Marin Preda Quotes

Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur.

Dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.

Noi zicem de un caine care latra ca nu te musca niciodata, dar zicala asta umana nu e sigur ca o stiu chiar toti cainii.

Eu râd când e rău pentru că ştiu că o să fie bine şi nu râd deloc când e bine pentru că ştiu că o să fie rău.

Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.

Nimeni n-are drept asupra a nimic, decât asupra muncii braţelor sau a minţii lui.

Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.

Cerul era larg şi lumea fără margini, dar viaţa omului se învârtea înăuntrul unei curţi ca într-o închisoare. Adânc şi luminos era cerul, dar aici jos era o casă împrejmuită cu gard şi sufletul omului se chinuia aici, întunecat şi orb.

Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?

Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?

Oamenii fac lucruri care dacă nu ar fi proști nu i-ar putea sili nimeni să le facă

Desigur, viata [...] e, pentru un scriitor tanar, o prada care nu cedeaza daca nu stii de unde sa apuci.

A ști să razi în clipele tragice înseamnă a stăpâni tragicul.

Ținea la el! Ei, și? Și el ținea la ea, și unde scrie că lucrul cel mai potrivit care urmau să-l facă ei doi era să-și răpească unul altuia libertatea? Numai pentru că dintre atîția bărbați ți-a plăcut la un moment dat unul singur? Acest moment dat nu e numai un ”moment”, cum spune și cuvîntul, adică ceva trecător, dar mai e și ”dat”, adică impus de împrejurări. Nu e deci clar că valoarea lui dispare îndată ce dispar împrejurările?

E în noi un animal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atât mai tare cu cât iubim mai mult şi eu n-am ştiut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea?

Nedând expresie gândurilor care ţi se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine şi desoperi cu o mare bucurie că exprimarea lor nu era necesară.

Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o.

Toți suntem, prin ceva din noi înșine, bolnavi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice

Un om poate face multe dacă reușește să nu uite nicio clipă pentru ce o face, dacă merită.

Vezi-ți de tineterea ta. Nu se termină pământul cu nimeni, dar e păcat să suferi când te știi în inima ta curat.

Fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există?

[...]istoria, acest fluviu care inainta spre necunoscut, si al carui capat viu simtisem atatia ani ca eram eu, aveau s-o faca altii, mie imi ramanea doar acest teritoriu de cucerit si singurul cu care puteam s-o influentez: cuvantul scris. Nu era mult, dar nici putin.

Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi...

Si inca de atunci intelesesem ca daca ai de-a face cu niste oameni lasi si mincinosi degeaba incerci sa le faci pe plac, ajungi jucaria lor, dupa cum ei sunt jucaria altora si nu mai esti un om, ci carpa.

Ce e un om singur? Singur cu adevărat? E un om fără soluţie, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate şi a-l urma.

Căsătoria e o temniţă în care oamenii, cu firi diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt...

Sunteţi flămânzi de viaţă, dar nu de fericire, şi singura voastră şansă e că nu sunteţi eterni şi că alţii mai buni, poate, vă vor lua locul. Nu speraţi că vă vor menaja!

Cine descoperă mai multe decât ştii tu însuţi despre tine îţi este superior.

A gândi puţin nu înseamnă totdeauna o deficienţă. Alte forţe ale sufletului, ţinute până atunci sub obroc de trufia gândirii, ies la iveală şi îţi orientează fiinţa spre descoperirea adevărului, chiar dacă nu-l doreşti.

- Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile salcîmului. Desfă caii şi bagă-i în grajd...

Numai proștii se grăbesc să se arate că sunt deștepți.

Morala constituie pentru arta o primejdie pe care multi o subestimeaza, arta se apropie mai mult de natura, prin cruzimea ei infantila, decat morala, care e creatia spiritului uman matur, impins de nevoia de a pune ordine in viata afectiva si de a tine in frau instinctele. Uneori, ea devine necrutatoare,tinzand la suprimarea totala a instinctelor, ca si cand fara ele fiinta umana ar putea supravietui.

(...) ce este omul?(...) Omul este o ființă însetată de iubire și nemurire. Sfârșitul său e totdeauna tragic.

Da, iată, afecțiunea, sentimentele pot sări ușor barierele dacă oamenii nu-și poartă sufletul într-o carapace.

