Marin Sorescu Quotes

Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.

E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi minţile.

Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om.

Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.

Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă și-n salcâmul din fața casei.

De ce oamenii își pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte?

E prea mică lumea. Întâlnim la fiecare pas numai umbre.

Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.

Mamă, [...] mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară... [...] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.

Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.

Dă-i societății aripi și le va arde pe rug.

Din păcate, e o singură lume, iar noi suntem doi...

Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?

Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la mal.

E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi mințile.

Lumea trebuie s-o pătrunzi cu mintea, nu să o baţi cu picioarele! Prostul poate să meargă şi-n cap, că tot nu-i intră nimic în el... Doar mărăcini...

Am legat copacii la ochi Cu-o basma verde Şi le-am spus să mă găsească. Şi copacii m-au găsit imediat Cu un hohot de frunze. Am legat păsările la ochi Cu-o basma de nori Şi le-am spus să mă găsească. Şi păsările m-au găsit Cu un cântec. Am legat tristeţea la ochi Cu un zâmbet, Şi tristeţea m-a găsit a doua zi Într-o iubire. Am legat soarele la ochi Cu nopţile mele Şi i-am spus să mă găsească. Eşti acolo, a zis soarele, După timpul acela, Nu te mai ascunde. Nu te mai ascunde, Mi-au zis toate lucrurile Şi toate sentimentele Pe care am încercat să le leg La ochi.

Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate.

Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele, Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care până atunci nici nu-l observasem Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente, Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc Şi chiar am citit nişte cărţi, Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit, Am fost bun şi am fost frumos... Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Când m-am născut.

De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii ?

Rețin ideea cu paharul. Și dumneata ai fost un pahar în mâna mea. O cupă de șampanie, am spus ”noroc” vieții, dar n-am apucat să gust bine, că am și simțit amărăciunea.

Problema e dacă mai reușești sa ieși din ceva, odată ce te-ai născut.

Facerea primului om a fost semnul decăderii totale și absolute a cerului.

Scara la cer Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de sus. Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata. - Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!

Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Na ca mi-a slabit vederea. Te rogi atata timp sa ti se arate Dumnezeu si cand ai ajuns langa El, nu-L mai vezi.

E strâmt aici, dar ai unde să-i pierzi minţile. Nu e prea greu. - E chiar o nimica toată.

Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă. Poate ar trebui să aibă o parte din picioare pe spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele.

Ţin locul unei pietre din pavaj, Am ajuns aici Printr-o regretabilă confuzie. Au trecut peste mine Maşini mici, Autocamioane, Tancuri Şi tot felul de picioare. Am simţit soarele până la osii, Şi luna Pe la miezul nopţii. Norii mă apasă cu umbra lor, De evenimente grele Şi importante Am făcut bătături. Şi cu toate că-mi suport Cu destul stoicism Soarta mea de granit, Câteodată mă pomenesc urlând : Circulaţi numai pe partea carosabilă A sufletului meu, Barbarilor!

Gata, Iona? Răzbim noi cumva la lumină!

Se facea ca ma faceam ca traiesc, Intr-o vale adanca, de somn intretaiata. Trezindu-ma, doar atat imi amintesc. Ochiul continua sa mi se bata.

Dincolo. Femeia asta Are pe cineva în baie. Vorbeşte cu mine, Mă iubeşte sincer, Dar cineva se tot foieşte în sufletul ei, Dincolo de mine. Îi citesc în ochi, În păr, În linia vieţii din palmă Că această casă n-are decât o singură intrare, Că-mi ascunde pe cineva în baie. Sau, mă rog, în casa vecină, Sau într-o altă casă, Undeva pe stradă, Într-alt oraş, sau într-o pădure, Ori pe fundul mării. Cineva stă ascuns acolo, Pândindu-mi gândurile, Ascultând sentimentele mele eterne Cu ochii pe ceas.

Înainte, mă gândeam aproape tot timpul la soţia mea. Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se înalţă decât mama.

Sunt ca un dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieșit toate minunile, și venirea pe pământ, și viața, până și moartea - dar o dată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu capul de toți pereții, cheamă toate șiretlicurile minții și ale minunii, își face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cerc, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!

Uite, daca-mi strang sufletul, nu se prinde nimic in el. Oricum, am ajuns departe, foarte departe. O mai fi ceva? Arborii cresc, le dau mugurii, le pica frunzele si se intreaba: o mai fi ceva? Oamenii iubesc, stau de vorba si mor. O mai fi ceva? Mortii tac. Scruteaza vesnicia si tac. Lasa iarba sa-i faca optimisti pana in toamna. Atunci mor din nou peste moartea lor veche, gramada. Si tac, si tac, si tac.

اختبأت في محارةٍ ولكن نسيتُ أيَّ محارة. والآن كلَّ يوم أغوص أنخل البحر بين أصابعي، عسى أن أجد نفسي. أحيانا أقول ربما سمكة عملاقة بلعتني فأبحث عنها في كل موقع لأجعلها تبتلع مني البقية الباقية. يشدني إليه قاعُ البحر تثور في وجهي ملايين المحارات المتماثلة. أغيثوني، أنا محض واحدة منها وآه لو أعرف أيّها. وكم مرةٍ أواجه إحداها قائلا: هذه هي أنا. فإذا بها حين أفتحها خاوية.

Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.

Îți ești și drum lung și merindă Și vreme oricâtă, oricând. Și spațiu cabrând nenoroc. Și totu-i vibrare pe loc.

Am zărit lumină pe pământ, Şi m-am născut şi eu Să văd ce mai faceţi. Sănătoşi? Voinici? Cu fericirea cum staţi? Mulţumesc, nu-mi răspundeţi. N-am timp de răspusuri, Abia dacă am timp să pun întrebări. Dar îmi place aici E cald, e frumos Şi atâta lumină încât Creşte iarba. Iar fata aceea, iată, Se uită la mine cu sufletul... Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti. O cafea neagră voi bea, totuşi, Din mâna ta. Îmi place că tu ştii s-o faci. Amară.

Cum am sărutat prima fată -asta a fost demult-, n-am simțit decât un gust de carne. Un gust de mână. Parcă sărutasem o mână în plus. Abia după vreo două zile m-a apucat o fericire. Așa din senin.

Incertitudine Mulți m-au sfătuit Să mă dau la fund pentru o vreme. E mai bine așa, Pentru o vreme, Și m-am dat. La fund toți se împiedicau de mine. Și-am ieșit iar la suprafață. Acum om vedea...

Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...

Eu, neabătutul Nu vreau să mai întâmpin nimic, Nu mai cinstesc, Nu mai sărbătoresc, Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei Doi şi jumătate de la cei douăzeci... Nu mă mai mobilează cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni Până la... Nu vibrez la magistrale De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu (Căci am într-adevăr cu totul alte griji şi probleme) Nu înfierez Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite) Nu mă iau la întrecere Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă îngrijorează profund

Sufletul tău funcționează cu lemne, Iar al meu cu electricitate. Dragostea ta umple cerul de fum, A mea e din flăcări curate. Totuşi vom mai merge împreună O bună bucată de pământ, O bună bucată de cer, O bună bucată de lună. Vom fi fericiţi pentru iarbă Şi pentru lac, Vom râde pentru copac, Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură Şi vom ţine un moment de reculegere Pentru fiecare cotitură. Ne vom lua după umbra mea Care merge înainte, Ne vom lua după primul gând, Ne vom lua după două-trei cuvinte. Până când ne va ieşi în cale Sfânta Vineri Să ne spună printre altele Că nu mai suntem tineri. Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum Nici electricitatea pentru flacără, Nici lemne pentru fum.

Cei mai dezinvolţi – actorii! Cu mânecile suflecate Cum ştiu ei să ne trăiască! N-am văzut niciodată un sărut mai perfect Ca al actorilor în actul trei, Când încep sentimentele să se clarifice. Moartea lor pe scenă e atât de naturală, Încât, pe lângă perfecţiunea ei, Cei de prin cimitire, Morţii adevăraţi, Morţi tragic, odată pentru totdeauna, Parcă mişcă! Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă! Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi. Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir, Penibil şi inestetic Şi nu ştim unde dracu’ să ne ţinem mâinile.

Ceva ca rugăciunea Nu știu ce am, Că nu dorm când dorm Nu știu ce am, Că nu sunt treaz, Când stau de veghe. Nu știu ce am, Că nu ajung nicăieri, Când merg. Nu știu ce am, Că stând pe loc Sunt, hăt, departe. Doamne, din ce fel de humă M-ai luat în palmele tale calde Și cu ce fel de salivă Ai amestecat și-ai frământat huma-mi? De nu știu ce am Că exist, Nu știu ce am Că nu mai am nimic, Decât pe tine.

Trebuiau să poarte un nume Eminescu n-a existat. A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barba nepieptanata de crai. Si niste ape ca niste copaci curgatori În care luna îsi avea cuibar rotit. Si, mai ales, au existat niste oameni simpli Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn, Stefan cel Mare, Sau mai simplu : ciobani si plugari, Carora le placea să spuna Seara în jurul focului poezii - "Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a". Dar fiindca auzeau mereu Latrînd la stîna lor cîinii, Plecau să se bata cu tatarii Si cu avarii si cu hunii si cu lesii Si cu turcii. În timpul care le ramînea liber Între doua primejdii, Acesti oameni faceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduiosate, De curgeau doinele la vale Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei Si ai altor tari românesti. Au mai existat si niste codri adînci Si un tînar care vorbea cu ei, Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ? Acest tînar cu ochi mari, Cît istoria noastra, Trecea batut de gînduri Din cartea cirilica în cartea vietii, Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, Care îi ieseau mereu fără sot. Au mai existat si niste tei, Si cei doi îndragostiti Care stiau să le troieneasca toata floarea Într-un sarut. Si niste pasari ori niste nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi si miscatoare sesuri. Si pentru ca toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu.

- Am fost o dată pe un munte şi aerul era acolo atât de dens, încât m-am uitat la el. Se vedea. Am stat o jumătate de ceas şi m-am uitat la aer. I se zăreau toate celulele şi din cauza asta parcă era crăpat. - Aici nu eşti la munte, eşti la mare. - (Continuând primul gând.) Îţi venea să-ţi deschizi şi tu toţi porii. Îţi venea să-ţi deschizi chiar venele, să-l simţi năvălind prin toată suprafaţa ta. (Respiră adânc.) Aşa... (Îi e rău.) E aşa greu să respiri...

Precauţie M-am îmbrăcat c-o armură Făcută din pietrele care-au rămas După ce a trecut apa. Mi-am pus o pereche de ochelari În ceafă, Ca să pot vedea numai Cu mintea De pe urmă. Mi-am protejat Mâinile, picioarele, gândurile, Nelăsând nici un loc liber Care să poată fi atins de mângâieri Ori de alte otrăvuri. Chiar inima din piept Mi-am acoperit-o cu o carcasă De broască ţestoasă Ce-a trăit 800 de ani. Când totul a fost gata I-am răspuns tandru: – Şi eu te iubesc.

Cu toate pînzele…. De n-ai fi tu, atîta sete s-ar pierde, timpul ar fi gri, cu fața-ntoarsă la perete Izvoru-n piatră s-ar opri. Așa că o adulmecare, Cu toate pînzele plîngînd, Cîte-o corabie pe mare Ar luneca numai în gînd. Împovărat doar c-o aripă, Pe cer, în raiuri somnolente, Aș fi și eu doar o risipă A neființei existente.

Nu ştiu de ce mi s-a făcut dor de-un cărăbuş.

Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele. Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele.

De aceea trebuie să mă feresc de cei care par. Dau cu parul, cu părerea.

Hai sa credem tot ce spunem, E un joc foarte frumos. Tu sa-mi spui: "Te iubesc" Si eu sa ma bucur copilareste, De parca mi-ai fi daruit un briceag Cu prasele de os.

Hai să credem tot ce spunem, E un joc foarte frumos. Tu să-mi spui: „Te iubesc” Şi eu să mă bucur copilăreşte.

