi unul alături de celălalt ar fi cumplit, deoarece cu tine nu pot fi carnal și, știi tu, a viețui de-a pururi mai presus de aceasta a muritorului de rând ar însemna s-o pierzi cu totul.

De cîte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n a avut o sete puternică de viaţă, de i s au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi am stat drepţi în întuneric. Ne am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa…

Bărbatul cu multă experiență nu mai putea face deosebire între sentimente diferite dacă erau exprimate la fel.Pentru ca buze desfrânate sau interesate îi șoptiseră aceleași cuvinte,nu mai credea decât prea puțin în candoarea celor pe care le auzea acum;mai trebuie temperate,gândea el,discursurile exagerate ascund sentimente mediocre;așa cum preaplinul sufletului se revarsă uneori în metaforele cele mai sterile,pentru că nimeni,niciodată,nu poate exprima măsura exactă a nevoilor,nici a părerilor,nici a durerilor,iar cuvântul omenesc nu este decât un ceaun dogit în care batem ritmuri după care să joace ursul,când de fapt ne-am dori să înduioșăm stelele.

Nu am vroi să avem aerul că predicăm cumințenia, acea cumințenie nătângă, dincoace și dincolo de care nu este nimic. Dar nu se poate admite că inteligența și neliniștea omului tânăr de azi să fie numai prilej de scepticism și deznădejde, iar nu și de creație. E prea mult îndemn la lucru, în împrejurările culturale pe care le trăim, pentru a nu simți, sau pentru a nu face pe alții să simtă, că avem cu toții o oarecare misiune de îndeplinit.

Asadar, in momentul in care un om face primul pas dilatand acea unitate imaginara a eului sau pana la o dualitate, omul acesta devine aproape un geniu, sau cel putin este o exceptie rara si interesanta. In realitate insa, nici un eu, nici chiar cel mai naiv, nu este unitar, ci este un univers de o diversitate extraordinara, o mica bolta cereasca presarata cu stele, un haos de forma, de trepte si stari, de apucaturi mostenite si de posibilitati.

Ce este dragostea, frații mei? Nu este doar milă și nici doar bunătate. În milă sunt doi, cel care dă și cel care primește. Dar în dragoste este unul singur, cei doi se unesc și devin una, nu se deosebesc. Eu și tu dispar. Iubesc înseamnă: dispar eu.

Apartenenţa la un anumit tip înseamnă sfârşitul omului, condamnarea lui. Dacă nu există o categorie în care să-l incluzi, dacă nu este exemplar, ai deja o jumătate din ceea ce-i poţi pretinde ca om. Eliberat de povara propriei imagini, are în el un grăunte de nemurire.

- Nu te teme, fiule. Nu este nimic mai periculos acolo decât este aici. Dacă sfârşitul tău te aşteaptă cumva la una dintre cotituri, află că acelaşi sfârşit te pândeşte şi aici. Nu este chip să evadăm din această cuşcă pe care singuri ne-am construit-o împrejur. Dar am încredere că soarta ta nu va fi să sfârşeşti repede, ci să aduci cu tine o altă viaţă pentru aceşti nenorociţi care trăiesc în întuneric.

Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispășire faptul că murim. (...)Globul pământesc este mult pre mic și pre neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare.Fii perfect aici, ca sa poți greși între două stele, unde e loc liber imens și înțelegere pe măsură

Vesnica problema: cea a nivelului spiritual.Daca nu te afli la acelasi nivel cu cineva,nu te poti intelege cu el.Nivelul spiritual se masoara prin gradul de instrainare fata de lume.Dar cum sa stabilesti in chip obiectiv acest grad? Atunci cand vorbesc cu cineva,stiu la ce sa ma astept din partea lui,stiu pana unde pot merge cu el.El insa nu stie. Crede ca ma intelege.Si poate ca ma intelege in felul lui. Caci nimic nu spune ca,intr-un anumit domeniu,n-a mers mult mai departe decat mine.Cu toate astea,de experienta spirituala e capabil doar acela pentru care conteaza din ce in ce mai putine lucruri,pentru care cercul intereselor se restrange pe masura ce merge inainte. Important nu este sa stii,ci sa fii.Or,a fi este isprava cea mai dificila cu putinta.Caci a fi,pe plan spiritual,inseamna sa nu fii nimic pe planul lumii.

Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispășire faptul că murim. (...)Globul pământesc este mult pre mic și prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca sa poți greși între două stele, unde e loc liber imens și înțelegere pe măsură

Într-o zi, Rațiunea și Inima s-au hotărât să pornească împreună prin lume. -Hai să închidem ochii, să ne învârtim de câteva ori și să pornim pe drumul care ni se va deschide în fața ochilor, a spus Inima chicotind. -Ba mai bine hai să întrebăm, să vedem care dintre drumuri este sigur, a spus Rațiunea încruntându-se. Inima a cedat și a lăsat Rațiunea să aleagă drumul. Au călătorit împreună, Inima minunându-se și exaltându-se pentru tot ceea ce le ieșea în cale, Rațiunea privind cu atenție, analizând, criticând, comparând. Într-o zi s-au întâlnit cu un negustor. -Trebuie să vă vând ceva! a spus negustorul. -Dar nu avem nevoie de nimic! a spus Rațiunea. -Abia aștept să văd ce ai de oferit! a spus nerăbdătoare Inima. Vânzătorul a afișat un zâmbet fals, și-a înmuiat glasul în cea mai dulce miere și a început să le înșire tot ce avea în desagă. Inima s-a oprit la o cutiuță mică în care se afla o piatră strălucitoare. -Este un diamant! a spus vânzătorul și ochii lui sclipiră într-un mod ciudat. -Ba nu este! Este un fals! a spus Rațiunea după ce i-a aruncat o privire critică. -Este un diamant frumos! a spus Inima ridicându-l și lăsând razele soarelui să se răsfrângă pe suprafața pietrei. Îl vreau! -Nu merită! E fals! Uite! a strigat Rațiunea, dar în zadar, Inima își închisese deja ochii. -Este o înșelăciune! O să regreți! a strigat Rațiunea, dar Inima și-a acoperit urechile. -E fals! a strigat din toate puterile Rațiunea și o dată cu ea a strigat și Inima, un strigăt de durere - piatra aceea strălucitoare îi lăsase în palmă o rană adâncă. Oricât ar striga Rațiunea, Inima este de cele mai multe ori surdă și oarbă, nu aude, nu vede, dar simte durerea..

Substituirile risipisera oare senzatia absentei trupului, despre care vorbea la început? Câtusi de putin. Ea continua sa simta, din cauza persistentei pierderii proprioceptiunii, ca trupul ei e mort, nereal, ca nu este al ei - nu poate pune stapânire pe propriul ei trup. Nu stie cum sa descrie aceasta stare, gaseste doar analogii derivate din alte simturi: «Simt ca trupul meu e orb si mut fata de el însusi... nu are simtul de sine» - acestea sunt vorbele ei.

Mi-am zis atunci că nu este posibil pentru un spirit să devină atât de negru. Dar pentru Alexandru era posibil pentru că trăise o viaţă de războaie şi crime, ca apoi o alta de spirit în umbra unei alte vieţi, ca din nou să se întoarcă la o viaţă goală, fără iubire şi fericire. Viaţa lui a fost un şir infinit de singurătate şi disperare. Un suflet măreţ într-o lume mică şi meschină, unde nu a putut străluci. Când lumina nu poate lumina în întuneric, se transformă în umbră.

Îţi vine să crezi,uneori,că noi,cei care purtăm de grijă la toate,nu mai avem răbdare să experimentăm destul cu noi înşine.Trebuie să vină peste noi stări neaşteptate şi nedorite spre a ne da măsura,spre a ne pune la lucru virtuţile.Ce deprimare trebuie să se fi abătut peste noi,ce osteniţi trebuie să fim,ce devreme plictisiţi de toate,ca să nu ne putem însufleţi fără constrângere,să nu fim cu adevărat noi înşine fără intervenţia unor puteri străine de noi.Cât de paralizaţi trebuie să fim de simţământul mediocrităţii noastre!Căci numai conştiinţa unei mediocrităţi de neînfrânt explică,dar nu scuză,tot ceea ce nu este fiecare dintre noi.

Harry, spuse Basil Hallward, privindu-l drept în față, fiecare portret care este pictat cu simțire este un portret al artistului, nu al modelului. Modelul nu este decât un accident, o oportunitate. Nu el este cel dezvăluit de către pictor, ci mai degrabă pictorul este cel care, pe pânza pictată, se dezvăluie pe sine însuși.

Ne înşelăm dacă credem că inconştientul este ceva inofensiv … Desigur, el nu este primejdios în orice condiţii; dar de îndată ce apare o nevroză, acesta e un semn că în inconştient există o acumulare de energie, adică un fel de încărcătură care poate exploda … Săpăm cumva ca să dăm de o fântână arteziană şi riscăm să ne izbim de un vulcan.

Din ce-ai trăit, ce reţii? Bucuriile şi durerile fără nume - dar cărora le-ai găsit unul. Viaţa nu ţine decât durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea-i pulbere vitală. Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor, pauzele ei.

Primul lucru pe care îl înveți într-o relație este să mergi alături de celălalt fără să-l încetinești și fără să-i grăbești ritmul mai mult decât se poate. Nu este ușor; fiecare om [...] poate micșora propriul ritm sau și-l poate accelera tocmai pentru a realiza acel unison. Ajustarea aceasta nu dăunează cu nimic ritmului propriu, doar ne arată cât de mult putem să ne schimbăm. Apoi, când mersul alături de celălalt a devenit perfect, e timpul dansului. Dansul înseamnă armonie, echilibru, ritm, încredere, înțelegere. De aici totul devine mai complicat. Trebuie să armonizezi ritmul lumii cu ritmul tău, ritmul lui, ritmul vostru. [...] Cei mai mulți vor urma ritmuri deja cunoscute, mai lente sau mai alerte, vor exista însă oameni care vor crea, vor da naștere la ritmuri noi, ritmuri neîncercate până atunci. [...] Dacă ai învățat și dansul, cu siguranță te întrebi ce mai urmează. Iubirea voastră a ajuns la un asemenea nivel încât ați putea să vă desfaceți aripile și să încercați zborul - zbor împreună, fiecare cu o singură aripă. [...] Se spune că zborul nu ar fi ceva conștient, nu poți să-l înveți, nu ai manual de instrucțiuni. [...] Pur și simplu se întâmplă, nu este legat de voință. Şi spuneai că dansul este greu?

Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? În scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor şi o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălţime şi un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial îşi pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăşte această nelinişte aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Şi toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanţă. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziţie; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de nelinişte când omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grad de omenie. Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.

Dumnezeu a vrut să-și manifeste intențiile sale creând florile, aurora, primăvara, și voința sa este să iubești. În întunericul misterios al nopții ești atât de frumoasă! Această grădină a fost îngrijită de dumneata și în parfumul florilor ei e ceva și din respirația dumitale. Domnișoară, întâlnirea dintre două inimi e independentă de voința lor. Nu este vina noastră.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește – Respect pentru mine În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul … Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism. Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu. Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat. Astăzi, am descoperit … Modestia. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Și aceasta se numeste … Plenitudine. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios. Si toate acestea înseamnă … să ştii să trăiești cu adevărat.” Traducere MIHAELA RADULESCU SCHWARTZENBERG.

Nu ma plictisesc si nu ma nelinistesc in singuratate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viata. Si-apoi n-am fost niciodata prea sanatos. Societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-I duca mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa. Unii din prietenii mei imi spun ca sunt inadaptabil, ca fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii si ii privesc cu interes prin geamul din fata casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, si, daca nu sunt toti la fel, de vina sunt imprejurarile care difera de la individ la individ. Evit oamenii pentru ca persoana mea ar adduce un fel de umbrire peste veselia lor spontana. Ii respect prea mult ca sa le aduc vreo suparare. Aici, in provincie, viata se scurge monoton. E destul ca sa traiesti o zi, sa-ti inchipui cum se vor desfasura toate celelalte pana la sfarsitul vietii tale. Asta intr-adevar nu este un lucru prea vessel. Dar ce vrei? Daca as avea bani multi, as chema toti poetii lumii in jurul meu si am schimba astfel rostul vietii. Pe cand asa, ma multumesc cu tacerea.” 

Ce zici? Păi suntem la Moscheea Albastră! Un loc în care miroase a traspirație nu este de nasul tău? Ce, ție nu îți miros niciodată picioarele? Ești dezgustat de un lăcaș de rugăciune care miroase a trup de om, care este făcut pentru oameni, cu oameni înăuntru? Ai fumuri de parizian! Pe mine, mirosul ăsta de șosete mă liniștește. Îmi spun că nu sunt mai presus decât vecinul meu.

La plecare m-a cunondus Dinu [Noica] (...) Și, cu toate că îi recunosc lui D. o anumită inteligență și încă alte câteva calități, este totuși un om pe care-l consider (...) străin de mine. De fapt, ceea ce mi-l face antipatic nu este faptul că judecă strâmb, nici faptul că are înclinare spre și credință în lucruri pe care eu le consider cu totul superficiale. Cunosc atâția oameni care au creierul construit alandala, atâția cu credințe primitive, dar care, indiferent de asta, îmi sunt foarte dragi. Îmi este antipatic pentru că simt în el o ipocrizie cum rar am mai întâlnit la o creatură umană, la acest nivel. N-are niciun grăunte de sinceritate, nici măcar față de el însuși. Mă gândesc uneori că poate să fie patologic... dar asta să fie oare o scuză? Poate cel mult o explicație.

O relatie ideala exista numai atunci cand nu este necesara pentru supravietuirea fiecaruia dintre parteneri. Pentru a avea o relatie completa cu altcineva, trebuie sa ai mai intai o relatie cu tine insuti. Daca nu putem cuprinde propria noastra singuratate, il vom folosi, pur si simplu, pe celalalt ca pe un scut impotriva izolarii. Numai atunci cand vei putea trai ca vulturul, fara niciun public, de niciun fel, te vei putea indrepta cu dragoste inspre altcineva; numai atunci poate sa-ti pese de cursul existentei celuilalt. Singurul mod de a salva relatia este sa fii in stare sa renunti la ea.

Răutatea nu este întotdeauna opusul bunătății. [...] Nimicul este opusul lor, nimicul înseamnă un fel de politețe, neimplicare, indiferență. Răutatea este vie și este mai aproape de bunătate decât indiferența. Este ca dragostea și cu ura pe care le desparte uneori un singur pas. Răutatea este o simțire cu stări precum remușcarea, căința. Indiferența e o stare moartă, fără simțiri. Cu ea este greu de luptat.

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere. Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.

Nu știu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni și aspirații, speranțe și visuri. N-ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colț îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuiește zgomotul și complicațiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunța atunci la cultură și la ambiții, am pierde totul și n-am câștiga nimic. Dar ce să câștigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice câștig n-are nici o importanță, care sunt iremediabil nefericiți și singuri. Suntem toți atât de închiși unul altuia! Și dacă am fi atât de deschiși încât să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet până în adâncuri, cu cât i-am lumina destinul? Suntem atât de singuri în viață încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenței umane.

Fericit este împăratul care domnește peste supușii săi. Întrebarea e cine e împăratul și cine sunt supușii? Împăratul este mintea, iar supușii sunt simțurile omului. Fericit este omul a cărui minte stăpânește peste simțurile sale și le face să lucreze numai ceea ce este bine și folositor. Cu adevărat un astfel de om este mai fericit decât un împărat care domnește peste lumea întreagă, dar peste simțurile sale nu este stăpân.

— Uneori, după ce mănânc sau înainte de a începe, simt nevoia să mă închin. Dar, dacă sunt persoane de faţă, n-o mai fac. — Şi? — Păi, şi e bine sau e rău? — E bine să faci cum simţi. Ce gând te opreşte să te închini de faţă cu lumea când inima îţi zice să o faci? — Gândul că mă laud, că le arăt eu cât de credincioasă sunt eu. — Asta nu înseamnă că eşti smerită, dimpotrivă. Că te mândreşti. A te abţine de la a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru orice, ca să nu te judece oamenii, nu este un act de maturitate. Ce-ţi pasă ţie ce zic oamenii? Tu te închini şi cu asta basta. Doar nu-i mulţumeşti lui Dumnezeu ca să te vadă sau să nu te vadă careva.

În clipa aceea nu-i era rușine că-l iubea, pentru că dorința ei era moartă și simțea pentru el numai milă și o tandrețe profundă, aproape maternă. Se strădui să zâmbească. -Ca mame chinezoaică care își trimite fiul la război recomandându-i prudență (pentru că războiul nu este lipsit de pericole), vă rog, în amintirea mea, să vă menajați pe cât posibil viața. -Înseamnă mult pentru dumneata? întreabă el neliniștit. -Da. Înseamnă mult pentru mine.