Nu apari în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine.

Ispita luciditatii care te indeamna sa afli de ce nu te mai iubeste cineva consta in faptul ca ai sentimentul acut, irezistibil ca, dupa ce vei afla, vei inceta sa suferi. Poate iti spui, ai facut vreo greseala care se poate repeta. Poate la mijloc e o neintelegere. Poate iubeste pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie baut, il bei, te inconvoi de durere, pe urma te redresezi.

Într-adevăr, nici un gest pe care îl facem nu e nevinovat, chiar dusul la ea , o dată pe lună înseamnă ceva. E copilul, care îl leagă de ea astfel. Numai măritişul ei sau însurătoarea lui ar limpezi pentru cei dinafară viitorul relaţiilor dintre ei doi. În privinţa asta e totuşi mai bine că lucrurile au luat această întorsătură, deşi ea a fost pe nedrept lovită. Uneori însă, pînă nu sîntem loviţi, nu înţelegem bine care e partea care ni se cuvine nouă pe această lume...

- Şi crezi tu, zise Moromete, că dacă îl laşi tu să nu te lase să vorbeşti, pe urmă nu te împiedică să şi gândeşti?

Când lucrurile pornesc de se dau de-a rostogolul la vale, ele nu se liniştesc până nu ajung jos şi n-au unde se mai rostogoli.

Exprimarea spontana a unei gandiri care tasneste pura ca un izvor mi-a placut totdeauna la oricine, chiar si la ticalosi.

... este imposibil să-ţi închizi trecutul ca pe un robinet, ţi-l deschide ea distrăgându-ţi atenţia , simulând cea mai curata dintre curiozităţi..

Dacă n-ar exista fericirea altora , nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.

Bine, îi răspundeam prin tăcere, n-o să uit divina ta privire şi nici întunecatul ei revers, chiar dacă nu înţeleg nici una , nici alta.

Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbește singur și Moromete îi răspunse serios că asta e din pricina că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.

În cultură, un gânditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o profesie ca oricare alta; care nu solicită opțiuni individuale.

...ei, daca asa s-ar fi intamplat lucrurile, va asigur ca mi-asi fi scos palaria si asi fi zis: domnule, este o lege! Daca e buna, daca e rea, nu discutam acum! buna sau rea, e pentru toata lumea si daca tu, care ai facut-o, o s-o simti si tu pe coaja ta ca e rea, o sa te grabesti cat mai repede s-o schimbi. Da, dar tu vii si nu respecti legea, il iai tot pe ala lovitu si-l judeci, iar pe ala care a lovit stai cu el in sedinta...

Dar de ce nu vorbeşti şi cu mine? Crezi cumva că de-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?... Ştiu că poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatins... puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia puterea... Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi... Altfel crezi că merităm să vedem lumina soarelui?

Ioane, cu mine nu vorbi așa, că eu nu știu cine sunt nici jidanii, nici bolșevicii și nici masonii, zise bătrâna, chiar dacă tu o să încerci să-mi explici. Orice mi-ai spune, nu poți învinui pe oameni de la Dumnezeu, ca evreii, că sunt evrei, ca și când ei s-ar fi hotărât în burțile mamelor lor să fie jidani pe pământ, ca să poată alți oameni, care nici ei n-au avut niciun rol când s-a hotărât în burțile mamelor românce, să fie români, să-i împuște pe urmă când s-or face mari pe cei care s-au născut din burți de evreice.

Toți suntem, prin ceva din noi înșine, bolnvi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.

- Până în ultima clipă, Matei, până la cea din urmă suflare trebuie să te zbaţi şi să dai din mâini, zise Moromete. Şi cine nu-şi dă seama de asta e şi el un orb.

- Acuma eu ăstuia, după teoria ta, nu trebuia să-i mai răspund la ce-a zis, fiindcă mă împiedică să merg. - Nu să mergi, să ajungi, zise Niculae.

Un sceptic român spune că inteligenţa înseamnă adaptare, iar experienţa este sursa cunoaşterii.

În ceea ce privește viață sentimentelor, nu există diefrenta între un om cultivat și unul cu o meserie simplă și fără cultură.

Eu nu sunt omul mai multor iubiri, în pieptu-mi de aramă...

Da, zisei, povestea care se repetă, temerea de totdeauna care rupe vraja, şi o rupe când el , când ea, cine iubeşte mai puţin .

Nu cumva timpul era undeva același? Nu cumva trecerea lui era egală și dacă o dată te ocrotea fărămițând primejdia, când te credeai scăpat îți distrugea de asemenea speranțele clădite peste legea lui?

Niculae, zise Simina după ce se reîntoarseră pe plajă, noi o să zăcem acuma timp de vreo săptămînă fără să fim în stare de nimic... din pricina soarelui. Pe urmă însă o să ne simțim așa de bine că n-o să mai vrem să mai plecăm... Nici n-o să plecăm... pînă în septembrie... Atunci începe să se răcească apa... Și briza începe să facă diminețile frumoase scurte și serile să te simți ca Ovidiu, exilat... așa de frig se lasă la apusul soarelui. E bine să-ți iei adio de la mare mai înainte, să te urci în tren cînd soarele mai e încă dulce... Te uiți pe urmă la el tot anul cu amintirea mării și nici nu-ți dai seama ce ușor trece iarna și primăvara, și te întorci iar ca și cînd aici e adevărata ta viață...

Un neânsămnat nu e neapărat um om fără calități, dar aceste calități nu apar decât după ce e proiectat pe spirală, și nu sunt de fapt calități, tot neânsemnat este dacă e luat în sine, dar tocmai această neânsemnătate era necesară pentru o poziție însemnată.

Primejdia în care se află un bărbat care iubește total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune și care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa când a fost zgâlțâit, moare agățat acolo fără scăpare.

Or, cine isi cunoaste clipa de fata, pana nu devine trecut? Sensul ei total ne apare mai tarziu, asa cum mergand pe un drum necunoscut, desi avem iluzia ca il cunoastem cu fiecare pas pe care il facem, abia uitandu-ne in urma ne dam seama cat de drept sau de sinuos a fost...

Florin Ciubotaru, lui et moi étions les seuls à ne pas faire de trafic de livres à clefs politiques soustraits à l’inventaire : un dessous-de-table de moindre valeur qu’une cartouche de Kent, mais bon pour des docteurs, pour des directeurs d’école, etc. Nous avions constamment peur de devoir payer pour nos chefs qui, de mèche avec leurs gars, vendaient sous le manteau des tirages parallèles de livres de Marin Preda, d’Augustin Buzura, de Mario Vargas Llosa, de Mircea Eliade et d’autres best-sellers. Nous étions leurs complices, leurs serfs, attachés à la terre.

Se întâmplă rar astfel de conjuncții cu soarele prieteniei, fiindcă oamenii ori aleargă după fericire cu o femeie și nu mai e loc în conștiința lor pentru alte bucurii, or sunt obsedați de probleme de existență, o carieră pe care o urmăresc sau lupta acerbă să nu decadă după ce și-au atins un scop.

Nu poţi trăi într-un subsol fără să rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este deteriorat de subsol decât dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Când însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pământului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gândirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mâine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi.

Sunt furios pe toi oamenii care au trăit mult, pe Tolstoi, pe Thomas Mann, Andre Gide, Sadoveanu, Arghezi. Mă bate gândul că fac parte din familia celor care au trăit mai puțin decât aceștia, sau chiar mai puțin, Cehov, Eminescu. Aș vrea să trăiesc pe cât am de lucru, nu mai mult, dar nici mai puțin, încă vreo patruzeci de ani de-aici înainte pentru cele patru romane pe care vreau să le mai scriu, zece-cincisprezece ani pentru memorii, și încă zece ani pentru marea operă demult gândită și zece ani pentru a revedea cu un ochi critic și îndrepta erorile lucrărilor din tinerețe. Bineînțeles că, după aceea, aș vrea încă vreo zece ani, să contemplu, într-un prelung adio, lumea! 1 decembrie 1959

Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră. Amintirile, bombardate zilnic și sistematic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfârșesc prin a se șterge. Dar apare regretul sfâșietor când îi vedem pe alții trăind în armonie și sufletul parcă ni se zbate ca într-un sac tolstoian în care e vârât Ivan Ilici înainte de a muri.

O spun acum, dragostea este supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei, care o poate veșteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează și, nu o dată, ba chiar foarte adesea, lipsurilor, sărăciei, dorințelor care nu se pot împlini... În timp ce ura e suverană, n-o poți smulge până nu crește, înflorește și piere singură, uneori după ce a reușit să nimicească în prealabil viața unui cuplu.

Ia să vedem, pentru ce ne-am născut? Îmi vine în minte şi acum întâmplarea cu parastasul lui nea Sandu, când am început să strig la preoţi de ce ne naştem dacă trebuie să murim, şi răspunsul unuia dintre ei: "Cei ce nu mor, nici nu se nasc, taică! Nu mor decât cei care se nasc, şi întrebarea care se pune e cum e mai bine, să te naşti, dar să mori, sau să nu te naşti deloc, dar nici să nu mori. Eu zic că e mai bine să te naşti!

Cum să înțeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, își lua în acea oră mâna de pe mine și că mă trimitea în lume cu gândul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai căuta?(...) și în niciun fel n-aveam sentimentul că lucrul pe care-l dorisem atât de mult, adică ruperea de familie, se petrecea definitv chiar în acea oră și că mulți ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu și nici stând cu el astfel în căruță, simțindu-mă adică tot mic, deși nu eram, n-aveam să mai stau.

S-ar putea spune însă că îndoiala e a trupului care piere și nu va mai renaște niciodată, spaima, revolta și regretul lui că n-a fost, cât a trăit, decât sclavul spiritului, acest tiran al bucuriilor vitale și frenetice... El, însă, spiritul, nu se îndoiește de sine și dacă tace în fața acestei revolte finale a celui în care s-a întrupat, nu înseamnă că el nu știe că nu e niciodată mort. E luat prin surprindere? Sau a și părăsit trupul știind că în curând acest trup se va întoarce în țărână, această informă plămadă a haosului?

Marea taină era prezentă în mine și prin ea înțelesei că natura nu e plină de sufletul nostru, deși ne naștem cu acest miraculos sentiment, trăim veșnic cu el, credem cu putere în realitatea lui și în clipe de disperare ne adresăm munților, care nu ne-au făcut nimic, norilor și apelor și pădurilor, să ne redea ceea ce le-am dăruit (investiție naivă!), sufletul nostru intact și pur, ca să scăpăm de cel murdărit de oameni și de noi înșine. Strigi, dar pădurea tace. Ecoul îți întoarce doar propriu-ți glas, propria-ți deznădejde...

Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului și avea dreptate scriitorul rus care își pierduse credința, că ar fi dorit să fie o cârnățăreasă grasă care se duce duminica la biserică și aprinde cu evlavie o lumânare sub icoana lui Cristos. Cred și eu. Pentru că nu mai știa ce să facă singur și gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o prețuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină, dar reală, fizică, și un cer albastru care naște în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternității fără religie, fără evaziune mistică.

Regățenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem humor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat, e o combinație între humorul pur, dacă există așa ceva, și lipsa de humor sau humorul involuntar care dă naștere unui humor specific, când se râde atât de persoana care vorbește cât și de ceea ce spune această persoană. Regățeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să râzi adică și de el. Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri când își dă seama că ea însăși e subiect de comedie, dar nu știe cum se petrece fenomenul, se irită și devine caustică, această causticitate sporind însă, și nu diminuând hohotele celorlalți. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting și altele, spre deosebire de un bucureștean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, deșucheat și plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar; în acele clipe, întreaga lui persoană cere palme și picioare în..., care adesea i se și dau, palme și picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce bucureșteanul arată o figură blazată și te trimite cu un dispreț suveran la origine, fără să-ți poarte pică.

- Auzi domnule, cum domn'e?, as putea eu sa accept vreodata sau sa fiu obligat de acest Burtica sau chiar conditionat, auzi! conditionat! - La ce va referiti, Dom' Preda? - Cum ba, tu esti pe lumea cealalta de nu intelegi? Imi vorbea de parca eu as fi fost acolo sa stiu ce a vorbit el cu Burtica. Pana la urma s-a hotarat sa ma lamureasca si pe mine. - Uite ce mi-a zis, nea Tecu, cica, tov. Preda, dumneavoastra cunoasteti parerile noastre cu privire la puterea si capacitatea de gandire a tov Nicolae Ceausescu. Stiti cu totii ca dansul e un geniu, ca are gandire creatoare in politica tarii noastre, ca el e ctitorul neegalat de nimeni in privinta indicatiilor novatoare, de construire a socialismului, cum de altfel si a culturii, precum si a cunoasterii istoriei patriei noastre. De aceea m-am gandit ca impreuna sa ajungem la un acord si sa aratam ca in cartea pe care ati scris-o pana acum din romanul Delirul, dumneavoastra ati avut ca model persoana dansului. Descrierea actiunilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial il infatiseaza ca un personaj principal, curajos, capabil, credincios comunismului si luptator pentru infrangerea fascismului si a Germaniei hitleriste. - Si dumneavoastra ce ati raspuns? - I-am zis ca nu pricep la ce se refera. Cum, tov Preda, n-ai inteles la cine ma refer eu? Te rog sa il prezinti ca personaj principal al romanului Delirul in volumul al doilea. Dupa cum mi-a povestit el in continuare, am inteles ca Preda ramasese inmarmurit pe scaun si nu-i venea sa creada ca tot ce auzise din gura lui Burtica era aievea. Si ca Burtica s-a ridicat in picioare si s-a proptit cu ambele maini in marginea biroului si i-a repetat: "Cred ca ne-am inteles sau, mai bine zis, ai inteles, domnu' Preda in privinta recomandarii mele prin aceea de a indeplini vointa sefului statului nostru de a il prezenta cu toate meritele in locul lui Niculae, personajul dumneavoastra din volumul I, inlocuindu-l discret cu Niculae Ceausescu, atribuindu-i lui toate meritele. Dupa ce s-a mai linistit a inceput sa-mi spuna mie cu vocea unui copil batut pe nedrept de parinti: - Vezi, ma, Dumitrescule, cum te obliga cizmarul asta nenorocit, care nu stie nici sa scrie, nici sa citeasca, si nici macar sa vorbeasca, te obliga sa il incluzi pe el in toate operele literaturii romane? El habar n-are de nimic, dar de, EL detine puterea si ce vrea el si cum vrea el noi trebuie sa executam. Inclusiv eu sa-l introduc in volumul doi al Delirului. Cum sa-l introduc in cartea mea cand nu stiu nimic despre el? Ba stiu ceva. Ca a facut politica asa de buna ca a dus tara de rapa. I-am zis lui Burtica sa ma scuze, dar nu pot scrie despre un om despre a carui viata si cultura nu stiu nimic. - Si tov. Burtica n-a zis nimic? - Cum sa nu zica? A zis. Si inca ce-a zis. Bine, tov. Preda, dar te avertizez, numai sa incepi sa scrii ceva din volumul al doilea al romanului Delirul si vorbim altfel. Trebuia sa il introduci si in volumul I, dar hai, treaca-mearga. Acum trebuie sa il bagi in vol. II. - Dom Burtica, dar v-am spus ca nu pot, nu pot. Ei, daca nu poti, cat voi trai eu si dumneata, acest volum II din Delirul sa stii de la mine ca nu va aparea.

E lesne să stai la tine acasă și să pretinzi altora să facă și să dreagă.

- Proștii rânjesc orice-ai face! zise Moromete scurt.

Și eu îți spun ție că e mai bine că ați mâncat din acel pom, abia atunci ați devenit ființe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineața până seara? Fără noi Dumnezeu s-a plictisi, așa se mai distrează și el văzând cum unii îl înjură, alții ucid, alții se îmbată ca porcii și grohăiesc...

Nu se interesau ei de filozofie si cultura, cum sa spun, nici ceea ce invatau in mod obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uitmitor si absolut, fie ca erau baieti de la tara, fie ca erau din orasul nostru. Ramineau asa cum ii facuse ma-sa, greu de explicat cum, daca ar fi sa-i idealizez putin si sa spun cum i-ar fi placut lui Rousseau, ramasesera adica oameni naturali, cu fondul primar nealterat.

Trebuie luat din gramada un fir, pus pe o suprafata plana si lovit cu un ciocan: atunci se poate sfarima. Furtunile il pot doar imprastia, dar se depune in alta parte, iar calcatul in picioare nu produce in masa lui decit gauri care practic nu-l ating. Comparatia insa se opreste aici. Omul e facut sa traiasca si daca nu si-ar uita ororile de care este responsabil ar trebui sa se sinucida.

Nu exista revolutie pasnica, chiar daca ea, sa zicem nu e sangeroasa. Exista valori absolute, strigai eu, de care nici o revolutie nu trebuie sa se atinga. Filozofia e una dintre ele. Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi.

E fatal, dispare coninteresarea, fara sa mai vorbim a esecul unei initiative pentru sine e mic, neinsemnat, in timp ce esecul tuturor, disparind grija individuala pentru vite de pilda, dar si pentru rest, e catastrofal. Legea unii fortelor, in mod paradoxal n-ar mai functiona, fiindca oamenii raspund la chemare si se unesc doar in fata primejdiilor, inundatiilor (chiar cazul Olandei, care si-a construit cunoscutele diguri in fata marii), foc, seceta generalizata, razboi dar dupa ce toate acestea trec se intorc in ei insisi si doresc sa traiasca asa cum le place, sa se speteasca muncind, daca asta ii pasioneaza in vederea unui castig care ar fi masura efortului depus si nu sa depuna efort in paguba, fiindca sa fim atenti, degeaba ar munci ei din toate puteriloe in colectiv, daca altii ar sta si ar munci prost: gospodaria colectiva ar fi saraca sau mediocra si valoarea zilei de munca ar fi scazuta. Cu alte cuvinte, cel sirguincios va trebuie sa cedeze fatalmente o parte din munca lui celui puturor, care prin puturosenia lui ar lovi in intreaga colectivitate. Cu alte cuvinte, am iesi din domeniul implacabil al necesitatii, care sileste un om liber sa munceasca daca nu vrea sa piara, in cel al gramezii umane in care aceasta amenintare ar disparea; rezultatul: saracie generalizate, demoralizarea pentru cei vrednici, care in cele din urma vor parasi gospodaria colectiva cautindu-si alte rosturi si bunurile pamantului vor zacea neculese pe cimp... Nu pot sa prevad mai mult consecintele care ar decurge: economie in dezordine, masuri menite sa cirpeasca ici, in timp ce ar plesni dincoace, fiindca unica masura, aceea de a recunoaste un esec si a se reda oamenilor initiativa individuala, nu s-ar lua.

Nu, ți-ar răspunde evaziv, sau prin tăcere, fiindcă cititorul își trăiește concepția despre lume, dar nu și-o poate exprima sintetic, ci fragmentar, prin chiar actele existenței lui.

(...) doar o singură dată mă întrebase când mă căsătoresc, conform observației lui Goethe, care spune că oamenii când își dau seama că doi inși s-au îndrăgostit, ar dori să-i vadă căsătoriți, iar după aceea îi pândesc să vadă când se despart; noi, românii, insistăm doar asupra primului fenomen: maică, spun babele, când văd că o pereche întârzie prea mult să se ducă la primărie, dacă vă iubiți de ce nu vă luați? Și odată luați: dacă nu se înțeleg, niciodată nu-i îndeamnă să se despartă, fie din dorința secretă de a-i vedea îndurând și ei, ca toată lumea, jugul în doi, fie pentru că spectacolul suferinței altora li se pare mai atractiv decât cel al căutării fericirii.

Da, e adevărat, fericirea n-are istorie, fiindcă istorie nu poate ieși din veșnica surpriză pe care ți-o face ființa iubită prin însăși existența ei...

Nu bolile sunt rele, ci ceea ce ele potențează în om: violența neînfrânată de care, încercând să ne apărăm, devenim jucăria soartei...

Cine n-are curaj, poate înșela o vreme, ba chiar multă vreme, simulând abandonul, dar într-o zi se întâmplă ceva, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întâmplat nouă, ci ceva cu totul obișnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer și total de cineva, și atunci devine de o necruțare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunțe, să zicem, la maniera în care o face, își distruge cu brutalitate familia, își părăsește copiii...

Ai dreptate, îi spusei, puțini acceptă să se întoarcă la gradul zero al conștiinței noastre și acceptând brutalitatea existenței să nu renunțe la idealurile lor, dar să fie totuși preveniți că aceste idealuri sunt irealizabile...

Dacă omul ar acorda morții măcar un minut pe zi de meditație, conflictele în care ar fi implicat și-ar micșora importanța și soluțiile cele mai rele l-ar speria mai puțin, ar fi oricum mai îndrăzneț și s-ar bucura mai mult că există. Suntem însă făcuți să nu putem concepe în noi înșine că am putea muri, să simțim adică, nu doar să gândim, că murim în minutul acela, că totul s-a sfârșit, fiindcă altfel știm prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gândim, dar această bună zi o să fie cândva, nu acum, până atunci, ehe, mai e! și continuăm, prizonieri ai forței noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă și puternică lupă, gesturi și cuvinte care ne chircesc sufletul.

O, dacă ar fi să-l credem pe filozoful român, numai rața nu ratează, un om, adică, oricine ar fi el, are totdeauna ceva de ratat, totdeauna descoperă că a vrut ceva, chiar fără să știe precis ce anume, i-o spun alții la urmă când nu mai e nimic de făcut, chiar dacă el ar dori să nu știe. Au acest obicei scumpii noștri semeni, să înregistreze cum arătai tu odinioară, să ghicească, să intuiască acel lucru pe care ai dori să-l realizezi, să-l țină minte peste ani și într-o bună zi să-ți spună cu dispreț: ratatule! Ești un ratat! Chiar un ideal cu totul mărunt, foarte modest, aprinde pe chipul purtătorului lui o mică aură și când această aură piere, adică o anumită licărire a privirii, o anumită tinerețe a chipului, atunci se observă (fiindcă la cei ce reușesc le rămâne parcă veșnic pe chip tinerețea când au avut idealuri) și ratații sunt pierduți; chiar cei dragi nu se pot abține să nu spună soțului, fratelui sau prietenului: ești un om de nimic. Îi scapă într-o zi soției, care a acumulat multe nemulțumiri împotriva ta de-a lungul anilor, chiar dacă ai fost un soț model și ai muncit din greu să-i ții pe toți... Sau: n-a fost nimic de capul tău, alții au făcut și au dres. Aici, în mediile de jos, ratarea se confundă adesea cu nereușita, care poate foarte bine să țină în picioare un om fără noroc, care să nu se considere adică un ratat. Nu-i pasă. Nu e vina lui! Mai apropiată cauzei ratării e parabola cu talantul îngropat, când alte tentații decât acelea de a-ți fi urmat drumul pe care ți-era dat să-l urmezi te-au învins fără vina nimănui.

Și cu toate acestea singurătatea care ne face semne de departe, semne prietenești, ale unei tandreți infinite, nu ne sperie (pe unii îi sperie, fiindcă frumoasa zeiță nu-ți promite nimic care nu există în tine însuți)...

Da, zisei, a spus adineauri ceva foarte adevărat, că omul nu mai e același după ce descoperă ceva. Asta într-adevăr ne poate neliniști: dacă nu mai e același, e în bine sau în rău? Înainte omul era mai mult un aventurier în căutarea fericirii, astăzi a devenit un aventurier în spirit, vrea neapărat să afle, cu mijloacele științei și nu prin pură speculație filozofică, cine e, ca să poată ști ce-o să devină. Dar deja această aventură ne costă, - o insecuritate mai mare, pe care nimic n-o compensează, fiindcă marile puteri au pus mâna pe acele descoperiri ale savanților, cu ajutorul cărora își pot nimici adversarul în câteva minute. Cu această perspectivă, e clar că nu mai putem contempla, fermecați, Orionul. Dar nu mai putem da înapoi, e prea târziu! Unii spun asta cu exaltare: nimeni nu mai poate da înapoi roata istoriei, incluzând în asta și progresul științelor, o binefacere! Da, dar și o neliniște mai mare. Cum o să ieșim din această aventură fără precedent, chiar în ipoteza că omenirea va ști să înlăture amenințarea bombei cu hidrogen?

Singurătatea, liniștea, tăcerea din noi înșine (a nu comunica nimănui ceea ce gândim și simțim) duce la inadaptare, la formarea altei imagini despre noi în ochii altora? Oricum, nu a uneia enigmatice și în nici un caz neutre, cum am dori?

Farmecul unei ființe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu știam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiți... Găsisem nu numai firești și proprii ființei mele bucuriile apropierii de moarte, dar începusem chiar să cred că această apropiere e singura care avea valoare și durată, singura care scoate ființa noastră din intemporal, sporind, prin refuzul corpului nostru de a muri, plenitudinea vieții din noi și a scurgerii armonioase a clipelor... Ar fi trebuit deci să plec, să părăsesc acel trup asemeni omului de odinioară, care, zărind în pădure o femelă, o fugărește, o prinde, o posedă flămând, apoi, fără gândul că o părăsește, o părăsește totuși, cum părăsim fără gând ceea ce nu ne aparține... Întâlnirea în mijlocul naturii sălbatice e voința divinității și ceea ce ne aparține e doar libertatea noastră, un sentiment atât de firesc și de total, încât nici gândul, nici impulsul inconștient nu ne vin de a o stingheri pe-a altora... Suntem toți zeități ale acestui pământ...

Nu există în nimeni virtuți în stare pură și nici farmec fără revers. Tot ceea ce face un om îi aparține și nu putem să-l punem, ca Arhimede, în apă, ca să aflăm prin calcul cât bine și cât rău e în ființa lui, care sunt, în el, amestecate indestructibil de Marele Făurar. Nu putem decât să ne bucurăm de partea de aur și să nu ne chinuim să alungăm partea de argint. Coroana e făcută și suntem condamnați să fim niște regi care știu că ceea ce pun pe cap nu e din aur pur.

O vedeam zilnic, prezența ei îmi încânta sufletul, dar vorba lui Hamlet, dacă nu poți cânta la un simplu instrument fără să te fi străduit dinainte să-i descoperi secretul, cu atât mai puțin vei reuși să descoperi sufletul cuiva care nu dorește (sau nu poate) să ți-l dezvăluie.

(...) ce să facem cu trecutul cuiva? Într-o iubire, trecutul e o imagine favorabilă pe care o oferim celuilalt spre a-l înșela? E imposibil, vorbind despre noi, să nu mințim? Plecând de la zero numai trecutul care se creează împreună cu celălalt are valoare.

Sufletul acestei fete îmi apărea ca o „corolă de minuni a egoismului”, pe care încercând s-o descifrezi, ai fi scos bine la iveală acest egoism, dar ai fi sfărâmat în același timp cu însuși instrumentul cercetării, grosolan prin definiție, și farmecul cu care se învăluia inextricabil. Ce era de preferat? Să insiști în dorința (cum am spus, grosolană prin definiție) de a obține certitudine în iubire și în durata ei, sau să renunți?

În practicile yoghine se spune că starea de vid e superioară sentimentelor (chiar de fericire) care agită ființa umanoizilor. O fi la ei, la asiatici, care consideră fericirea drept cauză a suferinței, dar nu la noi, la europeni, care nu putem trăi fără să iubim și prin iubire să fim fericiți. Suferința care urmează n-o considerăm obligatorie și cu atât mai puțin drept consecință a fericirii.

Când suntem singuri, cum eram eu în acele nopți de carcere, înecul ființei noastre lăuntrice are drept martor divinitatea, marele cosmos căruia i ne încredințăm, dar când îl invoci în fața iubitei (și cine se poate înșela asupra disperării de care suntem cuprinși?), ea poate deveni în mod sublim geloasă că nu din pricina ei plângi, dar poate fi cuprinsă și de un nedorit sentiment de bicisnicie: forțe prea puternice ne copleșesc, nu suntem nimic, statura noastră nu e măreață, ne-amînjosit, noi înșine, pe noi și nu mai avem scăpare. Rareori o femeie evită extremele, deși se zice că ea seamănă cu natura, care este totdeauna în echilibru chiar când e bântuită de furtuni...

Dar la urma urmei, îmi spusei, asta tot trebuie să se întâmple odată, și dacă e să nu fie bine, ce poți face? Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci fă-l cu seninătate, de ce să iei aconto? (Mama răspunsese cândva în acest sens unei vecine, care se mira că după atâta muncă ea tot odihnită și senină arăta; dacă tot trebuie să munceși, zise ea, fă-o cu plăcere). Așadar, mi-am spus, să fim nu numai senini, ci chiar veseli.