Lam Quotes

As well, I want our special force commandos to silently slip into Cat Bi and Gia Lam airfields and destroy the aircraft stationed there. That will deal the French forces at Dien Bien Phu a stunning blow!” (Giap, 1990)

Good-bye, she thinks. Good-bye, kuye lam. I will write your name in the ruin of them. I will paint you across history in the color of their blood.

Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezesti că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.

A child isn't a symbol, it's a child! It needs applesauce and, and, and playpens and an ass-load of other things we can't provide while we're on the goddamn lam! Just to be clear. Your exact words to me were: "Please shoot it in my twat." Yeah. I know.

Xét cho cùng, ở đời ai cũng khổ. Người khổ cách này, người cách khác. Bí quyết là biết tìm cái vui trong cái khổ. Vì chỉ sống thôi cũng đã quý lắm rồi. Người ta không bao giờ nên phí phạm cái sống, coi thường sự sống.

One person's greatest regret is another person's greatest memory.

The circus collects the outsiders like a flame tempts moths.

Now listen, Lam," he said, "you’re a nice egg but you’ve got yourself poured into the wrong pan.

The most important thing in life is to dare. The most complicated thing in life is to be afraid. The smartest thing in the world is to try to be a moral person.

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

The circus had been unlike anything I could ever imagine and I could not walk away. I wanted to be a part of the magic, create it and wield it with such skill that it looked effortless. I wanted to fly.

Biết sống là biết hạnh phúc.

Love? Love is like holding water in your hands. You might have it for a time, but it escapes, leaving you with nothing.

THE QUR’AN BEGINS WITH A MYSTERY. AFTER A SHORT SEVEN-VERSE preface, the Qur’an’s grand opening chapter launches not with a word, but with . . . three enigmatic Arabic letters: Alif Lam Mim

Precious things lost are transmutable. They refuse oblivion. They simply wait to be rendered into testimonies, into stories and songs.

They say love and hate are closely tied, that they can turn at a moment’s notice.

Inchipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Có tự giác mới giác tha, có cứu được mình mới cứu được người. Mình mà còn tham lam thân trữ, nô lệ dục vọng mình, nô lệ thành kiến mình, nô lệ tín ngưỡng mình, còn chết trong một cái lẽ phái nào... thì tốt hơn đừng bận tâm đến việc đời làm chi để đỡ cho đời một cái nạn.

Đối với tôi văn chương không phải là một cách đem đến cho người đọc sự thoát ly hay sự quên, trái lại văn chương là một thứ khí giới thanh cao và đắc lực mà chúng ta có, để vừa tố cáo và thay đổi một cái thế giới giả dối và tàn ác, làm cho lòng người được thêm trong sạch và phong phú hơn".

I’d rather go and make my own way than have it decided for me.

Really, they were afraid of women. Or hated them. Wasn’t that much the same thing?

Mi-e foarte greu să trăiesc in timpul asta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii astia pe care nu eu i-am ales si in lumea asta pe care nu eu am ales-o. Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic.Doare pana la lacrimi.Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt pe lumea asta".

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Als ik me de wedergeboorte Gods voorstel, dan zie ik die niet in de mens. Het zou in een lam kunnen zijn, maar ik vind een ezel liever.

A: 'Lam mo, Naisip ko kagabi kung ba't nilalagay sa pera mukha ng mga bayani Eh... Para matauhan naman 'yung mga kurakot sa twing makikita nila 'yun. B: Asus. Gudlak. 'Di epektib. Katahimikan B: Dapat mga nakadrawing sa pera natin purgatoryo eh.

He stood right in front of me and pinched my arm and said, Can I see your room? Such relief. Even the pinch was good. I understood completely about needing to hurt someone at the same time that you are giving them something.

ALIF: Painting brings to life what the mind sees, as a feast for the eyes. LAM: What the eye sees in the world enters the painting to the degree that it serves the mind. MIM: Consequently, beauty is the eye discovering in our own world what the mind already knows.

Marriage is like a fingerprint. Everyone's is different.

M-am agatat (si ma agat in continuare) obsesiv de persoanele dragi, doar de teama de a nu le pierde in acelasi mod brutal in care l-am pierdut pe tata.

Is it ghosts that truly haunt us, or the memory of our own mistakes that we wish we could undo?

And it came to pass in those days, as it had come before and would come again, that the Dark lay heavy on the land adn weighed down the hearts of men, and the green things failed, and hope died. And men cried out to the Creator, saying, O Light of the Heavens, Light of the World, let the Promised One be born of the mountian, according to the prophecies, as he was in ages past and will be in ages to come. Let the Prince of the Morning sing to the land that green things will grow and the valleys give forth lams. Let the arm of the Lord of the Dawn shelter us from the Dark, and the great sword of justice defend us. Let the Dragon die again on the winds of time. -from Charal Drianaan te Calamon, The Cycle of the Dragon. Author unknown, the Fourth Age.

Azi e ziua ta. Anii trecuți, filmam un clip pe care ți l-am trimis, un video în care îți spuneam cât îmi e de dor de tine și cât de mult aștept să vii. Doamne, Doamne le-a rânduit frumos, iar iarna asta, după 6 ani, te-am pupat și ți-am zis: Bă, te iubesc!

She wondered which was worse—living your whole life staring at yourself or waiting your whole life for someone to stare back at you.

Am avut în toată viaţa mea o pretenţie extraordinară, de a fi omul cel mai lucid pe care l-am cunoscut.

Secrets, once spoken, have a way of running away from you. They cannot be gathered in again.

The failure to accept cancer as a systemic disease is one of the greatest failures in modern medicine.

Earth was such a little, vulnerable thing in the grand scope of the universe.

Când l-am întâlnit astfel prima oară pe diavol, am tresărit. Avea chipul meu. Bine te-am găsit, tată. Te-am visat, fiule. În nopţi de iarnă te-am visat, şi aveai chipul meu.

Seriously, Lam? Sinister enchantress cannot be your type.” “Sexy in a slip dress certainly is,” Lam said.

Thực ra, tham lam không phải là bản tính của muôn loài, mà chỉ là phản ứng của nỗi sợ hãi bị thiếu thốn

Iar razbunarea e aceasta: intrucat noi l-am ucis pe el, el asa mort cum este ne-a luat lumina si cu ochii inchisi i-a inchis pe-ai nostri, care nu mai stralucesc deasupra pamantului.

We’re not going to lose it. That’s all there is to it,” Richard Nixon said to Kissinger on February 18, as Lam Son 719 became a debacle. “We can’t lose. We can lose an election, but we’re not going to lose this war, Henry.… North Vietnam can never beat South Vietnam. Never.

So, what happens next to a couple of outlaws like us, hopped up on caffeine and sugar, and on the lam?" "I figure it's a lot like Badlands," said Spyder. "We leaver here, get a ride and go straight to Hell.

Este un lucru pe care nu l-am inventat noi, dar esența schimbării este următoarea: în întreg secolul XX, am transformat orașele din ceea ce au fost în orașe pentru automobile. Acum, în secolul XXI, trebuie să transformăm orașele înapoi, în orașe pentru oameni.

Căci vie am fost,iar acum sunt moartă.Am dansat în castele goale,pe întuneric.Am pictat pe partea întunecată a lunii.Am privit soarele în ochi.Au apăsat pe mine grijile lumii și povara apelor adunate din lacrimile ei.Am ascultat îngerii rîzând.Am rostit ce nu se putea rosti.Mi-am dezlipt tatuajele de pe piele cu privirea.Mi-am sacrijelit testamentul pe spinarea diavolului și l-am ascultat cum gemea de plăcere.Ochii îmi sunt închiși și acum locuiesc în partea întunecată a omului.

Everyone had grown used to giving orders to the pleasant-voiced feminine robots. Alexa, Siri, Sophia, Sage, do this for me. A perky ‘okay’, and your wish was her command. They’d all been doing it for years before women started realising the men in their lives had been conditioned to do the same to them. And by then it was too late.

I was just thinking how the purr of a contented cat is one of my favorite sounds in the world. There's something so comforting about it, isn't there?

L-am întâlnit, recunosc, într-un restaurant. De fapt, n-are importanţă unde l-am întâlnit, pentru că l-aş fi întâlnit neapărat, îl căutam, iar locul n-are nici o semnificaţie.

Our love was impossible to find—because we had to find it not just in each other, but in God.

Whenever I asked her to tell me what happened up there, Naomi would say no one who has been to space could ever describe it to someone who hasn’t.

Never are we as honest as at night, alone with thoughts and nightmares.

Are you two old friends?” Lam asked, stepping forward with interest. She gave them a smile that she had honed to a blade over the centuries. “I hate Merlin with the venom of an adder, the rage of a forest fire, and the vigor of a woman making love.” “So…no.

Norocul meu că l-am citit în adolescență pe Bernard Shaw și că mi-am zgâriat în creier următoarea frază din el: Un bărbat nu-nșeală o femeie cu-o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deșteaptă decât prima, ci pentru că e alta.

The comparison of Lam 1:1 and Re 18:7 cannot be ignored. If Babylon the Great is actually rejected mother-Judah, brought back to life by the United Nations, then Is 47:7-10 connects divorced-ancient Israel to modern-day Israel. Remember, Jehovah removed His name. (Is 50:1) Thus, we see why Jehovah’s ex-wife took on many names from her many husbands, such as “Babylon.” (Is 1:21) Lamentations, pg 2

The darkness brought a strange kind of release, and you wished secretly in your heart that darkness would descend on the whole earth so that you could get a chance to see how much energy there was stored in your little self. You could get a chance to leave the cage. You would be free.

Humans are messy. We are not binary; we don't exist in ones and zeroes. This or that. My friend was strong enough to keep pushing back- to recognize the Oracle was trying to change her very identity- but most don't. She became who she always knew she was after casting off the Oracle's chains.

There were usually not nearly as many sick people inside the hospital as Yossarian saw outside the hospital, and there were generally fewer people inside the hospital who were seriously sick. There was a much lower death rate inside the hospital than outside the hospital, and a much healthier death rate. Few people died unnecessarily. People knew a lot more about dying inside the hospital and made a much neater job of it. They couldn’t dominate Death inside the hospital, but they certainly made her behave. They had taught her manners. They couldn’t keep Death out, but while she was there she had to act like a lady. People gave up the ghost with delicacy and taste inside the hospital. There was none of that crude, ugly ostentation about dying that was so common outside of the hospital. They did not blow-up in mid-air like Kraft or the dead man in Yossarian’s tent, or freeze to death in the blazing summertime the way Snowden had frozen to death after spilling his secret to Yossarian in the back of the plane. “I’m cold,” Snowden had whimpered. “I’m cold.” “There, there,” Yossarian had tried to comfort him. “There, there.” They didn’t take it on the lam weirdly inside a cloud the way Clevinger had done. They didn’t explode into blood and clotted matter. They didn’t drown or get struck by lightning, mangled by machinery or crushed in landslides. They didn’t get shot to death in hold-ups, strangled to death in rapes, stabbed to death in saloons, blugeoned to death with axes by parents or children, or die summarily by some other act of God. Nobody choked to death. People bled to death like gentlemen in an operating room or expired without comment in an oxygen tent. There was none of that tricky now-you-see-me-now-you-don’t business so much in vogue outside the hospital, none of that now-I-am-and-now-I-ain’t. There were no famines or floods. Children didn’t suffocate in cradles or iceboxes or fall under trucks. No one was beaten to death. People didn’t stick their heads into ovens with the gas on, jump in front of subway trains or come plummeting like dead weights out of hotel windows with a whoosh!, accelerating at the rate of thirty-two feet per second to land with a hideous plop! on the sidewalk and die disgustingly there in public like an alpaca sack full of hairy strawberry ice cream, bleeding, pink toes awry.

Yes, we’re all on a journey here. We’re not perfect. We all struggle. We can tell from the fatigue we feel and the stiffness in our spiritual joints that we haven’t always taken good care of ourselves. But prayer wakes us up with mercies from God that are “new every morning” (Lam. 3:23). Prayer is how we start to stretch and feel limber again, feel loose, ready to take on the world. And when we start applying prayer to particular muscle groups—like our confidence in Christ and His victory over our past—our whole body and our whole being start to percolate with fresh energy, with the blood-pumping results of applied faith.

mă plimb singur prin oraşul pe care l-am întemeiat l-aş recunoaşte şi-n somn farmacia kafka, bulevardul kierkegaard, statuia în care nietzsche îl înnobilează pe cioran, turnul lui schopenhauer, magazinul de piane hölderlin, canalul schumann, parcul de distracţii baudelaire, spânzurătoarea tyler durden singur în oraşul pe care l-am construit prin aceleaşi mijloace prin care au ridicat mafioţii las vegas în deşert prin introspecţie progresivă şi controlată singur

- Ajutor! Ajutor! răcnea vocea, la vreo câțiva pași depărtare. - Dacă l-am salva pe bietul om? propuse Trencavel. - Nu îmi surâde ideea de a face munca paznicului de noapte, zise Mauluys cu răceală. Dar, în fine, dacă ți-e ție pe plac...

Ugh, boys,” said Val. “I believe the phrase you’re looking for is straight boys, Merlin corrected. “What is straight? Lam asked, furrowing their brow. “Oh goodness,” Merlin said. “We’ll it’s when a person has attractions to people who are on the other binary end of the…ummm…” “They’re messing with you, Merlin.

For if there was one thing I’d learned in my life, it was that knowledge was power. Knowledge was escape. Books were thresholds, and you could cross them and leave yourself behind, or use what you found inside to transform into someone else.

Belzhar este singurul mod în care fiecare dintre noi poate avea ceea ce îşi doreşte. Singurul mod în care putem obţine din nou lucrul pe care l-am pierdut.

Hit me again, and I'll report you to the authorities. Follow me to my bed one more time, and I swear to the gods, I'll search for the most painful way to murder you.

I felt as though my mind and heart had been dragged through a thicket of rose bushes and caught on every little thorn.

Am primit azi scrisoarea cu fotografia tatii. In cea mică, l-am găsit aproape neschimbat, doar puţin îmbătrînit; în cealaltă, luată în catedrală, l-am regăsit cu greu, căci trăsăturile exprimă seninătatea teribilă a veşniciei. Mă gîndesc cît de cumplite trebuie să fie zilele fără el.

When you want to become a dragon slayer, you don’t charge straight into the nest, swords swinging,” Merlin said. “You sneak in and steal a few coins from his hoard first.” “What if the dragon worked hard for that money?” Lam asked. “You don’t know his life. And how do you even know the dragon’s a..” “ He’s a boy dragon!” Merlin roared. “Sure thing, old man,” Kay said, slapping his arm.

Warmth fell over her like a soft rainstorm. They were in a tropical bubble. The frozen ground had turned to warm, yielding sand, and above, a hot, beautiful sun shone. There was no wind here, but—did Ari imagine it?—there seemed to be music. A classical guitar strumming somewhere nearby. There was even a damn palm tree next to Lam. “What the hell is this?” Kay blustered. “Bermuda,” Merlin said with a small shrug that made him stumble. “My happy place.

Călin e tipul de bărbat imposibil în dragoste. Se chinuie şi chinuie. Cunosc genul, l-am întâlnit în viaţa uneia dintre prietenele mele, am avut un specimen şi în familie. Cei din jur etichetează simplist sadism sau masochism. Procesul cred că-i mai complex. Nefericiţii oferă imens, pretind pe potrivă, iartă greu sau niciodată, vor absolutul. Vai de capul lor!

Tiểu Lam, huynh nói xem, ở đời cái gì là giả, cái gì là thật? Cảnh trong ảo mộng này xem ra vô cùng viên mãn, nhưng hiện thực lại hết sức thảm khốc. Tôi cảm thấy, tất cả chỉ là suy nghĩ trong lòng. Nếu không cho đó là ảo mộng, thì nó không phải là ảo mộng, trong thế giới ảo mộng tôi dệt cho họ, họ đều rất thật, khóc thật, tình thật, nghĩa thật, sự vô thường bất trắc cũng là thật, thay lòng đổi dạ cũng là thật. Hoa Tư mộng hiện thân của ước nguyện mặc dù hướng về cái tốt đẹp, nhưng bản thân con người lại vô tình, nếu không có một trái tim kiên cường, bất luận là hiện thực hay mộng ảo, đều không thể có niềm vui mãi mãi, nếu có trái tim kiên cường, hoàn toàn có thể sống tốt trong thế giới hiện thực, hà tất phải sống trong ảo mộng.

It hadn’t happened in a moment, but a series of moments, as slow and insidious as the melting of the ice caps. Women had been ushered out of the workplace, so subtly that few noticed until it was too late. There had been no grand lowering of an iron curtain, with passports voided and bank accounts emptied. There had been a few men in sharp suits quoting scripture with silver tongues, but it was cursory, just enough to wrangle part of the Christian vote. Really, they were afraid of women. Or hated them. Wasn’t that much the same thing? The country saw those angry men as a fringe movement right up until one was elected president.

-Nu e niciodată prea târziu să îți întâlnești sufletul pereche! îmi spunea mereu zâmbind. -Cine știe ce înseamnă „târziu”? Probabil disperarea te face să spui asta, dar ce te faci dacă îl întâlnești tocmai când viața ta este la apus? Nu o să ți se pară târziu când o să te apuci să numeri anii care ar fi posibil să-ți rămână? Și asta dacă ești optimist, dacă nu, poți să te gândești că vei muri chiar mâine, sau chiar în clipa următoare. Inima ta va înceta să bată și atât! -Dar măcar l-am găsit! -Așa e, dar găsirea lui este cea mai mare fericire sau timpul petrecut alături? Chipul i s-a întunecat, și-a luat restul de bani și sacoșa de pe tejghea, mi-a întors spatele și a plecat, fără să spună nimic. Părea scufundat în mii de gânduri, căuta răspunsuri și soluții. Norocul însă l-a lovit, a întâlnit-o pe Ana când avea aproape 60 de ani. Era fericit. -Am găsit-o! Am găsit-o! Ți-am spus eu, niciodată nu e prea târziu. Când o privesc, simt că am ajuns acasă! Ea e „acasă” pentru mine. L-am privit cu o ușoară invidie dar și cu regret. -Știu ce ziceai atunci, nu am uitat. Zi de zi mi-au sunat vorbele tale în minte. Sunt fericit că am găsit-o. Cât despre timpul petrecut alături de ea, am făcut o mică magie, sau o înșelăciune, să-i zicem. De când am întâlnit-o am spus că vom schimba numele de „zi” cu cel de „săptămână”. „Săptămână” devine „lună” iar „luna” devine „an”. Până la urmă sunt cuvinte, nu ne acuză nimeni dacă le schimbăm între ele. Și o să fie secretul nostru. Așa păcălim timpul. Uite, azi a trecut deja un an. Mă duc să cumpăr un buchet de flori!

But more than that, they give nobody else credit for knowing how to laugh, or even how to make up his own mind about his own things when these things happen to be bad. Those starved, ragged kids back in camp had more individuality than that. And because they had it, they are what Americans are supposed to be, and they are what I like to think REAL Americans still are: people who, through the years, were able to take it on the lam, laugh about it, then take it again—but always going forward on their own individual guts.

Henry Miller - "Primăvară neagră": "În clocotul și agitația orei de vîrf, eu stau și visez lîngă un aperitiv. Cerul e calm, norii nemișcați. Stau în punctul mort al traficului, împăcat cu tihna vieții noi ce se naște din putreziciunea din jur. Tălpile mele ating rădăcinile unui trup fără vîrstă pentru care nu am nici un nume. Comunic cu întregul pămînt. Iată-mă în chiar pîntecul vremii unde nimic nu-mi poate tulbura calmul. Încă un rătăcitor care a aflat patima propriei neliniști. Iată-mă pe stradă, compunîndu-mi cîntecul. Este cîntecul pe care l-am auzit în copilărie, cîntecul pe care l-am pierdut în lumea cea nouă și pe care nu l-aș mai fi regăsit dacă nu aș fi căzut ca o crenguță în oceanul timpului.

Cu ani mai tarziu, la o nunta, l-am auzit pe preot descriind casnicia ca pe o frangere in doua a tristetii si o dublare a bucuriei, si nu mi-a trecut prin minte nici tipul cu care eram atunci si nici vreun sot perfect, imaginar, din viitorul meu; in schimb, m-am gandit imediat la Matha.

Nu sunt o victimă, norul cel mai întunecat din viaţă mi l-am adus singur deasupra capului. Stau în ploaie şi nu am unde să mă duc. Sunt un câine care a muşcat mâna sorţii. Un suflet delicat se strânge lângă mine, rebegit sub acelaşi nor. Singurul stăvilar în calea unui pas spre o eternitate în iad.

Coșmarul pe care l-am trăit atunci, între iunie și decembrie, nu poate fi descris. E dureros și să mi-l amintesc. E genul de amintire pe care aș amputa-o bucuros din existența mea. Dar cu trecutul e ca și cu timpul. Dacă vrei ca el să moară, să-și piardă puterea asupra ta, nu poți fugi, trebuie să-l înfrunți, să ți-l asumi, să te lupți cu el și să-l supui tu înainte să te calce el în picioare. Cumva, de undeva, trebuie să găsești niște energii de a-l toca mărunt, până se face mic și neînsemnat, altfel te înghite. Trecutul nu trebuie să se creadă mai grozav decât este dacă vrei să nu aibă putere asupra ta. Trecutul trebuie să înțeleagă că nu poate avea ultimul cuvânt în viața unui om. E doar o parte peste care totul, oricând, se poate rescrie.

- Trebuie să-mi dai viaţa înapoi. Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani: de atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. Când te închini tu, mă închin şi eu, fără să vreau; când râzi, râd la fel, când gemi, mă doare aici ceva. Într-o vreme, daca mi-ai fi spus că la miezul nopţii, în locul lunii are să răsară soarele, aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam şi l-aş fi aşteptat să răsară. - Eva, dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul nopţii, să ştii că ar fi răsărit; n-ai fi aşteptat degeaba. Eva îi puse mâna pe gură. - Lasă; acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s-au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. Acum ştiu şi când răsare soarele şi când apune. Ştiu foarte multe, auzi tu? Şi ştiu că aşa cum eşti, nu trebuie să mai pleci de lângă mine. De data asta te opresc. Încui uşa, oblonesc ferestrele, te ţin închis, te leg. - Da, Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu! Era convinsă. Îi cuprinse grumazul cu braţele. - Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul, niciodată. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. Poate că nu; poate te urăsc, dar când eşti lângă mine, e bine. Nu se poate altfel; tu eşti bărbatul meu! - Vrei să ne căsătorim? Inima ei bătu greu. - Nu ştiu. Vreau să nu mai pleci. Am fost o proastă; n-am făcut nimic să te ţin. Cred că mi-ar fi trebuit un efort mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred ca te-am uitat...

Mă simţeam mică, infimă, un fir de nisip pe o plajă uriaşă, arsă de soare, invizibilă în bătaia vântului. Am iubit soarele dar l-am privit de jos, am dorit cerul şi totuşi am rămas prinsă pe pământ, am crezut că pot să zbor şi am căzut mai jos, şi mai jos. Am căzut în genunchi, simţind tare podeaua dură. Nu puteam vorbi, nici plânge, am rămas privind podeauna într-o plecăciune în faţa unui zeu. Ce eram eu ca să-i cer lui un favor? „Nimic!”, a fost răspunsul.

Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui: ― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dinţii zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Ni l-am putea închipui pe Buddha iubindu-şi adevărul şi palatul? Nu poţi, în viaţa aceasta, să fii şi„mîntuit", şi proprietar. Mă ridic împotriva generalizării minciunii, împotriva celor ce-şi exhibă pretinsa „mîntuire", sprijinind-o pe o doctrină deîmprumut. A-i demasca, a-i coborî de pe soclul unde sînt cocoţaţi, a-i pune la stupul infamiei, iată o luptă ce nu ar trebui să lase pe nimeni indiferent. Căci cei care au conştiinţa prea împăcată nu trebuie lăsaţi cu nici un preţ să trăiască şi să moară netulburaţi.

Đêm qua mưa ào ào tuôn chảy hơn thác nước; trời xuất tinh sau những ngày nóng dữ dội. Mưa đổ ào ào suốt buổi chiều, suốt buổi tối và suốt đêm. Tôi ngủ sớm, vì lâu lắm tôi mới được ngủ trong tiếng ru thơ mộng của cơn mưa lũ; tôi đắp mền kín cả người, thức giấc thì thấy thành phố đẹp lạ thường vào lúc bình minh; những mái nhà đen xanh, màu huyền lam, ửng lên một chút đỏ phượng trên chân trời mây xám. Tôi tưởng đang sống trong thế giới của nàng Bạch Tuyết và bảy chú lùn mà tôi đã sống lúc còn bé nhỏ. Tách cà phê sữa và vài điếu thuốc bastos đưa tôi trở lại thế giới người đời. Mặt trời hừng sáng, tràn ngập vào phòng tôi; tôi nghe một trăm con chim đang nhảy trong tim. Lâu lắm rồi, tôi mới được nghe tiếng chổi quét bên hàng xóm. Tim tôi nhói lên vì bao nhiêu hình bóng thơ mộng bay về lào rào theo tiếng chổi sau cơn mưa. À ơi, mẹ ru con ngủ... Tôi hạnh phúc quá sức, còn đòi hỏi gì hơn? Chỉ nằm trên giường, mở rộng ba cánh cửa sổ, nằm kê gối đầu giường ngước nhìn ra chân trời cây mọc đàng xa, dở vài ba trang sách, mắt ve vuốt mực in màu đen, ngửi mùi giấy thơm của trang sách in ở Paris, của một tác giả xa lạ; mộng và thực xoắn vào nhau như lá bí và bông bụt, lòng tôi tràn trề như sữa chảy bất tận từ lòng trời. Cơ thể tôi run run như khi giao hợp; ồ ồ, tôi sung sướng ngất ngư tắm trong mật ngọt của những đài hoa, của hương phấn bông rừng. Hơi thở tôi nhẹ quá, tôi không còn nghe được hơi thở tôi nữa. Tôi cũng không còn là tôi nữa. Cái tôi quá nhỏ bé và cạn cợt; tôi bay lên trên nóc nhà ướt mưa đêm qua. Tôi bay lên tiếng kêu của trẻ con bên xóm. Tôi không còn mang tên, mang tuổi; một tiếng chim con vừa kêu, tôi sụp lạy.

Americans tend to see themselves in control of their fate, while Chinese see fate as something external,” Lam, the professor, said. “To alter fate, the Chinese feel they need to do things to acquire more luck.” In surveys, Chinese casino gamblers tend to view bets as investments and investments as bets. The stock market and real estate, in the Chinese view, are scarcely different from a casino. The behavioral scientists Elke Weber and Christopher Hsee have compared Chinese and American approaches to financial risk. In a series of experiments, they found that Chinese investors overwhelmingly described themselves as more cautious than Americans. But when they were tested—with a series of hypothetical financial decisions—the stereotype proved wrong, and the Chinese were found to take consistently larger risks than Americans of comparable wealth.

He gave Blanche the cheeky “Hey, girl” greeting that teenage white boys working up to being full-fledged rednecks give grown black women in the South. Blanche hissed some broken Swahili and Yoruba phrases she'd picked up at the Freedom Library in Harlem and told the boy it was a curse that would render his penis as slim and sticky as a lizard's tongue. The look on his face and the way he clutched his crotch lifted her spirits considerably.

Eliot probabil un ignu unul dintre puținii care e nostim când mănâncă (...) Burroughs cel mai pur ignu tunsoarea lui de culoarea smântânii degetul său mic stâng roz retezat din precoce temeiuri de ignu scrieri metafizice scrieri de iubiri psihanalitice biografia sa de narcoman o înfăptuire mai presus de un milion de dolari Céline el însuși un bătrân ignu stăpânind proza l-am văzut în Paris bătrân ramolit gentilom cu conversația poticnită cu truse de artist și trei pulovere călduroase în jurul gâtului mucegai cafeniu sub legendarele-i unghii de-a dreptul genial împărțind morfină întreaga noapte la 1400 de pasageri pe un vas ce se scufundă ,,Fiindcă se emoționaseră cu toții

Astăzi am făcut obişnuita mea plimbare de dimineaţă. Am rămas în vârful dealului, privind spre nord. „Păsări ale tinereţii mele!” am strigat către cer, „Păsări ale tinereţii mele!” Am aşteptat. Ziua era încărcată de nori, dar pentru prima dată cocorii zbu¬rau foarte jos. Când s-au apropiat, unul s-a desprins din stol şi a venit drept spre mine. Mi-am ridicat braţele în semn de salut, iar el m-a înconjurat lent, a scos un strigăt şi apoi s-a întors în stol; un lung drum către sud. L-am urmărit până ce mi s-au împăienjenit ochii, l-am ascultat până ce nu am mai auzit nimic; şi s-a reinstalat liniştea. Apoi am pornit-o încet spre casă, dar am rămas în uşă, cu mâna întinsă după o lămâie.

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor, şi mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat şi toată pasiunea nebună şi paradoxală pe care am pus-o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat-o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare şi întreg elanul pe care l-am risipit pentru renaşterea organică sau o auroră lăuntrică s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea şi iraţionalitatea acestei lumi, care a vărsat in mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă. Viaţa nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntaţi, cu un dinamism lăuntric, dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obişnuită sint meniţi prăbuşirii. Este un aspect al demonismului vieţii, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobişnuite, dar şi un aspect al insuficienţei ei, care explică de ce viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieţii; ceilalţi se consumă la temperaturi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decit fiind cu un picior dincolo de viaţă.

They [the dying in hospitals] did not blow up in mid-air like Kraft or the dead man in Yossarian's tent, or freeze to death in the blazing summertime the way Snowden had frozen to death after spilling his secret to Yossarian in the back of the plane. […] They didn't take it out on the lam weirdly inside a cloud the way Clevinger had done. They didn't explode into blood and clotted matter. They didn't drown or get struck by lightning, mangled by machinery or crushed in landslides. They didn't get shot to death in hold-ups, strangled to death in rapes, stabbed to death in saloons, bludgeoned to death with axes by parents or children, or die summarily by some other act of God. Nobody choked to death. People bled to death like gentlemen in an operating room or expired without comment in an oxygen tent. There was none of that tricky now-you-see-me-now-you-don't business so much in vogue outside the hospital, none of that now-I-am-and-now-I-ain't. There were no famines or floods. Children didn't suffocate in cradles or iceboxes or fall under trucks. No one was beaten to death. People didn't stick their heads into ovens with the gas on, jump in front of subway trains or come plummeting like dead weights out of hotel windows with a whoosh! accelerating at the rate of thirty-two feet per second to land with hideous plop! on the sidewalk and die disgustingly there in public like an alpaca sack full of hair strawberry ice cream, bleeding, pink toes awry

Mormântul ei este singurul loc de pe pământ care merită să spun că este al meu. Numai eu cunosc locul; l-am acoperit cu trandafiri, care înfloresc precum înflorea altădată obrazul ei și care răspândesc o mireasmă asemănătoare răsuflării ei. În fiecare an în luna florilor, vizitez buchetul sacru... mă așez pe mormântul ei, culeg un trandafir și-mi spun „Așa înfloreai și tu pe vremuri”... Apoi îi rup petalele și le împrăștii. Îmi amintesc visul dulce al iubirii noastre... Iubita mea, unde ești?

A magician creates magic and mesmerizes the audience. But it is a pantomime, and the audience knows that it’s a ruse. It’s in the name: a “magic trick”. They play along when the magician tugs his sleeves to show there is nothing hidden within them, or that the top hat is empty of a rabbit, or eggs, or flowers. Beneath the façade there is only sleight of hand, wires and contraptions, misdirection at a key moment. “But what the audience does not realize is that it’s not always trickery. Or at least, not quite.

Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.

Aceasta bucata de creta, de pilda, este un lucru cu o anumita întindere, relativ solid, avînd o forma determinata, culoarea alba si, laolalta cu toate aceste proprietati, avînd-o pe aceea de a scrie. întocmai cum îi apartine acestui lucru faptul de a se afla aici, în aceeasi masura îi apartine putinta de a nu se afla aici si de a nu avea aceasta marime. Posibilitatea ca el sa fie plimbat de-a lungul tablei si de a fi uzat nu este ceva pe care l-am adaugat lucrului prin intermediul gîndirii. El însusi, ca fiind aceasta fiintare, se afla în aceasta posibilitate, altminteri nu ar fi o creta în calitatea ei de instrument de scris. Tot astfel, fiecarei fiintari îi apartine, într-o modalitate care-i e proprie, acest posibil. Acest posibil îi apartine cretei. Ea însasi detine în ea însasi o proprietate determinata prin care este destinata unei anumite utilizari.

Cat priveste coordonatele intinse intre psihanaliza si filozofia lui Schopenhauer el nu numai ca a aparat intaietatea afectivitatii si importanta preponderenta a sexualitatii, dar a ghicit chiar mecanismul refularii; nu mi-au permis insa sa le cunosc doctrina. L-am citit pe Schopenhauer foarte tarziu. Pe Nietzsche, celalalt filosof ale carui intentii si puncte de vedere concorda adesea in maniera cea mai uimitoare cu rezultatele greu cucerite ale pishanalizei, l-am evitat mult timp tocmai din aceasta cauza; tin deci, mai putin la intaietate, dorind sa raman liber de orice prevenire.

Nu ştiu. Îmi lipseşte un simţ, îmi lipseşte un tact În viaţă, fie pentru amor, fie pentru glorie... Şi la ce bună oricare istorie, Sau orice alt fapt? Sunt singur, singur cum nimeni niciodată n-a stat Gol pe dinăuntru, fară mai devreme sau mai târziu Clipele trec pe lângă mine şi par să nu mă ia-n seamă, dar ştiu Că nu trec uşor, pasul lor este apăsat. Încep să citesc. Deja mă oboseşte ceea ce n-am citit. Mă gândesc la unele. Şi mă doare concluzia, oricare ar fi. Somnul mă apasă înainte chiar să îl am. Ştiu că a simţi E numai unul şi acelaşi lucru, pe care demult l-am văzut. Să nu fii nimic, sau doar o figură dintr-un roman, imprecis, Lipsit de viaţă, sau de moarte materială, doar o idee brută, Ceva care să nu-şi găsească nici o utilitate, o închipuire urâtă, Doar o umbră pe un pământ ireal, sau numai o transă în vis.

Azi a venit un pacient cu barbă roşcată, ochi albaştri, un albastru diluat, cenuşiu. Se uita ca un câine umil la mine. L-am întrebat cum îl cheamă. N-a răspuns nimic. "Cum te cheamă?" am repetat. Tăcere. Se uita la mine, cu ochi ficşi, goi. Mi s-a făcut frică. M-am stăpânit, să nu vadă. Şi ca să-mi dau curaj am strigat la el. "Cum te cheamă?" Nimic. Nici un rezultat. Am bătut cu pumnul în masă. "Cum te cheamă?" am zbierat. Nici măcar nu s-a clintit. Am început să tremur. Nu-mi mai stăpâneam nervii. Vrând să ies pe uşă, l-am auzit murmurând ceva. N-am înţeles şi m-am întors. "Ce-ai zis?" "Nu sunt nebun", bâigui el. "Nu mă interesează asta, am strigat. Cum te cheamă?" Parcă nici nu m-a auzit. Mi-a repetat acelaşi lucru. "Nu sunt nebun". Am ieşit şi i-am scris pe fişă: "Monomaniac cu tendinţă schizofrenică. De urmărit îndeaproape".

Nu stiu daca e valabil si pentru restul lumii acest adevar care, in cazul meu, functioneaza fara gres si pe care eu l-am descoperit pe cont propriu, parca legat la ochi, aidoma unei cartite, l-am descoperit pe dibuite, pe incercate, consumandu-ma ca o lumanare ce-si arde propria fiinta: sunt iremediabil diferit si despartit de tot ce ma inconjoara, de fapturi si de lucruri, asa cum pielea corpului meu ma separa fizic de restul lumii, tot asa, si imaginar, si mental, exista o piele invizibila, imateriala, care asaza o prapastie intre mine si oricine altcineva; sunt condamnat la singuratate, iar rarele clipe cand se pare ca m-as contopi cu gandul altcuiva, cu sensibilitatea altcuiva sau cu lumina iata, cu aerul, nu inseamna in ochii mei decat o licarire a iluziei niciodata atinse, o subliniere a singuratatii mele absolute, o subliniere a slabiciunii mele, a neputintei mele de a iesi din mine insumi.

Well, now, if I didn’t think you sewed his collar with white thread, but it’s black.” “Why, I did sew it with white! Tom!” But Tom did not wait for the rest. As he went out at the door he said: “Siddy, I’ll lick you for that.” In a safe place Tom examined two large needles which were thrust into the lapels of his jacket, and had thread bound about them—one needle carried white thread and the other black. He said: “She’d never noticed if it hadn’t been for Sid. Confound it! sometimes she sews it with white, and sometimes she sews it with black. I wish to geeminy she’d stick to one or t’other—I can’t keep the run of ’em. But I bet you I’ll lam Sid for that. I’ll learn him!” He was not the Model Boy of the village. He knew the model boy very well though—and loathed him. Within two minutes, or even less, he had forgotten all his troubles. Not because his troubles were one whit less heavy and bitter to him than a man’s are to a man, but because a new and powerful interest bore them down and drove them out of his mind for the time—just as men’s misfortunes are forgotten in the excitement of new enterprises. This new interest was a valued novelty in whistling, which he had just acquired from a negro, and he was suffering to practise it undisturbed. It consisted in a peculiar bird-like turn, a sort of liquid warble, produced by touching the tongue to the roof of the mouth at short intervals in the midst of the music—the reader probably remembers how to do it, if he has ever been a boy. Diligence and attention soon gave him the knack of it, and he strode down the street with his mouth full of harmony and his soul full of gratitude. He felt much as an astronomer feels who has discovered a new planet—no doubt, as far as strong, deep, unalloyed pleasure is concerned, the advantage was with the boy, not the astronomer. The summer evenings were long. It was not dark, yet.

Eu mai curând răsfoiesc decât citesc, să știți, și-mi place răsfoitul la fel de mult ca și cititul, în viața mea am răsfoit de un milion de ori mai mult decât am citit, dar cu răsfoitul am trăit mereu cel puțin la fel de multă bucurie și plăcere intelectuală veritabilă ca și cu cititul. E totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, cel care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic, spunea el. E mai bine să citim douăsprezece rânduri dintr-o carte cu maximă intensitate și să pătrundem către totalitate, cum s-ar zice, decât să citim toată cartea ca cititorul obișnuit, care la sfârșit știe la fel de puțin despre cartea citită ca și pasagerul din avion despre peisajul deasupra căruia zboară. El nu-i percepe nici măcar contururile. Așa citesc astăzi oamenii totul, în fugă, citesc tot și nu pricep nimic. Eu pășesc într-o carte și mă cufund cu totul în ea, gândiți-vă la o pagină sau două dintr-o lucrare filosofică, de parcă aș păși într-un peisaj, în natură, într-o formațiune statală, pe vreun colț al planetei, dacă vreți, cu totul și cu totul și nu doar cu jumătate din puteri și cu jumătate de inimă, pătrund în acest colț al pământului ca să-l cercetez și apoi, după ce l-am cercetat cu toată temeinicia de care sunt în stare, să conchid asupra întregului. Cine citește totul, n-a priceput nimic, spunea el. Nu-i nevoie să-l citești pe Goethe în întregime, nici pe Kant în întregime, și nici pe Schopenhauer nu-i nevoie să-l citești în întregime, câteva pagini din Werther, câteva pagini din Afinități elective, iar la sfârșit știm mai mult despre ambele cărți decât dacă le-am fi citit de la început până la sfârșit, ceea ce ne-ar priva în orice caz de plăcerea cea mai pură. Dar pentru această autolimitare drastică e nevoie de atâta curaj și de atâta forță spirituală, încât doar rareori le găsești, iar noi înșine le găsim rareori; omul care citește este lacom în modul cel mai dezgustător, și precum acel ce devorează carnea, își strică stomacul și sănătatea și capul și toată existența spirituală.

Aşadar, şi eu odinioară, cu iluzia mea, ca toţi vizionarii altei lumi, ţintisem dincolo de om. Chiar dincolo de om? Vai, fraţi ai mei! Si Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească şi iluzie a fost, întocmai ca toţi zeii! El era om, şi doar o biată aşchie de om, a mea: din propria-mi cenuşă şi văpaie-a apărut stafia-aceasta şi într-adevăr: nu mi-a venit de dincolo! Ce s-a-ntâmplat, o, fraţi ai mei? M-am stăpânit pe mine — cel în suferinţă, mi-am dus cenuşile în munţi şi-am plăsmuit o flacără mai pură. Şi iată! stafia aceasta a dispărut. Durere-ar fi acum, şi grea tortură pentru mine, vindecatul, să cred în astfel de stafii: Durere mi-ar fi acum şi umilinţă. Aşa le grăiesc celor ce văd dincolo de această lume. Durere-a fost, şi neputinţă, — ele creară toate lumile de dincolo; şi-această scurtă nebunie-a fericirii pe care-o simte numai cel care a suferit mai mult ca toţi. Şi oboseala, care dintr-un singur salt vrea să ajungă la limanul ultim, un salt mortal — o biată şi neştiutoare oboseală, ce nu mai ştie nici măcar ce e voinţa: ea l-a creat pe Dumnezeu şi lumile de dincolo. O, credeţi-mă, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi doar corp — şi-a plimbat degetele spiritului rătăcit pe ultimele sale ziduri. O, credeţi-mâ, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi numai ţarână — a surprins vorbirea măruntaielor fiinţei. Şi-atunci a vrut cu capul să dărâme ultimul zid, şi nu numai cu capul — a vrut să treacă-n întregime-n «altă lume». Această «altă lume» însă îi scapă omului, această inuman de dezumanizată lume ce este doar neant ceresc; iar măruntaiele fiinţei nu-i vorbesc omului decât atunci cînd se-ntrupează-n om. Da, este greu să-adevereşti fiinţa, făcând-o să vorbească. Spuneţi-mi, fraţi ai mei, lucrul cel mai ciudat din toate nu este el şi cel mai bine dovedit?

Diagnozele clinice sunt importante, întrucât oferă o oarecare orientare, dar ele nu-l ajută cu nimic pe pacient. Punctul decisiv este problema “poveștii” pacientului; căci ea dezvăluie fundalul uman și suferința umană și numai atunci poate începe terapia medicului. Am văzut asta clar și într-un alt caz. Era vorba despre o pacientă bătrână de la secția de femei, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani. Venise la spital cu aproape cincizeci de ani în urmă, dar nimeni nu-și mai amintea de momentul internării ei; toți muriseră între timp. Doar o soră-șefă, care lucra în această instituție de treizeci și cinci de ani, mai știa câte ceva din povestea ei. Bătrâna nu mai putea vorbi și nu putea consuma decât hrană lichidă sau semilichidă. Își ducea hrana la gură numai cu ajutorul degetelor. Uneori îi lua aproape două ore pentru o cană de lapte. Dacă nu era ocupată cu mâncarea, făcea niște mișcări ciudate, ritmice, cu mâinile și brațele, cărora nu le înțelegeam natura și sensul. Eram profund impresionat de gradul distrugerii pe care-l poate produce o boală mintală, dar nu găseam nici o explicație. În conferințele clinice era prezentată ca o formă catatonică de demență precoce, ceea ce nu-mi spunea nimic, căci nu mă lămurea absolut deloc în legătură cu semnificația și originea mișcărilor ei ciudate. Impresia lăsată de acest caz asupra mea caracterizează reacția mea la psihiatria de atunci. Când am ajuns medic, am avut senzația că nu pricepeam nimic din ceea ce pretindea psihiatria că este. Mă simțeam extrem de jenat față de șeful meu și de colegii care afișau atâta siguranță, în timp ce eu orbecăiam nedumerit prin întuneric. Consideram că misiunea principală a psihiatriei este cunoașterea lucrurilor care se petrec în interiorul spiritului bolnav, iar despre aceasta nu știam încă nimic. Eram antrenat deci într-o meserie în care nu mă orientam deloc! Într-o seară, târziu, m-am dus prin secție, am văzut-o pe bătrâna cu mișcările ei enigmatice și m-am întrebat din nou: de ce o fi așa? Care o fi explicația? M-am dus la bătrâna noastră soră-șefă și m-am interesat dacă pacienta fusese dintotdeauna astfel. – Da, mi-a răspuns, dar sora dinaintea mea îmi povestea că pe vremuri bolnava confecționa pantofi. Apoi i-am studiat încă o dată vechea poveste; scria despre ea că ar fi avut niște gesturi de parcă ar fi făcut cizmărie. Odinioară, cizmarii țineau pantofii între genunchi și trăgeau firele prin piele cu niște mișcări foarte asemănătoare. (La cizmarii de la sate se mai poate vedea și astăzi.) Pacienta a murit curând și fratele ei mai mare a venit pentru înmormântare. – De ce s-a îmbolnăvit sora dumneavoastră? l-am întrebat. Mi-a povestit că sora lui iubise un cizmar, care însă nu voise să se însoare cu ea dintr-un oarecare motiv și atunci ea “o luase razna”. Mișcările de cizmar arătau identificarea ei cu omul iubit, care a durat până la moarte.