Nu simţim în melancolie cum sufletul ni se deschide sub chemări vagi? Şi nu sunt aceste chemări presimţiri de plăcute nelinişti, şi nu este dulce aroma plecată din destrămarea noastră? Căci sufletul ni se deschide într-o voluptuoasă destrămare, într-un indefinit mângâietor, într-o aspiraţie spre vag, fără ca să ne doară, cât de puţin, această destrămare. Nu simţim, dimpotrivă, delicii virginale, suavităţi intime, extaz într-o lume de culori ireale, ca-ntr-o grădină cu flori care îşi întind petalele în nesfârşit? Şi nu ne încântă, în farmecul de destrămare plăcută a melancoliei, singurătăţi sonore ce cresc din nesfârşit, evoluează în tot, se izbesc de lucruri şi revin apoi, în mănunchiuri sonore, într-un reflux insensibil spre nesfârşirea din care au plecat, spre tăcerea din care a purces fiinţa? Singurătăţile au atâtea glasuri pentru cei care au prea multe de spus pentru a mai putea vorbi!

Oamenii cer multă blândețe, cer dragoste, cer sacrificii, fără a oferi nimic în schimb, ca și cum ar merita totul. Dar nu este corect, pentru că, cu cât mai mult vrei, cu atât mai mult trebuie să oferi. Oamenii care nu înțeleg asta, care nu știu să răspundă la toate darurile [...], degeaba ocupă pământul acesta frumos. [...] Acestora pământul n-ar trebui să le ofere nimic. Ei fac totală abstracție de răscruci și de locuri magice și vor mereu să domine.

...cred că marii poeţi contimporani ai lui Homer îl dispreţuiau pe acesta şi cred că Iliada nu interesa atunci cum nu interesează (decât cu interesul estetic diminuat al d-lui Vianu) nici astăzi. Marii poeţi ai acelor vremuri au murit astăzi. Chiar dacă astăzi am descoperi manuscrisele lor, semn al genialităţii lor, nu le-am putea înţelege şi reabilita, căci au murit, cu sensurile lor, cu ultimele lor vibrări. (...) Căci nu vedeţi că totul se usucă? Nu vedeţi că poezia, vie, fragilă la început, devine document uscat? Că Iliada nu este a poeţilor, ci a arheologilor? Dar, pe porţiuni de timp foarte mici, că poezia genială (da! da!) a lui Ion Minulescu în 1909 este în 1933 tâmpită.

Să te temi de moarte, cetăţeni, nu este nimic altceva decât să-ţi închipui că eşti înţelept fără să fii, înseamnă să crezi că ştii ceea ce nu ştii. Căci nimeni nu ştie ce este moartea şi nici dacă nu e cumva cel mai mare bine pentru om, dar toţi se tem de ea ca şi cum ar fi siguri că e cel mai mare rău. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea vrednică de dispreţ - de a crede că ştii ceea ce nu ştii? Eu însă, atenieni, poate că tocmai prin aceasta şi în acest punct mă deosebesc de cei mai mulţi (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privinţă sunt mai înţelept decât altul), şi anume că, dacă nu ştiu mare lucru despre cele din Hades, îmi şi dau seama că nu ştiu.

Nu-mi fac iluzii cu Tamara mea. Nici-u-na. La bătrânețe, voi rămâne singură ca o lepră și toate fricile mele - pe care acum le țin în cătușe, în menghine, sub ghilotinele cu lamele ridicate - se vor năpusti asupra mea ca o haită. E mai bine așa. Să știi că nimeni, dar mai ales cei cu care îți pierzi anii și banii, nu-ți va fi alături la sfârșit. Ce ușurare să afli că lipsa celui pe care îl iubești este justificată. Că golul din inimă nu este eșecul tău și nici al altcuiva. Văd, înțeleg că Tamara nu va putea să aibă grijă de mine, iar asta mă face să îi dau și mai multe. Să o iubesc și mai disperat. Ce folos că Tamara Pavlovna m-a crescut de mică? Câte căni cu apă i-am dus, de câte ori i-am răcorit fruntea? Eu, la nebuni, Tamara - la spital. Cine se mai bagă? Vouă cine vă netezește sfârșitul?

Numai în unilateralitate există tragedie, numai un om care se aruncă într-o direcţie până la capăt, fără spirit critic, beat de fiorurile propriei lui izolări, numai acela poate îndura ceea ce înţelegerea altora niciodată nu va atinge. Şi pentru ce atâta înţelegere? Este atât de comod să înţelegi totul, încat oamenilor acestora să nu le acordăm nici măcar dispreţul. Să ai curajul fanatic de a înfrunta irezolvabilul şi să violezi, într-o furie oarbă, ireparabilul, să fii atât de absurd, încât gândurile tale să danseze într-un desfrâu, să se înalţe ca focuri în depărtate întunecimi. Cât risc este într-un gând — este altă întrebare pentru adâncimea acelui gând. Ori murim pe gândurile noastre, ori renunţăm la a mai gândi. Dacă, a gândi nu este un sacrificiu, atunci pentru ce să mai gândim? Numai întrebările grele, irezolvabile şi ultime, să ne fie întrebările noastre. La celelalte răspund profesorii; căci de aceea sunt plătiţi. Dacă viaţa, suferinţa, moartea, destinul sau boala şi-ar găsi o soluţie, sau dacă le-am epuiza în înţelegere, ar mai avea rost să mai gândim?

Supliciul disperării constă tocmai în faptul că nu poţi muri. De aceea, ea se apropie mai mult de starea de agonie, când zaci, te chinuieşti de moarte şi nu poţi muri. Astfel, a fi bolnav de moarte înseamnă a nu putea muri, totuşi nu ca şi când ar persista speranţa de a supravieţui, nu, ci absenţa speranţei constă în faptul că nu mai există nici măcar ultima speranţă, moartea. Atunci când pericolul suprem este moartea, ea speră în viaţă; cine a cunoscut însă pericolul şi mai îngrozitor, speră în moarte. Dacă, aşadar, pericolul este atât de mare încât se pun speranţele în moarte, disperarea constă în absenţa speranţei de a putea măcar muri. Disperarea este aşadar boala de moarte, această contradicţie chinuitoare, această boală aflată în sine, de a muri veşnic, de a muri fără totuşi să mori şi de a muri moartea. Căci a muri înseamnă că totul se încheie, dar a muri moartea arăta că trăieşti faptul de a muri; şi dacă îl trăieşti o singură clipă, înseamnă că îl trăieşti pe veci. Dacă omul ar muri de disperare aşa cum se moare de o boală, atunci ar trebui că eternul din el, sinele, să poată muri în acelaşi sens în care trupul moare dintr-o boală. Or acest lucru este imposibil; faptul de a muri al disperării se converteşte permanent în viaţă. Disperatul nu poate muri: «pe cât de puţin poate un pumnal să ucidă gânduri», pe atât de puţin poate mistui disperarea veşnicia, sinele aflat la baza disperării, al căror vierme nu piere şi al căror foc nu se stinge. Totuşi disperarea înseamnă tocmai să te macini în interior, dar este o măcinare neputincioasă a unui sine care nu este în stare de ceea ce vrea. Disperarea vrea însă să se nimicească, ceea ce îi este peste puteri, iar această slăbiciune este o nouă formă de a se roade pe dinăuntru, în care totuşi disperarea din nou nu poate ce vrea, să se autodistrugă, ci avem de-a face cu o potenţare sau cu legea ridicării la putere. Această măcinare este ceea ce aţâţă sau e incendiul glacial din disperare, o măcinare întoarsă mereu spre interior şi care roade tot mai adânc şi tot mai neputincios din sine. Pentru cel ce disperă nu este o consolare nici măcar faptul că disperarea pe el nu-l distruge; dimpotrivă, tocmai această consolare este supliciul care ţine în viaţă disperarea mistuitoare şi viaţa în durere mistuitoare. Căci tocmai de aceea el nu a disperat, ci disperă: pentru că nu se poate distruge, nu se poate lepăda de sine, nu se poate nimici. Aceasta este formula potenţată a disperării, urcarea febrei în această boală a sinelui.

Viata fiecarui om are doua laturi: viata personala, care este cu atat mai libera, cu cat interesele sale sunt mai abstracte, si o viata elementara, de roi, in care omul, fara sa se poata sustrage, implineste legi ce i-au fost prescrise. Constient, omul traieste pentru sine, dar serveste in mod inconstient ca arma pentru atingerea telurilor istorice ale intregii omeniri. O fapta, odata savarsita, e ireversibila, si actiunea ei, concurand in timp cu milioane de actiuni ale celorlalti oameni, capata o insemnatate istorica. Cu cat sta omul mai sus pe scara sociala, cu cat este in fuctie de mai multi oameni, cu atat mai multa putere are asupra celorlalti, cu atat este mai evidenta predestinarea si caracterul neocolit al fiecareia din actiunile sale. "Inima tarului e-n mainile Dumnezeirii." Tarul nu este altceva decat sclavul istoriei.

Aceasta bucata de creta, de pilda, este un lucru cu o anumita întindere, relativ solid, avînd o forma determinata, culoarea alba si, laolalta cu toate aceste proprietati, avînd-o pe aceea de a scrie. întocmai cum îi apartine acestui lucru faptul de a se afla aici, în aceeasi masura îi apartine putinta de a nu se afla aici si de a nu avea aceasta marime. Posibilitatea ca el sa fie plimbat de-a lungul tablei si de a fi uzat nu este ceva pe care l-am adaugat lucrului prin intermediul gîndirii. El însusi, ca fiind aceasta fiintare, se afla în aceasta posibilitate, altminteri nu ar fi o creta în calitatea ei de instrument de scris. Tot astfel, fiecarei fiintari îi apartine, într-o modalitate care-i e proprie, acest posibil. Acest posibil îi apartine cretei. Ea însasi detine în ea însasi o proprietate determinata prin care este destinata unei anumite utilizari.

- Nicholas, daca vrem sa incercam sa reproducem, fie si numai partial, cate ceva despre legile misterioase care guverneaza existenta, atunci trebuie sa stim sa depasim unele din conventiile pe care omul le-a inventat pentru a tine in frau aceste scopuri fundamentale. Asta nu inseamana ca in vietile noastre obisnuite asemenea conventii trebuie ignorate. Nicidecum. Ele sunt fictiuni necesare. Dar in jocul de-a Dumnezeu, noi am pornit de la premiza ca in realitate totul este fictiune si, totusi, nici o fictiune nu este necesara. Zambi: M-ai dacut sa spun mai mlt decat aveam de gand.

De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.

Este un punct de vedere superficial (al unui om care probabil n-a văzut vreodată un om disperat, nici măcar pe sine însuşi) atunci când se spune despre un disperat, de parcă aceasta i-ar fi pedeapsa, că el se distruge pe sine. Căci tocmai aceasta vrea cu disperare şi, spre durerea sa, nu poate, fiindcă prin disperare a fost dat pradă flacărilor ceva ce nu poate arde sau nu poate să fie mistuit, sinele. O fetişcană disperă din dragoste, deci disperă pentru pierderea iubitului, care a murit sau i-a devenit infidel. Aceasta nu este o disperare care s-a manifestat, ci ea disperă pentru ea însăşi. Acest sine al ei, de care s-ar fi eliberat sau pe care l-ar fi pierdut la modul cel mai încântător cu putinţă dacă ar fi devenit iubita «lui». Acest sine este acum pentru ea o calamitate, pentru că trebuie să fie un sine fără «el»; acest sine care ar fi devenit comoara ei, deşi ar fi fost de altfel la fel de disperat, chiar dacă într-un alt sens, a devenit acum pentru ea respingător de gol, din moment ce «el» este mort sau i-a devenit odios, amintinu-şi că a înşelat-o. Încearcă acum să-i spui unei asemenea fete: «Te distrugi pe tine însăţi!» şi o vei auzi răspunzând: «O, nu, durerea mea este tocmai că nu o pot face.»

Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. (...) Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi prin lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă. (...) Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuşi de puţin. Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atât de prost - (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) - încât să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.

Nu poţi trăi într-un subsol fără să rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este deteriorat de subsol decât dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Când însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pământului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gândirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mâine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi.

Întrebând, în locul meu, pe un iubitor de vorbire în public cu gura mare, așa cum este avocatul acuzatorului meu, vă va răspunde și el, în felul său, mai ales dacă are o oarecare pricepere în a cuvânta, că nicio altă parte a corpului nu trebuie îngrijită cu mai mare stăruință ca gura și, mai adaug eu, pentru că ea este ușa prin care iese orice vorbire, este vestibulul sufletului și o anticameră a gândirii. La rândul meu, voi spune, pur și simplu că, după umila mea părere, pentru un bărbat liber și liberal, nimic nu este mai indecent decât o gură murdară. Este o parte a omului care, prin poziția ei elevată, atrage atenția de la bun început [...]. Gura atrage atenția înainte de toate și când tace și, mai ales, când vorbește.

Virtutea şi etica reprezintă o linie de mijloc, şi anume o linie de mijloc între două vicii, unul generat de exces, şi celălalt de insuficienţă, precum şi că ea este astfel deoarece, atît în domeniul pasiunilor, cît si în cel al actelor, ea tinde direct spre măsura justă. De aceea si este dificil să atingem desăvîrşirea; căci în orice lucru este dificil să atingi punctul de echilibru, la fel cum centrul unui cerc nu poate fi determinat de oricine, ci numai de un cunoscător. Tot astfel, pentru oricine e uşor sa se mînie, să-şi ofere sau să-si cheltuie averea; dar nu este deloc la îndemîna oricui să ştie faţă de cine, cit, cînd, pentru ce şi în ce mod trebuie sa o facă. De aceea, a proceda bine este un lucru tot atît de rar pe cit e de lăudabil si frumos.

Paradoxul evident pe care îl prezintă psihologia poporului român, acest paradox subtil, aproape imposibil de intuit din afară, face din noi unul dintre cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute , popoare ale Europei. Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce îi stăpânesc, dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care-i întotdeauna o ideologie. Faţă de tot ce i se spune (şi cu cât se încăpăţinează mai mult), el păstrează o distanţă ironică, din ce în ce mai refractară. Această impertiabilitate funciară la entuziasm şi fanatism îl face în acelaşi timp şi de necucerit, şi de nerevoltat. Şi asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puţin entuziast, fanatic, iar românul nu este nu numai capabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îl repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează de realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind să realizete o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce, pentru că nu are condiiţii subiective (predispoziţie psihologică, dar nici obiective (impactul real asupra indivizilor). Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor, care nu poate fi manipulat, poate totuşi fi guvernat cu uşurinţă. Libertatea interioară se transformă în condiţie şi chiar în unealta a supunerii exterioare.

România n-are nimic original în afară de ţărani, artă populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferenţiată a acestei ţări, îmbîcsită de superstiţie şi scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toată România miroase a pămînt. Unii spun că e sănătate; ca şi cum aceasta ar fi un elogiu! Să nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea. Poetul rus Belîi, plin de tristeţe şi torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într-un vers sfîşietor, un sentiment care mă domină de cîte ori mă gîndesc serios la România: „Tu vei dispărea în spaţiu, o Rusia mea!“ Spaima că vom fi înghiţiţi de forţe ce ne întrec, că ne va lichida timpul şi ne va copleşi spaţiul, că ne-am ratat existenţa venind prea tîrziu… Crede cineva că este aceasta o teamă nelegitimă? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva istoria să se facă peste noi, precum este un trădător acel care acceptă trecutul şi prezentul României. Şi este un trădător faţă de tot ce trebuie să devină această ţară, faţă de istoria ce n-o avem încă, faţă de un viitor căruia n-avem curajul să ne mărturisim. Numai revolta organizată poate dinamiza şi scutura o ţară, pe care nu o vrem anemică prin soartă. Căci trebuie să se ştie că România nu este o naţiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini condiţiile unui naţionalism oarecare sau a corespunde unei definiţii plate nu înseamnă absolut nimic. O naţiune îşi legitimează existenţa prin lupta pentru o idee istorică.

Toată viața am încercat- și mi-a reușit, de cele mai multe ori să fiu discretă. Poate de la mama e chestia asta, și acum țin minte cum zicea mereu ca să nu mai vorbesc tare că ne aud vecinii (...) mai încet, că ne știe toată lumea, totul trebuia să se petreacă ușor și pe muțenie. Oricum, am încercat întodeauna să trec neobservată. Nu am vorbit niciodată în public despre evenimente care mă priveau personal(...) Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit , ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp, însă, am trecut în cealată extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. La mine totul se consumă încet, parcă în reluare. Între gesturi și emoțiile sau gândurile care le-au provocat există o distanță suficent de mare, încât să se ducă dracului orice urmă de spontaneitate. Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă.

Viața nu este ceva abstract, produs al minții noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viața există în cosmos. Viața este aspiraţie, este creaţie, este armonie. Viața este schimbare şi totuşi permanență. Rațiunea nu poate să o cuprindă; nu poate pentru că ea este în viață. Raţiunea fragmentează, descompune viața. Viața cuprinde raţiunea. Sfera vieţii e mai mare decât a raţiunii. Când spunem viață afirmăm toate elementele şi însuşirile existenţei adică: realitate, echilibru şi armonie; raţiune, libertate şi creaţie. Fiinţa noastră trebuie să se aplece asupra vieţii. Aşa se împlineşte. Pentru a trăi şi a cuprinde înţelesul a tot ce este trebuie să avem simţul şi sensul vieţii. Aici stă o taină a lumii: ce este viu străjue existenţa, fiindcă şi ceea ce credem că e mort de cele mai multe ori este tot viu, în prelungiri ce nu se văd. Să învăţăm a cunoaşte. Cunoaştere înseamnă cuprinderea întregului, deodată, înseamnă experienţa nemijlocită. A cunoaşte înseamnă a fi în viață în înţeles metafizic nu biologic. Viața este continuitate, val infinit. De aceea numai acela o poate cunoaşte care îi simte întregul. Adevăratul om este o fiinţă cosmică; experienţa lui trebuie să aibă această dimensiune. (...) Viața omului are un sens propriu. Viața este prisos, este întrecere de sine. Viața înseamnă sforţare peste ceea ce este dat, peste actual; omul amplifică prezentul pentru un alt prezent viitor. Viața nu poate fi înţeleasă fără schimbare.

Lenea este singura mea libertate. Inutilă de altfel. Sau extrem de utilă, nu ştiu. Stau între incertitudini. E o formă de existenţă incertitudinea, cel puţin in ce mă priveşte. Lenevind, ascult şi vad nu doar minunile lumii, ci şi dezastrele ei şi învăţ ceea ce ştie dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află şi reversul ei. Lenevind simt cum cresc şi mă maturirez (aproximativ, fiindcă mi-e groază de omul matur care ştie totul şi nu se mai teme de nimic, nici chiar de moarte, mi-e frica de fiinţele stăpâne pe sine, docte, coapte, cum se mai zice; poate e la mijloc şi o groază de cuvinţele `matur`, `doct`, `copt` etc), absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, şi aştept să uit sau sa le împartaşesc altora (tot o tentativă ca sa uit) ce-am aflat şi să devin ceea ce ar trebui să fiu cu adevărat eu (curat şi luminat, ca argintul strecurat, cum cer descântecele să rămână cel lovit de boli şi blesteme când ele vor pleca) şi ceea ce n-o să mai fiu niciodata, am impresia.

Teologia este negaţia lui Dumnezeu. Ideea absurdă de a umbla după argumente pentru a-i proba existenţa presupune atâta sărăcie interioară, încât este o evidenţă strivitoare că toate tratatele de teologie laolaltă nu fac cât o exclamaţie a Sfintei Tereza. De când există teologie şi până astăzi nici o conştiinţă n-a căpătat o certitudine în plus şi nu şi-a organizat în nici un chip îndoielile. Cu Dumnezeu lucrurile se desfăşoară mai simplu: te pomeneşti când te aşteptai mai puţin în mijlocul lui. Aici începe momentul dureros şi complicat; teologia a rămas în urmă, căci ea nu este decât modul de a crede al ateilor. Cea mai proastă bâiguială mistică este mai aproape de Dumnezeu decât Summa teologica, şi rugăciunea improvizată a unui copil oferă o mai mare garanţie ontologică decât toate sinoadele ecumenice. Fără confesiunile mistice, religia, şi cu ea biserica, n-ar fi mai interesante decât cine ştie ce problemă de economie şi finanţe: evoluţia salariului sau impozitelor. Tot ce e instituţie şi teorie nu mai e viaţă. Biserica şi teologia au asigurat o agonie durabilă lui Dumnezeu. Sau poate l-au îmbălsămat de mult. Numai mistica i-a dat viaţă, de câte ori a vrut. Teologia ar avea valoare când ar fi posibilă o relaţie teoretică cu Divinitatea. Este, însă, mult mai uşor de găsit una fiziologică. Precum, într-un dezastru al tuturor convingerilor, pofta de mâncare ne susţine mai repede decât sfinţii, tot astfel o incomoditate organică ne poate apropia de Dumnezeu mai mult decât toate construcţiile abstracte ale teologiei. Acea servitoare, care spunea că nu crede în Dumnezeu decât când o dor dinţii, i-ar fi făcut de râs pe teologi.

Trăiesc pentru că munţii nu rîd şi viermii nu cîntă. O pasiune a absurdului nu se poate naşte decît într-un om în care s-a lichidat totul, dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămîne în viaţă decît pasiunea absurdului. Căci ce îl mai poate impresiona pe el din existenţă? Ce seducţii? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Nu-mi plac decît oamenii care au lichidat — chiar pentru scurt timp — cu aceste lucruri. Numai aceia au vieţuit în mod absolut. Şi numai ei au dreptul să vorbească despre viaţă. Poţi reveni la iubire sau la seninătate. Dar revii prin eroism, nu prin inconştienţă. O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare. Cu ce se deosebeşte de existenţa unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar vă spun: trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră, lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci eşti deplin purificat, fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Şi nu este absurdă orice expresie ultimă?

Dintr-o pricină inefabilă, mulți cititori renunță cu totul la cărțile noi, nici nu vor să mai audă de ele, se opresc la Roșu și negru, la Suflete moarte, la Crimă și pedeapsă, la Proust, și se mîndresc cu asta, de parcă ar fi realizat cine știe ce ispravă inedită. ''De la un timp, nu mai citesc, ci re-citesc'' , transcriu la întîmplare dintr-un eseist reputat. Nu este singurul eseist reputat care a spus asta. Altcineva a mărturisit: ''La vîrsta mea, sînt bine plasat pentru a nu citi decît din plăcere... A citi de plăcere inseamnă să recitești''. Am mai vorbit (voi mai vorbi, subiectul mă preocupă intens) despre cei care decid, la un moment dat, printr-o iluminare subită, să nu mai citească absolut nimic nou, deși eu nu-i cred pe cuvînt întru totul. Și nu-i înțeleg prea bine. Ca autori venerați, clasici in viață, cum ar veni, care trăiesc din scris (la scris nu renunță, în schimb, nici unul), n-ar trebui să-și dorească prea tare astfel de cititori. Cineva, un filosof cu umor, a spus pe bună dreptate: ''Fiindcă eu însumi sînt un scriitor in viață, activ, nu-mi doresc ca omul obișnuit să nu mai cumpere și să nu mai citească deloc cărți noi''. ( 13 cărți pe care nu le-a citit nimeni, cu excepția noastră.)

Întreaga psihologie de până acum a rămas împotmolită în prejudecăţi şi temeri de ordin moral: ea nu s-a încumetat să pătrundă în adâncuri. A o concepe, precum o fac eu, în chip de morfologie şi genetică a voinţei de putere, -iată o idee care nu i-a trecut nimănui prin cap, în măsura în care ne este îngăduit să ghicim din toate cele câte s-au scris până acum şi a ceea ce a fost trecut sub tăcere. Puterea prejudecăţilor morale a impregnat profund sfera spiritualităţii pure, în aparenţă sfera cea mai rece şi mai lipsită de idei preconcepute - exercitând bineînţeles o acţiune vătămătoare, paralizantă, orbitoare, deformantă. O fizio-psihologie autentică întâmpină rezistenţe inconştiente în ini-ma cercetătorului, ea are de luptat cu „inima“: chiar şi o teorie despre interdependenta instinctelor „bune“ şi „rele“ pare un rafinament de imoralitate care provoacă suferinţa şi dezgustul unei conştiinţe încă viguroase şi îndrăzneţe -, şi, cu atât mai mult, o teorie despre derivarea tuturor instinctelor bune din cele rele. Însă, presupunând că s-ar găsi cineva care să ia afectele de ură, invidie, cupiditate, patima puterii drept afecte esenţiale ale vieţii, drept lucruri care trebuie să facă parte, în esenţă şi în principiu, din economia generală a vieţii, dacă vrem ca viaţa să fie intensificată -, acest om ar suferi din pricina unei asemenea orientări a judecăţilor sale ca de un rău de mare. şi aceasta nu este încă nici pe departe cea mai penibilă şi mai ciudată ipoteză din acest imens şi aproape nedesţelenit domeniu de cunoştinţe primejdioase: iar cel care vrea va găsi o sută de temeiuri pentru a se tine la distantă de ea - de va fi în stare! Iar dacă totuşi nava vi s-a abătut prin aceste meleaguri, ei bine, curaj! strângeţi zdravăn din dinţi! deschideţi-vă ochii! apucaţi timona cu nădejde! - vom depăşi de-a dreptul morala, cu riscul de a strivi, de a zdrobi poate restul propriei noastre moralităţi, cutezând să pornim pe acest drum - dar ce contăm noi! Niciodată navigatorilor şi aventurierilor temerari nu li s-a mai înfăţişat vreo lume de cunoştinţe, mai profundă: iar psihologului care consimte la o asemenea „jertfă“ - acesta nu este sacrifizio dell'inteletto, dimpotrivă! - i se va îngădui cel puţin să pretindă în schimb ca psihologia să fie recunoscută iarăşi ca regină a ştiinţelor, pe care celelalte ştiinţe au menirea s-o slujească şi s-o pregătească. Căci de acum îna¬inte psihologia este din nou calea ce duce spre problemele fundamentale.

Năzuinţa omului spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a „liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor), care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine; şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu niciun preţ din „responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase), ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. Si, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

Nihilismul pasiv, înțeles ca «declin și diminuare a spiritului» sau ca reacțiune și «împotrivire», este o înțelegere a faptului că valorile sunt total depășite dar și constatarea imposibilității acțiunii. Subiectul său realizează că orizontul său a fost deplasat dar este incapabil de a crea o valoare nouă. Blazarea și inconsecvența îl fac să pactizeze cu lipsa de sens și scop generalizată. El poate fi caracterizat printr-o valorizare excesivă a somnului: «În sinele cel mai lăuntric: a nu ști încotro? Vidul. Încercarea de a-l depăși prin narcoză...» Cuvântul-cheie al nihilismului pasiv este absoluta sa noncombativitate («nu mai atacă»). Senină�tatea sa nu este câștigată printr-un conflict deschis, nu este consecința unor lupte interioare în care subiectul își depășește natura și ajunge la o liniște interioară indestructibilă; resemnarea nihilistului pasiv este postulată încă din principii, subiectul reușind să nu se abată de la directiva unei non-rezistențe pasive. Cu toate că știe că valorile sunt aneantizate, că orizontul său este vid, el încearcă să se relaxeze în timpul unui naufragiu. Pentru asta are nevoie de erastzuri ale suprasensibilului, de ficțiuni generalizate (sau de narcotice), care îi adorm conștiința, simulând o meta-realitate, ce înlocuiește evidența aneantizării universale, conform principiului «din când în când o leacă de otravă: te-ajută să visezi frumos».

Aşadar, şi eu odinioară, cu iluzia mea, ca toţi vizionarii altei lumi, ţintisem dincolo de om. Chiar dincolo de om? Vai, fraţi ai mei! Si Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească şi iluzie a fost, întocmai ca toţi zeii! El era om, şi doar o biată aşchie de om, a mea: din propria-mi cenuşă şi văpaie-a apărut stafia-aceasta şi într-adevăr: nu mi-a venit de dincolo! Ce s-a-ntâmplat, o, fraţi ai mei? M-am stăpânit pe mine — cel în suferinţă, mi-am dus cenuşile în munţi şi-am plăsmuit o flacără mai pură. Şi iată! stafia aceasta a dispărut. Durere-ar fi acum, şi grea tortură pentru mine, vindecatul, să cred în astfel de stafii: Durere mi-ar fi acum şi umilinţă. Aşa le grăiesc celor ce văd dincolo de această lume. Durere-a fost, şi neputinţă, — ele creară toate lumile de dincolo; şi-această scurtă nebunie-a fericirii pe care-o simte numai cel care a suferit mai mult ca toţi. Şi oboseala, care dintr-un singur salt vrea să ajungă la limanul ultim, un salt mortal — o biată şi neştiutoare oboseală, ce nu mai ştie nici măcar ce e voinţa: ea l-a creat pe Dumnezeu şi lumile de dincolo. O, credeţi-mă, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi doar corp — şi-a plimbat degetele spiritului rătăcit pe ultimele sale ziduri. O, credeţi-mâ, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi numai ţarână — a surprins vorbirea măruntaielor fiinţei. Şi-atunci a vrut cu capul să dărâme ultimul zid, şi nu numai cu capul — a vrut să treacă-n întregime-n «altă lume». Această «altă lume» însă îi scapă omului, această inuman de dezumanizată lume ce este doar neant ceresc; iar măruntaiele fiinţei nu-i vorbesc omului decât atunci cînd se-ntrupează-n om. Da, este greu să-adevereşti fiinţa, făcând-o să vorbească. Spuneţi-mi, fraţi ai mei, lucrul cel mai ciudat din toate nu este el şi cel mai bine dovedit?

Cine ma va lecui de cumplitul meu "Bildungstrieb"? Pe cine sa fac vinovat de pasiunea mea pentru "carti",de a acumula,de a sti,de a strange nimicuri despre orice?Prefer,pentru comoditate,sa pun aceste cusururi pe seama originilor mele:iesit dintr-un popor pentru care analfabetismul era realitatea dominanta,nu sunt oare,prin curiozitatea mea insatiabila,un fenomen de reactie? Sau,mai curand,nu trebuie sa platesc pentru toti strabunii mei in ochii carora exista o singura carte,cea numita de ei cartea,adica Biblia? E in acelasi timp placut si umilitor sa ma gandesc ca in urma cu cateva generatii ai mei erau niste salbatici,niste bastinasi.Juridic vorbind,erau niste sclavi,obligati sa nu stie nimic;eu insa ma simt obligat za stiu totul:de aceea citesc orice,pana-ntr-acolo ca nu mai am timp pentru propriile mele elucubratii.Le neglijez ca sa vad ce au spus ceilalti.Consumul de carti nu este egalat la mine decat de consumul de alimente: intr-adevar,mi-e foame permanent si nimic nu ma satura-nici cand mananc,nici cand citesc.Bulimia si abulia merg mana-n mana.Trebuie sa devor ca sa simt ca exist,ca sa fiu.Imi amintesc ca in copilarie,uneori,mi se intampla sa mananc singur cat toata familia.Asadar o veche nevoie de a ma linisti prin hrana,de a gasi certitudini printr-un act bestial,de a scapa prin ceva precis,animalic,de ezitarile,de vagul si indecizia in care traiesc.Cand vad un caine sau un porc repezindu-se la mancare,il inteleg ca pe un frate.Si cand ma gandesc ca de luni de zile lecturile mele au drept tema principala renuntarea si ca,dintre toate cartile,le prefer pe cele de filozofie hindusa. Cartile pe care le citesc cu cel mai mare interes trateaza despre mistica si despre dietetica.Sa fie vreun raport intre ele? Neindoielnic,in masura in care mistica implica asceza-aceasta nefiind in esenta decat o chestiune de regim.

Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrânge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum o să te poţi concentra asupra unei probleme impersonale, când suferinţa te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă şi individuală? Nu există o salvare prin gând. Şi nu există, şi din motivul că îţi pare inutil să te gândeşti la orice altceva decât la suferinţa ta, pe care gândul numai ţi-o adânceşte, ajungând la esenţa suferinţei. Aceia care susţin că s-au eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-au cunoscut durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare nelinişti spirituale, care n-au avut nicio adâncime şi nicio bază organică. Toate incertitudinile legate de vârstă, care dau individului o senzaţie de nelinişte provizorie, n-au nicio valoare. Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esenţa şi pe întreaga sferă a vieţii tale. Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele. Căci pentru aceasta nu există explicaţii; sau dacă există, ele nu dovedesc nimic şi nu le fac cu nimic mai suportabile. Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta însuţi, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au pră-buşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere. Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferinţa nu este un fapt bestial? Suferinţele sunt inadmisibile, şi cu toate acestea sunt legate de viaţă mai mult decât bucuriile. Cine are regretul unei purităţi vitale nu poate să nu se sperie de aceste pete care sunt suferinţele şi care se întind pe sfera vieţii pentru a o întuneca.

Întrebarea care se naşte în mod firesc este următoarea: ce s-ar întâmpla dacă ar exploda o stea prin apropiere? Cel mai apropiat vecin stelar al nostru, după cum am văzut, este Alpha Centauri, la 4,3 ani-lumină depărtare. Îmi imaginasem că, dacă s-ar produce o explozie acolo, atunci am avea 4,3 ani în care să privim lumina acestui eveniment magnific traversând cerul, ca şi cum ar curge dintr-o uriaşă cutie răsturnată. Cum ar fi dacă am avea patru ani şi patru luni pentru a urmări cum o catastrofă inevitabilă se îndreaptă către noi, ştiind că, atunci când în sfârşit va ajunge aici, ne va lua efectiv pielea de pe oase? Oare oamenii s-ar mai duce la muncă? Oare fermierii ar mai cultiva câmpul? Oare ar mai distribui cineva produsele în magazine? Câteva săptămâni mai târziu, când m-am întors în orăşelul din New Hampshire în care locuiesc, i-am pus aceste întrebări lui John Thorstensen, astronom la Colegiul Dartmouth. — A, nu! mi-a spus el râzând. Vestea unui astfel de eveniment călătoreşte cu viteza luminii, dar la fel şi efectul lui distrugător, aşa că ai afla de el şi ai muri din cauza lui în aceeaşi secundă. Dar nu-ţi face griji, pentru că nu o să se întâmple. Ca să fii omorât de suflul unei explozii de supernovă, mi-a explicat el, ar trebui să fii „ridicol de aproape” – probabil la mai puţin de zece ani-lumină ori chiar mai aproape. Pericolul l-ar reprezenta diferitele tipuri de radiaţii – raze cosmice şi altele asemenea. Acestea ar produce aurore fabuloase, perdele sclipitoare de lumină fantomatică umplând întregul cer. Şi acesta nu este un lucru bun. Tot ceea ce este suficient de puternic ca să declanşeze un asemenea spectacol ar putea foarte bine să distrugă magnetosfera, zona magnetică aflată mult deasupra Pământului care, în mod normal, ne protejează de razele ultraviolete şi de alte asalturi cosmice. În lipsa magnetosferei, oricine ar avea ghinionul să iasă la soare ar căpăta imediat aspectul, să zicem, al unei pizze uitate în cuptor.

