“
— Și-atunci cînd s-au întîmplat celelalte două crime ? Că la început spuneaţi de cinci crime.
Îmi înghit supa şi spun :
— Poate că n-au fost decît trei.
— Zău aşa, nu glumiţi, spune Knobel, şi nu are, în această privinţă, pic de umor ; începe să devină o povară... Mă mulţumesc atunci să-i spun :
— Există foarte multe feluri de-a omori un om sau cel puţin un suflet, și nici o poliție din lume n-o să te poată prinde. E destul un cuvînt, spus cu toată sinceritatea la momentul potrivit. E destul un zîmbet. Aş vrea să-l văd şi eu pe omul care nu poate fi omorît printr-un zîmbet, sau prin tăcere. Toate crimele acestea, se-nţelege, se petrec lent. Nu v-aţi gîndit niciodată, dragă Knobel, de ce majoritatea oamenilor se interesează de o crimă adevărată, o crimă vizibilă, care poate fi dovedită ? E cît se poate de clar : deoarece crimele noastre zilnice sînt invizibile. Și atunci omul se simte uşurat cînd se aude o împuşcătură, cînd curge sînge, cînd cineva moare de otravă adevărată, nu doar din cauza tăcerii unei femei.
”
”