E-o pasare ce-i spunem Bate-Vant. Ea da din aripi fara a zbura, De parca zborul ei inseamna a sta In aer, suspendata de un punct.

Acolo au început să se joace „de-a v-ați ascunselea”, neavând ce face. Ba nu, ca să se antreneze pentru căsnicie, pentru viață.

Există în univers o anumită cantitate de viață și o anumită cantitate de moarte, și el – universul – procedează ca un contabil care lucrează en gros, lui să-i iasă mereu suma mare, totalul.

Departe-i trilul susei ciocarlii, Chemata-n cer pe scara-i de matasa... Te potrivesti din carji si dioptrii. Si ca-ntr-o apa-adanca, lunecoasa, Ca un copil te ratacesti in casa, Pleci in oglinda-ncet...si nu mai vii.

Muntele Ţin locul unei pietre de pavaj, Am ajuns aici Printr-o regreatabilă confuzie. Au trecut peste mine Maşini mici, Autocamioane, Tancuri Şi tot felul de picioare. Am simţit soarele până la Şi luna Pe la miezul nopţii. Norii mă apasă cu umbra lor, De evenimente grele Şi importante Am făcut bătături. Şi cu toate că-mi port Cu destul stoicism Soarta mea de granit Câteodată mă pomenesc urlând: Circulaţi numai pe partea carosabilă A sufletului meu, Barbarilor!

Într-un târziu.... Într-un târziu Vine şi poezia. După frământări de o noapte, Spre ziuă. (Pe la cântatul cocoşilor de ziuă) – Ceva nou? întreb încercănat. – Nimic. – Atunci de ce-ai mai venit? – Ca să-ţi fac o viaţă mai frumoasă, zice.

Biblioteca Ce bine că toate aceste cărți Au fost scrise! Nu trebuie să le mai scriu eu S-o iau de la capăt, Să-mi frământ mintea. Mă uit la fiecare titlu – Vârându-mi nasul și, silabisind, Și, cu fiecare tom, Parcă mi se ia o piatră de pe inimă.

Vorbe, chipul meu de-acum Vor rămâne-n voi măcar Cât rămâne apa mării În năvodul de pescar Cum adun comori pirații În vreo peșteră grozavă - Am cărat în voi întruna Saci cu timp și lăzi cu slavă. Iar când v-am umplut de stele – Tot mai nesătul de buchii Mi-am vârât în voi ființa Îndesând-o cu genunchii.

Destiny The chicken I bought last night, Frozen, Returned to life, Laid the biggest egg in the world, And was awarded the Nobel Prize. The phenomenal egg Was passed from hand to hand, In a few weeks had gone all round the earth, And round the sun In 365 days. The hen received who knows how much hard currency, Assessed in buckets of grain Which she couldn’t manage to eat Because she was invited everywhere, Gave lectures, granted interviews, Was photographed. Very often reporters insisted That I too should pose Beside her. And so, having served art Throughout my life, All of a sudden I’ve attained to fame As a poultry breeder.

N-ai ecou, domnule, Nici bun, nici rău... Să trăiesti așa, s-o duci, Neștiut de nimeni, te strecori... Știți caii ăia furati, De li se pun cârpe, trențe, pe copite Să nu facă zgomot, când sunt scoși din grajd? Cine ne-a furat pe noi? ce fel de vite, mârțoage de rasă Mai suntem și noi? Ia suie-te în Piscul cu Bojii Și strigă... să vezi, te aude cineva? - Ce să strig? - Ce vrei... strigă că iote nu plouă... Să vezi ce se întâmplă. - Păi, ce să se întâmple? Ca și când ai împunge o dată cu acul în cer, Nu zice nimeni "au", Nici un sfânt, nimeni nu zice "au" Dacă împungi o dată în cer Cu acul. Fiindcă de aici n-ai nici un fel de ecou. (Ecoul)

Capriciu În fiecare seară strâng de prin vecini toate scaunele disponibile şi le citesc versuri. Scaunele sunt foarte receptive la poezie, dacă ştii cum să le aşezi. De aceea eu mă emoţionez, şi timp de câteva ore le povestesc ce frumos a murit sufletul meu peste zi. Întâlnirile noastre sunt de obicei sobre, fără entuziasme de prisos. În orice caz, înseamnă că fiecare ne-am făcut datoria, şi putem merge mai departe.

Am zărit lumină pe pământ, Şi m-am născut şi eu Să văd ce mai faceţi. Sănătoşi? Voinici? Cu fericirea cum staţi? Mulţumesc, nu-mi răspundeţi. N-am timp de răspunsuri, Abia dacă am timp să pun întrebări. Dar îmi place aici E cald, e frumos Şi atâta lumină încât Creşte iarba. Iar fata aceea, iată, Se uită la mine cu sufletul... Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti. O cafea neagră voi bea, totuşi, Din mâna ta. Îmi place că tu ştii s-o faci. Amară.

Prezenta lui e ca absenta. Absenta altora-i prezenta. Ma aflu la interferenta De forte-n clipa imanenta, Care, pulsand, ma propulseaza - Si asta-nseamna a trai. Nu pot sa trec de neagra-i raza In care e, parca n-ar fi. Vargata si intermitenta E respiratia-i - o tromba. Si inima-mi ce bate, lenta, Ii sufla-n foale cu o trompa. Iesind din carne-mi, trece-n gand, Din gand, in sange se-nfiltreaza. Si rau si bine. Lacrimand, Nu pot sa trec de neagra-i raza. Buchetu-acesta de vribratii Cui pot, in dar, a-l oferi? Intermitent in curbe spatii, O, cand nu e, daca ar fi!

Și eu, ce trebuie sa fac EU la toate acestea? Moartea mea e-n legătură cu mine. Ce trebuie să facem noi, ceilalți? Cei mulți, dar ceilalți! După ce tu le-ai făcut pe toate singur, ce ne-a mai rămas și nouă, celor de pe fundul lucrurilor făcute? De-am putea cel puțin ploua înapoi potopul, să-l aruncăm în sus în patruzeci de zile și un miliard de nopți, depășindu-te pentru păcatele tale. Sau să-l ningem și să zburăm călare pe câte-un fulg spre stele lacome de ninsoare! Și să troienim, în hibernare, ca înainte de facere, și să-ți dăm prin gând ca niște avalanșe prin vis. Și să ne răzgândești de la început. Și nici să nu ne mai faci! Să ne lași in pace!

Şah Eu mut o zi albă, El mută o zi neagră. Eu înaintez cu un vis, El mi-l ia la război. El îmi atacă plămânii, Eu mă gândesc un an la spital, Fac o combinaţie strălucită Şi-i câştig o zi neagră. El mută o nenorocire Şi mă ameninţă cu cancerul (Care merge deocamdată în formă de cruce), Dar eu îi pun în faţă o carte Şi-l silesc să se retragă. Îi mai câştig câteva piese, Dar uite, jumătate din viaţa mea E scoasă pe margine. -O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul, Îmi spune el. -Nu-i nimic, glumesc eu, Fac rocada sentimentelor. În spatele meu soţia, copiii, Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi Tremură pentru orice mişcare a mea. Eu îmi aprind o ţigară Şi continui partida.

Tuşiţi La cele mai bune replici ale mele Ai tuşit, Scorpie bătrînă. Ele erau cheia Întregului spectacol, Le pregăteam în febră Ani în şir, Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată, Efectul trebuia să fie formidabil, Dar pe tine tocmai atunci Te îneca tusea, Scorpie bătrînă. Dacă se-ntîmpla Să lipseşti odată, Începea să tuşească Scaunul pe care stătuseşi. Acum ai molipsit Toată sala, Piesa se petrece de la un cap la altul Într-o tuse măgărească... Tuşiţi, Răguşit, piţigăiat, dogit, Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat, Ca la vocalize, ca la doctor, Tuşiţi! Credeţi că spun rolul pentru voi, Ochii mei par că se uită la voi, Cînd, de fapt, eu privesc peste capetele voastre Becul roşu din fundul sălii. Pentru el vorbesc, Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie, Becului roşu care arată locul pe unde, la sfîrşit, Voi trebuie să evacuaţi sala, Scorpii bătrîne.

Îşi aruncă ochii pe scrisoare.) Se vaietă ca un copil... Să stea pe lumea cealaltă. Dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să dea peste belea, şi acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită... Să-şi lase fiecare treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. - Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. - Pe omenire o doare în fund de soarta ta. - (Mai calm.) Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta ai urlat că eşti fericit? - Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta. - Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi. - Şi măcar pe maică-ta n-o mai necăji cu veşti aşa de proaste. - Las-o să creadă că feciorul ei e bine sănătos. Şi nu se teme de singurătate.

Sunt ca un dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieșit toate minunile, și venirea pe pământ, și viața, până și moartea - dar odată ajuns aici, in mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu capul de toți pereții, cheamă toate șiretlicurile minții și ale minunii, își face vânt în dumnezeire ca leul la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin foc, nu s-a gândit că o să se poticnească tocmai la înviere! Și lumea-l așteaptă sus. Toți cred în el, unii sunt aproape distrați de atâta credință. „Acuș-acuș or sa inflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, și mortul va învia, cum e și firesc, după atâta așteptare a omenirii. Și se va înălța la cer, dându-ne și nouă un exemplu luminos.” Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniștiți pe la casele noaste să murim bine, omenește, pe la casele noastre. Dar vrem să-l vedem mai întâi pe el. Iar el e aici în mormânt, și nici nu mai are glas sa urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână.

Zidul acesta e nebun, nu știu ce are, îmi văd pe el trei umbre. la trei vârste diferite. N-am făcut niciodată trei umbre pământului, cel mult două, odată într-o duminică, gătit cu vise noi.

Sânge din sângele meu, nu e un copil, ci o pocitanie de necaz, de nerealizare, de cai verzi pe pereți. Și l-ar fi anemiat încontinuu. Era într-o hemoragie de melancolie, acea stare care prozaic și concentrat se numește "întors pe dos".

Vina mea e că m-am băgat si-am încercat să fac imposibilul, să dau viață unei scheme, să inventez, să pompez poezia și filozofia în niște plămâni morți.

- O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul, Imi spune el. - Nu-i nimic, glumesc eu, Fac rocada sentimentelor.

Am închis citatul De câte ori închid citatul, Simt în mine Nu ştiu ce secretă jubilaţie De poliţist: L-am închis şi pe-ăsta, Mama lui de porc!

Tu îmi storci vlaga Și eu cred că tu Îmi storci vlaga.

A venit o noapte ca o piatră albastră, Despletită, Şi mai era acolo şi un turn. Un turn cu geamuri rotunde, nesparte şi cafenii. Omul acela cu privire de colţ de cremene, Când a dat cu ochii de noapte, Acesta s-a împleticit, Gata să intre în pământ. Dar a mai venit un om care, Când i-a călăuzit celuilalt o palmă albastră Peste privire i-a umplut ţeasta de gânduri. Eu eram şi unul şi celălalt: Am privit în fântâna sufletului Şi m-am văzut rătăcind Între obtuz şi isoscel. Am avut totuşi curajul Să trag o perdea între mine şi eu. O perdea mare, împădurită. Şi cerul s-a umplut deodată de cozi de păun. Cine ştie, poate că erau stele? Atunci mi-am adunat toate fulgerele Mâniei Şi am înţepat turnul Drept în ferestre... S-a făcut praf, l-am luat în palmă Şi l-am suflat în patru vânturi. Cerul era plin de cozi de păuni, Multicolore cozi de păuni, Poate că erau chiar gândurile mele Care dădeau strălucire aerului Apoi mi-am luat din cui Paloşul versului şi am plecat Pe străzile oraşului Să râcâi Umbra pomilor de pe trotuare. Ca să fie mai multă lumină.