Un veac de siguratate, Gabriel Garcia Marquez "O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie." "Nu intelegea de ce i-au trebuit atatea cuvinte pentru a-i explica ce simti in razboi, cand un singur cuvant putea sa fie de ajuns: frica. " "Timpul nu trece ci se invarteste in loc." "Lumea, zise el atunci, lumea se va intoarce cu dosu-n sus in ziua cand oamenii vor calatori in clasa intai iar literatura in furgonul cu bagaje." " [...] Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasa de a citi trecutul in carti,asa cum pe vremuri citea viitorul." "Tiganul venise in sat,hotarat sa ramana aici. Se dusese in lumea mortilor, intr-adevar, dar se intorsese deoarece nu putuse indura singuratatea." "Cat ma priveste pe mine, abia acum imi dau seama ca lupt din orgoliu. Insa, in orice caz, e mai bine decat sa nu stii pentru ce lupti." "Colonelul Aurelio Budenia abia daca intelese ca secretul unei imbatraniri frumoase nu este altceva decat incheierea unui pact onorabil cu singuratatea." "Apoi ceru Ursulei o oglinda si pentru prima oara dupa patruzeci de ani isi vazu chipul ravasit de varsta si de martiriul pe care-l indurase, si ramasese surprinsa constatand cat de mult semana cu imaginea mentala care si-o facuse despre sine." "Regretau toti acei ani pe care-i irosira pana sa descopere paradisul singuratatii impartasite." "Timpul putea si si el victima ciocnirilor si a accidentelor si ca deci putea sa se sparga, lasand intr-o odaie una din fractiunile sale eternizate." "Ea recunoscu de indata lacrimile cele mai vechi din istoria omenirii." "Caci un secol de carti si de experienta o invatase ca istoria familiei nu era decat un angrenaj de repetitii inevitabile, o roata turnanta care ar fi continuat sa se invarteasca in veci, daca n-ar fi fost uzura progresiva si iremediabila a osiei ei." "Primul din spita este legat de un copac si furnicile incep sa se infrupte din ultimul." "Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvără trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.

Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele, suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat? A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei. Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi de participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-o imanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii. În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contact inconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrele cu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi în diversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor. Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, se fixează faţă de om într-o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într-o asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil singur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uitării decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul.

Dasein-ul este fiinţarea caracterizată ca fapt-de-a-fi-în-lume. Viaţa umană nu este ceva precum un subiect care trebuie să facă cine ştie ce artificiu pentru a veni în lume. Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-Iume, înseamnă: a fi în lume în asa fel încît acest fapt de a fi să însemne: a avea mereu de-a face cu lumea; a zăbovi în preajma ei într-un anume mod, fie al executării, al îndeplinirii sau rezolvării a ceva, fie în modul contemplării, al interogării, al determinării contemplative şi comparative. Faptul de-a-fi-în-lume este caracterizat ca preocupare. Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-lume, este totodată fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul, de a fi cu ceilalţi; a deţine împreună cu alţii aceeaşi lume, a-l întalni pe celălalt, a fi laolaltă în sensul de a-fi-unul-pentru-altul. Însă acest Dasein este totodată pentru ceilalţi o simplă prezenţă, aşa cum este prezentă o piatră care nu deţine o lume şi care nu se preocupă de vreo lume. A fi unul laolaltă cu altul în lume, în sensul de a o avea laolaltă - acest fapt are o determinare ontologică privilegiată. Modul fundamental în care există lumea pe care Dasein-urile o deţin laolaltă este vorbirea. Vorbirea văzută în totalitatea ei: ca vorbire care se exprimă pe sine atunci cînd vorbeşte cu altul despre ceva. În spaţiul vorbirii are loc, cu precădere, faptul-de-a-fi-în-lume al omului. Acest lucru era cunoscut deja de Aristotel. În felul în care Dasein-ul, în lumea sa, vorbeşte despre modul în care se îndeletniceşte cu această lume a sa este implicată dintru început o explicitare de sine a acestui Dasein. Felul în care el vorbeşte ne arată cum anume se înţelege Dasein-ul de fiecare dată pe sine, ca ce anume se consideră el pe sine. În vorbirea unuia cu celălalt, în acel ceva despre care se stă de vorbă este cuprinsă de fiecare dată o explicitare de sine a prezentului în care are loc această convorbire. Dasein-ul este o fiinţare care se determină pe sine ca "eu sunt". Dasein-ului îi este constitutiv faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată al acestui "eu sunt". Prin urmare, Dasein-ul, asa cum este el în faptul-de-a-fi-în-lume, este primordial şi Dasein-ul meu. El este de fiecare dată propriu şi, ca propriu, el este de fiecare dată. Dacă această fiinţare trebuie determinată în caracterul său de fiinţă,nu trebuie făcut abstracţie de faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată care este "al meu". Mea res agitur. Toate caracterele fundamentale trebuie să se regăsească astfel în faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată, înteles ca "de fiecare dată al meu".În măsura în care Dasein-ul este o fiinţare care sunt eu însumi şi totodată este determinat ca fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul, eu nu sunt, în primă instanţă şi la nivel mediu, eu însumi, ci ceilalţi; eu sunt cu ceilalţi, şi aceştia, la rîndul lor, cu alţii. Nimeni nu este, în cotidianitate, el insuşi Nimeni nu este ceea ce el este şi aşa cum este: nici unul şi totuşi toţi laolaltă. Aceştia toţi nu sunt ei înşişi. Acest Nimeni, de care suntem noi inşine trăiţi în cotidianitate, este impersonalul "se". Se spune, se aude, se optează pentru ceva, se dă curs unei preocupări. În înverşunarea dominaţiei acestui impersonal "se" rezidă posibilităţile Dasein-ului meu şi "eu sunt" este posibil pornind de la această nivelare. O fiinţare care este posibilitatea lui "eu sînt" este ca atare, cel mai adesea, o fiinţare dominată de impersonalul "se".

Ciuma-A.Camus "Puteai sa vezi in toiul noptii, de-a lungul cornisei,convoaie stranii de tramvaie fara calatori, hurducandu-se deasupra marii. Locuitorii au sfarsit prin a afla despre ce e vorba, si in ciuda patrulelor, grupuri de oameni reuseau destul de de sa se strecoare pe stancile care se inaltau deasupra marii si sa arunce flori la trecerea tramvaielor. Si se auzeau atunci vehicule zdranganind in noaptea de vara, cu incarcatura lor de flori si morti." "Exista in oameni mai multe lucruri de admirat decat de dispretuit." "Ciuma le rapise tuturor puterea iubirii si chiar a prieteniei. Caci iubirea cere putin viitor, iar pentru noi nu mai exsitau decat clipe." "Pentru intaia oara simteau cat de dificil e sa-ti imaginezi precis faptele si gesturile celui care lipseste. Deplangeau atunci faptul ca n-aveau habar despre felul cum isi petercea celalalt timpul; se invinuiau de usurinta cu care neglijasera sa se informeze despre aceasta si se prefacusera a crede ca,pentru o fiinta care iubeste, ocupatia celui iubit nu este izvorul tuturor bucuriilor.Le era usor, incepand cu aceasta clipa, sa se reintoarca la dragostea lor i sa-i cerceteze imperfectiunile" "Cu toti se intampla la fel: te insori,iubirea mai dureaza putin, muncesti. Muncesti atat de mult incat uiti sa mai iubesti." "Pentru a lupta impotriva abtractiei trebuie sa-i semeni putin." "Dar porcaria asta de boala!Chiar i cei care n-o au o poarta in inima." "Raul care este in lume vine aproape intotdeuna din ignoranta, si bunele intentii, daca nu sunt luminate de constiita, pot sa faca tot atatea stricaciuni ca si rautatea." "Nu mai existau atunci destine individuale, ci o istorie colectiva, care era ciuma, si sentimente unice, impartasite de toti. Cel mai dominant dintre ele era cel al despartirii si al exilului, cu tot ceea ce comporta el ca frica si revolta." "Persoanele intoarse din carantina, care, inebunite de doliu si nenorocire, isi dadeau foc caselor in iluzia ca faceau astfel sa arda ciuma din ele." "A fost nevoie de marele duet al lui Orfeu si al Euridicei din actul al treilea pentru ca o anume surpriza sa strabata sala.Cantaretul si-a ales un moment sa inainteze spre rampa intr-un fel grotesc, cu bratele si picioarele departate, in costumul sau antic, si sa se prabuseasca in mijlocul decorului pastoresc care nu incetase niciodata sa fie anacronic. Stateau in fata a ceea ce era viata lor de atunci: ciuma pe scena, sub infatisarea unui actor dezarticulat si, in sala tot luxul devenit inutil, sub forma de evantaie uitate si de dantele atarnand pe roul fotoliilor." "Chiar atunci cand vremea ciumei trecuse, ei continuau sa traiasca conform normelor ei." "O scanteie de viata si o imagine de moarte, aceasta era cunoasterea." "Mame, soti, indragostiti care pierduera orice bucurie odata cu fiinta acum ratacita intr-o groapa anonima sau topita intr-o gramada de cenusa, pentru toti acestia ciuma isi continua existenta.

Fiecare dragoste aşa cum se iveşte apare a fi eterică, izvorând în întregime din instinctul sexual; într-adevăr, incontestabil este vorba despre acest instinct şi vorbind doar într-un mod mult mai definit, specializat şi poate ceva mai strict, este o formă mult mai individualizată a acestui instinct. Dacă vom avea permanent în minte acest lucru vom putea considera că unul dintre cele mai importante roluri pe care îl joacă dragostea în toate fazele şi gradele ei, nu doar în drame şi nuvele, dar de asemenea şi în lumea reală, unde alături de dragostea de viaţă se arată a fi ea însăşi cea mai puternică şi cea mai activă dintre toate cauzele ei; astfel încât unii vor considera că va ocupa constant jumătate din capacităţile şi gândurile celor mai tineri membri ai umanităţii şi că este scopul final aproape al fiecăruia dintre eforturile omeneşti; că influenţează nefavorabil cele mai importante acţiuni; că perturbă frecvent până şi cele mai serioase ocupaţii; că uneori este deranjantă pentru o anumită vreme şi chiar şi pentru cele mai mari dintre spirite; că nu-i este teamă să întrerupă tranzacţiile de stat sau investigaţiile în care sunt implicaţi oamenii învăţaţi; că ştie cum să înrâurească alcătuirea scrisorilor de dragoste, manuscrisele filosofice şi pliantele ministeriale; că ştie la fel de bine cum să anticipeze acţiunile cele mai complicate şi situaţiile cele mai extreme, să dizolve cele mai importante relaţii, să rupă cele mai strânse legături; că viaţa, sănătatea, bogăţia, rangul şi fericirea sunt sacrificate de dragul ei; că face dintr-un om, care de altfel este unul onest, un perfid şi dintr-un om ce a fost până acum credincios, un trădător şi că totodată apare ca un demon ostil al cărui obiectiv este de a răsturna totul, de-a aduce confuzie şi nelinişte pretutindeni acolo unde poate ajunge; dacă toate acestea sunt luate în considerare vor fi suficiente raţiuni ca cineva să se întrebe: 'La ce bun tot acest zgomot? Toate aceste complicaţii, furtuni, suferinţe şi dorinţe? De ce ar trebui ca aceste nimicuri să joace o parte atât de importantă, să creeze atâta dezordine şi confuzie în viaţa ordonată a umanităţii?' Dar pentru investigatorul zelos spiritului adevărului răspunsul va fi relevat gradual; nu este vorba despre câteva nimicuri, este vorba despre o atitudine; importanţa dragostei consistă întru-totul în armonia dintre seriozitatea şi zelul cu care este dusă până la capăt. Scopul ultim al tuturor chestiunilor aparţinând dragostei, indiferent dacă acestea sunt de natură comică sau tragică, este în realitate mult mai important decât toate celelalte obiective ale vieţii umane şi de aceea este deservită perfect de acea seriozitate profundă de care este urmărită mereu. Ca o chestiune de fapt, dragostea nu determină nimic altceva decât -întemeierea noii generaţii-. Existenţa şi natura unor -dramatis personae- care intră în scenă atunci când noi ne-am făcut deja ieşirea, ce a fost prilejuită de câteva întîmplări frivole ale dragostei. Că fiinţarea -existentia- acestor oameni viitori, este condiţionată în general de instinctul nostru sexual, astfel încât ea este natura -essentia- acestor oameni, identic condiţionaţi de selecţia pe care individualul o face pentru satisfacţia lor, cu alte cuvinte prin dragoste şi prin urmare prin fiecare din aceste relaţii ce sunt stabilite într-un mod irevocabil. Aceasta este cheia problemei.

Definiţia durerii poate fi sistematizată astfel: 1. Prin ea se exteriorizează o judecată, în care s-a acumulat experienţa; 2. specificul ei este un şoc în sistemul nervos, care provoacă un dezechilibru; 3. este ea însăşi o reacţie, nu este cauza unei alte reacţii. 1. «În sine nu există durere. Nu rana este cea care doare; experienţa cu privire la consecinţele nefaste pe care le poate avea o rană» provoacă durerea. Cu alte cuvinte, obişnuinţa, prin care am învăţat să percepem durerea, este cea care judecă. Rana este secundară, exerciţiul durerii este cel care îşi spune cuvântul. Analiza lui Nietzsche este inventivă: mai degrabă comportamentul nostru (prin habitudini, dezvoltate din experienţă) transmite senzaţia de durere (nu rana efectivă). Ar fi interesant de investigat cum am reacţiona efectiv la durere, dacă obişnuinţa şi comportamentul nu ne-ar dicta că trebuie să plângem, să ne contorsionăm, să tremurăm atunci când ne-am lovit. 2. «Specificul autentic al durerii este întotdeauna îndelunga cutremurare, vibraţia ulterioară – determinată de un şoc înspăimântător. [...] De fapt nu suferim datorită cauzei durerii (a unei leziuni oarecare, de pildă), ci datorită dezechilibrului îndelungat ce apare ca urmare a acelui şoc.» Din acest fragment, putem izola elementul ştiinţific de cel biografic, deşi ele sunt complementare. «Cutremurarea» şi «vibraţia» (angoasa este subliniată auditiv), pe scurt «dezechilibrul» este consecinţa unui «şoc». Nici acum rana nu impune durerea, ci dezechilibrul provocat de şoc induce suferinţa. 3. «Dacă se observă corect, reacţia apare în mod vădit anterior senzaţiei de durere. [...] Mai degrabă eu disting cât se poate de clar că întâi apare reacţia piciorului spre a evita căderea, iar apoi, la un interval de timp apreciabil, devine subit perceptibilă un fel de undă dureroasă în regiunea frontală.» Nietzsche demontează o veche prejudecată, prin care se afirma că durerea este cauza unei reacţii. Analizând retardul dintre o reacţie de autoconservare şi senzaţia de durere, filosoful respinge o interpretare de tip cauză/efect. Mai degrabă durerea este o «reacţie», mişcarea contrară constând într-o altă reacţie (cele două avându-şi «sursa în două locuri diferite.»). În concluzie, «diminuarea sentimentului de putere» nu ţine de «esenţa durerii». Se ajunge la distincţia dintre plăcere şi durere, de la care s-a început. Rezumând, durerea este o «maladie» (plăcerea – nu), cele două stări nu sunt dialectice, durerea este un obstacol care asigură prin contrast creşterea puterii (la fel cum plăcerea însoţeşte sentimentul predominant al puterii). Înţeleg necesitatea respingerii durerii ca epifenomen în contextul unei teorii a voinţei de putere, dar nu ştiu dacă ea este justificată. Schopenhauer, atunci când îl parodiază pe Leibniz, spunând că trăim în cea mai rea din lumile posibile, chiar dacă este agresiv şi excesiv, are dreptatea de partea lui. Din punctul de vedere al lui Schopenhauer, durerea este de netrecut: nu poate fi negată şi nu poate fi transcesă. Nietzsche demonstrează că există stări în care durerea, dacă nu dispare, poate fi amânată. Cu alte cuvinte, semnalul indus de şoc – întârzie. Cazul durerii predormale îi dă dreptate. În cazul unei răni sau în cazul unei altercaţii violente excesul de adrenalină mută conştiinţa pe o altă frecvenţă. Durerea este diluată, este înşelată, doar pentru a reveni în forţă, atunci când este momentul ei. Ceva asemănător voinţei de putere, dacă putem folosi această metonimie pentru un proces neurologic se exprimă în locul durerii. Durerea este astfel transgresată, temporar. Cu toate acestea, durerea efectivă (în tortură, de exemplu) are imediatul ei. Nu este necesar să-l citim pe Cioran să actualizăm ramificaţiile culturale ale unei teorii ale durerii – judecata empirică poate să suplinească cunoştinţa durerii, care este universală.