Lo Fi Quotes

El tiempo es como el mercurio: aunque intentes dividirlo en partes más pequeñas, se reconstituye al instante, de nuevo entero sin forma. Los hombres lo han domesticado, lo han encadenado a sus relojes y cronómetros, y fluye igual para todos los que lo han encadenado. Pero déjalo libre, y verás.

«Eppure dev’esserci una correlazione. Lo scienziato che gioca col destino dei draghi, e i draghi che si organizzano in segreto per fondare un nuovo regno. Sta accadendo tutto nello stesso momento, vedete? Se i draghi sono sempre esistiti, allora perché è solo oggi, in quest’epoca, che hanno deciso di muoversi? Forse perché è adesso che si sentono davvero minacciati.» «Quando si tratta del dottor Brandi, la minaccia si estende anche a noi.» Disse Eleonora. «Hai ragione, Ale. I draghi sono coloro che potrebbero salvarci.»

- Mírame, princesa - pidió Ravn, sin dejar de mirarla-. Mira cómo te tomo por completo. Ella obedeció sin rechistar. Clavó sus zafiros ojos en él y sonrió. Sonrió como nunca antes lo había hecho, y Ravn se dio cuenta de ello. Algo caliente y denso cubrió su corazón en ese momento, y sin poder detener todo el alud que iba cerciéndose sobre él, le hizo el amor con desesperación. Movía las caderas cada vez más rápido, con golpes certeros, que hacían temblar sus cuerpos y les provocaba escalofríos. Allie lo sentía tan adentro, que el placer hacía estragos en su cuerpo y en su mente. No sentía nada excepto el miembro de Ravn en su interior, entrando y saliendo, tomándola sin miramientos. A Ravnei la cabeza le daba vueltas, y notaba un cosquilleo en la base de la espalda. Sin embargo, sus cinco sentidos estaban centrados en ella. Únicamente en Allie. Sentía su calor, su humedad, su placer rodeándole, llevándole a la locura. Su cuerpo se volvía loco ante su esencia cítrica y ante su manera de entregarse, y cada vez embestía mucho más profundo. Miró su rostro, y no pudo evitar sonreír de felicidad. Allie volvía a estar con él, por completo, sin excepción. Era demasiado para un bastardo como él, pero no la dejaría ir. Nunca más. Lucharía por ella todo lo que hiciera falta, contra viento y marea, hasta que le perdonase por completo y aceptara pasar el resto de sus días a su lado. Sí, haría eso. Atrapó su labio inferior entre sus dientes y mordisqueó. Allie echó la cabeza hacia atrás, abrazándose más a él. Incapaz de soltarse por miedo a perderse en la oscuridad. Ya no sentía nada que no fuera Ravn y su aplastante presencia. - Eres preciosa, Alyson. Nunca dudes de eso - susurró sobre su oído. - No si tú sigues recordándomelo - contestó acunándolo. - Lo haré, princesa. Nunca te dejaría caer en este oscuro y frío mundo. Ella le acarició las mejillas, encendida por esa forma que tenía de tratarla, tan cercana y cálida. - ¿De verdad? - Sí. Yo te resguardaré cuando llueva, ¿lo recuerdas? Siempre, Alyson. Siempre. Da igual cuántas tormentas vengan, yo seré... - Mi paraguas - terminó por él, y no pudo mas que abrazarlo con fuerza. ♥ [Allie y Ravn. Mi parejita adorable. Pg 174-175]

Quei due mondi erano specchi deformanti: si riflettevano a vicenda e gettavano luci e ombre l’uno sull’altro, come se s’interrogassero e ponessero in dubbio reciprocamente. L’illusione era così perfetta che dovevo ripetermi in continuazione che una di quelle dimensioni era reale, mentre l’altra non lo era.

How do some people just know some people are hard workers? Even if they have not witnessed this claim to fact regarding the person they make this claim as fact to surely! Because that person will usually have nothing. As the claimant would like to appear to any other as having everything! Think about it.

Lo sfrigolio delle foglie di una vecchia quercia riempiva il silenzio che galleggiava intorno. L’odore dell’erba saturava le narici fin quasi a inebriare la mente. Il corpo giaceva rilassato alla frescura dell’austero tronco, immerso nell’aria serena della primavera. Karen, sdraiata accanto a lui, si avvicinò al suo orecchio, sorridendogli dolce. «Jonathan, è ora di svegliarsi» sussurrò. «Devi andare al lavoro». L’uomo si destò, aprendo gli occhi nella penombra della stanza metallica. Fece un lungo sospiro, riempiendosi i polmoni di aria stagnante prima di sedersi sul letto e togliersi le cuffie telepatiche che controllavano il sonno. Guardò la moglie distesa accanto a lui, ancora beatamente immersa nel sogno immaginario; aveva programmato la sveglia olografica con le sue fattezze per rendersi più dolce il risveglio in una realtà così diversa.

