Loc Nar Quotes

Trecutul e scris cu cerneala simpatica. Ai nevoie de caldura ca sa-i vezi literele reconturate, dupa ce multa vreme au stat ascunse ca si cum n-ar fi fost. Trebuie sa-i apropii coala alba si intinsa de o flacara sau sa sufli abur din propria gura peste el, pentru ca invizibilul sa se transforme in vizibil si, incetul cu incetul, in fraze cu sens. Desi, de cele mai multe ori, cateva cuvinte esentiale raman sterse, albe, loc gol si taina nedezlegata, cufundate pentru totdeauna in apele nemiscate ale timpului in care inotam. Ale timpului in care ne inecam.

Si-aproape ca zaresc masinaria din ei preluand cuvintele pe care tocmai le-am rostit si-incercand sa le potriveasca ici sau colo, intr-un loc sau altul, si cand constata ca acele cuvinte n-au un loc dinainte stabilit unde sa se aseze, masinaria din ei se leapada de cuvinte de parca nici n-ar fi fost rostite.

Perseverăm în viaţă pentru că ea nu se sprijină pe nimic, pentru că este lipsită pînă şi de umbra unui temei. Moartea este prea exactă; toate argumentele sînt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, ea se desenează, în faţa cugetului nostru, limpede, fără farmece înşelătoare, şi fără falsele atracţii ale necunoscutului. Ingrămădind mistere de nimic şi monopolizînd nonsensul, viaţa inspiră mai multă spaimă decît moartea: ea este marele Necunoscut. Unde poate duce atîta vid şi atîta neînţeles? Ne agăţăm de zile pentru că dorinţa de a muri e prea logică şi deci ineficace. Dacă viaţa ar avea un singur argument în favoarea ei — desluşit, de o evidenţă indiscutabilă —, s-ar spulbera; instinctele şi prejudecăţile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrăneşte cu ceea ce nu poate fi verificat; un supliment de logică i-ar fi funest existenţei — efort către Nebunie... Daţi vieţii un scop precis: îşi pierde pe loc orice atracţie. Prin inexactitatea finalităţilor, e superioară morţii; un grăunte de precizie ar coborî-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar pustii pămîntul într-o singură zi; şi nici cel mai pătimaş şi înverşunat om n-ar izbuti să mai însufleţească improbabilitatea fecundă a Dorinţei.

Obiectele n-ar trebui să înduioşeze, pentru că ele n-au viaţă. Te serveşti de ele, le pui la loc, trăieşti în mijlocul lor: sunt utile, nimic mai mult. Dar pe mine mă înduioşează, e insuportabil. Mi-e frică să intru în contact cu ele, ca şi cum ar fi nişte animale vii. Acum înţeleg: îmi amintesc mai bine ce-am simţit zilele trecute, pe malul mării, cînd ţineam în mînă piatra aceea. Era un fel de scîrbă dulceagă. Ce neplăcut era! Venea de la piatră, sunt sigur, trecea din piatră în mîinile mele. Da, asta e, chiar asta: un fel de greaţă în mîini.

Un veac de siguratate, Gabriel Garcia Marquez "O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie." "Nu intelegea de ce i-au trebuit atatea cuvinte pentru a-i explica ce simti in razboi, cand un singur cuvant putea sa fie de ajuns: frica. " "Timpul nu trece ci se invarteste in loc." "Lumea, zise el atunci, lumea se va intoarce cu dosu-n sus in ziua cand oamenii vor calatori in clasa intai iar literatura in furgonul cu bagaje." " [...] Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasa de a citi trecutul in carti,asa cum pe vremuri citea viitorul." "Tiganul venise in sat,hotarat sa ramana aici. Se dusese in lumea mortilor, intr-adevar, dar se intorsese deoarece nu putuse indura singuratatea." "Cat ma priveste pe mine, abia acum imi dau seama ca lupt din orgoliu. Insa, in orice caz, e mai bine decat sa nu stii pentru ce lupti." "Colonelul Aurelio Budenia abia daca intelese ca secretul unei imbatraniri frumoase nu este altceva decat incheierea unui pact onorabil cu singuratatea." "Apoi ceru Ursulei o oglinda si pentru prima oara dupa patruzeci de ani isi vazu chipul ravasit de varsta si de martiriul pe care-l indurase, si ramasese surprinsa constatand cat de mult semana cu imaginea mentala care si-o facuse despre sine." "Regretau toti acei ani pe care-i irosira pana sa descopere paradisul singuratatii impartasite." "Timpul putea si si el victima ciocnirilor si a accidentelor si ca deci putea sa se sparga, lasand intr-o odaie una din fractiunile sale eternizate." "Ea recunoscu de indata lacrimile cele mai vechi din istoria omenirii." "Caci un secol de carti si de experienta o invatase ca istoria familiei nu era decat un angrenaj de repetitii inevitabile, o roata turnanta care ar fi continuat sa se invarteasca in veci, daca n-ar fi fost uzura progresiva si iremediabila a osiei ei." "Primul din spita este legat de un copac si furnicile incep sa se infrupte din ultimul." "Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvără trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.

Pe 8 ianuarie 1947 s‑a născut David Robert Jones la Londra. Era într‑o miercuri. Ningea. Dincolo de Atlantic, un băiețel pe nume Elvis își serba cea de‑a douăsprezecea zi de naștere. Niciunul nu a arătat vreun talent muzical de timpuriu, deși amândoi aveau să zguduie din temelii muzica, dându‑i cu totul alte forme, până când însuși cuvântul „muzică“ a devenit de nerecunoscut. Când s‑a născut micul David, legenda spune că moașa ar fi declarat: „Acest copil a mai fost și altă dată pe lumea asta.“ Peste ani, David Robert Jones a devenit David Bowie, iar lumea a început să intre la bănuieli cum că poate a mai fost și pe alte planete. Când s‑a născut Elvis, pe 8 ianuarie, cu doisprezece ani mai devreme, fratele său geamăn nu a supraviețuit. Gladys Presley le va spune prietenilor că fiul ei Elvis „avea energie cât doi“. Elvis a fost obsedat mai toată viața de moartea fratelui său și de propria supraviețuire aparent întâmplătoare. Unii oameni au mai fost pe lumea asta, pe când alții nu apucă să vină deloc. Pe 8 ianuarie 1973 s‑a lansat cu succes pe orbită o navetă spațială numită Luna 21, pilotată de la distanță. După ce a aterizat pe Lună, Luna 21 a pus în mișcare un vehicul spațial robotic sovietic pe nume Lunohod 2, care a realizat peste 80.000 de fotografii TV și 86 de imagini panoramice. Micul David s‑a făcut mare, a compus cântece despre cosmonauți și spațiu și a lansat un album chiar în luna în care a aterizat Apollo 11 pe Lună. (Printre altele, Apollo mai e și zeul muzicii.) Peste mulți ani, fiul lui David Bowie va regiza un film cu titlul Luna. Micul Elvis s‑a făcut mare și a intrat într‑o formație cu numele Blue Moon Boys. Fiica lui se va mărita mai târziu cu un star al muzicii, celebru pentru un dans cu numele de moonwalk. Mai târziu, Elvis și‑a lansat o carieră solo și și‑a ales ca manager un tip pe nume Thomas Parker. „Nu cred că aș fi devenit vreodată cineva dacă n‑ar fi fost el“, urma să declare Elvis despre Parker. Porecla lui Thomas Parker era Colonelul Tom. Colonelul Tom l‑a preschimbat pe Elvis într‑o stea. David Bowie a compus un cântec despre un maior Tom, lăsat să plutească printre stele. Luna 21 și Lunohod 2 nu mai sunt acum pe Lună. Nici micul David, micul Elvis și dansatorul de moonwalk nu mai sunt în funcțiune. Însă muzica lor n‑a murit. Doar am ascultat‑o și știu. La fel și pozele realizate de Lunohod 2. Doar le‑am văzut și știu. Mă gândesc adesea la subtilele legături din univers, întinzându‑se peste timp și spațiu, unele sărind din stea în stea ca niște pietricele pe oglinda unui iaz, iar altele rămase să plutească în marele infinit aleatoriu. Mă gândesc la cuvinte gen reîncarnare, relativitate sau paralel. Și mă întreb dacă se întâmplă să aterizeze vreo pietricică de două ori în același loc. M‑am născut pe 8 ianuarie.

Clasificarea tuturor factorilor care vorbesc în favoarea şi împotriva căsătoriei mele. 1.Incapacitatea de a suporta singur viaţa:nu incapacitatea de a trăi,dimpotrivă,este chiar improbabil că m-as pricepe să trăiesc laolaltă cu cineva,sunt însă incapabil de asaltul propriei mele vieţi,faţă de solicitările propriei mele persoane,faţă de agresiunea timpului şi vârstei,faţă de presiunea nelămurită a dorinţei de a scrie,faţă de lipsa de somn,de apropierea nebuniei - toate astea nu sunt capabil să le suport singur.Poate să mai adaug aici,fireşte,că unirea cu F.ar dărui existenţei mele mai multă putere de rezistenţă. 2.Totul îmi dă pe loc de gândit.Ieri soră-mea spunea:"Toţi cei căsătoriţi(cunoştinţele noastre)sunt fericiţi,eu nu înţeleg,"chiar şi remarca aceasta mi-a dat de gândit,m-a cuprins iarăşi spaima. 3.Trebuie să fiu iarăşi singur.Ce am, realizat acum e numai un rezulat al faptului că am fost singur. 4.Urăsc tot ce nu are legătură cu literatura,mă plictiseşte să întreţin conversaţii(chiar în legătură cu literatura),mă plictiseşte să fac vizite,suferinţele şi bucuriile rudelor mele mă plictisesc până în adâncul sufletului.Conversaţiile îmi răpesc tot ce e important,serios,adevărat,din ce gândesc. 5.Spaima faţă de o legătură,faţă de încercarea de a trece dincolo.Atunci,n-am să mai fiu niciodată singur. 6.Faţă de surorile mele - şi mai ales înainte a fost aşa - am fost adesea cu totul alt om decât faţă de ceilalţi.Fără teamă,deschis,puternic,imprevizibil,pasionat,cum nu sunt niciodată decât aunci când scriu.Dacă,prin mijlocirea soţiei mele,aş putea fi aşa faţă de toţi!Dar asta n-ar fi în dauna scrisului? Numai asta nu,numai asta nu! 7.Singur,poate că aş fi în măsură odată să renunţ cu adevărat la serviciu.Căsătorit,n-ar mai fi nicodată cu putinţă.

Un veac de siguratate, Gabriel Garcia Marquez "O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie." "Nu intelegea de ce i-au trebuit atatea cuvinte pentru a-i explica ce simti in razboi, cand un singur cuvant putea sa fie de ajuns: frica. " "Timpul nu trece ci se invarteste in loc." "Lumea, zise el atunci, lumea se va intoarce cu dosu-n sus in ziua cand oamenii vor calatori in clasa intai iar literatura in furgonul cu bagaje." " [...] Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasa de a citi trecutul in carti,asa cum pe vremuri citea viitorul." "Tiganul venise in sat,hotarat sa ramana aici. Se dusese in lumea mortilor, intr-adevar, dar se intorsese deoarece nu putuse indura singuratatea." "Cat ma priveste pe mine, abia acum imi dau seama ca lupt din orgoliu. Insa, in orice caz, e mai bine decat sa nu stii pentru ce lupti." "Colonelul Aurelio Budenia abia daca intelese ca secretul unei imbatraniri frumoase nu este altceva decat incheierea unui pact onorabil cu singuratatea." "Apoi ceru Ursulei o oglinda si pentru prima oara dupa patruzeci de ani isi vazu chipul ravasit de varsta si de martiriul pe care-l indurase, si ramasese surprinsa constatand cat de mult semana cu imaginea mentala care si-o facuse despre sine." "Regretau toti acei ani pe care-i irosira pana sa descopere paradisul singuratatii impartasite." "Timpul putea si si el victima ciocnirilor si a accidentelor si ca deci putea sa se sparga, lasand intr-o odaie una din fractiunile sale eternizate." "Ea recunoscu de indata lacrimile cele mai vechi din istoria omenirii." "Caci un secol de carti si de experienta o invatase ca istoria familiei nu era decat un angrenaj de repetitii inevitabile, o roata turnanta care ar fi continuat sa se invarteasca in veci, daca n-ar fi fost uzura progresiva si iremediabila a osiei ei." "Primul din spita este legat de un copac si furnicile incep sa se infrupte din ultimul." "Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvără trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.

După mine, dragostea creștinească față de aproape este un miracol imposibil pe pământ. Hristos a fost Dumnezeu. Adică ceea ce nu suntem noi. Să presupunem, de pildă, că eu aș avea o suferință adâncă; nimeni altul însă n-o să-ți poată da seama vreodată cât sufăr, pentru că este altul, nu eu, și, în afară de asta, foarte rar întâlnești un om care să admită că semenul lui poate fi un martir (ca și cum ar fi cine știe ce titlu de noblețe!). Și știi de ce nu vrea să admită? Pentru simplul motiv că miros urât sau mutra mea i se pare stupidă, ori pentru că odată, nu mai știu când, l-am călcat pe picior. Și apoi, sunt suferințe și suferințe: o suferință umilitoare și degradantă, cum ar fi, de pildă, foamea, poate mai degrabă să trezească mila cuiva; dacă însă suferința mea este de un ordin superior, bunăoară dacă, să zicem, aș avea de pătimit pentru o idee, prea puțini ar fi dispuși să-i dea crezământ decât doar în cazuri extrem de rare, pentru că, uitându-se la mine, ar constata că n-am înfățișarea pe care, după părerea lor, ar trebui s-o aibă omul sortit să sufere în numele unei idei. Și le este de ajuns ca să-mi retragă pe loc bunăvoința lor, și fii sigur că n-o fac din răutate; nu, câtuși de puțin! De aceea, cred eu, cerșetorii și, mai ales boierii scăpătați n-ar trebui să scoată niciodată capul în lume, mulțumindu-se să ceară de pomană prin gazete. Teoretic, firește, poți să-ți iubești aproapele, dar numai așa, de la distanță, niciodată însă când e-n preajma ta. Dacă totul în lume s-ar petrece ca pe scenă, ca într-un balet unde milogii apar costumați în zdrențe pitorești de mătase și dantele rupte, cerșind cu cea mai desăvârșită grație, atunci ai putea cel puțin să-i admiri. Să-i admiri, însă nu să-i și iubești.

În loc să se lase cuprinși de Iubirea lui Dumnezeu și să poarte un război împotriva eului lor, zeloții se războiesc cu alți oameni, stârnind val după val de spaimă. Privind întreaga lume cu ochi încețoșați de frică, nu-i de mirare că văd o mulțime de lucruri de care să se teamă. Oriunde este vreun cutremur, vreo secetă sau orice altă nenorocire, o iau ca pe un semn al mâniei lui Dumnezeu - de parcă Allah n-ar spune deschis: Mila Mea întrece mânia Mea. Mereu nemulțumiți pentru una sau alta, par să se-aștepte ca Dumnezeu Atotputernicul să le țină partea și să încuviințeze răzbunările lor jalnice. Viața lor e o neîntreruptă amărăciune și dușmănie, resimt o nemulțumire atât de mare, încât îi urmează oriunde se duc, precum un nor negru, întunecându-le și trecutul, și viitorul. Când e vorba de credință, se întâmplă să nu fii în stare să vezi pădurea din pricina copacilor. Religia în întregul ei e mult mai măreață și mai adâncă decât suma părților care o alcătuiesc. Regulile răzlețe trebuie tălmăcite în lumina întregului. Iar întregul e ascuns în miez.

Această „căutare a iubirii acolo unde nu trebuie” este reacția la exil. Femeia care, pentru a-și îndulci exilul, adoptă o conduită compulsivă repetitivă - reluând la nesfârșit un comportament frustrant, care o slăbește, în loc să-i redea vigoarea - își face în realitate și mai rău, căci rana inițială nu se vindecă și, la fiecare nouă incursiune, riscă să se deschidă din nou și să se agraveze. E ca și cum ne-am pune picături în nas când ne doare mâna. Femei diferite aleg tipuri diferite de „remedii greșite”. Unele optează pentru acelea la care n-ar trebui sub nicio formă să recurgă, ca de pildă companiile rele sau excesele extrem de nocive sufletului, care le remontează pe moment și apoi le doboară. Există însă soluții pentru a preveni aceste alegeri greșite. Dacă femeia ar putea privi în inima ei, ar descoperi acolo nevoia de a-și vedea recunoscute și acceptate talentele, înzestrările, limitele. Este inutil deci să se mai amăgească cu gândul că, recurgând la micile paliative, va reuși să vindece un picior rupt. Trebuie să spună adevărul despre rana sa. Atunci va ști ce leac îi trebuie. Nu trebuie să umple golul cu lucruri facile și la îndemână, doar ca să-l umple. Trebuie să caute remediul adecvat. Și îl va recunoaște, pentru că, datorită lui, se va simți mai plină de viață, nu mai slăbită.

Avea o busola care nu dadea gres si un fel de a privi totul de parca stia ca nimic nu ravea sa mai fie vreodata exact la fel. Mai mult decat oricine altcineva, Denys intelegea ca nimic nu ramane in loc pentru noi, ori ca n-ar trebui sa ramana. Secretul e sa iei lucrurile asa cum vin si sa le accepti intru totul, fara sa te opui sau sa-ti fie frica, fara sa le tii prea strans sau sa le indoi.

Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele neconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca şi cum n-ar fi fost. Trebuie să-i apropii coala albă şi întinsă de o flacără sau să sufli abur din propria gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil şi, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deşi, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esenţiale rămân şterse, albe, loc gol şi taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemişcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.

Dacă s-ar distruge în omenire credinţa în nemurirea sufletului, izvoarele dragostei ar seca pe loc în inima omului, şi o dată cu ele orice forţă activă care să menţină viaţa pe pământ. Mai mult: că atunci nimic din ce se poate întâmpla n-ar mai fi imoral, că totul ar fi permis în lume, chiar şi antropofagia.