Ntr Quotes

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi si ti-as saruta talpa piciorului, nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea, de teama sa nu-mi strivesti sarutul?

Ea plânge şi-a căzut pe clape, Şi geme greu ca în delir... În dezacord clavirul moare, Şi ninge ca-ntr-un cimitir. (Nevroză)

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teama să nu-mi striveşti sărutul?

Natura se amuza citeodata formind combinatii caraghioase. Sint unii care-ntr-una casca ochii la nimicuri si rid ca papagalii in fata unui simplu cintaret din cimpoi; iar altii au o infatisare asa de posomorita, incit nici macar n-ar suride auzind o gluma buna. Nu s-a spus adesea ca, in fond, spiritul cel mai limitat este cel mai fericit?

Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei Cărbunele iubirii să schimb în diamant; Dar străluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei, Răscumpărat de-a pururi obştescului neant... Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemată, Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc: De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată, Nu se mai stinge-n mine originarul foc. E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei; E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei... Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei, Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine Seduc eternitatea, iubite, pentru tine.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

Să-ți faci puțini prieteni. Din tine nu ieși Căci prea des falsitatea credința ne-o înfrânge. Când ți se-ntinde-o mână, 'nainte de-a o strânge, Gândește-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Într-o mână am Coranul și-ntr-o mână am stacana, Când mă ia Alah în brațe, când de gât mă ia Satana! Suntem toți de sub cupola cerurilor de turcoază Nici păgâni până la capăt, nici mahomedani de vază.

Departe-i trilul susei ciocarlii, Chemata-n cer pe scara-i de matasa... Te potrivesti din carji si dioptrii. Si ca-ntr-o apa-adanca, lunecoasa, Ca un copil te ratacesti in casa, Pleci in oglinda-ncet...si nu mai vii.

Nu simţim în melancolie cum sufletul ni se deschide sub chemări vagi? Şi nu sunt aceste chemări presimţiri de plăcute nelinişti, şi nu este dulce aroma plecată din destrămarea noastră? Căci sufletul ni se deschide într-o voluptuoasă destrămare, într-un indefinit mângâietor, într-o aspiraţie spre vag, fără ca să ne doară, cât de puţin, această destrămare. Nu simţim, dimpotrivă, delicii virginale, suavităţi intime, extaz într-o lume de culori ireale, ca-ntr-o grădină cu flori care îşi întind petalele în nesfârşit? Şi nu ne încântă, în farmecul de destrămare plăcută a melancoliei, singurătăţi sonore ce cresc din nesfârşit, evoluează în tot, se izbesc de lucruri şi revin apoi, în mănunchiuri sonore, într-un reflux insensibil spre nesfârşirea din care au plecat, spre tăcerea din care a purces fiinţa? Singurătăţile au atâtea glasuri pentru cei care au prea multe de spus pentru a mai putea vorbi!

Erau miliarde de frunze pe pamant: Montag se balacea in ele ca-ntr-un rau uscat care mirosea a praf cald si a mirodenii. Dar celelelte miresme! Pamantul rece si nins de razele lunii mirosea a cartofi cruzi! Mai mirosea si a muraturi si a patrunjel, si a mustar. Iar in vazduh plutea si parfumul garoafelor din curtea casei vecine. Montag intinse mana si simti cum o buruiana se inalta ca un copil, fecandu-si capul de el. Degetele lui miroseau acum a lemn dulce. Se ridica in picioare si incepu sa respire adanc; cu cat respira mai adanc, cu atat se umplea de amanuntele vii ale acestui taram. Nu mai era gol pe dinauntru; gasea aici destula hrana ca sa-si sature sufletul. Totdeauna va fi destula hrana de acest fel in lume.

explodează în mine avântule odată iubire haină croială neterminată de-mi vrei supliciul ți-oi da otrava de-ți dau deliciul să-mi iei epava pe pieptul țărânii-ntr-o iarnă fatală să te știe doar câinii plagă capitală răsare pe mare o floare albastră Eminescu a râs de patima noastră cu lacrimi apuse îmi iartă un gând (te văd fără chip) doar c-un gust de vânt cu ochii-n soare mă cauți flămând nu cred că învingi m-am visat râzând duel

Versuri scrise într-o noapte de insomnie Noapte, nici un licărit; Iar veghez ca-ntr-o pustie; Picură monotonie Ornicul neobosit. Şoapta Parcelor vrăjeşte, Viaţa fuge şoriceşte: Prin unghere a foşnit... Somnul nopţii e trudit, Şi urâtul greu m-apasă... Ce urziţi în miez de noapte, Obsedante, triste şoapte? E mustrarea neînţeleasă, Glasul zilei ce s-a dus? Prorocind, ce oare-aţi spus? M-aţi chemat? Cum să vă-ncheg, Tâlcul să vi-l înţeleg?...

Nu-mi place să vorbesc tern, ca-ntr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul. Să știi că nu-mi bat joc niciodată de nimic și de nimeni. În viața mea nu mi-am bătut joc de nimeni și de nimic. Pentru mine, limba este ca o ființă cu care glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot. N-o las să lenevească și să dospească. O trag de-o ureche, îi dau un bobârnac și-n același timp am un mare și neclintit respect pentru ea! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu-adevărat uman.

Cine ma va lecui de cumplitul meu "Bildungstrieb"? Pe cine sa fac vinovat de pasiunea mea pentru "carti",de a acumula,de a sti,de a strange nimicuri despre orice?Prefer,pentru comoditate,sa pun aceste cusururi pe seama originilor mele:iesit dintr-un popor pentru care analfabetismul era realitatea dominanta,nu sunt oare,prin curiozitatea mea insatiabila,un fenomen de reactie? Sau,mai curand,nu trebuie sa platesc pentru toti strabunii mei in ochii carora exista o singura carte,cea numita de ei cartea,adica Biblia? E in acelasi timp placut si umilitor sa ma gandesc ca in urma cu cateva generatii ai mei erau niste salbatici,niste bastinasi.Juridic vorbind,erau niste sclavi,obligati sa nu stie nimic;eu insa ma simt obligat za stiu totul:de aceea citesc orice,pana-ntr-acolo ca nu mai am timp pentru propriile mele elucubratii.Le neglijez ca sa vad ce au spus ceilalti.Consumul de carti nu este egalat la mine decat de consumul de alimente: intr-adevar,mi-e foame permanent si nimic nu ma satura-nici cand mananc,nici cand citesc.Bulimia si abulia merg mana-n mana.Trebuie sa devor ca sa simt ca exist,ca sa fiu.Imi amintesc ca in copilarie,uneori,mi se intampla sa mananc singur cat toata familia.Asadar o veche nevoie de a ma linisti prin hrana,de a gasi certitudini printr-un act bestial,de a scapa prin ceva precis,animalic,de ezitarile,de vagul si indecizia in care traiesc.Cand vad un caine sau un porc repezindu-se la mancare,il inteleg ca pe un frate.Si cand ma gandesc ca de luni de zile lecturile mele au drept tema principala renuntarea si ca,dintre toate cartile,le prefer pe cele de filozofie hindusa. Cartile pe care le citesc cu cel mai mare interes trateaza despre mistica si despre dietetica.Sa fie vreun raport intre ele? Neindoielnic,in masura in care mistica implica asceza-aceasta nefiind in esenta decat o chestiune de regim.

Cred că bine-ar fi ca oamenii să vorbească, să nu ţină-n ei vorbele care se-acumulează-n suflete ca apa-ntr-o adâncitură. Iar apa asta, în cel mai bun caz, seacă, dar de multe ori riscă să se transforme-n mocirlă şi să mai faacă şi mătasea-broaştei. Să vorbească, şi anume ca şi când de fiecare dată ar vorbi pentru ultima dată, ca-n faţa Judecăţii de Apoi. Deşi-mi spun mereu acest lucru, nu reuşesc să-nfrâng barierele din mine. De fapt, dacă mă gândesc bine, o singură dată am dat barierele-n lături şi-am vorbit ca la Judecata de Apoi. (...) Îmi dau seama că-n momentul când vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te "filtrezi" de alţii, într-atât viaţa noastră este-mpletită cu-a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un râu în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale. Cât aş vrea eu să-ţi vorbesc numai despre mine tot nu izbutesc s-aleg apa de pietre. Orice-am face ne-ntoarcem la una dintre legile dialecticii: conexiunea fenomenelor.

In extremis Atâta cer şi totuşi nu mi-e destul atât! Atâta cer în ceruri şi totuşi nu-mi ajunge! Chiar de-ar fi înc-o dată cât e şi n-ar fi cât Mi-e-n stare închipuirea să vrea,când îl străpunge! Adaug din mine sute de ceruri cerului! Sporesc cu ochiul-ntr-una întinderea albastră! Şi totuşi împlinirea nu-i a misterului, Ci a nesfârşirii văzute prin fereastră! Oricum mă-ntorc în spaţiu de-o margine tot dau! Oricum mă-nvârt în cosmos un zid tot mă izbeşte! Sub vasta nesfârşire ca sub o frunză stau, Ca sub frunză scurtă ce nu m-adăposteşte! Mai mult!Mai mult!Atâta cât să nu pot privi! Cât să nu pot cu ochiul până la fund pătrunde! Abia atunci mai liber,mai sigur m-aş simţi, Abia atunci sub frunză eu m-aş putea ascunde! Stau însă gol în centrul naturii şi strivit. Nimic nu mă păzeşte!Sunt fără apărare! De n-aş pricepe totul,aş fi mai lămurit. De n-aş cunoaşte totul,aş fi cu mult mai tare! Dar astfel nici o taină nu-mi pot încredinţa. Într-un galop frenetic bat câmpurile toate. Mereu aştept dorinţa să se-mplinească! Ea mereu mi se-mplineşte până la jumătate.

Și din dragoste poți să greșești. Dragostea, cea fierbinte, de la-nceput, nu ține cât lumea. Important e cu ce rămâi când s-a mai stins văpaia. Dragostea e-o stare excepțională. Iar stările excepționale nu pot ține. Evoluția dragostei e comparabilă cu evoluția unei boli. Și-ntr-o boală, criza nu poate ține o viață. Viața poate ține de-o criză, dar criza nu ține de-o viață. Dar ce să mai teoretizăm, că tot nu folosește la nimic...

Fig. 12.2 An NTR-augmented heavy-lift launch vehicle , capable of transporting 24 colonists one-way to the Red Planet

Il mio cuore cominciò a palpitare, mentre il suo petto nudo aveva tutta la mia attenzione. I miei occhi vagarono sul suo addome, su quella schiena scolpita. Volevo sfiorare la sua pelle, sentirla addosso. Volevo che le sue mani mi accarezzassero ovunque. Sentii il mio c3ntr♡ inumidirsi al solo pensiero. Cristo!

la poésie affamée déchiquette avec les dents s’en lèche les babines dans des fourneaux les gardiens jettent des métaphores sur les hommes-mannequins sur les vies-accordéons quotidiennement ont lieu des exécutions avec des fragments d’œuvres inachevées laissées à l’abandon sur les plaines avec des sondes comme des yeux de feu s’approche le moment de rendre des comptes pour la soif des mots et la liberté de me murer dans l’idée comme dans une prière en chuchotant la poésie est l’état de l’être [poezia flămândă rupe cu dinții se linge pe bot prin furnale gardienii aruncă metafore peste oamenii-manechin peste viețile-acordeon zilnic au loc execuții cu fragmente de opere neterminate lăsate-n paragină pe câmpiile cu sonde ca niște ochi de foc se-apropie clipa când voi da socoteală pentru setea cuvintelor și libertatea de-a mă zidi în idee ca-ntr-o rugă șoptind poezia e starea de a fi]

„Oglinda și nălucile din ea se mișcau una-ntr-alta, ca într-un film. Personajele nu aveau legătură cu decorul. Purtau în ele o transparență fugară, într-un peisaj care era doar o întunecare încețoșată de seară. Ambele, topite și amestecate, schițau o lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul fetei o luminiță venită de departe, din câmpie, iar Shimamura se înfioră de atâta frumusețe […] se pomeni gândind în sinea lui că perindarea priveliștilor din oglindă și fluviul timpului care curgea pe lângă el erau lucruri foarte asemănătoare”.

Ochii ei sorbeau apusul cu nesaţul unui trist Demon, smuls din întuneric Şi-aruncat în plină ziuă - Ochii ei, reflexul unor aiurări netălmăcite, Se dublau ca-ntr-o supremă sărutare de adio.

Azi, iată, am văzut un curcubeu Deasupra lumii sufletului meu. Vin cerbii mei în goană să se-adune Și cătră el privirile-și țintesc - Un codru nesfârșit de coarne brune În care mii de stele strălucesc. Sosind din dunga zării de argint Vin păsările-mi mari de sărbătoare Și-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind, Un ocean de aripi mișcătoare; Întreaga lume-a sufletului, vie, Palpită-ntr-o frenetică beție. Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu Deasupra lumii sufletului meu. Izvoarele s-au luminat și sună Oglinzile ritmându-și-le-n dans, Și brazii mei vuiesc fără furtună Într-un amețitor, sonor balans, În vii vibrează struguri străvezii - Cristalurile cântecelor grele - Și stropi scăpărători de melodii Ca roua nasc în ierburile mele. Eu curg întreg în acest cântec sfânt: Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt. - Primele iubiri (1)

Dar tocmai ruralismul nostru constituie dovada suplimentar[ a marii noastre vechimi. }ntr-adev[r, rasele str[vechi sunt conservative, regresive =i defen-sive.

AUTEL Les lumières se sont éteintes dans un de tes autels ô, toi, pays condamné à la tristesse, tous les troubadours emplissent les prisons et ils ne saluent plus l’allégresse. Dans nos montagnes il a de nouveau neigé flotte à l’horizon un état de pleur Pays de larmes, pays de myrte, ton peuple est pour toujours martyr ! (Gabriela Livescu, în traducerea mea) ALTAR S-au stins luminile-ntr-un al tău altar o, țară, condamnată la tristețe, toți trubadurii sunt în închisori, iar bucuriei nu-i mai dau binețe. În munții noștri iarăși a nins Plutește-n văzduh o stare de plâns Țară de lacrimi, țară de mir, poporul tau e veșnic martir! traduit en français par Gabrielle Danoux

Dialogue Tandis que je te parlais, avec ma pensée j’étais, Bien loin, dans une forêt de pins, Tandis que je te parlais, mes mots se perdaient Dans la profondeur de tes yeux trop bruns. Leur ombre était pareille à la forêt au coucher Surpris et étonnés qu’ils étaient de recevoir une veste, Réchauffés par la jeunesse du printemps qui les enveloppait, Profonds, tels le zénith vu du haut des crêtes ! Tandis que je te parlais miroirs magiques Tes regards me semblaient Porteurs d’images dans les légendes dérobées, Humaine attention, surprises songeant, luttant, aimant ou bien priant. (1961) * Dialog Îți vorbeam și cu gândul eram mai departe’ntr’o pădure de cedrii, Îți vorbeam și cuvintele mi se pierdeau în ochii tăi mult prea negrii, Umbroși ca pădurea’n amurgul înserării, Surprinși și mirați parcă de primirea unei veste, Calzi de-nvăluirea tinerească a primăverii, Adânci, aidoma zenitului văzut din înaltul de creste! Îți vorbeam și privirile tale Îmi păreau oglinzi fermecate Ce-aduc imagini furate din legende, Priviri umane , surprinse gândind, luptând, iubind, sau rugându-se.

Zeița modei Dior își numește rochiile de seară Jean Paul Sartre, Albert Camus, Marcel Aymé. Aproape că m-aș înfășura, de dragul tau, într-o mantie de zăpadă care-ntr-o zi o să-ți poarte numele.

- Dacă te-ar întreba cineva cum ai concepe o existenţă fericită, ce ai spune? (...) - N-aş şti ce să-i spun. Să nu crezi că m-ai luat pe nepregătite. Mi-am pus şi eu de mult întrebarea asta şi-mi mai pun o întrebare: "Ce-aş face eu dacă-ntr-o zi m-aş vedea "preşedinta" - ca să nu găsesc alt titlu - "preşedinta" pământului?" Hegel spunea că să defineşti înseamnă să negi, cel puţin parţial. Ca să definesc o existenţă fericită, în a cărei existenţă eu nu cred - dar de ce să nu teoretizăm? - aş începe prin câteva negaţii: "O existenţă fericită este aceea în care nu există boli cronice, nu există sănătate şubredă, nu există probleme de conştiinţă insolubile, în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urâtă meseria pe care-o face, în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice". Dar, după cum vezi, cu definiţia asta n-am făcut altceva decât să dăm capra afară din casă, ca-n banc. Negaţiile astea îţi arată ce nu este o existenţă nefericită şi nicidecum ce este o existenţă fericită. Ţi-am spus că nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte, de orice. Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au un caracter programatic. Un om nu-şi poate planifica fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată. Poate lupta şi trebuie să lupte pentru acest echilibru. Multe dezechilibre pornesc din nemulţumirea oamenilor de-a trăi fără fericire. Majoritatea acestor oameni concepe fericirea ca pe-un element exterior lor. Ei aşteaptă fericirea ca pe-un dar din partea cuiva. O greşeală fundamentală. Fericirea, multă-puţină câtă este, e-n noi şi nu ne-o poate da cineva. Cineva nu poate decât să ne-o ia. Asta poate oricine şi cu mare succes.

Alexandru Bujor era permanent participant, fiindcă ironia este o formă intensă de participare la viață - ea traduce sau o permanentă revoltă, sau neînțelegerea a ceea ce se-ntâmplă-n jurul tău, sau un amestec între astea două, plus un sentiment de frustrare și multe altele-ncâlcite-ntre ele ca-ntr-un ghem care nu mai poate fi descurcat.

Majoritatea oamenilor duc o viață nespectaculoasă. Nici la teatru nu ne ducem în fiecare zi. „Spectacolele”, adevăratele „spectacole” ale vieții noastre ni le știm fiecare-n parte. (...) Și-ntr-o carte, și-ntr-un ziar trebuie să știi să citești printre rânduri, dară-n oameni...

Când lucram și mă-ntorceam acasă amărâtă de-a fi descoperit la Rontgen boli necruțătoare sau mâhnită de oameni, mă dezbrăcam la iuțeală și luam la răsfoit un album de artă. Și dintr-odată mă ducea gândul că-n haosul de neînțeles al vieții, în lipsa ei de logică și de finalitate, arta reprezenta o justificare a ceea ce se cheamă creatură dotată cu judecată și cu certitudinea morții, îmbogățirea minții și-ndulcirea sufletului, învelirea lui în milă ca-ntr-un aluat, sunt valori adevărate ale unei vieți. Munca, obligatorie pentru „trestia gânditoare”, ar trebui să te conducă la ele. Să nu fie doar mijlocul care să-ți asigure existența fizică. Mă gândesc la grosul lumii, la cei care muncesc pentru o pâine.

S-aştept? S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline Şi să-mi aştearnă daruri din zări până la mine? S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas De prieten fără nume, străin şi fără glas? Cu aripi adormite în dimineaţa lunii S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii? S-ştept poat-amintirea să-şi mai încerce cheia La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia Luminilor pierdute în pulbere şi scrum? La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum; De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum. Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar, Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar. Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg, Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?

Și poate că la tristu-mi asfințit Iubirea-mi va surâde-ntr-un sfârșit.

Ciprian asculta,cu ochii pierduți ca-ntr-un vis,cu fața luminată de-un zâmbet...Apoi...mâinile-i câzură reci,alături de corpul încremenit într-o eternă visare.