Mai avem încă multe Să ne spunem, De aceea cădem Pe unde apucăm Și-ncepem lacomi Să vorbim în somn. Cu lucrurile din cameră, Ivarele, caloriferul, Cărora încă nu le-am spus Nici pe jumătate din ce-ar trebui.

Le dimanche, les gens n'ont pas de sobriquet, on les appelle tout bêtement par leurs vrais noms qui ne leur vont guère mieux que ces habits qu'on garde avec soin pour quand on sera mort, bien pliés dans un coffre.

Une fois, quelqu’un avait peint une église sur une outarde. C’était la dernière en ces lieux, les autres avaient toutes été tuées par les chasseurs ; quant aux églises — un bail qu’il n’y en avait plus. Aussi, il en a peint une sur cette dernière outarde. Sur la crête, le jabot et les plumes-moustache, il peignit les Miracles du Christ. Sur une aile — la Passion et la Mise au tombeau; sur l’autre — l’Ascension. Il y a un équilibre dans ces choses, à ce qu’on dit ; ce qu’on enterre de l’aile gauche s’élève aux cieux quand on remue la droite. Et réciproquement, ce qu’on élève, on l’enterre. Une fois l’église achevée, il a relâché l’outarde dans les champs. Toute la journée il lui courait après. Pour prier. « Vous n’auriez pas vu mon église ? » demandait-il à tous. Jusqu’au jour où il tomba sur quelqu’un qui l’avait pendue à sa ceinture, ruisselante de sang. (extrait de "Le bedeau", pp. 67-68)

Cela me revient : Jonas. Je suis Jonas. (Silence) Et, veux-tu que je te dise, c’est moi qui ai eu raison. Je ne me suis pas trompé de route, c’est la route qui a mal tourné. Elle aurait dû aller dans l’autre sens. (Hurlant) Jonas, Jonaaas ! À l’envers, tout est à l’envers. Mais on ne m’aura pas comme ça ! Je repars. Et, cette fois je t’emmène. Chance ou pas chance. C’est trop dur d’être seul. (Il sort son couteau) Prêt, Jonas ? (S'ouvrant le ventre) Nous parviendrons quand même à la lumière ! (fin de "Jonas", p. 51)

Si je suis en pleine mer? Un jour, deux jours, un an, je nagerai sur le ventre. Quand je n’en pourrai plus, je me mettrai sur le dos. Ensuite, sur le côté. Puis sur un doigt, un fil de cheveu, un filet d’ âme, un filet de souffle, un reste de soupir... Quoi qu’il advienne, je m’en sortirai. (extrait de "Jonas", p. 44)

Ma chaussette… j'ai mis l'une à l'endroit et l'autre à l'envers. Bah, tant pis ! j'ai pas la force de recommencer. Encore que. M'accepteront-ils ainsi... au jugement dernier? ne vont-il pas me chercher noise, dis? voire même se… se moquer de moi? Crénom de nom, y'z y ont pas intérêt!… (S'allongeant sur son lit) Aïe, aïe, aïe! (soupir) C'est bien, n'empêche quand on s'est attifé pour mourir, un souci de moins… Avec celui de la vie éternelle, c'en fait deux ! (extrait de "Matca, la source", pièce en deux actes, six tableaux)

La maladie Docteur, je sens un mal mortel Ici, dans la région de mon être. Tous mes organes me font mal : Le jour, c’est le soleil, La nuit, ce sont la lune et les étoiles. J’ai mal à ce nuage dans le ciel, Que je n’ai même pas remarqué, Et je m’éveille tous les matins Avec un goût d’hiver. C’est en vain que j’ai pris ces remèdes : J’ai haï, aimé, appris à lire Lu quelques livres, Causé aux gens, pensé, Été bon, été beau. Tout cela est resté sans effet, docteur, Et j’ai dépensé en vain beaucoup d’années. Je crois être tombé malade de la mort Le jour Où je suis né. (Traduction d’Alain Bosquet)

nu simt decât că am un curcubeu în cap… şi trebuie să beau întruna apă ca să nu se evapore… şi să stau în lumină ca să sclipească… să-l pot vedea

Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia