Mihai Eminescu Quotes

Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândurilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.

Numai daca vremea ar sta locului am putea vedea lamurit ce este etern

Dumnezeule, ce puţine-s caracterele acelea care merită a se numi omeneşti.

Si te-ai dus, dulce minune, S-a murit iubirea noastra Floare-albastra! floare-albastra!... Totusi este trist în lume!

Trăind în cercul vostru strâmt, Norocul vă petrece, Iar eu în lumea mă simt Nemuritor și rece.

Am inteles ca un om poate avea totul neavand nimic si nimic avand totul.

Without 'tis autumn, the wind beats on the pane With heavy drops, the leaves high upwards sweep. You take old letters from a crumpled heap, And in one hour have lived your life again.

...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor, a cărui existenţă n-o putem explica?

Much as oblivion is the death of sorrow So death is life's forgetfulness

Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.

Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Citeste! Numai citind mereu, mintea ta va deveni un laborator nesfarstit de idei si imaginatii.

Mă transport în cer, pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul umbrelor divine — visuri care mă poartă din lume-n lume și mă izbesc din gândire în gândire. Mor pentru pământ, ca să trăiesc în cer.

Unattached to man or matter, You remain aloof and cold.

Tu ești ca o vioară în care sunt închise toate cîntările, numai ele trebuiesc trezite de-o mînă măiastră, și mîna ce te va trezi înăuntrul tău sînt eu.

Chişinău e singurul oraş din lume în care Mihai Eminescu se întîlneşte cu Veronica Micle şi aproape de ei se află Luceafărul. Teatrul Luceafărul.

O! de-aș putea iubi. Înțelegi tu ce va să zică de-a nu putea iubi? A trece pin lume singur, mărginit în pași, în ochi, să te zvârcolești în strâmtoarea sufletului tău celui rece, să cauți a-l aprofunda și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunei sociale, se ard de căldura unei societăți de oameni ce trăiesc numai din ura unuia către celălalt. A nu iubi nu-i nimica — a nu putea iubi e grozav.

De-ai fi fost numai tu și eu în lume... ce mult ne iubeam eu și cu tine. Traversam codrii verzi pînă muream amîndoi unu-n brațele altuia, pentru ca în cealaltă lume să traversăm de braț, doi îngeri, stelele cerului.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală; Urechea te minte şi ochiul te-nşală; Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic. Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Nu e carte să înveți Ca viața s-aibă preț ­ Ci trăiește, chinuiește Și de toate pătimește Ș-ai s-auzi cum iarba crește. (Mihai Eminescu - In zadar in colbul scolii)

Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi, dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea — un univers într-o picătură trecătoare.

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata, Pururi tanar, infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii. Cind deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pana-n fund baui voluptatea mortii Nenduratoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i. Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele Marii. De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari.., Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Phoenix ? Piara-mi ochii tulburatori din cale, Vino iar la san nepasare trista, Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma !

Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gânsac şi câne . Privirea cânelui e inteligentă , el pricepe din lumea această o porţie mult mai bună decât gânsacul ; cu toate acestea amândouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item , pentru membru de la primărie — pentru Kant item. Totuşi câtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adâncă a înţeleptului de la Königsberg.

Si daca ramuri bat în geam Si se cutremur plopii, E ca în minte sa te am Si-ncet sa te apropii. Si daca stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Inseninându-mi gândul. Si daca norii desi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte sa-mi aduc De tine-ntotdeuna.

și parcă simțea mînuțele-i calde și înguste în mîinile lui, și parcă-i topea ochii sărutîndu-i, și parcă i se topea sufletul, ființa, viața, privind-o... vecinic privind-o.

O iubeam cum sufletul iubește icoana unei sînte, statua de marmură a unei martire, crucea de fier de-asupra apei sînte - nu altfel. Amorul meu era asemenea ființei sale - sînt.

Reverse dulci scântei Atotştiutoarea, Deasupră-mi crengi de tei Să-şi scuture floarea.

Spuneți-mi despre dânsa tot răul din lume, de vreți să nebunesc, că-i hetera, că-i monstru, că-i satan...o iubesc.

O lume toată-nţelegea - Tu nu m-ai înţeles.

Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic. Și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea din umbră.

Glossa Time goes by, time comes along, All is old and all is new; What is right and what is wrong, You must think and ask of you; Have no hope and have no fear, Waves that rise can never hold; If they urge or if they cheer, You remain aloof and cold. To our sight a lot will glisten, Many sounds will reach our ear; Who could take the time to listen And remember all we hear? Keep aside from all that patter, Seek yourself, far from the throng When with loud and idle clatter Time goes by, time comes along. Nor forget the tongue of reason Or its even scales depress When the moment, changing season, Wears the mask of happiness - It is born of reason's slumber And may last a wink as true: For the one who knows its number All is old and all is new. Be as to a play, spectator, As the world unfolds before: You will know the heart of matter Should they act two parts or four; When they cry or tear asunder From your seat enjoy along And you'll learn from art to wonder What is right and what is wrong. Past and future, ever blending, Are the twin sides of same page: New start will begin with ending When you know to learn from age; All that was or be tomorrow We have in the present, too; But what's vain and futile sorrow You must think and ask of you; For the living cannot sever From the means we've always had: Now, as years ago, and ever, Men are happy or are sad: Other masks, same play repeated; Diff'rent tongues, same words to hear; Of your dreams so often cheated, Have no hope and have no fear. Hope not when the villains cluster By success and glory drawn: Fools with perfect lack of luster Will outshine Hyperion! Fear it not, they'll push each other To reach higher in the fold, Do not side with them as brother, Waves that rise can never hold. Sounds of siren songs call steady Toward golden nets, astray; Life attracts you into eddies To change actors in the play; Steal aside from crowd and bustle, Do not look, seem not to hear From your path, away from hustle, If they urge or if they cheer; If they reach for you, go faster, Hold your tongue when slanders yell; Your advice they cannot master, Don't you know their measure well? Let them talk and let them chatter, Let all go past, young and old; Unattached to man or matter, You remain aloof and cold. You remain aloof and cold If they urge or if they cheer; Waves that rise can never hold, Have no hope and have no fear; You must think and ask of you What is right and what is wrong; All is old and all is new, Time goes by, time comes along.

Apoi îşiridică ochii şi privi visând în faţa cea blândă a lunii — ea trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adânc, transparent, prin nouri de un fluid deargint, prin stelele mari de aur topit. Părea că deasupra mai sunt o mie de ceruri, părea că presupusa lor fiinţă transpare prin albastra-i adâncime...

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici - Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. În van mai caut lumea-mi în obositul creier, Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier; Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu. Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură Încet repovestită de o străină gură, Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.

Still earth shall only earth remain, Let luck its course unfold, And I in my own kingdom reign Immutable and cold.

Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă ş-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte.

Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un simbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere.

LIBRĂRII / ORAŞE UNDE SE POATE GĂSI CARTEA “UMBRELE TRANSILVANIEI” (Editura Eikon, 20 lei): Bucuresti - Humanitas Auchan Titan, Humanitas Cismigiu, Humanitas Kretzulescu, Libraria Mihai Eminescu Alba-Iulia - Libraria Humanitas Brasov - Libraria St. O. Iosif, Libraria Humanitas Cluj - Bookcorner Librarium, Libraria Universitatii, Libraria Humanitas Oradea - Libraria Humanitas Iasi - Libraria Junimea, Libraria Casa Cartii, Libraria Tafrali, Libraria Esculap, Libraria Iulius Mall, Librariile nr. 3, 5, 12, 13, 19, Libraria Humanitas Piatra Neamt - Libraria Humanitas Ploiesti - Libraria Humanitas Sibiu - Libraria Humanitas Ramnicu Valcea - Libraria Humanitas Galati - Libraria Humanitas COMENZI ONLINE: edituraeikon.ro

„greșalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.“ ( Timpul – 13 februarie, 1882)

When memory of bygone days My spirit would detain, Down long and often trodden ways I travel the past again. Above your house are lit as then The same bright stars of old. That shone those summer evenings when My passion's tale I told....

Înainte de a dormi, ea își împreuna mînile și, pe cînd stelele albe sunau în aeriane coarde rugăciunea universului, buzele ei murmura zîmbind, apoi capul ei palid de suflarea îndulcită a nopții cădea pe perine. Cine ar fi văzut-o astfel! Nimene —

Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. Enclosed within your narrow ring Good-fortuned lives you’re spending, Whilst I to my own heavens cling, Immortal and unbending. (Luceafărul/ The Evening Star)

Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.

Ca un nebun sări Ioan, palid ca o stafie, de lângă mine, și-și apropie buzele lui de ochii moartei. Apoi capacul recăzu, pe funii fugea sicriul cel negru în noaptea pământului — și pe pământ nu mai rămăsese decât suvenirea cea amară a Sofiei. Mi-am închis ochii și-am visat... ce?... Nu știu. Când i-am redeschis, eram singur în cimitir. Luna revărsa printre arborii ninși și străluciți în haina lor argintie o lumină dalbă ca visul de vară, iar bătrânul cioclu arunca încet, nepăsător, melancolic bulgării ce sunau pe scândurile uscate ale sicriului. Un vis de moarte, de mormânt, iată tot.

explodează în mine avântule odată iubire haină croială neterminată de-mi vrei supliciul ți-oi da otrava de-ți dau deliciul să-mi iei epava pe pieptul țărânii-ntr-o iarnă fatală să te știe doar câinii plagă capitală răsare pe mare o floare albastră Eminescu a râs de patima noastră cu lacrimi apuse îmi iartă un gând (te văd fără chip) doar c-un gust de vânt cu ochii-n soare mă cauți flămând nu cred că învingi m-am visat râzând duel

Ce‑ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu‑ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu‑n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii‑ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce‑i poporul mare, românesc, Când s‑aprinde sacru candida‑i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte‑n glorii să orbească‑l face, Când cu lampa‑i zboară lumea luminând, El pe sânu‑ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge‑n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc! Familia, III, 14, 2/ 14 aprilie 1867 [1867]

Suferă şi pătimeşte Şi-ai s-auzi iarba cum creşte

,,Citeste! Citind mereu,creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini,din care vei intocmi intelesul si filozofia vietii.,, Mihai Eminescu

,,Citeste ! Citind mereu,creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini,din care vei intocmi intelesul si filozofia vietii.,,

Când tot se‑nveseleşte, când toţi aci se‑ncântă, Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru‑i se avântă L‑a patriei dulci plaiuri, la câmpii‑i râzători. Şi inima aceea, ce geme de durere, Şi sufletul acela, ce cântă amorţit, E inima mea tristă, ce n‑are mângâiere, E sufletu‑mi, ce arde de dor nemărginit. Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară Scăldată în cristalul pârăului de‑argint, Să văd ce eu atâta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint; Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniştiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice şoptiri. Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică, În valea mea natală, ce undula în flori, Să tot privesc la munte în sus cum se ridică, Pierzându‑şi a sa frunte în negură şi nori. Să mai privesc o dată câmpia‑nfloritoare, Ce zilele‑mi copile şi albe le‑a ţesut, Ce auzi odată copila‑mi murmurare, Ce jocurile‑mi june, zburdarea mi‑a văzut. Melodica şoptire a râului, ce geme, Concertul, ce‑l întoană al păsărilor cor, Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme, Născur‑acolo‑n mine şoptiri de‑un gingaş dor. Da! Da! Aş fi ferice de‑aş fi încă o dată În patria‑mi iubită, în locul meu natal, Să pot a binezice cu mintea‑nflăcărată Visările juniei, visări de‑un ideal. Chiar moartea, ce răspânde teroare‑n omenire, Prin vinele vibrânde gheţoasele‑i fiori, Acolo m‑ar adoarme în dulce liniştire, În visuri fericite m‑ar duce către nori. Familia, II, 21, 17/ 29 iulie 1866 [1866]

Privitor ca la teatru Tu în lume sa te-nchipui: Joace unul si pe patru, Totusi tu ghici-vei chipu-i, Si de plânge, de se cearta, Tu în colt petreci în tine Si-ntelegi din a lor arta Ce e rau si ce e bine.

Orice noroc Si-ntinde-aripile, Gonit de clipele Starii de loc. Pana nu mor Pleaca-te, ingere, La trista-mi plangere Plina de-amor. Nu e pacat Ca sa se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? (Mihai Eminescu - Stelele-n cer)

Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani. Să mor…Și-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant!

I know not where to seek an end, Nor how to be beginning –Although your words I understand, I cannot see their meaning; But if you truly wish my heart, To love you like no other, Then from the heavens you depart, Become a mortal, rather.

Par son chef-d'œuvre, Hypérion, [Mihai] Eminescu n'est pas seulement un exemple typique de la littérature roumaine cultivée, mais aussi, en un certain sens, la définition même de cette culture. En effet, ce qui attire l'attention dans la culture roumaine est le fait que la plupart des génies créateurs sont des hommes très cultivés et de bons patriotes, des hommes qui aiment profondément leur pays. J'ai déjà rappelé le nom du prince Dimitrie Cantemir. C'est lui qui a inauguré cette tradition de « l'homme universel » et du « roumanisme », qui subsiste encore, quoiqu'il fût accusé de « nationalisme exalté » par ses contemporains. Eminescu est un de ses représentants. Cet homme qui a traduit Kant et a lu Upanishad, était un prophète national, le véritable créateur du nationalisme poétique roumain. Un autre exemple Bogdan Petriceicu Hașdeu (1836–1907), l'homme le plus savant de son siècle, était professeur de langues indo-européennes à l'Université de Bucarest (il connaissait vingt langues environ, dont le persan, le turc, toutes les langues slaves, etc.) et il pouvait enseigner à la fois l'économie politique, le droit, l'histoire et l'ethnographie. Hașdeu était un écrivain qui, dans sa dramaturgie, ses poésies, ses romans historiques, dans ses conférences et ses articles politiques, témoignait d'un amour très vif pour sa patrie et son peuple et qui connaissait à fond la langue populaire : il était roumain des pieds à la tête.

Un jour, le grand poète Nichita Stănescu se vit poser la question suivante : « Quel est le plus beau poème que vous ayez jamais écrit ? » À quoi il répondit : « C’est l’Ode en mètre antique de Mihai Eminescu*. » Mais, c’est quoi, cette histoire ? s’interrogea Siméon, longtemps après cela. Qu’est-ce que le grand poète voulait dire au juste par là ? Et c’est l’un de ses clients, venu lui confier une paire de chaussures à ressemeler, qui finit par lui fournir la réponse : « Rien, sinon qu’il fallût, avant de lire l’Ode en mètre antique, l’avoir d’abord écrite par-devers toi, c’est-à-dire, avoir hébergé au moins une petite étincelle de l’âme d’Eminescu, l’avoir laissé emménager dans ton âme. [...]» (p. 249)

Si fraîche… Si fraîche, en moi réveilles Le blanc des fleurs du cerisier, Et sur la terre, aux anges pareille, Devant moi tu apparais. Tapis que tu effleures à peine, À tes pieds frissonne la soie, Et de la tête jusqu'à la traîne D'un simple rêve, tu as le poids. Issue des plis de ton vêtement, D'un marbre tu prendrais la place, Dans tes yeux, dont je dépends, Les larmes amplifiaient la grâce. Ô, rêve heureux de mon amour, Ma fiancée venue des contes, Arrête ! Si tu souris toujours, De ta douceur, je me rends compte, Et combien forte tu serais À m'ombrager toujours la vue, Par des paroles murmurées, Par les étreintes des bras nus. Et brusquement, une pensée sage Voile la braise de tes regards : C'est le désir qui les ombrage, C'est le renoncement noir. Et tu t'en vas… je comprends : Ne pas suivre mon bonheur, Et je te perds éternellement, Ma douce fiancée du cœur ! C'est mon péché de t'avoir vu, Je ne pourrais jamais m'absoudre, Je veux l'expier, la main tendue, En vain, dans le désert de poudre. Et tu m'apparaîtras, icône, De la Vierge de tous les temps, Et sur ton front portant couronne ; Pourquoi partir ? Et tu viens quand ? (traduit par Elisabeta Isanos)

J'aime ce peuple bon, paisible, humain, sur le dos duquel les diplomates taillent des cartes et des guerres, peignent des empires qu'il n'a même pas imaginé. J'aime ce peuple qui ne sert que d'échasses à tous ceux qui montent en puissance – peuple malheureux qui gémit sous la grandeur des palais de glace qu'on pose sur ses épaules.

On aperçoit au loin les tours étincelantes des églises de Iași, les maisons joliment chaulées, les vieux auvents que la lune naissante baigne d'une lumière violacée.

Que signifient pour nous tous la poésie, la littérature et la pensée politique de [Mihai] Eminescu que nous connaissons. Il serait inutile de nous en rappeler encore une fois. Toute la création qui a suivi, de Nicolae Iorga et Tudor Arghezi, à Vasile Pârvan, Nae Ionescu et Lucian Blaga porte l'empreinte du génie, de son esprit, tout au moins de la langue éminescienne. Rarement un peuple entier s'est retrouvé en un poète avec autant de spontanéité et autant de ferveur que celles avec lesquelles s'est retrouvé le peuple roumain dans l'œuvre de Eminescu. Nous aimons tous [Ion] Creangă nous admirons [Bogdan Petriceicu] Hașdeu nous apprenons écrire avec [Alexandru] Odobescu nous respectons Titu Maiorescu et nous pouvons difficilement laisser passer beaucoup de temps sans relire [Ion Luca] Caragiale. Mais, pour chacun d'entre nous, Eminescu est tout autre. Il nous a révélé d'autres visions et nous a fait connaître d'autres larmes. Lui, et lui seulement, nous a aidé à connaître la bataille du cœur. Il nous a permis de comprendre et de savourer la malchance d'être roumain. Pour nous, Eminescu n'est pas seulement notre plus grand poète et le plus brillant génie qu'aient engendré la terre, les eaux et le ciel roumains. Il est, en quelque sorte, la personnification même de ce ciel et de cette terre, avec toutes les douleurs, les beautés et les espoirs qui y ont poussé. (Mircea Eliade, 1950, p. 305-306)

Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă, Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă.

Only in dreams I know— But to the world that lies afar, I cannot ever go

You are a dying living soul, While I live with no end?

Carte disponibilă la: - târgurile de carte din toată țara (pret redus: 15 lei) - LIBRĂRII / ORAŞE : București – Libraria Mihai Eminescu, Librăria Libraria Sophia Bucuresti și Librăria Libraria Bizantina (ambele, str. Bibescu Vodă, în zona Unirii), Cărturești Verona (Magheru), Humanitas Kretulescu Arad – Libraria Corina Brașov – Libraria St. O. Iosif, Librăriile Ralu (Str. Mureșenilor) Constanţa - Prăvălia cu cărţi, Librăria Dorian Gray Cluj – Bookcorner Librarium, Libraria Universitatii Iasi – Libraria Junimea, Libraria Casa Cartii, Libraria Tafrali, Libraria Esculap, Libraria Iulius Mall, Librariile nr. 3, 5, 12, 13, 19 ORADEA - Libraria Ratio et Revelatio - Str. Republicii nr. 22 + Libraria din Cetatea Oradei, Libr. Humanitas PITESTI - Libraria Mihai Eminescu - Str. Victoriei nr. 89 TÂRGU MUREŞ : Librăria LIBRIS Eminescu, Strada 22 Decembrie 1989, nr. 26 Timişoara – Libraria Esotera (Str. Lucian Blaga) COMENZI ONLINE: Comandă directă prin curier, pt. toată ţara, la tel.: 021 348 14 74 (libraria eikon.ro)

Numai în România, înalta trădare e un merit. Numai la noi e cu putinţă ca valeţi slugarnici să fie miniştri, deputaţi, oameni mari...

„Iară noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci.