“
De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om
care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu
mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care
să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de
groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici
lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai
teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi
întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea
însăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntată
între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în
parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu
este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a
renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?
”
”
Emil M. Cioran