Loc Inspirational Quotes

Nu mai rezist. Seara, când mă duc să mă culc, sunt zdrobit. Dacă aș fi un om serios, mi-aș da demisia. Dar nu fac nici asta. Zâmbesc! Zâmbesc tuturor. Și nebunilor. Cui vrea să se uite la mine. Zâmbesc în loc să urlu. Dacă aș urla, probabil m-aș liniști. Aș avea în sfârșit un somn bun. Dar așa, zâmbetul mă obosește. Mă distruge. Voi intra în cămașă de forță zâmbind.

Work is part of our life that can be beautiful. That is why, in my opinion, it is valuable to look at work and private life from a perspective of their integration, and not with a view to achieving a balance between them. That is, instead of looking at them as being in competition with each other, we should rather seek a positive spillover between them./ Munca este o parte din viața noastră care poate fi chiar foarte frumoasă. De aceea este mai relevant să privim munca și viața privată prin perspectiva integrării lor și nu a unui echilibru între cele două. Adică, în loc să le privim ca fiind în competiție una cu alta, să urmărim mai degrabă să obținem revărsare pozitivă între ele.

Cei ce aleargă după nemurire scriind cărţi nu se deosebesc prea tare de oratori. Cu toţii îmi sunt îndatorati până peste cap, dar de inspirat îi inspir mai cu seamă pe scriitorii de flecuşteţe şi istorioare. Căci autorii care prin opere miezoase aspiră la preţuirea puţinilor oameni înzestraţi cu judecată îmi par mai degrabă vrednici de milă decât de invidie. Îşi storc veşnic creierii, adaugă, schimbă, taie, pun la loc, se întorc, îndreaptă, citesc în stânga şi-n dreapta. Veşnic nemulţumiţi de roadele muncii lor, lucrează nouă sau zece ani la o carte. Şi cu ce se aleg după atâtea cazne şi trude; după atâtea nopti în care n-au gustat dulceaţa somnului? Cu cea mai deşartă şi mai uşuratică răsplată de pe lume, preţuirea câtorva cititori. Şi asta nu-i tot, căci mârjirea lor are şi urmări neplăcute. Sănătate, bunăstare, tihnă, se duc pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de toate plăcerile vieţii, ajung urduroşi, traşi la faţă, sfrijiţi, ba adesea şi orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrâneţea le este timpurie şi, copleşiţi de toate relele de soiul ăsta, mor înainte să le vină sorocul. Şi toate acestea le înfruntă scriitorii înţelepţi doar de dragul laudelor a încă trei ori patru prăpădiţi asemenea lor. Dimpotrivă, fericit autorul ce intră sub aripa mea ocrotitoare! El nu cunoaşte munca pe brânci şi chinul, scrie tot ce-i trece prin cap, pune pe hârtie tot ce visează noaptea cu mintea-i înfierbântată. Nu şterge şi nu îndreaptă nimic, încredinţat că va avea mai mulţi admiratori de va scrie gogomănii mai mari, pe gustul gloatei neghioabe şi neştiutoare. Ce-i pasă dacă rarii învăţaţi şi oamenii cu judecată îl citesc şi îl dispreţuiesc? Fluierăturile a două sau trei persoane cu capul pe umeri nu vor fi oare înăbuşite de aplauzele tunătoare ce răsună din toate părţile?

Şi totuşi, un Dumnezeu personal poate deveni o mare răspundere. Se poate transforma într-un simplu idol , făcut după chipul şi asemănarea noastră, o proiecţie a nevoilor noastre limitate, a temerilor şi a dorinţelor pe care le avem. Putem presupune că El iubeşte ce iubim noi şi urăşte ce urâm noi, accentuându-ne prejudecăţile, în loc să ne oblige să le depăşim. Când nu izbuteşte să împiedice o catastrofă sau atunci când pare că vrea o tragedie, Dumnezeu poate să pară nemilos şi crud. facila convingere că un dezastru exprimă vrerea lui Dumnezeu ne face să acceptăm lucruri care sunt, în esenţa lor, inacceptabile. Însuşi faptul că, fiind o persoană, Dumnezeu are sex, impune de asemenea nişte limite, căci ar însemna că jumătate dintre reprezentanţii rasei umane sunt sacralizaţi în detrimentul femeii, lucru care poate cauza un dezechilibru anormal, nevrotic, în convenţiile sexuale umane. Aşadar, ideea de Dumnezeu personal poate fi periculoasă. În loc să se tragă dincolo de limitele noastre El ne poate încuraja să ne complacem în ele. Ne poate face la fel de cruzi, neîndurători, aroganţi şi părtinitori ca El. În loc să inspire compasiune care ar trebui să caracterizeze orice religie avansată, ne poate încuraja să judecăm, să condamnăm şi să marginalizăm. Prin urmare, ideea de Dumnezeu personal nu poate fi decât o etapă a dezvoltării noastre religioase. Toate religiile lumii par să fi recunoscut acest pericol şi să fi căutat a depăşi concepţia personală despre realitatea supremă.

Fetele ne-au explicat că „greşeala” din mijlocul coşului sau dintr-un colţ al acestuia era special făcută, o uşă, o întrerupere a modelului care elibera spiritul coşului, la fel cum şi spiritul omului trebuie să fie liber şi neînfrânat de prejudecăţi. - Labirintul acesta simbolizează experienţele şi alegerile pe care le facem în călătoria prin viaţă. În mijlocul labirintului ne împlinim visele şi menirea. Când ajungem acolo, în centru, avem o ultimă ocazie de a privi în urmă la toate alegerile pe care le-am făcut şi la calea pe care am urmat-o, înainte ca Soarele să ne învăluie în lumina Lui şi în dreapta Sa judecată. Ori Dumnezeu, fiindcă Sfânta Fecioară din Guadalupe a venit pe pământ să anunţe triumful Său asupra vechilor zei, care însă nu au dispărut, ci stau undeva, prosternaţi în adoraţie la picioarele Ei. Doña Remedios preluă explicația Maruchei. - În viaţa de zi cu zi, când te uiţi la labirint trebuie să începi din vârf şi să te adânceşti în el, labirintul fiind însăşi viaţa ta. La un moment dat, ajungi într-un loc de unde trebuie să faci calea întoarsă, că ţi se înfundă cărarea. Cauţi altă rută mai bună. Poate ai un eşec în viaţă, probleme acasă, tristeţe. Poate jeleşti un mort sau te opreşti fiindcă ţi-e grea răspunderea care atârnă pe umerii tăi. Atunci te ridici, că Dumnezeu nu te încarcă niciodată mai mult decât poţi duce, te întorci înspre centru şi cauţi drumul bun, până îl găseşti şi străbaţi labirintul, spre centru. Călătoria vieţii se sfârşeşte în centrul labirintului.

Ochii tăi, doi cărbuni aprinşi, mă privesc, Mă întrepătrund, îmi citesc fiinţa Şi găsesc în mine loc de odihnă, Un loc de-a arunca ancora pe Vreme rea, în mine ai găsit un loc... Suntem două elemente primare, Care se fructifică reciproc, tu, În mine, eşti vulcanul, ce erupe În oceanul emoţiilor mele, dai Naştere unor noi lumi, energie Pură, pe care-o transformăm în noi Forme de expresie, la rândul nostru, Ne metamorfozăm, în fiinţele Perfecte, la care tindem cu-ardoare, Smulgem vieţii toată seva oferită Pentru hrana noastră zilnică, pentru a Ne reinventa mereu, tu şi eu, de azi Simt entuziasmul tău în mine, îl simt şi Îl las să mă inspire, să prindă viaţă, Să prindă rădăcini, vreau să îi simt forţa, Elanul său vital, din care e născut, Îl las să îmi vorbească în limbi îngereşti, Vreau să simt, să ştiu, ce simţi tu când mă priveşti, Rămâi şi nu mai pleca, împreună vom Naviga spre ţărmuri necunoscute, tu, Eu, de-a pururi vom colinda, liberi, uniţi În iubirea de dincolo de oglinda Realului...

Ne lăsăm fascinați de ispita de a juca un rol excepțional, în loc să observăm că fericirea e de obicei mediocră. Ne furăm singuri, ne frustrăm singuri. În loc să intrăm pur și simplu în țara făgăduinței care se află la îndemână, la colțul străzii sau chiar în camera noastră. Alergăm după vanități ieșite din comun.

Nostalgia n-are insa nici in clin, nici in maneca cu estetica, nu e nici macar legata de amintirile fericite; ai nostalgia unui anume loc pentru ca pur si simplu ai trait acolo, bine sau rau nici nu conteaza, trecutul e intotdeauna frumos, ca si viitor de altfel, doar prezentul doare, doar prezentul pe care il tarasti dupa tine ca pe un butoi mustind de suferinta, intre doua nesfarsiri de blanda fericire.

De aici incolo incepe un alt capitol. Transparenta insa e inca prezenta. Ce inveti, ca imigrant, e sa traiesti cu ea. Bucati din tine traiesc inca acolo de unde ai plecat. Niciun job, nicio relatie, nicio poezie in cafenea nu te va reumple destul cat sa fii plin. Iar asta nu e deloc rau. Mereu trebuie sa lasi loc de necunoscut, sa ai un grad de fragilitate care sa te faca real, puternic, prezent. Un cub cu un colt sfaramat, cum zicea Nichita. Dar s-a scris vreodata o poezie despre un cub perfect? Imperfectiunea, lipsa, nevoia e necesara sa te impinga mereu, singur, mai departe, in vreme ce te bucuri de necunoscut ca un copil pe-un balansoar scartaind.