W Sta­nach nie­za­leż­nie od po­li­tycz­ne­go roz­da­nia rzą­dzi więc kilka po­tęż­nych or­ga­ni­za­cji lob­by­stycz­nych. Naj­waż­niej­sza z nich to Wall Stre­et, a więc banki i in­sty­tu­cje fi­nan­so­we. Drugą jest sek­tor mi­li­tar­ny oraz bez­pie­czeń­stwa. Wy­jąt­ko­wo groź­ny dla resz­ty świa­ta, co po­ka­za­ły wy­pad­ki sprzed de­ka­dy. Trze­ci blok to po­tęż­ne lobby izra­el­skie. Potem jesz­cze lobby gór­ni­czo-naf­to­we. Szcze­gól­nie wpły­wo­we od cza­sów Geo­r­ge’a W. Busha, który po­sta­wił wieu naf­cia­rzy na czele po­wią­za­nych z rzą­dem ogra­ni­za­cji zaj­mu­ją­cych się śro­do­wi­skiem. Na tym przy­kła­dzie do­brze widać, jak dzia­ła ta „neo­li­be­ral­na de­re­gu­la­cja”. To zna­czy naf­cia­rze w imie­niu rządu re­gu­lu­ją swój wła­sny sek­tor. I niech pan zgad­nie, w któ­rym kie­run­ku to re­gu­lu­ją! Oczy­wi­ście robią to w taki spo­sób, żeby więk­sza część kosz­tów ich dzia­łal­no­ści zo­sta­ła prze­rzu­co­na na in­nych. W tym przy­pad­ku na śro­do­wi­sko. W ten spo­sób ich pro­duk­ty mogą być śmiesz­nie tanie. A sek­tor ban­ko­wy? Do­kład­nie ta sama hi­sto­ria. Po­zwo­lo­no ban­kom w imię wol­no­ści ro­snąć do roz­mia­rów, gdy stały się zbyt duże, by upaść. I teraz rząd musi je ra­to­wać za każ­dym razem, gdy wpad­ną w kło­po­ty. I to nie tylko po­przez ba­ilo­uty. O wiele czę­ściej od­by­wa się to w spo­sób dużo bar­dziej za­ka­mu­flo­wa­ny. Przez dłuż­szy czas Fed mu­siał wpusz­czać w go­spo­dar­kę cięż­kie mi­liar­dy do­dat­ko­wych do­la­rów. W efek­cie na Wall Stre­et pa­nu­je nie­spo­ty­ka­na hossa. A re­al­na go­spo­dar­ka jak tkwi­ła, tak tkwi w kło­po­tach. Na rynek we­wnętrz­ny to się w ogóle nie prze­kła­da. To nie jest żadna de­re­gu­la­cja. To jest sa­mo­re­gu­la­cja.

[...] nici Dumnezeu nu zambeste, naiba stie de ce, poate ca l-o fi apucat rusinea de lumea pe care a creat-o.

Al cap i a la fi, sempre he pensat que dormir és com viatjar al futur. Molta gent pensa que no viatjarem mai al futur, però jo crec que ho fem cada nit. Dorms i quan et despertes han passat coses increïbles. […] I tots aquests grans esdeveniments han passat mentre dormies. En aquells dos segons en què realment transcorren vuit hores o nou o deu, depenent del que necessites i del que trobes. I és que dormir no és mai igual.

Vuoi essere libero Andrew? Ti importa molto esserlo? Andrew disse: -Vorreste essere schiavo, vostro onore? -Ma tu non sei schiavo. Tu sei un ottimo robot, un genio nel tuo campo, a quanto ho sentito, capace di creazioni artistiche che non hanno uguali. Cosa potresti fare di più se fossi libero? Forse niente, vostro onore, ma tutto quello che farei lo farei con maggiore gioia. In quest'aula ho sentito dire che solo un essere umano può essere libero. A me pare invece che chiunque lo desideri dovrebbe poter essere libero. E io voglio la libertà.

Quan­do in­fi­ne re­cu­pe­rò il fia­to fece usci­re tut­ti per par­la­re da solo col suo me­di­co. «Non mi im­ma­gi­na­vo che que­sta stron­za­ta fos­se così gra­ve da far pen­sa­re all'olio san­to» gli dis­se. «Io, che non ho la gio­ia di cre­de­re nel­la vita dell'al­tro mon­do.» «Non si trat­ta di que­sto» dis­se Ré­vé­rend. «E' noto che si­ste­ma­re le fac­cen­de del­la co­scien­za in­fon­de all'am­ma­la­to uno sta­to d'ani­mo che fa­ci­li­ta mol­to l'in­com­ben­za del me­di­co.» Il ge­ne­ra­le non pre­stò at­ten­zio­ne alla mae­stria del­la ri­spo­sta, per­ché lo fece rab­bri­vi­di­re la ri­ve­la­zio­ne ac­ce­can­te che la fol­le cor­sa fra i suoi mali e i suoi so­gni ar­ri­va­va in quel mo­men­to alla meta fi­na­le. Il re­sto era­no te­ne­bre. «Caz­zo» so­spi­rò. «Come farò a usci­re da que­sto la­bi­rin­to?» Esa­mi­nò il lo­ca­le con la chia­ro­veg­gen­za del­le sue in­son­nie, e per la pri­ma vol­ta vide la ve­ri­tà: l'ul­ti­mo let­to pre­sta­to, la toe­let­ta di pie­tà il cui fo­sco spec­chio di pa­zien­za non l'avreb­be più ri­pe­tu­to, il ba­ci­le di por­cel­la­na scro­sta­ta con l'ac­qua e l'asciu­ga­ma­no e il sa­po­ne per al­tre mani, la fret­ta sen­za cuo­re dell'oro­lo­gio ot­ta­go­na­le sfre­na­to ver­so l'ap­pun­ta­men­to ine­lut­ta­bi­le del 17 di­cem­bre all'una e set­te mi­nu­ti del suo po­me­rig­gio ul­ti­mo. Al­lo­ra in­cro­ciò le brac­cia sul pet­to e co­min­ciò a udi­re le voci rag­gian­ti de­gli schia­vi che can­ta­va­no il sal­ve del­le sei nei fran­toi, e vide dal­la fi­ne­stra il dia­man­te di Ve­ne­re nel cie­lo che se ne an­da­va per sem­pre, le nevi eter­ne, il ram­pi­can­te le cui nuo­ve cam­pa­nu­le gial­le non avreb­be vi­sto fio­ri­re il sa­ba­to suc­ces­si­vo nel­la casa sbar­ra­ta dal lut­to, gli ul­ti­mi ful­go­ri del­la vita che mai più, per i se­co­li dei se­co­li, si sa­reb­be ri­pe­tu­ta.

Cine a spus că bărbatului nu trebuie să-i fie frică? La urma urmei, indiferent ce am face, fie că apelăm la străvechiul șamanism ori la moderna inginerie genetică, teama este o reacție naturală și inevitabilă în fața pericolului. Ea reprezintă o dotare cu care ne-a echipat evoluția pentru a ne putea apăra de prădători și, oricât ar strâmba machiștii din nas, pare-se că ne va mai însoți încă multă vreme de acum înainte. Nu vreau să ridic în slăvi teama, ca și cum ar fi o virtute, ci doresc să o înfățișez ca pe un dat iremediabil, cu care trebuie să învățăm să conviețuim. Poate fi uneori nesăbuită, irațională și patologică, dar în mod cert nu poate fi smulsă din rădăcini.

Nu tăgăduiesc însemnătatea esențială a îngrijirilor oferite de femei, ci, după cum am afirmat mai sus, susțin că, odată cu procesul de creștere și educare, copiilor le sunt transmise anumite valori eronate, acceptate și potențate atât de tatăl absent, cât și de cultură, guvernată tot de bărbați. Atât „supermamele”, cât și tații absenți nu numai că generează în rândul fiilor o atașare față de mama-doică, ci dau naștere și unui regim emoțional cât se poate de egoist. Fie că ne place ori nu această abordare, bărbatul învață să fie mai curând un receptor, decât un emițător. Poate că am întreținut, fără să vrem, iluzia că este mult mai important să ne simțim noi înșine împliniți, decât să-l împlinim pe cel de lângă noi, iar această formă unidirecțională de a percepe iubirea ne-a determinat să fim orbi la plăcerea dăruirii ca mod de viață: bucuria de a avea pe cine să iubim. A face o persoană fericită este, de fapt, o altă manieră de a împărtăși. Însă mulți bărbați nu au priceput un lucru vital: suportăm mai ușor faptul de a nu avea pe cine să iubim decât de a nu fi noi înșine iubiți. Mai precis, nu suntem în stare să ne desprindem de îngrijirea, protecția și afecțiunea cu care ne-au alimentat mamele. Coceptul de bărbat responsabil, detașat, rece și autonom din punct de vedere afectiv reprezintă mai curând o excepție decât o regulă. Avem nevoie ca cineva să se ocupe de noi, iată purul adevăr.

Dacă în rândul femeilor depresia este cauzată de lipsa de iubire (aceasta este logica), în cazul bărbaților ea se datorează falimentului și pagubelor financiare. Pentru mulți dintre oamenii de afaceri pierderea soției are aceeași însemnătate cu pierderea companiei. În timp ce femeile obișnuiesc să fie competitive una cu alta mai curând pentru ceea ce sunt, majoritatea bărbaților rivalizează pentru ceea ce posedă. Desigur, există și excepții, însă tendința este clară: dacă vrem ca un coleg să se îngălbenească de invidie, nu ne rămâne decât să menționăm, fără a-i acorda totuși prea mare importanță, o ingenioasă investiție în dolari. Invidia îl poate nimici. Nici măcar posedarea vreunui talent special (sportiv, științific, muzical) nu ar fi în stare să producă un asemenea efect: în rândul bărbaților virtuozitatea este admirată și respectată, însă rareori invidiată. Deși ar trebui să suprimăm concurența dintre persoane, dacă aceasta este totuși necesară, atunci ar trebui să preferăm să concurăm prin ceea ce suntem, nu prin ceea ce posedăm. Emanciparea femeii și intrarea acesteia în câmpul muncii au dat naștere unei noi tipologii pe fondul acestei opoziții dintre competitivitate și posesiune: femeia de succes în afaceri. Pentru bărbatul instabil, succesul financiar al perechii sale constituie un adevărat blestem. Unii preferă să fie săraci decât să depindă financiar de parteneră. Alții tind să o eclipseze, să îi pună bețe în roate și/ori să îi disprețuiască meritele, încercând astfel să compenseze cumva lezarea stimei de sine.

Forța organizatoare, calitatea de lider și darul conducerii pot fi virtuțile unora dintre noi, dar nicidecum o obligație înnăscută a bărbatului. Mulți bărbați sunt neîndemânatici, nu au stofă de director și nu se pricep la luarea de decizii, însă au în schimb alte virtuți. Eficiența este bună și recomandabilă, dar lipsa unor limite ale atitudinii eficiente poate fi realmente primejdioasă. Exigența de a depăși întotdeauna orice limită îi impune bărbatului datoria de a fi mereu învingător. Imaginea ideală a reparatorului ambulant, cu atelier propriu și ustensile de ultimă oră, nu li se potrivește tuturor bărbaților. Mulți dintre noi nu suntem în stare să schimbăm un bec, nu avem idee cu ce se mănâncă mecanica, nu avem bormașină și, ceea ce pare a fi încă și mai grav, nici măcar nu știm să o mânuim. (Din fericire, noi, bărbații neputincioși, ne putem baza pe ajutorul necondiționat al experților din Pagini Aurii.) Nu recomand defel trândăvia și delăsarea, ci mai curând dreptul de a fi inutil. De a putea șovăi fără teamă și de a nu ști cum să reacționăm, fără să ne intereseze prea mult evoluția societății și totuși fără să ne pedepsim din cauza asta. Asumarea propriilor limite reprezintă un binemeritat repaos. „Egoul ideal” coboară din stratosferă și se apropie cu pași sinceri de „egoul real”. Se expune din punct de vedere psihologic, cu toate părțile sale, deopotrivă rele și bune. Nu contează că ne ies la iveală toate neputințele; tocmai acestea ne umanizează. Nu contează că trebuie să ne recunoaștem public ignoranța; ea ne purifică. Dacă nu am avea niciun cusur, am pierde plăcerea învățării și fascinația descoperirii. Sentința bărbatului înfrânt este la fel de simplă și de reconfortantă: „Bucură-te, din fericire nu le știi pe toate, iar partea cea mai bună este că nici nu poți să faci totul!

Paradigma forței bărbătești a acționat în două sensuri, ambele negative pentru bărbat. Pe de o parte, i-a blocat cu neîndurare slăbiciunea înnăscută, de la natură, iar, pe de altă parte, a promovat și intensificat o serie de obiceiuri vădit exhibiționiste în folosul așa-zisei forțe. Atât în primul caz (reprimarea emoțiilor elementare), cât și în cel de-al doilea (dependența de aprobarea socială) consecințele sunt catastrofale. Dreptul la slăbiciune înseamnă capacitatea de a accepta, fără urmă de remușcare, orice manifestare a blândeței, desigur, nu a aceleia de ordin patologic. Dreptul de a simți teamă, de a eșua, de a greși, de a nu ști cum să reacționezi, de a profita de desfătătorul timp liber nu ne îndepărtează de virilitate, ci mai curând ne apropie de dimensiunea umană a acesteia. În această latură atât de specială se odihnește androginul din fiecare dintre noi, care a fost înlăturat cu cruzime de tiparul bărbatului robust și grosolan. Noul bărbat nu disprețuiește curajul: îl asumă, dar nu devine obsedat de acesta. Exercitarea dreptului la slăbiciune nu implică abordarea inversă, adică proclamarea slăbiciunii ca virtute recomandabilă. Redobândirea delicateței nu presupune „travestirea” bărbăției ori preamărirea bărbatului molâu, nesigur și pasiv, rușinat de propriul sex și denaturat, imitator al valorilor feminine. Siguranța de sine, capacitatea de a împiedica exploatarea personală, temeinicia în atingerea scopurilor și spiritul combativ sunt valori râvnite de orice persoană, fie ea bărbat ori femeie. Ceea ce trebuie blamat este frica irațională de slăbiciune și stupidul obicei de a etala puterea cât este ziua de lungă numai pentru a „câștiga puncte” și a fi iubit. Bărbatul este înzestrat cu o forță particulară, specifică genului său, de care nu poate și nici nu trebuie să se lipsească. Însă deține și o slăbiciune seducătoare și tandră, care nu este nici rahitism, nici infirmitate, ci manifestarea acelui dram de feminitate care sălășluiește în constituția fiecăruia dintre noi.

Si sabes lo que es la locura, tal vez no caigas en ella.

La semilla de la duda estaba ahí, y permaneció, y de vez en cuando echaba una pequeña raíz. Esa semilla que crecía lo cambió todo. Hizo que Ender prestara más atención a lo que la gente quería decir, no a lo que decía. Le hizo más sabio.

Me he hecho una idea de lo que es un niño, y nosotros no somos niños. Los niños pierden de vez en cuando, y a nadie le preocupa. Los niños no están en escuadras, no son comandantes, no mandan a máas de cuarenta chicos, eso es más de lo que un niño puede soportar sin volverse loco

La Escuela de Batalla no nos ha creado, ya lo sabes. La Escuela de Batalla no crea nada. Solo destruye.

Dacă te aventurezi în arena emoțională, nu ai parte întotdeauna de împrejurările psihologice și sociale scontate. Tocmai de aceea bărbații dependenți de aprobarea celor din jur nu sunt dispuși să plătească un preț atât de mare: „Ies mai în câștig dacă îmi reprim emoțiile”. Nu încerc să-l scutesc pe bărbat de responsabilități și nici să caut țapi ispășitori pentru inhibiția emoțională a acestuia; până la urmă, tot bărbatul este acela care trebuie să-și reorganizeze viața afectivă. Vreau doar să pun în evidență un fenomen cât se poate de evident: mulți dintre semenii noștri, bărbați și femei deopotrivă, nu sunt încă pregătiți să accepte un bărbat eliberat din punct de vedere emoțional. Mulți bărbați sunt conștienți de acest lucru și de aceea se împotrivesc schimbării. În rândul bărbaților, teama de a-și da frâu liber sentimentelor pozitive poate fi cu totul ireversibilă. Îmi amintesc de un domn la vreo patruzeci și cinci de ani, foarte preocupat de evoluția sa psihologică și spirituală, dar care nu era în stare să le spună „Te iubesc” părinților lui. Cu toate că se străduia, chiar în clipa în care voia să pronunțe fraza picioarele începeau să-i tremure și un soi de convulsie îi bloca confesunea. Chiar și privirea i se tulbura, încețoșată de lacrimi, și nu reușea deloc să articuleze vreun cuvânt. Mulți dintre pacienții mei de sex masculin și-ar putea îmbunătăți considerabil relațiile, atât pe aceea de cuplu, cât și contactele cu persoanele din jur, dacă ar reuși să comunice și să emită remarci pozitive (...). Faimosul și mult râvnitul „Te iubesc” se remarcă mai curând prin absență. Scuza bărbatului este mereu aceeași: „Nu e genul meu să spun așa ceva”, „Mă simt ridicol”, „Mă simt de parcă aș fi un personaj de telenovelă”, „La mine în familie nu se obișnuia să se spună așa ceva”, „La ce bun?” și altele asemenea.

Femeile căsătorite cu bărbați inhibați din punct de vedere emoțional știu prea bine că raportul sexual este singurul moment în care se pot bucura de o legătură afectivă și pot simți pe îndelete tandrețea omului de lângă ele. Pentru mulți dintre bărbați, dezbrăcarea hainelor echivalează cu o dezbrăcare de inhibițiile afective. Noi, bărbații, ar trebui să înțelegem odată pentru totdeauna că această nuditate emoțională este cel mai puternic afrodiziac pentru femei. În acele momente comunicarea depășește pragul reprimărilor, iar bărbatul își dă frâu liber dorinței de a dezmierda (doar se află în intimitate, nu-l vede nimeni...). Din nefericire, după cea mai îmbătătoare și mai tandră unire totul se întoarce la „anormalitate”. Expresia chipului se modifică, mângâierile se răresc, scafandrul revine la mal, iar bărbatul care cu doar câteva clipe mai înainte își pierdea mințile de iubire și urla de pasiune se întoarce la sinistrul anonimat afectiv și la aceeași expresie letargică. De ce facem asta? De ce recidivăm către același tipar de constipație emoțională? De ce ne rușinăm? Haideți să recunoaștem față de noi înșine: în patul nupțial majoritatea dintre noi ne transformăm în cele mai caraghioase fantoșe ale iubirii, ne adresăm cu „zăhărelul meu”, facem ca motanul, rața, ursul, îl imităm pe Mickey Mouse sau alte personaje infantile din desene animate, cerem mângâieri, scărpinăm spatele și chiar stoarcem coșuri, iar cei mai îndrăzneți chiar se joacă de-a sugarul. Cred că dacă o cameră ascunsă ar filma relațiile conjugale intime, multe dintre filmele înregistrate nu ar intra în rândul celor pornografice, ci mai curând printre comedii ori printre peliculele destinate publicului de toate vârstele. În ciuda acestei laturi gingașe, care iese rareori la iveală, generații întregi și-au înregistrat în mod brutal pe hard diskul bărbăției lor clișee de genul „Bărbații nu plâng”, „Parcă ești o muiere”, „Nu mă mai îmbrățișa atât”, „Bărbații nu au nevoie de alint”, „Dacă-ți arăți sentimentele, îți vor descoperi latura sensibilă”, „Noi, bărbații, ne exprimăm iubirea în alte feluri”, „Dacă ești tandru, ești caraghios” și așa mai departe. După cum vom observa în cele ce urmează, absența unui tată drăgăstos, care ar fi putut sluji drept model afectiv, a generat o prăpastie uriașă în formarea sentimentală a bărbatului. Bărbatul educat conform tradiționalei detașări emoționale consideră despre comunicarea sentimentelor că este o formă de slăbiciune și vulnerabilitate. Echivalează cu pierderea tuturor scuturilor și cu distrugerea mitului care protejează acea virilitate de oțel căreia îi este teamă să nu fie trădată. Ne este frică să exprimăm tot ceea ce este bun. Pentru a ne încumeta să ne eliberăm supapa emoțiilor pozitive avem nevoie de acceptare și de siguranța că nu suntem caraghioși. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții de siguranță, atunci ne zăvorâm. Renunțarea la mecanismele de autoapărare necesită timp, răbdare și tot sprijinul de care este în stare femeia.

Identitatea oamenilor sau, mai bine zis, recunoașterea de sine se ghidează după un principiu denumit „fenomenul contemplării în oglindă”. Ne definim pe noi înșine pe măsură ce ne raportăm la cei din jur. Când descoperă uluit că atâta amar de vreme se contemplase într-o oglindă falsă, copilul este nevoit să se distanțeze atât din punct de vedere mental, cât și emoțional și să privească în altă direcție: trebuie să-și caute o nouă oglindă. Această ruptură generică de sursa primară, adică de mamă, are nevoie de o reacție antagonică și de o împotrivire susținută. Fie că ne place ori nu, natura a procedat în felul următor: masculinitatea începe să se definească numai în momentul în care se desprinde de feminitate. Dacă în cazul procesului de identificare a fetelor apropierea emoțională și legătura cu sursa de alimentare și îngrijire sporește concordanța de gen, în rândul masculinității lucrurile stau pe dos. Identitatea băiatului nu primește de-a gata un tipar de gen pe care să-l urmeze; el trebuie să-l obțină cu sudoarea frunții. Este silit să găsească cumva o cale de mijloc, adică să nu se îndepărteze de tot, ceea ce ar fi puțin recomandabil pentru viața sa afectivă ulterioară (ură sau indiferență față de femei), dar nici să nu rămână bloct într-o uniune infantilă, ceea ce ar avea urmări dezastruoase (efeminare sau sindromul Peter Pan). În rândul bărbaților, căutarea propriei identități prin opoziția față de femei provoacă atât o risipă uriașă de energie, cât și un amestec tulburător de teamă, vină, ură și iubire.

Fără nicio intenție de a ne autovictimiza, ci luând în considerare exclusiv și obiectiv dezvoltarea psiho-afectivă masculină, trebuie să admitem: prin ce frământări trebuie să treacă bărbatul! Mai întâi, la stadiul embrionar trebuie să adăugăm un Y pe care-l posedăm doar noi bărbații și care nu pare a urma cursul firesc programat de biologie. Apoi urmează deziluzia și crunta resemnare cu faptul că aparținem celuilalt gen, că suntem un fel de marțieni. Mai târziu, când apele par să se fi domolit, ne copleșește un dezechilibru obsedant căruia psihiatria nu prea i-a acordat atenție: „Ca să fim bărbați trebuie să ne deosebim de femei” și, mai ales, cu cât le semănăm mai puțin, cu atât suntem mai bărbați. În loc să învățăm să fim bărbați reafirmând ceea ce avem de făcut, ne învățăm anapoda, adică în funcție de ceea ce nu trebuie să facem. Ei bine, ca să punem punctul pe i: de-a lungul întregii vieți mulți bărbați sunt asaltați de înspăimântătoarea teamă - unii o numesc „îndoială” - de a fi homosexuali. Aceasta înseamnă că, pe lângă cele afirmate mai sus, trebuie să ne ferim și să nu ajungem homosexuali (iarăși o opoziție...), adică trebuie să ne deosebim și de aceștia. Cum se simte lipsa unui tată!

En el momento en que entiendo verdaderamente a mi enemigo, en el momento en que le entiendo lo suficientemente bien como para derrotarle, entonces, en ese preciso instante, también le quiero. Creo que es imposible entender realmente a alguien, saber lo que quere, saber lo que cree, y no amarle como se ama a sí mismo.

În rândul bărbaților predomină o străveche dihotomie emoțională, abordată incorect și aparent lipsită de soluții, care deopotrivă ne extenuează și ne induce în eroare. Încă din fragedă pruncie ne simțim obligați să ne potențăm instinctele opozitive agresiv-destructive și să ne temperăm abordarea tandru-constructivă. Adică un efort dublu, extenuant și cu totul nenatural. De multe ori nu vrem să ducem războaie și totuși ne luptăm, de multe alte ori simțim nevoia să plângem, dar ne înăbușim lacrimile. Procedăm de parcă ni s-ar fi inversat cablurile: în loc să ne controlăm nivelurile de violență și să dăm frâu liber sentimentelor pozitive, ne reprimăm manifestarea afecțiunii și îi permitem periculoasei agresiuni să iasă la iveală.

Ideea potrivit căreia bărbatul ar fi insensibil este deopotrivă nefondată și absurdă. Cultura tot încearcă de veacuri bune să înlăture sentimentele pozitive din sufletul bărbaților, însă fără sorți de izbândă. După cum ne demonstrează istoria, se pare că de-a lungul anilor sensibilitatea masculină nu s-a diminuat. Spre surprinderea multora, fie aceștia bărbați sau femei, bărbatul și-a lăsat amprenta propriilor sentimente în diferitele zone ale creativității umane (spiritualitate, artă, știință). Nu neg posibilitatea ca însuși faptul că bărbații au deținut controlul asupra domeniilor financiar și politic să fi determinat o prezență preponderent masculină în aceste dimensiuni ale vieții sociale; ceea ce vreau să spun este că bărbatul este absolut capabil să simtă afecțiune și să se emoționeze. Afișarea puterii nu îi este suficientă ca atare pentru ca procesul creației să aibă loc: este nevoie de cineva care să vibreze, iar bărbații sunt capabili de așa ceva. Problema bărbatului nu este atrofia sentimentală, ci mai curând frica de a-și dezlănțui întregul potențial afectiv, fără nicio cenzură. Cei mai mulți dintre bărbați cred că emoțiile copleșitoare i-ar face mai vulnerabili și, prin urmare, mai expuși la atacuri. Două astfel de prejudecăți blochează comunicarea afectivă a bărbatului: „Dacă îmi exprim liber toate sentimentele, înseamnă că sunt slab și efeminat, deci voi fi cu siguranță respins” și „Dacă mă lepăd de scutul raționalității, atunci voi fi la mâna tuturor, iar ei vor profita de mine”. Așadar, teamă și neîncredere. În realitate, pe când cea de-a doua opinie este falsă (lumea nu este chiar atât de rea), prima remarcă conține un sâmbure de adevăr. Contrar părerii generale, studiile de specialitate și experiența clinică sunt pline de cazuri în care bărbatului nu-i merge prea bine atunci când lasă jos garda afectivă. Mai mult, plouă cu critici de pretutindeni: bărbații și femeile deopotrivă îi pun la îndoială virilitatea. De fapt, studiile referitoare la percepția comportamentului afectiv bărbătesc în cadrul societății arată că există un risc real al respingerii. Suntem mult prea suspicioși în privința exceselor emoționale masculine. Dacă bărbatul se menține între anumite limite, atunci tandrețea este tolerată de ceilalți bărbați și devine aproape afrodiziacă pentru femei; însă dacă el depășește limita, atunci treaba se strică.

E não experimentei por experimentar, como o garoto que atira o brinquedo contra à parede para saber de que é feito -- não me diminuas; fi-lo, talvez, pela necessidade de me conhecer, de me decifrar, de saber a que altitudes ou profundidades os meus pulmões se aguentam, a que longitudes e latitudes me sustento longe de casa ou fora do útero da minha mãe -- compreendes?

Nella quantità di oggetti che avevano raccolto, il campanello di servizio sembrava il più innocuo e quando quelli della Sicurezza lo avevano scansionato, gli avevano detto di tenerselo come souvenir. Alessandro lo aveva tenuto sulla sua scrivania per un paio di anni, prima di scoprire che in realtà quello stupido campanello era una chiave di ingresso a una Soglia. Ogni tanto, quando si annoiava, si divertiva a farlo suonare. Ding. Era innocuo e serviva più a dare fastidio ai colleghi che altro. Non aveva un suono sgradevole o un brutto aspetto, era solo uno stupido campanello. Ding. Ding. Un giorno aveva passato dodici ore in ufficio, nutrendosi solo di schifezze del distributore e caffè, mentre cercava di venire a capo del problema che era sorto dalle parti di Brera, quando all’Accademia di Belle Arti un ragazzo aveva preso un pennello da un barattolo nell’aula delle esercitazioni di disegno dal vero ed era finito in coma per tre mesi a causa della fulminata istantanea che si era preso dall’oggetto. Ding. Ding. Ding. Alessandro era talmente preso dal cercare di capire come fosse possibile che una Soglia Instabile fosse finita dentro un barattolo di pennelli o se le instabilità si manifestassero casualmente in oggetti casuali, che non si era accorto di aver iniziato a picchiettare il dito sul campanello, fino a che… Ding. Ding. Ding. Diiiiing. Diiiiing. Diiiiing. Ding. Ding. Ding. Un attimo prima era seduto alla sua scrivania all’Agenzia a fissare il vuoto verso la lavagna con tutti gli appunti, e un secondo dopo era con il culo per terra da tutt’altra parte con il campanello di servizio in mano.

Nell'uf­fi­cio po­sta­le si di­res­se di­ret­ta­men­te all'im­pie­ga­to: "Sto aspet­tan­do una let­te­ra ur­gen­te," dis­se. "Per via ae­rea." L'im­pie­ga­to cer­cò nel­le ca­sel­le clas­si­fi­ca­te. Quan­do ter­mi­nò di leg­ge­re ri­po­se le let­te­re nel­lo scaf­fa­le ma non dis­se nul­la. Si stro­fi­nò le mani e ri­vol­se al co­lon­nel­lo un'oc­chia­ta si­gni­fi­ca­ti­va. "Do­ve­va ar­ri­va­re oggi sen­za fal­lo," dis­se il co­lon­nel­lo. L'im­pie­ga­to scrol­lò le spal­le. "L'uni­ca cosa che ar­ri­va sen­za fal­lo è la mor­te, co­lon­nel­lo.

El universo está simplemente allí; esa es la única forma en que un Fedaykin puede imaginarlo y permanecer dueño de sus sentidos. El universo ni amenaza ni promete. Contiene cosas más allá de nuestro dominio: la caída de un meteoro, la erupción de una masa de especia, cosas que crecen y mueren. Esas son las realidades de este universo y deben afrontarse independientemente de lo que uno sienta por ellas. Uno no puede apartarlas de su lado. Se precipitarán contra uno a su silenciosa manera y entonces, solo entonces, uno comprenderá lo que significan «vida y muerte». Y al comprenderlo, uno se sentirá colmado de alegría. Muad'Dib a sus Fedaykin

And their voices had a keenly musical quality. It wasn't that the animal people barked out literal instrumental notes or sand when they spoke. Rather, their words ignited emotional responses Nina had previously only experienced through music. When they were worried, she experienced the squeals of violins, the quick-heartbeat thrum of a thriller soundtrack. Risk and Reign's bickering had the impact of a rattling gourd and snare drum. Oli's hopeful questions were reminiscent of the lo-fi hip-hop Nina played when she studied.

Prin clisurile negurii nu se întrezăreau decât ici colo câte-o mânecă ținând o pipă,  câte-o pălărie tip Merlin și fărâme de picioare, mai ales glezne în poziții încordate, chinuite într-o perpetuă schimbare, de parcă sufletul ar fi sălășuit în ele, iar în spatele tău se afla zidul gros și sigur, simțeai deja în acceleratorul cefei splendoarea energetică a bosonului lui Higgs zis și particula lui Dumnezeu…profeție a faptului că pentru tine nu mai era scăpare… * Attraverso le fessure della foschia non s’intravedevano se non qua e là qualche manica che regge una pipa, un cappello tipo Merlino e avanzi di gambe, soprattutto caviglie ipertese, straziate in un perpetuo mutamento, come se l’anima vi fosse in loro, e dietro di te si trovava il muro grosso e sicuro, lo sentivi con la schiena, semplice e liscio, già tastavi nell’acceleratore della nuca lo splendore energetico del bossone di Higgs detto anche la particella di Dio...profezia del fatto che per te non c’era più scampo… * À travers les crevasses de la brume on n’entrevoyait pas plutôt qu’une manche tenant une pipe par-ci, par-là, un chapeau style Merlin et bribes de jambes surtout des chevilles dans des positions tendues, torturées, dans un perpétuel changement, comme si l’âme s’y était logée, tandis que dans ton dos se trouvait la muraille épaisse et esseulée, tu sentais déjà dans l’accélérateur de la nuque toute la splendeur énergétique de son boson de Higgs communément appelé la particule de Dieu… prophétie du fait qu’il n’y avait plus d’échappatoire pour toi…

En otras palabras, ¿estamos dispuestos a vivir de verdad con fi-delidad a nuestros principios? Quizá somos humildes, pero ¿somos también valientes? ¿Nadaremos a contracorriente y contra los pode-rosos valores sociales o contra nuestras propias tendencias natura-les? ¿Lo que haremos durante la vida es comer y dormir como un animal? ¿O daremos buen uso a la forma de nuestro cuerpo, a nues-tra soltura y agilidad, dignas de admiración, y a nuestra capacidad intelectual, digna de dioses? La respuesta será que no, si carecemos del valor necesario para actuar según nuestras creencias clave. De hecho, lo más probable es que nuestras iniciativas basadas en prin-cipios se vean arrolladas por la última oleada de valores sociales de moda.

La foresta brulicava di vita. Lila la poteva scorgere ovunque, in quella parte del pianeta Rosso in cui era stata lasciata tre mesi prima dai soldati della Centuria. Quasi non riusciva a credere che fosse passato tanto tempo da quando l'astronave l'aveva condotta nel piccolo pianeta ai margini della galassia, lasciandola all'interno del rifugio stellare, con un compendio di sopravvivenza che si riduceva a poche basilari istruzioni. Ogni cosa era intensa in quel luogo: suoni, profumi, colori. E le sembrava di farne parte, anche se fino a poco tempo prima non aveva mai nemmeno sentito parlare della pianeta dei Lupi d'argento. Un lungo brivido le serpeggiò su per la spina dorsale, ricordandole chi era, e il motivo che l'aveva spinta a uscire dal suo rifugio. Sospirò e poi si mosse silenziosa tra gli alberi, lasciando vagare lo sguardo attorno a lei.

Me gusteo fotos dispersas, automáticamente él hace lo mismo. Ya sé lo que va a pasar, esto va a durar unos días, unas semanas, después vamos a hablar levemente y nos vamos a ver y nunca vamos a gustarnos en serio aunque seamos hermosos juntos porque nos conocimos en el mercado virtual, en el supermercado sexual sin cuerpos. "Lo conocí por Facebook".