Lam Quotes

As well, I want our special force commandos to silently slip into Cat Bi and Gia Lam airfields and destroy the aircraft stationed there. That will deal the French forces at Dien Bien Phu a stunning blow!” (Giap, 1990)

Good-bye, she thinks. Good-bye, kuye lam. I will write your name in the ruin of them. I will paint you across history in the color of their blood.

Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezesti că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.

Xét cho cùng, ở đời ai cũng khổ. Người khổ cách này, người cách khác. Bí quyết là biết tìm cái vui trong cái khổ. Vì chỉ sống thôi cũng đã quý lắm rồi. Người ta không bao giờ nên phí phạm cái sống, coi thường sự sống.

A child isn't a symbol, it's a child! It needs applesauce and, and, and playpens and an ass-load of other things we can't provide while we're on the goddamn lam! Just to be clear. Your exact words to me were: "Please shoot it in my twat." Yeah. I know.

The circus collects the outsiders like a flame tempts moths.

One person's greatest regret is another person's greatest memory.

Now listen, Lam," he said, "you’re a nice egg but you’ve got yourself poured into the wrong pan.

The most important thing in life is to dare. The most complicated thing in life is to be afraid. The smartest thing in the world is to try to be a moral person.

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

The circus had been unlike anything I could ever imagine and I could not walk away. I wanted to be a part of the magic, create it and wield it with such skill that it looked effortless. I wanted to fly.

Biết sống là biết hạnh phúc.

Love? Love is like holding water in your hands. You might have it for a time, but it escapes, leaving you with nothing.

THE QUR’AN BEGINS WITH A MYSTERY. AFTER A SHORT SEVEN-VERSE preface, the Qur’an’s grand opening chapter launches not with a word, but with . . . three enigmatic Arabic letters: Alif Lam Mim

They say love and hate are closely tied, that they can turn at a moment’s notice.

Precious things lost are transmutable. They refuse oblivion. They simply wait to be rendered into testimonies, into stories and songs.

Inchipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Really, they were afraid of women. Or hated them. Wasn’t that much the same thing?

Có tự giác mới giác tha, có cứu được mình mới cứu được người. Mình mà còn tham lam thân trữ, nô lệ dục vọng mình, nô lệ thành kiến mình, nô lệ tín ngưỡng mình, còn chết trong một cái lẽ phái nào... thì tốt hơn đừng bận tâm đến việc đời làm chi để đỡ cho đời một cái nạn.

Đối với tôi văn chương không phải là một cách đem đến cho người đọc sự thoát ly hay sự quên, trái lại văn chương là một thứ khí giới thanh cao và đắc lực mà chúng ta có, để vừa tố cáo và thay đổi một cái thế giới giả dối và tàn ác, làm cho lòng người được thêm trong sạch và phong phú hơn".

I’d rather go and make my own way than have it decided for me.

Mi-e foarte greu să trăiesc in timpul asta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii astia pe care nu eu i-am ales si in lumea asta pe care nu eu am ales-o. Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic.Doare pana la lacrimi.Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt pe lumea asta".

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Als ik me de wedergeboorte Gods voorstel, dan zie ik die niet in de mens. Het zou in een lam kunnen zijn, maar ik vind een ezel liever.

A: 'Lam mo, Naisip ko kagabi kung ba't nilalagay sa pera mukha ng mga bayani Eh... Para matauhan naman 'yung mga kurakot sa twing makikita nila 'yun. B: Asus. Gudlak. 'Di epektib. Katahimikan B: Dapat mga nakadrawing sa pera natin purgatoryo eh.

When you find a man Who transforms Every part of you Into poetry, Who makes each one of your hairs Into a poem, When you find a man Capable, As lam, Of bathing and adorning you With poetry, I will beg you To follow him without hesitation. It is not important That you belong to me or him But that you belong to poetry.

He stood right in front of me and pinched my arm and said, Can I see your room? Such relief. Even the pinch was good. I understood completely about needing to hurt someone at the same time that you are giving them something.

ALIF: Painting brings to life what the mind sees, as a feast for the eyes. LAM: What the eye sees in the world enters the painting to the degree that it serves the mind. MIM: Consequently, beauty is the eye discovering in our own world what the mind already knows.

Is it ghosts that truly haunt us, or the memory of our own mistakes that we wish we could undo?

M-am agatat (si ma agat in continuare) obsesiv de persoanele dragi, doar de teama de a nu le pierde in acelasi mod brutal in care l-am pierdut pe tata.

Marriage is like a fingerprint. Everyone's is different.

And it came to pass in those days, as it had come before and would come again, that the Dark lay heavy on the land adn weighed down the hearts of men, and the green things failed, and hope died. And men cried out to the Creator, saying, O Light of the Heavens, Light of the World, let the Promised One be born of the mountian, according to the prophecies, as he was in ages past and will be in ages to come. Let the Prince of the Morning sing to the land that green things will grow and the valleys give forth lams. Let the arm of the Lord of the Dawn shelter us from the Dark, and the great sword of justice defend us. Let the Dragon die again on the winds of time. -from Charal Drianaan te Calamon, The Cycle of the Dragon. Author unknown, the Fourth Age.

Azi e ziua ta. Anii trecuți, filmam un clip pe care ți l-am trimis, un video în care îți spuneam cât îmi e de dor de tine și cât de mult aștept să vii. Doamne, Doamne le-a rânduit frumos, iar iarna asta, după 6 ani, te-am pupat și ți-am zis: Bă, te iubesc!

Am avut în toată viaţa mea o pretenţie extraordinară, de a fi omul cel mai lucid pe care l-am cunoscut.

Când l-am întâlnit astfel prima oară pe diavol, am tresărit. Avea chipul meu. Bine te-am găsit, tată. Te-am visat, fiule. În nopţi de iarnă te-am visat, şi aveai chipul meu.

Secrets, once spoken, have a way of running away from you. They cannot be gathered in again.

The failure to accept cancer as a systemic disease is one of the greatest failures in modern medicine.

She wondered which was worse—living your whole life staring at yourself or waiting your whole life for someone to stare back at you.

Earth was such a little, vulnerable thing in the grand scope of the universe.

Seriously, Lam? Sinister enchantress cannot be your type.” “Sexy in a slip dress certainly is,” Lam said.

Thực ra, tham lam không phải là bản tính của muôn loài, mà chỉ là phản ứng của nỗi sợ hãi bị thiếu thốn

Iar razbunarea e aceasta: intrucat noi l-am ucis pe el, el asa mort cum este ne-a luat lumina si cu ochii inchisi i-a inchis pe-ai nostri, care nu mai stralucesc deasupra pamantului.

We’re not going to lose it. That’s all there is to it,” Richard Nixon said to Kissinger on February 18, as Lam Son 719 became a debacle. “We can’t lose. We can lose an election, but we’re not going to lose this war, Henry.… North Vietnam can never beat South Vietnam. Never.

For if there was one thing I’d learned in my life, it was that knowledge was power. Knowledge was escape. Books were thresholds, and you could cross them and leave yourself behind, or use what you found inside to transform into someone else.

Căci vie am fost,iar acum sunt moartă.Am dansat în castele goale,pe întuneric.Am pictat pe partea întunecată a lunii.Am privit soarele în ochi.Au apăsat pe mine grijile lumii și povara apelor adunate din lacrimile ei.Am ascultat îngerii rîzând.Am rostit ce nu se putea rosti.Mi-am dezlipt tatuajele de pe piele cu privirea.Mi-am sacrijelit testamentul pe spinarea diavolului și l-am ascultat cum gemea de plăcere.Ochii îmi sunt închiși și acum locuiesc în partea întunecată a omului.

So, what happens next to a couple of outlaws like us, hopped up on caffeine and sugar, and on the lam?" "I figure it's a lot like Badlands," said Spyder. "We leaver here, get a ride and go straight to Hell.

Everyone had grown used to giving orders to the pleasant-voiced feminine robots. Alexa, Siri, Sophia, Sage, do this for me. A perky ‘okay’, and your wish was her command. They’d all been doing it for years before women started realising the men in their lives had been conditioned to do the same to them. And by then it was too late.

L-am întâlnit, recunosc, într-un restaurant. De fapt, n-are importanţă unde l-am întâlnit, pentru că l-aş fi întâlnit neapărat, îl căutam, iar locul n-are nici o semnificaţie.

Never are we as honest as at night, alone with thoughts and nightmares.

I was just thinking how the purr of a contented cat is one of my favorite sounds in the world. There's something so comforting about it, isn't there?

Our love was impossible to find—because we had to find it not just in each other, but in God.

Whenever I asked her to tell me what happened up there, Naomi would say no one who has been to space could ever describe it to someone who hasn’t.

Are you two old friends?” Lam asked, stepping forward with interest. She gave them a smile that she had honed to a blade over the centuries. “I hate Merlin with the venom of an adder, the rage of a forest fire, and the vigor of a woman making love.” “So…no.

Este un lucru pe care nu l-am inventat noi, dar esența schimbării este următoarea: în întreg secolul XX, am transformat orașele din ceea ce au fost în orașe pentru automobile. Acum, în secolul XXI, trebuie să transformăm orașele înapoi, în orașe pentru oameni.

Norocul meu că l-am citit în adolescență pe Bernard Shaw și că mi-am zgâriat în creier următoarea frază din el: Un bărbat nu-nșeală o femeie cu-o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deșteaptă decât prima, ci pentru că e alta.

The comparison of Lam 1:1 and Re 18:7 cannot be ignored. If Babylon the Great is actually rejected mother-Judah, brought back to life by the United Nations, then Is 47:7-10 connects divorced-ancient Israel to modern-day Israel. Remember, Jehovah removed His name. (Is 50:1) Thus, we see why Jehovah’s ex-wife took on many names from her many husbands, such as “Babylon.” (Is 1:21) Lamentations, pg 2

The darkness brought a strange kind of release, and you wished secretly in your heart that darkness would descend on the whole earth so that you could get a chance to see how much energy there was stored in your little self. You could get a chance to leave the cage. You would be free.

Humans are messy. We are not binary; we don't exist in ones and zeroes. This or that. My friend was strong enough to keep pushing back- to recognize the Oracle was trying to change her very identity- but most don't. She became who she always knew she was after casting off the Oracle's chains.

In cărțile mele războiul e descris așa cum l-am trăit. Oribil, plin de durere și sacrificii inutile, cu acte eroice împletite cu mârșăvii de tot felul, haotic și fără rost. Deși eu am supraviețuit, inocența mea a murit acolo!

There were usually not nearly as many sick people inside the hospital as Yossarian saw outside the hospital, and there were generally fewer people inside the hospital who were seriously sick. There was a much lower death rate inside the hospital than outside the hospital, and a much healthier death rate. Few people died unnecessarily. People knew a lot more about dying inside the hospital and made a much neater job of it. They couldn’t dominate Death inside the hospital, but they certainly made her behave. They had taught her manners. They couldn’t keep Death out, but while she was there she had to act like a lady. People gave up the ghost with delicacy and taste inside the hospital. There was none of that crude, ugly ostentation about dying that was so common outside of the hospital. They did not blow-up in mid-air like Kraft or the dead man in Yossarian’s tent, or freeze to death in the blazing summertime the way Snowden had frozen to death after spilling his secret to Yossarian in the back of the plane. “I’m cold,” Snowden had whimpered. “I’m cold.” “There, there,” Yossarian had tried to comfort him. “There, there.” They didn’t take it on the lam weirdly inside a cloud the way Clevinger had done. They didn’t explode into blood and clotted matter. They didn’t drown or get struck by lightning, mangled by machinery or crushed in landslides. They didn’t get shot to death in hold-ups, strangled to death in rapes, stabbed to death in saloons, blugeoned to death with axes by parents or children, or die summarily by some other act of God. Nobody choked to death. People bled to death like gentlemen in an operating room or expired without comment in an oxygen tent. There was none of that tricky now-you-see-me-now-you-don’t business so much in vogue outside the hospital, none of that now-I-am-and-now-I-ain’t. There were no famines or floods. Children didn’t suffocate in cradles or iceboxes or fall under trucks. No one was beaten to death. People didn’t stick their heads into ovens with the gas on, jump in front of subway trains or come plummeting like dead weights out of hotel windows with a whoosh!, accelerating at the rate of thirty-two feet per second to land with a hideous plop! on the sidewalk and die disgustingly there in public like an alpaca sack full of hairy strawberry ice cream, bleeding, pink toes awry.

Yes, we’re all on a journey here. We’re not perfect. We all struggle. We can tell from the fatigue we feel and the stiffness in our spiritual joints that we haven’t always taken good care of ourselves. But prayer wakes us up with mercies from God that are “new every morning” (Lam. 3:23). Prayer is how we start to stretch and feel limber again, feel loose, ready to take on the world. And when we start applying prayer to particular muscle groups—like our confidence in Christ and His victory over our past—our whole body and our whole being start to percolate with fresh energy, with the blood-pumping results of applied faith.

mă plimb singur prin oraşul pe care l-am întemeiat l-aş recunoaşte şi-n somn farmacia kafka, bulevardul kierkegaard, statuia în care nietzsche îl înnobilează pe cioran, turnul lui schopenhauer, magazinul de piane hölderlin, canalul schumann, parcul de distracţii baudelaire, spânzurătoarea tyler durden singur în oraşul pe care l-am construit prin aceleaşi mijloace prin care au ridicat mafioţii las vegas în deşert prin introspecţie progresivă şi controlată singur

- Ajutor! Ajutor! răcnea vocea, la vreo câțiva pași depărtare. - Dacă l-am salva pe bietul om? propuse Trencavel. - Nu îmi surâde ideea de a face munca paznicului de noapte, zise Mauluys cu răceală. Dar, în fine, dacă ți-e ție pe plac...

Ugh, boys,” said Val. “I believe the phrase you’re looking for is straight boys, Merlin corrected. “What is straight? Lam asked, furrowing their brow. “Oh goodness,” Merlin said. “We’ll it’s when a person has attractions to people who are on the other binary end of the…ummm…” “They’re messing with you, Merlin.

Am închis citatul De câte ori închid citatul, Simt în mine Nu ştiu ce secretă jubilaţie De poliţist: L-am închis şi pe-ăsta, Mama lui de porc!

Hit me again, and I'll report you to the authorities. Follow me to my bed one more time, and I swear to the gods, I'll search for the most painful way to murder you.

I felt as though my mind and heart had been dragged through a thicket of rose bushes and caught on every little thorn.

Belzhar este singurul mod în care fiecare dintre noi poate avea ceea ce îşi doreşte. Singurul mod în care putem obţine din nou lucrul pe care l-am pierdut.

Naomi had little faith left in anyone willing to do what it takes to get into power.

Let me tell you the story of my struggles with constipation for years as a reflection on how I dealt with the problem and finally solved it.

Books were thresholds, and you could cross them and leave yourself behind, or use what you found inside to transform into someone else.

I no longer dreamed of dragons—I only dreamed about one.

He’s got you buying magical groceries?” Lam asked. “Merlin. You made yourself into your own bitch.

Because he’s eleven?” “Every time you say his age, he gets younger,” Lam pointed out. “Which is offensive to those of us who actually age backwards!” Merlin cried.

Dear Mr and Mrs Lam, There are no words. Thinking of you - always thinking of Chris. I think you should know this. Ty

I knew at once that he was on the lam. There was a fugitive look about him, despite his appearance of wealth & confident suaveness.

nyalakan bijaksana melangkahlah dengan Bismillah (Alif Lam Ra)

Am primit azi scrisoarea cu fotografia tatii. In cea mică, l-am găsit aproape neschimbat, doar puţin îmbătrînit; în cealaltă, luată în catedrală, l-am regăsit cu greu, căci trăsăturile exprimă seninătatea teribilă a veşniciei. Mă gîndesc cît de cumplite trebuie să fie zilele fără el.

When you want to become a dragon slayer, you don’t charge straight into the nest, swords swinging,” Merlin said. “You sneak in and steal a few coins from his hoard first.” “What if the dragon worked hard for that money?” Lam asked. “You don’t know his life. And how do you even know the dragon’s a..” “ He’s a boy dragon!” Merlin roared. “Sure thing, old man,” Kay said, slapping his arm.

But this I call to mind, and therefore I have hope: The steadfast love of the Lord never ceases, his mercies never come to an end; they are new every morning; great is your faithfulness” (Lam 3:21—23).

Warmth fell over her like a soft rainstorm. They were in a tropical bubble. The frozen ground had turned to warm, yielding sand, and above, a hot, beautiful sun shone. There was no wind here, but—did Ari imagine it?—there seemed to be music. A classical guitar strumming somewhere nearby. There was even a damn palm tree next to Lam. “What the hell is this?” Kay blustered. “Bermuda,” Merlin said with a small shrug that made him stumble. “My happy place.

Călin e tipul de bărbat imposibil în dragoste. Se chinuie şi chinuie. Cunosc genul, l-am întâlnit în viaţa uneia dintre prietenele mele, am avut un specimen şi în familie. Cei din jur etichetează simplist sadism sau masochism. Procesul cred că-i mai complex. Nefericiţii oferă imens, pretind pe potrivă, iartă greu sau niciodată, vor absolutul. Vai de capul lor!

Tiểu Lam, huynh nói xem, ở đời cái gì là giả, cái gì là thật? Cảnh trong ảo mộng này xem ra vô cùng viên mãn, nhưng hiện thực lại hết sức thảm khốc. Tôi cảm thấy, tất cả chỉ là suy nghĩ trong lòng. Nếu không cho đó là ảo mộng, thì nó không phải là ảo mộng, trong thế giới ảo mộng tôi dệt cho họ, họ đều rất thật, khóc thật, tình thật, nghĩa thật, sự vô thường bất trắc cũng là thật, thay lòng đổi dạ cũng là thật. Hoa Tư mộng hiện thân của ước nguyện mặc dù hướng về cái tốt đẹp, nhưng bản thân con người lại vô tình, nếu không có một trái tim kiên cường, bất luận là hiện thực hay mộng ảo, đều không thể có niềm vui mãi mãi, nếu có trái tim kiên cường, hoàn toàn có thể sống tốt trong thế giới hiện thực, hà tất phải sống trong ảo mộng.

It hadn’t happened in a moment, but a series of moments, as slow and insidious as the melting of the ice caps. Women had been ushered out of the workplace, so subtly that few noticed until it was too late. There had been no grand lowering of an iron curtain, with passports voided and bank accounts emptied. There had been a few men in sharp suits quoting scripture with silver tongues, but it was cursory, just enough to wrangle part of the Christian vote. Really, they were afraid of women. Or hated them. Wasn’t that much the same thing? The country saw those angry men as a fringe movement right up until one was elected president.

-Nu e niciodată prea târziu să îți întâlnești sufletul pereche! îmi spunea mereu zâmbind. -Cine știe ce înseamnă „târziu”? Probabil disperarea te face să spui asta, dar ce te faci dacă îl întâlnești tocmai când viața ta este la apus? Nu o să ți se pară târziu când o să te apuci să numeri anii care ar fi posibil să-ți rămână? Și asta dacă ești optimist, dacă nu, poți să te gândești că vei muri chiar mâine, sau chiar în clipa următoare. Inima ta va înceta să bată și atât! -Dar măcar l-am găsit! -Așa e, dar găsirea lui este cea mai mare fericire sau timpul petrecut alături? Chipul i s-a întunecat, și-a luat restul de bani și sacoșa de pe tejghea, mi-a întors spatele și a plecat, fără să spună nimic. Părea scufundat în mii de gânduri, căuta răspunsuri și soluții. Norocul însă l-a lovit, a întâlnit-o pe Ana când avea aproape 60 de ani. Era fericit. -Am găsit-o! Am găsit-o! Ți-am spus eu, niciodată nu e prea târziu. Când o privesc, simt că am ajuns acasă! Ea e „acasă” pentru mine. L-am privit cu o ușoară invidie dar și cu regret. -Știu ce ziceai atunci, nu am uitat. Zi de zi mi-au sunat vorbele tale în minte. Sunt fericit că am găsit-o. Cât despre timpul petrecut alături de ea, am făcut o mică magie, sau o înșelăciune, să-i zicem. De când am întâlnit-o am spus că vom schimba numele de „zi” cu cel de „săptămână”. „Săptămână” devine „lună” iar „luna” devine „an”. Până la urmă sunt cuvinte, nu ne acuză nimeni dacă le schimbăm între ele. Și o să fie secretul nostru. Așa păcălim timpul. Uite, azi a trecut deja un an. Mă duc să cumpăr un buchet de flori!

But more than that, they give nobody else credit for knowing how to laugh, or even how to make up his own mind about his own things when these things happen to be bad. Those starved, ragged kids back in camp had more individuality than that. And because they had it, they are what Americans are supposed to be, and they are what I like to think REAL Americans still are: people who, through the years, were able to take it on the lam, laugh about it, then take it again—but always going forward on their own individual guts.

Henry Miller - "Primăvară neagră": "În clocotul și agitația orei de vîrf, eu stau și visez lîngă un aperitiv. Cerul e calm, norii nemișcați. Stau în punctul mort al traficului, împăcat cu tihna vieții noi ce se naște din putreziciunea din jur. Tălpile mele ating rădăcinile unui trup fără vîrstă pentru care nu am nici un nume. Comunic cu întregul pămînt. Iată-mă în chiar pîntecul vremii unde nimic nu-mi poate tulbura calmul. Încă un rătăcitor care a aflat patima propriei neliniști. Iată-mă pe stradă, compunîndu-mi cîntecul. Este cîntecul pe care l-am auzit în copilărie, cîntecul pe care l-am pierdut în lumea cea nouă și pe care nu l-aș mai fi regăsit dacă nu aș fi căzut ca o crenguță în oceanul timpului.

Cu ani mai tarziu, la o nunta, l-am auzit pe preot descriind casnicia ca pe o frangere in doua a tristetii si o dublare a bucuriei, si nu mi-a trecut prin minte nici tipul cu care eram atunci si nici vreun sot perfect, imaginar, din viitorul meu; in schimb, m-am gandit imediat la Matha.

Nu sunt o victimă, norul cel mai întunecat din viaţă mi l-am adus singur deasupra capului. Stau în ploaie şi nu am unde să mă duc. Sunt un câine care a muşcat mâna sorţii. Un suflet delicat se strânge lângă mine, rebegit sub acelaşi nor. Singurul stăvilar în calea unui pas spre o eternitate în iad.

Coșmarul pe care l-am trăit atunci, între iunie și decembrie, nu poate fi descris. E dureros și să mi-l amintesc. E genul de amintire pe care aș amputa-o bucuros din existența mea. Dar cu trecutul e ca și cu timpul. Dacă vrei ca el să moară, să-și piardă puterea asupra ta, nu poți fugi, trebuie să-l înfrunți, să ți-l asumi, să te lupți cu el și să-l supui tu înainte să te calce el în picioare. Cumva, de undeva, trebuie să găsești niște energii de a-l toca mărunt, până se face mic și neînsemnat, altfel te înghite. Trecutul nu trebuie să se creadă mai grozav decât este dacă vrei să nu aibă putere asupra ta. Trecutul trebuie să înțeleagă că nu poate avea ultimul cuvânt în viața unui om. E doar o parte peste care totul, oricând, se poate rescrie.

- Trebuie să-mi dai viaţa înapoi. Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani: de atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. Când te închini tu, mă închin şi eu, fără să vreau; când râzi, râd la fel, când gemi, mă doare aici ceva. Într-o vreme, daca mi-ai fi spus că la miezul nopţii, în locul lunii are să răsară soarele, aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam şi l-aş fi aşteptat să răsară. - Eva, dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul nopţii, să ştii că ar fi răsărit; n-ai fi aşteptat degeaba. Eva îi puse mâna pe gură. - Lasă; acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s-au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. Acum ştiu şi când răsare soarele şi când apune. Ştiu foarte multe, auzi tu? Şi ştiu că aşa cum eşti, nu trebuie să mai pleci de lângă mine. De data asta te opresc. Încui uşa, oblonesc ferestrele, te ţin închis, te leg. - Da, Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu! Era convinsă. Îi cuprinse grumazul cu braţele. - Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul, niciodată. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. Poate că nu; poate te urăsc, dar când eşti lângă mine, e bine. Nu se poate altfel; tu eşti bărbatul meu! - Vrei să ne căsătorim? Inima ei bătu greu. - Nu ştiu. Vreau să nu mai pleci. Am fost o proastă; n-am făcut nimic să te ţin. Cred că mi-ar fi trebuit un efort mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred ca te-am uitat...

Mă simţeam mică, infimă, un fir de nisip pe o plajă uriaşă, arsă de soare, invizibilă în bătaia vântului. Am iubit soarele dar l-am privit de jos, am dorit cerul şi totuşi am rămas prinsă pe pământ, am crezut că pot să zbor şi am căzut mai jos, şi mai jos. Am căzut în genunchi, simţind tare podeaua dură. Nu puteam vorbi, nici plânge, am rămas privind podeauna într-o plecăciune în faţa unui zeu. Ce eram eu ca să-i cer lui un favor? „Nimic!”, a fost răspunsul.

Không ai vì quá yêu mà điên cả. Nếu yêu là hy sinh thì không có ai điên vì yêu cả. Chỉ là vì dục vọng cá nhân, chỉ là nỗi tham lam điên cuồng, chỉ là không thể mất đi, không thể từ bỏ, chỉ là muốn níu kéo, muốn quay cuồng. Sự mù quáng của tôi, sự rồ dại của tôi, đã đẩy em vào nguy hiểm, đẩy chúng ta vào bất hạnh......

Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui: ― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dinţii zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Friend, don’t be discouraged if you’ve made poor decisions throughout your life. You don’t have to figure out how to make up for your failings, and you don’t have to be afraid that your life is over. The truth is, you can start over fresh because of the Father’s loving grace and mercy, which are new every morning (Lam. 3:22

Ni l-am putea închipui pe Buddha iubindu-şi adevărul şi palatul? Nu poţi, în viaţa aceasta, să fii şi„mîntuit", şi proprietar. Mă ridic împotriva generalizării minciunii, împotriva celor ce-şi exhibă pretinsa „mîntuire", sprijinind-o pe o doctrină deîmprumut. A-i demasca, a-i coborî de pe soclul unde sînt cocoţaţi, a-i pune la stupul infamiei, iată o luptă ce nu ar trebui să lase pe nimeni indiferent. Căci cei care au conştiinţa prea împăcată nu trebuie lăsaţi cu nici un preţ să trăiască şi să moară netulburaţi.

You’d think punching somebody in the jaw is the pinnacle of human existence, and you’d be right.

I’m tired of the -isms they love to use to break us down.

But scientists veered from naming things poetically—drawing from myth and legend—to incredibly factual, with letters and numbers or baldly stating the obvious.

This is your first big setback. How are you going to react to it? That’s what’ll show your mettle. Not the failure, but what you do next.

I like loose clothes, loose company, and loose talk, and to hell with the people who don’t.

before I realize he’s referring to the cliched and overplayed country song Before He Cheats.

This is the FBI! Open up!

Primul orgasm l-am simțit în ziua când am uitat cravata roșie acasă. Învățătoarea încerca să-mi explice că fapta mea nu este demnă de comportamentul unui pionier.

There is no one way to be a magician any more than there is only one way to be human.

So many men and women I have wronged, reduced to ghosts and shades. They surround me, but I can never let them know I regret what I have cost them, both the living and the dead.

You two are children almost grown. Your hearts have not hardened to the realities of the world. Your dreams have not fallen through your fingers. You still know hope.

A nurse,” I said, “would be wearing a starched uniform, and she’d have a fever thermometer ready to jab into a patient’s mouth at the first sign of acute convalescence.

Never are we as honest as at night, alone with thoughts and nightmares.” Elladan Proverb The

Iar pe Andriusa l-am omorat pur si simplu din inertie, asa ca nu-mi gasesc nici o vina in asta.

The heater doesn't work. The engine sounds sort of like a pig. And don't open the glove compartment because it disturbs the mice.

reading is learning and for fun

solving problem is hard why don't you read to help

share to learn like a mystery book

come on whats wrong with reading fill it in your brain

... it didn't seem I could know it until I had lived it.

A family couldn’t have domestic help and secrets.

Even now, hours later, my hand felt cold and empty without Katerina's in it.

Please stop stalking my profile.

Cartea a dovedit ce poate, și nu vedem un alt obiect mai bun pe care l-am putea crea pentru aceeași întrebuințare.

Who knows, they were probably arguing over the last cookie?

Maybe his stuff was so good it made her think she could fly!

Alchemy is about transformation, It is the most beautiful, elegant blend of magic and science

Pendergast thought for a moment. Finally, his silvery eyes turned to her. “Failure is always useful.” “A nice thought. But personally? I think failure sucks.” Gladstone slumped down in her chair, trying to get comfortable. After so many hours, it was difficult. “The question failure asks is: what don’t we know that we don’t know?” “Whoa, man,” Lam said. “That’s deep.

Southern law enforcement people were even worse: the descendants of the paddyrollers and overseers who’d made their living grinding her kind into fertilizer in the cotton fields of slavery.

Perhaps there need not be such death, but I swear to you this, here and now: I will never bow to a human. I think you overestimate them. They will fear us, and humans always attack what they fear.

In the name of God, the Most Gracious, the Most Merciful 1 Alif Lam Mim Sad 2 This Book has been sent down to you—let there be no heaviness in your heart about it—so that you may warn by means of it and it is a reminder to the believers. 3 Follow what has been sent down to you by your Lord and do not follow any protector other than Him. How seldom you take heed. 4 How many towns We have destroyed.

Đêm qua mưa ào ào tuôn chảy hơn thác nước; trời xuất tinh sau những ngày nóng dữ dội. Mưa đổ ào ào suốt buổi chiều, suốt buổi tối và suốt đêm. Tôi ngủ sớm, vì lâu lắm tôi mới được ngủ trong tiếng ru thơ mộng của cơn mưa lũ; tôi đắp mền kín cả người, thức giấc thì thấy thành phố đẹp lạ thường vào lúc bình minh; những mái nhà đen xanh, màu huyền lam, ửng lên một chút đỏ phượng trên chân trời mây xám. Tôi tưởng đang sống trong thế giới của nàng Bạch Tuyết và bảy chú lùn mà tôi đã sống lúc còn bé nhỏ. Tách cà phê sữa và vài điếu thuốc bastos đưa tôi trở lại thế giới người đời. Mặt trời hừng sáng, tràn ngập vào phòng tôi; tôi nghe một trăm con chim đang nhảy trong tim. Lâu lắm rồi, tôi mới được nghe tiếng chổi quét bên hàng xóm. Tim tôi nhói lên vì bao nhiêu hình bóng thơ mộng bay về lào rào theo tiếng chổi sau cơn mưa. À ơi, mẹ ru con ngủ... Tôi hạnh phúc quá sức, còn đòi hỏi gì hơn? Chỉ nằm trên giường, mở rộng ba cánh cửa sổ, nằm kê gối đầu giường ngước nhìn ra chân trời cây mọc đàng xa, dở vài ba trang sách, mắt ve vuốt mực in màu đen, ngửi mùi giấy thơm của trang sách in ở Paris, của một tác giả xa lạ; mộng và thực xoắn vào nhau như lá bí và bông bụt, lòng tôi tràn trề như sữa chảy bất tận từ lòng trời. Cơ thể tôi run run như khi giao hợp; ồ ồ, tôi sung sướng ngất ngư tắm trong mật ngọt của những đài hoa, của hương phấn bông rừng. Hơi thở tôi nhẹ quá, tôi không còn nghe được hơi thở tôi nữa. Tôi cũng không còn là tôi nữa. Cái tôi quá nhỏ bé và cạn cợt; tôi bay lên trên nóc nhà ướt mưa đêm qua. Tôi bay lên tiếng kêu của trẻ con bên xóm. Tôi không còn mang tên, mang tuổi; một tiếng chim con vừa kêu, tôi sụp lạy.

Un prieten din oraş încercase odată să-mi vorbească ceva de ea, că s-ar fi schimbat de nerecunoscut după... I-am retezat vorba scurt şi l-am rugat să nu mai revină. Nu ştiam nimic de ea şi nici nu voiam să ştiu.

Americans tend to see themselves in control of their fate, while Chinese see fate as something external,” Lam, the professor, said. “To alter fate, the Chinese feel they need to do things to acquire more luck.” In surveys, Chinese casino gamblers tend to view bets as investments and investments as bets. The stock market and real estate, in the Chinese view, are scarcely different from a casino. The behavioral scientists Elke Weber and Christopher Hsee have compared Chinese and American approaches to financial risk. In a series of experiments, they found that Chinese investors overwhelmingly described themselves as more cautious than Americans. But when they were tested—with a series of hypothetical financial decisions—the stereotype proved wrong, and the Chinese were found to take consistently larger risks than Americans of comparable wealth.

The crew of the Atalanta were only five women out of all of humanity, but they could still found a whole new place for humans to flourish. Sometimes you only need one tiny proportion of the population to enact change

He gave Blanche the cheeky “Hey, girl” greeting that teenage white boys working up to being full-fledged rednecks give grown black women in the South. Blanche hissed some broken Swahili and Yoruba phrases she'd picked up at the Freedom Library in Harlem and told the boy it was a curse that would render his penis as slim and sticky as a lizard's tongue. The look on his face and the way he clutched his crotch lifted her spirits considerably.

Eliot probabil un ignu unul dintre puținii care e nostim când mănâncă (...) Burroughs cel mai pur ignu tunsoarea lui de culoarea smântânii degetul său mic stâng roz retezat din precoce temeiuri de ignu scrieri metafizice scrieri de iubiri psihanalitice biografia sa de narcoman o înfăptuire mai presus de un milion de dolari Céline el însuși un bătrân ignu stăpânind proza l-am văzut în Paris bătrân ramolit gentilom cu conversația poticnită cu truse de artist și trei pulovere călduroase în jurul gâtului mucegai cafeniu sub legendarele-i unghii de-a dreptul genial împărțind morfină întreaga noapte la 1400 de pasageri pe un vas ce se scufundă ,,Fiindcă se emoționaseră cu toții

Astăzi am făcut obişnuita mea plimbare de dimineaţă. Am rămas în vârful dealului, privind spre nord. „Păsări ale tinereţii mele!” am strigat către cer, „Păsări ale tinereţii mele!” Am aşteptat. Ziua era încărcată de nori, dar pentru prima dată cocorii zbu¬rau foarte jos. Când s-au apropiat, unul s-a desprins din stol şi a venit drept spre mine. Mi-am ridicat braţele în semn de salut, iar el m-a înconjurat lent, a scos un strigăt şi apoi s-a întors în stol; un lung drum către sud. L-am urmărit până ce mi s-au împăienjenit ochii, l-am ascultat până ce nu am mai auzit nimic; şi s-a reinstalat liniştea. Apoi am pornit-o încet spre casă, dar am rămas în uşă, cu mâna întinsă după o lămâie.

At one point in 2015, a few Instagrammers in Barnieh's crowd in Hong Kong took the game to another level: they made a habit of hanging off the side of buildings and the tops of bridges. In one shot by Lucian Yock Lam, @yock7, a man is holding another man's arm while he dangles from the side of a skyscraper at night, hovering above a busy street. The caption is a simple hashtag: #followmebro. It got 2,550 likes, a fleeting reward for putting one's life at risk.

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor, şi mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat şi toată pasiunea nebună şi paradoxală pe care am pus-o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat-o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare şi întreg elanul pe care l-am risipit pentru renaşterea organică sau o auroră lăuntrică s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea şi iraţionalitatea acestei lumi, care a vărsat in mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă. Viaţa nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntaţi, cu un dinamism lăuntric, dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obişnuită sint meniţi prăbuşirii. Este un aspect al demonismului vieţii, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobişnuite, dar şi un aspect al insuficienţei ei, care explică de ce viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieţii; ceilalţi se consumă la temperaturi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decit fiind cu un picior dincolo de viaţă.

He knew it even before he could fully articulate it: between East and West lay a terrain that needed to be charted by stories, fused by his new eyes and imagination, and he needed to tell those stories if he ever hoped to be whole again.

They [the dying in hospitals] did not blow up in mid-air like Kraft or the dead man in Yossarian's tent, or freeze to death in the blazing summertime the way Snowden had frozen to death after spilling his secret to Yossarian in the back of the plane. […] They didn't take it out on the lam weirdly inside a cloud the way Clevinger had done. They didn't explode into blood and clotted matter. They didn't drown or get struck by lightning, mangled by machinery or crushed in landslides. They didn't get shot to death in hold-ups, strangled to death in rapes, stabbed to death in saloons, bludgeoned to death with axes by parents or children, or die summarily by some other act of God. Nobody choked to death. People bled to death like gentlemen in an operating room or expired without comment in an oxygen tent. There was none of that tricky now-you-see-me-now-you-don't business so much in vogue outside the hospital, none of that now-I-am-and-now-I-ain't. There were no famines or floods. Children didn't suffocate in cradles or iceboxes or fall under trucks. No one was beaten to death. People didn't stick their heads into ovens with the gas on, jump in front of subway trains or come plummeting like dead weights out of hotel windows with a whoosh! accelerating at the rate of thirty-two feet per second to land with hideous plop! on the sidewalk and die disgustingly there in public like an alpaca sack full of hair strawberry ice cream, bleeding, pink toes awry

Mormântul ei este singurul loc de pe pământ care merită să spun că este al meu. Numai eu cunosc locul; l-am acoperit cu trandafiri, care înfloresc precum înflorea altădată obrazul ei și care răspândesc o mireasmă asemănătoare răsuflării ei. În fiecare an în luna florilor, vizitez buchetul sacru... mă așez pe mormântul ei, culeg un trandafir și-mi spun „Așa înfloreai și tu pe vremuri”... Apoi îi rup petalele și le împrăștii. Îmi amintesc visul dulce al iubirii noastre... Iubita mea, unde ești?

Fara sa ma laud, pot spune ca, atunci cand Volodea m-a pocnit peste ureche si m-a scuipat in frunte, asa de tare l-am insfacat, ca n-o sa mai uite vreodata. De-abia dupa aceea l-am batut cu primusul, iar cu fierul de calcat l-am batut de-abia seara.

A sailor called Christopher followed his mistake and those who come later have added theirs. Now he's dead, and as some say of the dead, safe and sound in the legacy of the grave. 'Tis a childish saying, for they be yet present with the living. (211)

Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem smerenie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce trăiesc împreună cu noi.

A magician creates magic and mesmerizes the audience. But it is a pantomime, and the audience knows that it’s a ruse. It’s in the name: a “magic trick”. They play along when the magician tugs his sleeves to show there is nothing hidden within them, or that the top hat is empty of a rabbit, or eggs, or flowers. Beneath the façade there is only sleight of hand, wires and contraptions, misdirection at a key moment. “But what the audience does not realize is that it’s not always trickery. Or at least, not quite.

I am an ass, indeed; you may prove it by my long 'ears. I have served him from the hour of my nativity to this instant, and have nothing at his hands for my service but blows. When I am cold heats me with beating; when I am warm he cools me with beating. I am wak' d with it when I sleep; rais'd with it when I sit; driven out of doors with it when I go from home; welcom'd home with it when I return; nay, I bear it on my shoulders, as a beggar wont her brat; and, I think, when he hath lam'd me, I shall beg with it from door to door.

Omul asta, pe care candva l-am crezut un erou romantic, un brav si stralucitor cavaler alb - sau cavaler negru , dupa spusele lui , Nu e un erou ; e un barbat cu probleme emotionale profunde si grave si ma trage dupa el in intuneric. Chiar nu pot sa-l calauzesc spre lumina?

Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.

L-am sărutat și l-am iubit,fiindcă mă găsise în afara cetății și apoi mă ajutase să îmi construiesc eu una,fără să ceară nimic înapoi și mai știam că avea să fie cu mine multă,multă vreme apoi,poate până la sfârșit și că,oriunde m-aș fi aflat și cu oricine,el avea să îmi păzească somnul.

Aceasta bucata de creta, de pilda, este un lucru cu o anumita întindere, relativ solid, avînd o forma determinata, culoarea alba si, laolalta cu toate aceste proprietati, avînd-o pe aceea de a scrie. întocmai cum îi apartine acestui lucru faptul de a se afla aici, în aceeasi masura îi apartine putinta de a nu se afla aici si de a nu avea aceasta marime. Posibilitatea ca el sa fie plimbat de-a lungul tablei si de a fi uzat nu este ceva pe care l-am adaugat lucrului prin intermediul gîndirii. El însusi, ca fiind aceasta fiintare, se afla în aceasta posibilitate, altminteri nu ar fi o creta în calitatea ei de instrument de scris. Tot astfel, fiecarei fiintari îi apartine, într-o modalitate care-i e proprie, acest posibil. Acest posibil îi apartine cretei. Ea însasi detine în ea însasi o proprietate determinata prin care este destinata unei anumite utilizari.

The newspaper was always behind the news, not in front. You shouldn't ever go to the papers for information. They usually printed what they thought people wanted to see, and they had no explanation to give. It wasn't the king they saw. That wasn't the king at all. It was the king's shadow.

Tata se dezdurerase și eu mă mai gândeam la el, mai presus de cuvinte, și dedesubt sub aripa lui Gabriel. Am luat un pahar de vin l-am dus la gură și l-am băut. Am luat alt pahar de vin și l-am vărsat pe jos. Am mai băut un pahar, am mai vărsat un pahar, secunda se înflorise în mine neclar

Cat priveste coordonatele intinse intre psihanaliza si filozofia lui Schopenhauer el nu numai ca a aparat intaietatea afectivitatii si importanta preponderenta a sexualitatii, dar a ghicit chiar mecanismul refularii; nu mi-au permis insa sa le cunosc doctrina. L-am citit pe Schopenhauer foarte tarziu. Pe Nietzsche, celalalt filosof ale carui intentii si puncte de vedere concorda adesea in maniera cea mai uimitoare cu rezultatele greu cucerite ale pishanalizei, l-am evitat mult timp tocmai din aceasta cauza; tin deci, mai putin la intaietate, dorind sa raman liber de orice prevenire.

În sfârșit, spre marea bucurie a proprietarului, a poștașului pe care l-am și pictat, a vagabonzilor de noapte și a mea însumi, trei nopți la rând am pictat fără întrerupere, dormind în timpul zilei. Fiindcă am impresia adeseori că noaptea e mai plină de viață și mai din belșug colorată decât ziua.

She knew from other places she'd worked that rich people liked owning things made by different kinds of people--Africans, Eskimos, Native Americans. It didn't seem to matter what the object looked like, or to what gory purpose it might have been put, as long as it had belonged to some other people first, and as long ago as possible.

Țelul în viață l-am pierdut sau începe să nu mai îmi pese de el.Trăiesc ca să dau de lucru trupului,eforturile minții mele se îndreaptă către a-i căuta și rafina extazurile,bucuriile jalnice,evadările închipuite.Sunt incapabil de iluzii.spiritul unei coafeze e de mii de ori mai viu decît al meu,Duhul Sfînt ar trebui să i-l devoreze..

Sorbi cupa vieţii. Dar când sorbi, Pe dalbele-i chenare, Din ochii-nchişi, din ochii orbi, Curg lacrimile-amare. Când de pe ochi, pe-al morţii prag Smulgi ultima năframă, Vezi că şi ce ţi-a fost mai drag Ca vălul se destramă Şi că în golu-i aurit Din cupa cea măiastră Doar visul nostru l-am sorbit - Ea, nu era a noastră. (Lermontov - Cupa vieţii )

Nu ştiu. Îmi lipseşte un simţ, îmi lipseşte un tact În viaţă, fie pentru amor, fie pentru glorie... Şi la ce bună oricare istorie, Sau orice alt fapt? Sunt singur, singur cum nimeni niciodată n-a stat Gol pe dinăuntru, fară mai devreme sau mai târziu Clipele trec pe lângă mine şi par să nu mă ia-n seamă, dar ştiu Că nu trec uşor, pasul lor este apăsat. Încep să citesc. Deja mă oboseşte ceea ce n-am citit. Mă gândesc la unele. Şi mă doare concluzia, oricare ar fi. Somnul mă apasă înainte chiar să îl am. Ştiu că a simţi E numai unul şi acelaşi lucru, pe care demult l-am văzut. Să nu fii nimic, sau doar o figură dintr-un roman, imprecis, Lipsit de viaţă, sau de moarte materială, doar o idee brută, Ceva care să nu-şi găsească nici o utilitate, o închipuire urâtă, Doar o umbră pe un pământ ireal, sau numai o transă în vis.

Azi a venit un pacient cu barbă roşcată, ochi albaştri, un albastru diluat, cenuşiu. Se uita ca un câine umil la mine. L-am întrebat cum îl cheamă. N-a răspuns nimic. "Cum te cheamă?" am repetat. Tăcere. Se uita la mine, cu ochi ficşi, goi. Mi s-a făcut frică. M-am stăpânit, să nu vadă. Şi ca să-mi dau curaj am strigat la el. "Cum te cheamă?" Nimic. Nici un rezultat. Am bătut cu pumnul în masă. "Cum te cheamă?" am zbierat. Nici măcar nu s-a clintit. Am început să tremur. Nu-mi mai stăpâneam nervii. Vrând să ies pe uşă, l-am auzit murmurând ceva. N-am înţeles şi m-am întors. "Ce-ai zis?" "Nu sunt nebun", bâigui el. "Nu mă interesează asta, am strigat. Cum te cheamă?" Parcă nici nu m-a auzit. Mi-a repetat acelaşi lucru. "Nu sunt nebun". Am ieşit şi i-am scris pe fişă: "Monomaniac cu tendinţă schizofrenică. De urmărit îndeaproape".

„Știu prea bine ce reprezint pentru el. Un fluture pe care și-a dorit întotdeauna să-l prindă. Îmi amintesc (chiar prima oară când l-am întâlnit) că G.P. îi numea pe colecționari cele mai cumplite dintre toare animalele. Se referea, bineînțeles, la colecționarii de artă. Atunci nu l-am înțeles prea bine. Am crezut că urmărea doar s-o șocheze pe Caroline - și pe mine. Dar e clar că avea dreptate. Tendința lor e anti-viață, anti-artă, anti-tot.

Nu stiu daca e valabil si pentru restul lumii acest adevar care, in cazul meu, functioneaza fara gres si pe care eu l-am descoperit pe cont propriu, parca legat la ochi, aidoma unei cartite, l-am descoperit pe dibuite, pe incercate, consumandu-ma ca o lumanare ce-si arde propria fiinta: sunt iremediabil diferit si despartit de tot ce ma inconjoara, de fapturi si de lucruri, asa cum pielea corpului meu ma separa fizic de restul lumii, tot asa, si imaginar, si mental, exista o piele invizibila, imateriala, care asaza o prapastie intre mine si oricine altcineva; sunt condamnat la singuratate, iar rarele clipe cand se pare ca m-as contopi cu gandul altcuiva, cu sensibilitatea altcuiva sau cu lumina iata, cu aerul, nu inseamna in ochii mei decat o licarire a iluziei niciodata atinse, o subliniere a singuratatii mele absolute, o subliniere a slabiciunii mele, a neputintei mele de a iesi din mine insumi.

Evan Kan: It doesn't matter. We wasted time. Went our different directions. I know I messed up, after my dad died. I shut down. By the time I realized how I felt, you were already with Cole. So I stepped back. Tried to forget. Dated other people. Nothing stuck. Then you divorced, but you were in Scotland. I could have booked a flight. Or called. Something. Evan Kan: Haven't you wondered why I agreed to be Valerie's point of contact on Earth? I didn't do it for her.

Well, now, if I didn’t think you sewed his collar with white thread, but it’s black.” “Why, I did sew it with white! Tom!” But Tom did not wait for the rest. As he went out at the door he said: “Siddy, I’ll lick you for that.” In a safe place Tom examined two large needles which were thrust into the lapels of his jacket, and had thread bound about them—one needle carried white thread and the other black. He said: “She’d never noticed if it hadn’t been for Sid. Confound it! sometimes she sews it with white, and sometimes she sews it with black. I wish to geeminy she’d stick to one or t’other—I can’t keep the run of ’em. But I bet you I’ll lam Sid for that. I’ll learn him!” He was not the Model Boy of the village. He knew the model boy very well though—and loathed him. Within two minutes, or even less, he had forgotten all his troubles. Not because his troubles were one whit less heavy and bitter to him than a man’s are to a man, but because a new and powerful interest bore them down and drove them out of his mind for the time—just as men’s misfortunes are forgotten in the excitement of new enterprises. This new interest was a valued novelty in whistling, which he had just acquired from a negro, and he was suffering to practise it undisturbed. It consisted in a peculiar bird-like turn, a sort of liquid warble, produced by touching the tongue to the roof of the mouth at short intervals in the midst of the music—the reader probably remembers how to do it, if he has ever been a boy. Diligence and attention soon gave him the knack of it, and he strode down the street with his mouth full of harmony and his soul full of gratitude. He felt much as an astronomer feels who has discovered a new planet—no doubt, as far as strong, deep, unalloyed pleasure is concerned, the advantage was with the boy, not the astronomer. The summer evenings were long. It was not dark, yet.

Trebuie sa mor pentru ca vreau sa traiesc. Nu sunt mort, dar nici viu. Sunt doar amortit. Nici trecutul si nici viitorul nu ma mai misca acum. Trecutul l-am vandut pentru speranta unui viitor. Poate ca si asta e tot o fuga. Poate ca fug, amagindu-ma ca voi gasi adevarul undeva, candva si ca acest adevar ma va elibera. E un fel de a iesi din incurcatura. Sper sa gasesc capatul firului, ca sa ma descalcesc. De-abia atunci, la capat, o sa stiu daa a fost cautare sau fuga.

te-am regăsit în fiecare rând pe care l-am citit, în fiecare priveliște pe care am admirat-o — pe râu, în pânzele corăbiilor, printre mlaștini, printre nori, în lumină, în întuneric, prin vânt, prin pădure, pe mare și pe stradă. Ești întruchiparea oricărui gând frumos pe care îl poate născoci mintea mea. Pietrele celor mai solide clădiri din Londra nu sunt mai adevărate și mai greu de dat la o parte cu mâinile decât prezența ta în sufletul meu și influența pe care o ai asupra mea, acum și întotdeauna.

Eu mai curând răsfoiesc decât citesc, să știți, și-mi place răsfoitul la fel de mult ca și cititul, în viața mea am răsfoit de un milion de ori mai mult decât am citit, dar cu răsfoitul am trăit mereu cel puțin la fel de multă bucurie și plăcere intelectuală veritabilă ca și cu cititul. E totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, cel care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic, spunea el. E mai bine să citim douăsprezece rânduri dintr-o carte cu maximă intensitate și să pătrundem către totalitate, cum s-ar zice, decât să citim toată cartea ca cititorul obișnuit, care la sfârșit știe la fel de puțin despre cartea citită ca și pasagerul din avion despre peisajul deasupra căruia zboară. El nu-i percepe nici măcar contururile. Așa citesc astăzi oamenii totul, în fugă, citesc tot și nu pricep nimic. Eu pășesc într-o carte și mă cufund cu totul în ea, gândiți-vă la o pagină sau două dintr-o lucrare filosofică, de parcă aș păși într-un peisaj, în natură, într-o formațiune statală, pe vreun colț al planetei, dacă vreți, cu totul și cu totul și nu doar cu jumătate din puteri și cu jumătate de inimă, pătrund în acest colț al pământului ca să-l cercetez și apoi, după ce l-am cercetat cu toată temeinicia de care sunt în stare, să conchid asupra întregului. Cine citește totul, n-a priceput nimic, spunea el. Nu-i nevoie să-l citești pe Goethe în întregime, nici pe Kant în întregime, și nici pe Schopenhauer nu-i nevoie să-l citești în întregime, câteva pagini din Werther, câteva pagini din Afinități elective, iar la sfârșit știm mai mult despre ambele cărți decât dacă le-am fi citit de la început până la sfârșit, ceea ce ne-ar priva în orice caz de plăcerea cea mai pură. Dar pentru această autolimitare drastică e nevoie de atâta curaj și de atâta forță spirituală, încât doar rareori le găsești, iar noi înșine le găsim rareori; omul care citește este lacom în modul cel mai dezgustător, și precum acel ce devorează carnea, își strică stomacul și sănătatea și capul și toată existența spirituală.

Am simţit cu mirare că pământul pe care stăteam e susţinut de o lume mai adâncă, unde nu puteam ajunge decât dacă urmam şirul de cifre. Cuvintele erau neputincioase, şi nu puteam spune dacă mă îndreptam spre adâncul acelei lumi sau mă înălţam spre infinit. Un singur lucru ştiam cu certitudine, că la capătul acelui şir se află Adevărul. Când am dat cea din urmă pagină a ultimului carneţel, funia care mă conducea s-a rupt brusc. M-am trezit în întuneric. Simţeam că, dacă aş mai fi înaintat puţin, aş fi ajuns la capăt, dar şirul de cifre mi-a scăpat printre degete şi nu l-am putut regăsi, oricât m-am străduit.

Generally speaking, much of a culture's food production has historically been the province of its women, and has taken place within the home. Alcohol, however, is an important exception, as its production and consumption have, in many cultures, remained the jurisdiction of men. This was especially true in the gendered Old South, where plantation gentlemen used whiskey to construct a homosocial environment apart from women and children, and common Southern men used it to liven any meal or social gathering. Bourbon, more than other staples in the southern culinary tradition, thus offers a singular insight into white Southern masculinity.

Singurul lucru de care sunt mandru ca l-am descoperit foarte devreme, inainte de douazeci si unu de ani, e ca nu trebuie sa procreezi.De aici mi se trage groaza de casatorie, de familie si de toate conventiile sociale.E o crima sa-ti transmiti tarele unei progenituri, silind-o astfel sa treaca prin aceleadi suferinte ca tine, printr-un calvar poate si mai cumplit decat al tau. Sa dau viata unei fiinte care sa-mi mosteneasca nefericirile si bolile-asta n-am putut s-o accept niciodata.Parintii sunt cu totii niste iresponsabili sau niste asasini.Doar brutele ar trebui sa procreeze.Mila te opreste sa devii "genitor".Cuvantul cel mai atroce din cate cunosc.

…Adesea mi-am simţit sufletul alături de trup. Adesea l-am simţit departe, adesea fără rost şi fără căpătâi. Şi cum l-aş fi urmat, în înălţări subite, smuls din aşternutul inimii? Nu-i rostul lui să rătăcească în albiile simţurilor? Ce-l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să-l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor. Numai eu rămân sub mine… Lasă-ţi sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer! Direcţia lui firească e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de pământ? De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec şi, înfrânându-l, să-i pun cătuşele trupului! Ajunge o clipă de neseamă şi-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce-l surghiuneşte-n meleaguri cereşti, în timp ce rămâi victimă lâng-un corp în părăsiri?

L-am cunoscut pe Ruletist. De acest lucru nu mă pot îndoi. În ciuda faptului că era imposibil ca el să existe, totuşi el a existat. Dar există un loc în lume unde imposibilul e posibil, şi anume în ficţiune, adică în literatură. Acolo legile statisticii pot fi încălcate, acolo poate apărea un om mai puternic decât hazardul. Ruletistul nu putea trăi în lume, ceea ce e un fel de a spune că lumea în care el a trăit este fictivă, este literatură. Nu am nici o îndoială, Ruletistul este un personaj. Dar atunci şi eu sunt un personaj, şi aici nu mă pot opri să nu exult de bucurie. Căci personajele nu mor niciodată, ele trăiesc de câte ori lumea lor e "citită". Dacă nu îşi va săruta niciodată iubita, păstorul pictat pe urna greacă ştie măcar că o va privi veşnic. Iată pariul şi nădejdea mea.

Rar se întâmplă ca lucrul pe care îl dorim cu înflăcărare să nu fie interzis cu desăvârșire acelora de la care vrem să-l obținem, sau cărora încercăm să li-l smulgem. Astfel, cele mai multe fapte rele ale oamenilor vin în calea lor deghizate sub forma necesității. Apoi după ce fapta rea a fost săvârșită într-un moment de exaltare, de teamă și delir, vedem că am fi putut să trecem pe lângă ea ocolind-o. Mijlocul care s-ar fi cuvenit să fie întrebuințat, și pe care nu l-am văzut din cauza orbirii, se înfățișează ochilor ușor și simplu; îți spui: cum de n-am făcut așa, în loc să fac altfel? Dumneavoastră, doamnelor, sunteți, dimpotrivă, foarte rar chinuite de remușcări, căci foarte rar hotărârea vine de la dumneavoastră, nenorocirile vă sunt aproape totdeauna impuse, greșelile sunt aproape întotdeauna crima altora.

Aşadar, şi eu odinioară, cu iluzia mea, ca toţi vizionarii altei lumi, ţintisem dincolo de om. Chiar dincolo de om? Vai, fraţi ai mei! Si Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească şi iluzie a fost, întocmai ca toţi zeii! El era om, şi doar o biată aşchie de om, a mea: din propria-mi cenuşă şi văpaie-a apărut stafia-aceasta şi într-adevăr: nu mi-a venit de dincolo! Ce s-a-ntâmplat, o, fraţi ai mei? M-am stăpânit pe mine — cel în suferinţă, mi-am dus cenuşile în munţi şi-am plăsmuit o flacără mai pură. Şi iată! stafia aceasta a dispărut. Durere-ar fi acum, şi grea tortură pentru mine, vindecatul, să cred în astfel de stafii: Durere mi-ar fi acum şi umilinţă. Aşa le grăiesc celor ce văd dincolo de această lume. Durere-a fost, şi neputinţă, — ele creară toate lumile de dincolo; şi-această scurtă nebunie-a fericirii pe care-o simte numai cel care a suferit mai mult ca toţi. Şi oboseala, care dintr-un singur salt vrea să ajungă la limanul ultim, un salt mortal — o biată şi neştiutoare oboseală, ce nu mai ştie nici măcar ce e voinţa: ea l-a creat pe Dumnezeu şi lumile de dincolo. O, credeţi-mă, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi doar corp — şi-a plimbat degetele spiritului rătăcit pe ultimele sale ziduri. O, credeţi-mâ, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi numai ţarână — a surprins vorbirea măruntaielor fiinţei. Şi-atunci a vrut cu capul să dărâme ultimul zid, şi nu numai cu capul — a vrut să treacă-n întregime-n «altă lume». Această «altă lume» însă îi scapă omului, această inuman de dezumanizată lume ce este doar neant ceresc; iar măruntaiele fiinţei nu-i vorbesc omului decât atunci cînd se-ntrupează-n om. Da, este greu să-adevereşti fiinţa, făcând-o să vorbească. Spuneţi-mi, fraţi ai mei, lucrul cel mai ciudat din toate nu este el şi cel mai bine dovedit?

We can sacrifice ourselves in order to save lives, to spread messages of freedom, hope, and dignity. That is our Buddha Nature, our Christ Nature – people who have embodied the principles of love and compassion and have taken extraordinary measures to change the world for the better. We call them heroes and heroines - for example, Gandhi, Martin Luther King Jr., Nelson Mandela, and Malala Yousafzai, along with the nameless aid workers, neonatal surgeons, and ordinary parents who make extraordinary choices in life-threatening circumstances. And we admire them. Those are the people who we want to occupy our Jewel Tree, letting their nectar rain down upon us in a shower of blessing and inspiration. They are the people who have discovered interdependence, wisdom, and compassion, have seen through the illusion of separation and come out the other side with the hero‘s elixir for the welfare of others. If we don‘t believe we can do it, if we don‘t have the confidence, that‘s the last hurdle. We believe there is something special about the hero and something deficient about us, but the only difference is that the Bodhisattva has training, has walked the Lam Rim, has reached the various milestones that each contemplation is designed to evoke, and collectively those experiences have brought confidence. Our natures are the same. It‘s in your DNA to become a hero. As heretical as it may sound to some, there is no inherent specialness to His Holiness the Dalai Lama. He is not inherently different from you. If you had his modeling, training, support, and devotional refuge, you too could be a paragon of hope and goodwill. Now, hopefully you will recognize cow critical it is for you to embrace your training (the Bodhisattva Path), so that we can shape-shift civilization through the neural circuitry of living beings. (pp. 139 - 140)

Het is zonneklaar dat er met BDW en zijn N-VA doodgewoon niet te regeren valt. Eerst liet hij ons 541 dagen verliezen rond Brussel-Halle-Vilvoorde, nudeinst hij er niet voor terug de Vlaamse Raad één jaar lang lam te leggen door Kris Peeters op te zadelen met allicht één jaar lopende zaken, stilletjes hopend vervroegde verkiezingen uit te lokken. Nu laat hij weer zijn visceraal conservatisme blijken: ASO is altijd goed geweest, dus waarom het afschaffen? Altijd teruggrijpen naar het verleden en steeds weer negeren dat we in de postmoderniteit leven waar het huwelijk al lang niet meer de hoeksteen van de gezonde maatschappij is. Wat was er dan zo goed aan dat fameuze ASO? Mijn kinderen weten niet eens welke de literaire codes zijn van Classicisme over Sturm und Drang, Vroegromantiek, Romantiek, Naturalisme, Realisme, Symbolisme, Modernisme, Postmodernisme; hebben nooit geleerd wat de dominerende stromingen in de filosofie zijn, hebben nooit geleerd hoe je een kram in de muur moet kloppen, hoe je een luchter ophangt, hebben wel tot 7 uur per week volkomen nutteloos Latijn gestudeerd, ikzelf 8 uur per week godsdienstlessen gevolgd. Maar uitleggen hoe de sociale dynamica werkt, hoe formele sociale controle de steeds verder achteruitboerende informele controle kan rechttrekken (onmogelijk!), oh neen! Het niveau van ons fameuze ASO is bedroevend laag. Onderwijs is een verlengstuk van de noden van het bedrijfsleven geworden. Geschiedenis? Daar weten mijn kinderen niets van tenzij dat in 1302 een stel Vlaamsche boeren de Franse adel in het zand lieten bijten. Maar dat de Galopin doctrine de Société Générale er niet van weerhield uranium te leveren aan de Nazi's: niets van geleerd. Wij kweken op scholen onderdanige nuttige idioten. En dat wil BDW verderzetten, want je moet al goed idioot zijn om op zulk'n oerconservatieve kwal te stemmen.

După aceea – eram la Rules şi abia ce ni se serviseră cotletele – ea a spus : — A fost o singură scenă pe care ai scris‑o, într‑adevăr, tu. — Scena cu ceapa ? — Da. Şi chiar în acel moment o farfurie cu ceapă a fost pusă pe masă. Am întrebat‑o – deşi nici măcar nu‑mi trecuse prin minte în seara aceea că aş dori‑o pe Sarah : — Şi pe Henry îl deranjează ceapa ? — Da. N‑o poate suporta. Ţie îţi place ? — Da. M‑a servit cu ceapă şi apoi şi‑a pus şi în farfuria ei. Este posibil să te îndrăgosteşti la o farfurie cu ceapă ? Pare improbabil şi, totuşi, aş putea jura că exact atunci m‑am îndrăgostit. Motivul n‑a fost, bineînţeles, ceapa – a fost conştientizarea bruscă a unicităţii acelei femei şi a francheţei ei care mai târziu avea să mă facă fericit şi nenorocit. I‑am căutat genunchiul sub faţa de masă şi ea şi‑a lăsat mâna peste a mea. Am spus : „Este bun cotletul“ şi răspunsul ei a sunat ca o poezie : „Este cel mai bun cotlet pe care l‑am mâncat vreodată“.

Bel m'es quant ilh m'enfolhetis E·m fai badar e·n vau muzan! De leis m'es bel si m'escarnis O·m gaba dereir'o denan, Qu'apres lo mal me venra bes Be leu, s'a lieys ven a plazer." full poetry De dezir mos cor no fina Vas selha ren qu'ieu pus am; E cre que volers m'enguana Si cobezeza la'm tol; Que pus es ponhens qu'espina La dolor que ab joi sana; Don ja non vuelh qu'om m'en planha. Totz trassalh e bran et fremis Per s'Amor, durmen o velhan. Tal paor ai qu'ieu mesfalhis No m'aus pessar cum la deman, Mas servir l'ai dos ans o tres, E pueys ben leu sabra·n lo ver. Ni muer ni viu ni no guaris, Ni mal no·m sent e si l'ai gran, Quar de s'Amor no suy devis, Non sai si ja l'aurai ni quan, Qu'en lieys es tota la merces Que·m pot sorzer o decazer. Bel m'es quant ilh m'enfolhetis E·m fai badar e·n vau muzan! De leis m'es bel si m'escarnis O·m gaba dereir'o denan, Qu'apres lo mal me venra bes Be leu, s'a lieys ven a plazer. Translation The desire of my heart is endless and only devoted to her, beloved among all others. And my will, I guess, abuses me, if lust deprives me of her. For it's keener than a thorn, this pain that heals with joy, and for which I don't want to be pitied. I’m all quivering shaking and shuddering from the love I feel for her, either when I sleep or when I stay up. Such is my fear of dying from this love that I can’t envision how to speak to her. I will remain her servant two or three years perhaps, before letting her know my feeling. Neither dying nor living nor healing, I don’t feel any pain of my sickness, despite its tremendous intensity. I’m unable to scrutinize the mystery of her love, I don’t know whether she will agree to my passion, and even less when that could occur. For in her lies the entire Mercy that can lead me to enhance or to decay. And I find magnificent that she panics me to this point, leaves me with a gaping mouth and bewildered! I enjoy when she scorns me, makes fun of me in my absence or even in front of me. For after the evil will come the good. And that can be soon, if such is her pleasure.

Uneori, copiii se pot simți respnsabili față de așteptările părinților chiar și atunci când aceștia nu le cer , în mod explicit și clar, ceva anume. Atunci când adulții semnificativi sunt deprimați o perioadă mai lungă de timp, dependenți de diferite substanțe sau nu sunt cu adevărat prezenți, din diferite motive, copiii pot interpreta acest gen de situații ca pe o nevoie a adultului de ajutor, și, mânați de loialitatea invizibilă pe care o manifestă față de cei care le-au dat viață, încep să preia din responsabilități fără să mai aștepte, în schimb, să primească iubirea părintească. Deseori am fost prins și eu în acest mecanism relațional în care, preocupați de propriile dureri psihologice, părinții îmi ofereau atenție doar atunci când deveneam o sursă de suport emoțional și ajutor practic; mai concret, atunci când adoptam comportamente care nu erau potrivite pentru vârsta mea, fenomen care în cărțile de terapia familiei este cunoscut ca parentificare. În timp, am învățat că pot să contribui la schimbarea stării emoționale a părinților mei, dar și a altor adulți din jur și că atunci sunt șanse mai mari să fie liniște în familie și poate - poate voi căpăta și eu puțină alinare emoțională. Însă cel mai dureros mesaj distorsionat pe care l-am dobândit a fost că eu pot fi acceptat doar dacă mă abțin de la a cere, dacă renunț la nevoile mele și mă străduiesc să țin cont de ale celor din jur. La maturitate, am ajuns să caut plăcerea în relații complicate, fiind atras de adulții care erau în căutarea unui colac de salvare. Și culmea sau nu, ajunsesem să mă simt bine în aceste diade unilaterale, în care mă dedicam trup și suflet pentru ca celorlalți să le fie bine. Nu este vorba doar despre conexiunile sentimentale, același obicei îl manifestam și în relațiile de prietenie și cele profesionale. Convingerea bazală fiind aceea că, dacă sunt perfect, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge să primesc și eu ceva. Trăind astfel după principiul - Nu te accepta pentru ceea ce ești, deoarece nu ești suficient, tu trebuie să fii ceea ce cred alții că ești. Iar aceasta este o variantă a dependenței de nefericire.

Cine crezi că ești când lumea ia sfârșit și te întorci spășit la viața ta mundană? O iluzie ce a explodat în momentul în care ai întors spatele la ei. Exteriorul este fermecător, îți ucide ființa, căci tot ceea ce vezi este ceea ce nu ai. Observi omul de lângă tine, ce mult ai vrea să fii și tu la fel, să ai ce are el, poate frumusețe, bogăție, noroc. Și totuși, pândești să iasă din ascunzișul sufletului și să i te bagi acolo, pe sub piele. Mult ne mai înșelăm, căutând ceea ce nu ne aparține. Dacă ar exista norocul, toți am sta la rând să primim câte o bucățică din el. Ne-am înghesui unul în altul, ne-am împinge, am întinde primii mâna să primim ceva invizibil. Iar, dacă vecinul a fost mai rapid, l-am împroșca cu înjurături care de care mai fantastice. Și ăștia suntem noi, în loc să privim în interior, în noi înșine, în viața noastră, așteptăm să moară capra vecinului ca apoi să spunem: săracu om, a dat năpasta peste el! Ce ipocriți! De fapt asta și vrem, ca cineva să o pățească și noi să fim bine. Consider că norocul depinde de fiecare în parte și de cât de mult muncim, ne străduim și ne dorim să-l avem.

Diagnozele clinice sunt importante, întrucât oferă o oarecare orientare, dar ele nu-l ajută cu nimic pe pacient. Punctul decisiv este problema “poveștii” pacientului; căci ea dezvăluie fundalul uman și suferința umană și numai atunci poate începe terapia medicului. Am văzut asta clar și într-un alt caz. Era vorba despre o pacientă bătrână de la secția de femei, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani. Venise la spital cu aproape cincizeci de ani în urmă, dar nimeni nu-și mai amintea de momentul internării ei; toți muriseră între timp. Doar o soră-șefă, care lucra în această instituție de treizeci și cinci de ani, mai știa câte ceva din povestea ei. Bătrâna nu mai putea vorbi și nu putea consuma decât hrană lichidă sau semilichidă. Își ducea hrana la gură numai cu ajutorul degetelor. Uneori îi lua aproape două ore pentru o cană de lapte. Dacă nu era ocupată cu mâncarea, făcea niște mișcări ciudate, ritmice, cu mâinile și brațele, cărora nu le înțelegeam natura și sensul. Eram profund impresionat de gradul distrugerii pe care-l poate produce o boală mintală, dar nu găseam nici o explicație. În conferințele clinice era prezentată ca o formă catatonică de demență precoce, ceea ce nu-mi spunea nimic, căci nu mă lămurea absolut deloc în legătură cu semnificația și originea mișcărilor ei ciudate. Impresia lăsată de acest caz asupra mea caracterizează reacția mea la psihiatria de atunci. Când am ajuns medic, am avut senzația că nu pricepeam nimic din ceea ce pretindea psihiatria că este. Mă simțeam extrem de jenat față de șeful meu și de colegii care afișau atâta siguranță, în timp ce eu orbecăiam nedumerit prin întuneric. Consideram că misiunea principală a psihiatriei este cunoașterea lucrurilor care se petrec în interiorul spiritului bolnav, iar despre aceasta nu știam încă nimic. Eram antrenat deci într-o meserie în care nu mă orientam deloc! Într-o seară, târziu, m-am dus prin secție, am văzut-o pe bătrâna cu mișcările ei enigmatice și m-am întrebat din nou: de ce o fi așa? Care o fi explicația? M-am dus la bătrâna noastră soră-șefă și m-am interesat dacă pacienta fusese dintotdeauna astfel. – Da, mi-a răspuns, dar sora dinaintea mea îmi povestea că pe vremuri bolnava confecționa pantofi. Apoi i-am studiat încă o dată vechea poveste; scria despre ea că ar fi avut niște gesturi de parcă ar fi făcut cizmărie. Odinioară, cizmarii țineau pantofii între genunchi și trăgeau firele prin piele cu niște mișcări foarte asemănătoare. (La cizmarii de la sate se mai poate vedea și astăzi.) Pacienta a murit curând și fratele ei mai mare a venit pentru înmormântare. – De ce s-a îmbolnăvit sora dumneavoastră? l-am întrebat. Mi-a povestit că sora lui iubise un cizmar, care însă nu voise să se însoare cu ea dintr-un oarecare motiv și atunci ea “o luase razna”. Mișcările de cizmar arătau identificarea ei cu omul iubit, care a durat până la moarte.

Acest fapt particular permite să tragem concluzii referitoare la "localizarea" animusului şi animei în cadrul structurii psihice: ele trăiesc şi funcţionează în mod evident în straturile mai adânci ale inconştientului, mai cu seamă în acel strat filogenetic profund pe care l-am numit inconştientul colectiv. Această localizare explică mult din stranietatea lor: ele aduc o viaţă psihică necunoscută, ce ţine de un trecut îndepărtat, în conştiinţa efemeră. Este spiritul strămoşilor noştri necunoscuţi, felul lor de a gândi şi a simţi, felul lor de a trăi experienţa vieţii şi lumii, a zeilor şi oamenilor. Realitatea acestor straturi arhaice este probabil rădăcina credinţei în reîncarnare şi în amintirile unor "existenţe anterioare". Aşa cum corpul omenesc constituie un fel de muzeu al istoriei sale filogenetice, tot aşa şi psihicul. N-avem niciun motiv să presupunem că structura specială a psihicului este singurul lucru de pe lume care nu are o istorie dincolo de manifestările sale individuale. Nici conştiinţei noastre nu i se poate nega o istorie care cuprinde vreo cinci mii de ani. Numai conştiinţa Eului are tot mereu un început nou şi un sfârşit timpuriu. Dar psihicul incoştient nu este doar infinit de vechi, ci are şi posibilitatea să crească într-un viitor la fel de îndepărtat. El formează species humana şi este o parte componentă a ei, la fel ca şi corpul care, deşi ca individ este efemer, din punct de vedere colectiv este de o vârstă incomensurabilă.

Pornind de la «metoda Tillich» de inlocuire a angoasei cu frica, am putea gandi un alt mecanism de aparare in fata angoasei, desprins din metodologia nihilista (si anume fight fire with fire). Presupune un efort mental considerabil, cel de a inlocui o indeterminare anxioasa cu alta (absenta obiectului este tocmai miza acestui efort), mai exact un efort de imaginatie, prin care este ceruta o anumita putere de absetractie: ca si cum am cartografia un neant si apoi l-am inlocui cu altul. Presupunand ca recunoastem angoasa, in ciuda absentei definite a obiectului (de ex. mi-e frica de frica de moarte), o putem inlocui din gama larga de anxietati personalizate cu alta, la fel de indeterminata (de ex. mi-e frica de frica de durere). Prin aceasta mutam campul de actiune al angoasei, ca intr-un joc in care non-obiectul angoasei isi pierde conturul. Aceasta metoda presupune un mecanism performant, prin care recunoastem anxietatile dupa gustul lor. Fiind lipste de obiect, ele pot fi identificate dupa o anumuia culoare: important este sa le imprimam acea culoare, care ne permite sa luptam impotriva lor; inregistrandu-le, ele devin (aproximativ) benigne. De exemplu, angoasa cu care suntem obisnuiti poate fi mai usor de combatut decat cea care vine pe neasteptate. Nu poate fi vorba de cunoastere aici, pentru ca absenta obiectului paralizeaza aspectele cognitive, ci de o anumita intuitie, care transfera conturul unei angoase pe profilul alteia (cu care suntem relativ obisnuiti sa convietuim).

Vedem pe marii poeti ai antichitatii - intre ei Homer, cu spada in mana - poeti cu care Dante schimba cuvinte ce nu pot fi reproduse. Insa aici troneaza tacerea, pentru ca totul este dominat de teribila pudoare a celor care nu vor vedea niciodata chipul Domnului. Dar, indata ce ajungem la cantul al cincilea, vedem ca Dante facuse deja marea sa descoperire: posibilitatea unui dialog cu sufletele mortilor, pe care apoi ii va judeca in felul sau. Nu, nu-i va judeca; el stie ca nu este judecator; judecator este altcineva; este cel de-al treilea interlocutor, este divinitatea. Ei bine, aici se afla Homer, aici se afla Platon si alti barbati ilustri. Dante vede insa doi oameni pe care ii cunoaste si care apartin lumii contemporane lui: Paolo si Francesca. El stie cum au murit cei doi adulteri. Ii cheama si ei vin indata. Dante spune: 'Quali colombe dal disio chiamate'. Suntem in fata a doi pacatosi, iar Dante ii compara cu 'doi porumbei chemati de dorinta'. Si asta pentru ca senzualitatea trebuie sa fie, de asemenea, in centrul scenei. Atunci se apropie de el Francesca, singura care vorbeste (Paolo nu poate vorbi), multumindu-i pentru ca i-a chemat, si ii spune aceste cuvinte patetice: 'Se fosse amico il re de l'universo noi preghiremmo lui de la tua pace', 'Daca Regele Universului ne-ar fi prieten l-am ruga pentru pacea ta', adaugand: 'din moment ce pacatele noastre nu-ti inspira mila'. Apoi, ea isi povesteste istoria si o spune de doua ori. Prima data o povesteste intr-o maniera rezervata, dar insista asupra faptului ca ea continua sa fie indragostita de Paolo. Continua sa fie indragostita de Paolo, deoarece sentimentul caintei este imposibil in Infern. Cainta este oprita in Infern, astfel incat, stiind ca a pacatuit, ea continua sa fie credincioasa pacatului sau, iar aceasta ii da o grandoare eroica. Ar fi fost oribil, de pilda, daca s-ar fi lamentat, daca s-ar fi cait, daca s-ar fi plans de cele intamplate. Dar ea accepta aceasta pedeapsa, stie ca pedeapsa a fost dreapta si continua sa-l iubeasca pe Paolo. Vorbind despre dragostea lor, Dante aminteste ca 'Amor condusse noi ad una morte', si, intr-adevar, dragostea i-a dus pe amandoi la moarte; amandoi au fost executati impreuna. Apoi, Dante este curios sa mai afle ceva. Dar pe el nu-l intereseaza adulterul, nu-l intereseaza in ce mod au fost descoperiti si apoi ucisi. Pe el il intereseaza ceva mult mai intim. El ar vrea sa stie cum si-au dat seama ei ca erau indragostiti, cum s-au indragostit si cum a venit timpul dulcelor suspine. [...] Aici este ceva ce nu spune Dante, ceva care se simte de-a lungul acestui intreg episod si care-i subliniaza virtutea. Iata: Dante, cu infinita compatimire, ne infatiseaza destinul celor doi amanti, dar, totodata, se simte ca el invidiaza acest destin. Ei raman in Infern, iar el se va salva. Ei insa s-au iubit, in timp ce el nu a reusit sa fie iubit de femeia pe care el o adora, Beatrice. In schimb, acesti doi infami sunt impreuna, desi nu-si pot vorbi si se rotesc in acea neagra involburare, fara nici o speranta, fara a spera macar, ne spune Dante, ca suferintele lor vor inceta vreodata, dar ei sunt impreuna, si cand ea vorbeste, spune 'noi'. Cu alte cuvinte, ea vorbeste pentru amandoi, ceea ce inseamna ca, intr-un fel, ei sunt impreuna. Sunt impreuna pentru eternitate, impartasesc amandoi Infernul, iar acest lucru ii pare lui Dante un fel de Paradis...

Eram într-o frizerie. Tin minte fiecare amanunt...[..] În timp ce frizerul ma tundea, vedeam în oglinda, la garderoba, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbracata si cu ceva blînd si casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie sa fie nici frumoase, nici bine îmbracate, care au un fel de maternitate elementara si o blîndete resemnata si tacuta, traind între gesturi mici. Statea la garderoba, în aceeasi pozitie, fara nici o miscare, fara nici o vorba, privind în gol. De fapt, aveam impresia ca nici macar nu se gîndea.[..] La un moment dat am vazut-o cum se îmbraca, si-a luat o punga de plastic si era gata sa se îndrepte spre usa cînd s-a întîmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealalta, si mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat cîteva clipe fara sa spuna nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodata s-a congestionat si a început sa strige. Si pe masura ce striga, vocea ei se subtia, devenea tipat, pîna cînd tipatul s-a sfarîmat. Ea îsi dadea seama ca vocea n-o mai ajuta si tipa atunci si mai tare. Nu întelegeam nimic din ce spunea, dar tipatul acela nesigur, ca o lama de cutit care se frînge, suna atît de strident încît era înfricosator. Nu mai era un tipat omenesc. Era un tipat animalic plin de disperare si de neputinta. Nu stiu cît a durat astfel, dar parca nu se mai termina si simteam ca nu mai puteam sa suport. Si poate si mai mult m-a înfricosat faptul ca în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca si cum tot ce vedeam si auzeam erau nascociri ale imaginatiei mele. Pentru ceilalti, femeia aceea tacea în continuare la garderoba ei sau plecase. Întelegeti? Tipatul ei nu exista. În zadar tipa, nimeni nu vroia s-o auda. Inclusiv eu, de fapt. Caci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun sa ma întorc. L-am lasat pe frizer sa ma tunda mai departe. Si numai dupa ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îsi lasau frizerii halatele, caci i se facuse rau, l-am întrebat pe cel care ma tundea: "Ce s-a întîmplat?" Ca si cum eu nu fusesem de fata sau ma gîndisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci ca femeia lucra acolo de mai multa vreme si fusese concediata, iar ea, neavînd din ce trai, venea totusi si-si facea treaba mai departe fara nici un salariu, multumindu-se cu ceea ce primea bacsis. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorba grosolana, adaugînd ca nu era nevoie de ea acolo, de ce venea...Îi auzeam înca gemetele cînd am platit si am plecat cît am putut mai repede. Simteam ca trebuia sa ajung afara. Sa n-o mai aud pe femeia aceea gemînd. Si parca tipatul ei plutea în continuare ca un tais de pumnal în aerul frizeriei, desi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeasi ca deobicei. "Criza de isterie, a zis unul. Am mai vazut noi de-astea."Atît. Întelegeti? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit... [..]Tipatul dizgratios si disperat, aproape animalic, al acelei femei sfîsiase brutal tot ce tesusem eu cu grija ani de zile. Fericire? Lumina? Frumusete? Gogosi! Cacialma, domnilor. Nu exista decît tipatul si tacerea. Gemetele de animal înjunghiat si exclamatia: "Am mai vazut noi de-astea". Atunci am priceput prima oara ca traisem într-o minciuna aurita. [..] Mi-am dat seama ca tipetele exista, însa nu le auzim.Nu vrem sa le auzim. Sîntem surzi, iar cei care tipa se chinuiesc sa tipe si mai tare vazînd ca nimeni nu-i aude. Toti îsi vad de treburile lor mai departe, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar tu te simti atunci ca o papusa dezarticulata.

Cînd sîntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De cîte ori, clocind în mine gîndul suprimării, n-am meditat la înverşunarea,la încăpăţînarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît, încît regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai tarziu, neputînd să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntîmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decît o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a Ie putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai tarziu, gîndindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. Insă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mîhnirile lor; tot datorită ei şi mîngîierilor pe care mi le dăruia, atîtea şi atîtea nopţi, oricît de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci cînd mă gîndem că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, cînd butadele sfîşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunînd despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicîndu-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditînd la aceşti îmblînzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avantajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetand la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legămînt să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătîndu-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: sînt specialişti în arta de a exista. Cînd Revoluţiale-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar cînd în secolul al XlX-lea, liberi în sfîrşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvîcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atîta timp,vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atît de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimînta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrîni neîmblînziţi aveau să-i toarne-n vine sînge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecîndu-le mereu strălucirea, promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vîrtej de abjecţie şi transcendenţă, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor.

Haunted Encounters television series, filmed before Elisa Lam’s death, says, “There’s a tremendous amount of fatalities here at the Cecil hotel. Someone has literally died in every room. In room 1121 there have been many reports of guests checked into this room feeling as if they’re being physically strangled – and checking out! The things that are down in this basement are extremely powerful – they’re watching us. The basement is coming alive around us. Something big moved over there!” Perhaps

James Edward Garcia spent 3 nights in the hotel after Elisa’s death, bringing with him an EVP recorder. He believes the spirit of Elisa came through to him, while in his hotel bedroom. He asks, “Who killed you?” A voice replies, on the EVP recording, “They did.” In the elevator, the same one Elisa was last seen in, he captures a voice saying; “You better keep out! Keep out!” He says, “The creepy whispering voices sound p…d. They are either warning me – or threatening me.” Down in the lobby, a whispered female voice says, “James” several times. Back in his room, his recording equipment picks up what seems to be many voices; a cacophony of them. A female voice comes through, “Save me, please save me!” A man’s voice says, “She died.” A male voice says, “Yeah, blood.” “Killing” the voice says. The female voice returns, “Please save me,” to which James shouts, “Who are you?” A very deep voice replies, “They killed her,” followed by a higher pitch voice saying, “A demon seed.” One night he also slept in the room serial killer Richard Ramirez called his home while on his killing spree. ‘I returned to the room only to find the TV Remote on the floor with the battery cover off and a Tylenol bottle on its side on the table between the beds. I thought that Hotel Security must have been rummaging through my room. I setup a static camera to film my night. I was not aware that my Night Shot Infrared camera picked up a skull face that had bled through the paint on the wall behind me. You can clearly see it and it is pretty scary. At one point my face seems to have morphed into some type of demon possessed creature while I was asleep. It sounds outrageous but watch the footage and you will see what I’m talking about.” Is the Cecil Hotel imbued with demons who play with those who stay there; who get inside their heads? Newsblaze reporter John Kays asks, ‘Isn’t it logical to postulate that whoever killed Elisa Lam (if that’s what happened) was in the throes of the same evil spirit that Jack Unterweger was possessed with?’ Or the spirit of serial killer Richard Ramirez? He is referring to the two serial killers who called this hotel their home. Perhaps Elisa’s death had been part of a serial killer’s quest; but it could just as easily have been a crime of opportunism, by a random, solitary and as yet uncaptured killer; indeed, an un-sought-after-killer too at this

Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, l-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Și a zis Domnul: " Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până dobitoc și de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut.

She remembered the wanted posters for Joanne Little, Angela Davis, and Assata Shakur. She blushed at putting herself in such important company, then wondered if the sheriff’s office appreciated the distinction.

Buddhism originated from its founding teacher, Shakyamuni Buddha, who gave 84,000 forms of teaching. Lam-rim means “stages of the path to enlightenment.” It was the great Indian master, Atisha, who wrote the first lam-rim text, A Lamp for the Path to Enlightenment, which condenses all 84,000 teachings into a single body of work. Atisha wrote this text in Tibet at the request of a Tibetan king. He then sent the text to India, where all the great realized scholars and mahasiddhas received it with praise and appreciation. It must be due to the good fortune and merit of the Tibetan people, they said, that Atisha had composed such a wonderful text.

Language was a kind of passport. You could go where you like if you had a clean record. You could say what you like if you know how to say it. It didn’t matter whether you felt everything you said. You had language, good, big words to make up for what you didn’t feel. And if you were really educated, and you could command the language like a captain on a ship,

Revenirea in casa copilariei ma face sa simt dezorientat, ca si cum as citi finalul unui roman pe care l-am inceput si apoi l-am abandonat, cu multi ani in urma.

Sheng Lam was still fuming.  In China, he stood

Tôi thầm nhủ, con người đúng là rất tham lam. Đôi khi, nghĩ đến sự ngắn ngủi của đời người, tôi thấy hơi buồn. Trước khi gặp Yuko, tôi chẳng bao giờ nghĩ đến những chuyện này, nhưng giờ hễ nghĩ đến việc thời gian mình được ở bên em chỉ có năm, sáu chục năm nữa là trong lòng lại thấy tiếc nuối. Có điều, kể cả là một, hai trăm năm, chắc hẳn cũng sẽ có cảm giác như vậy thôi.

Let us lift up our heart with our hands unto God in the heavens,’ Lam. 3:41. That is, saith Bernard, oremus et laboremus—let us pray and use the endeavour.  The hypocrite’s tongue wags, but the sincere soul’s feet walk, and his hands work.

Cateodata doamna Agnon spunea ceva cu o voce ascutita, poruncitoare, si o data domnul Agnon i-a spus, cu capul un pic inclinat intr-o parte si cu o umbra de zambet sarcastic: " Fa bine si ingaduie-mi sa fiu stapan in casa mea cata vreme oaspetii mai sunt aici. Dupa ce pleaca, tu vei fi stapana". Imi amintesc limpede aceasta faza, nu numai din cauza neasteptatei malitiozitati pe care o continea (pe care in zilele noastre am numi-o subversivitate), dar in primul rand din cauza folosirii cuvantului "stapana", care este rar in ebraica. L-am intalnit din nou dupa multi ani, cand am citit povestea lui "Stapana si negustorul ambulant", In afara de domnul Agnon n-am mai intalnit pe cineva casa sa foloseasca cuvantul de "stapana" in sensul de stapana casei. Cu toate ca atunci cand zicea "stapana" poate ca se gandea la ceva un pic diferit. E greu de spus: la urma urmei, era un barbat cu trei sau mai multe umbre.

Yêu không phải là thương. Yêu là còn đong đếm, tính toán, ràng buộc, chiếm hữu, là muốn phải thế này thế kia. Còn thương thì dịu dàng lắm. Thương như là không khí vậy, hoặc là nước lọc, chỉ tồn tại một cách lặng im nhưng không bao giờ biến đổi, quen thuộc tới nỗi đôi lúc con người quên rằng phải có không khí thì họ mới hít thở được, phải có nước lọc thì họ mới không bị kiệt sức. Thương nhau để đó, không phải dành cho những người ích kỉ tham lam. Không phải dành cho người muốn giữ người khác bên cạnh để làm phao cứu sinh hoặc khi cần thì sẽ gặp. Đó là tình cảm cao quý và bao dung nhất. Là thứ tình yêu mà dù có đau đớn đến mấy, ta vẫn yên lòng mỉm cười ngắm nhìn người ta thương có một cuộc sống an lành và hạnh phúc, dù hạnh phúc đó không dành cho ta.

Mammy-savers regularly peeped out at her from the faces of some white women for whom she worked, and lately, in this age of the touchy-feely model of manhood, an occasional white man. It happened when an employer was struck by family disaster or grew too compulsive about owning everything, too overwrought, or downright frightened by who and what they were. She never ceased to be amazed at how many people longed for Aunt Jemima.

For many years, Blanche worried that it was fear which sometimes made her reluctant to meet white people's eyes, particularly on days when she had the loneliest or the unspecified blues. She'd come to understand that her desire was to avoid pain, a pain so old, so deep, its memory was carried not in her mind, but in her bones. Some days she simply didn't want to look into the eyes of people likely raised to hate, disdain, or fear anyone who looked like her. It was not always useful to be in touch with race memory. The thought of her losses sometimes sucked the joy from her life for days at a time.

There are no fools out here, she thought, only a whole lot of ways of getting to the same place.

Ar fi înspăimîntător să crezi că din tot acest cosmos atît de armonios, desăvîrșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întîmplare, numai destinul lui n-are nici un sens... Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua cînd am început să iubesc nu s-a întîmplat «ceva» lîngă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întîmplărilor. Te trezești că ai «devenit» ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.

con el increíble entrelazamiento de sus plantas y la obscena promiscuidad de ciertos frutos, la maravillosa verdad del asunto devoró al pintor, dejándolo poco menos que impotente frente al papel en blanco. Y tuvo que ser un pintor de América, el cubano Wilfredo Lam, quien nos enseñara la magia de la vegetación tropical, la desenfrenada Creación de Formas de nuestra naturaleza –con todas sus metamorfosis y simbiosis–, en cuadros monumentales de una expresión única en la pintura contemporánea1. Ante la desconcertante pobreza imaginativa de un Tanguy, por ejemplo, que desde hace veinticinco años pinta las mismas larvas pétreas bajo el mismo cielo gris, me dan ganas de repetir una frase que enorgullecía a los surrealistas de la primera hornada: Vous qui ne voyez pas, pensez a ceux qui voient. Hay todavía demasiados “adolescentes que hallan placer en violar los cadáveres de hermosas mujeres recién muertas” (Lautreamont), sin advertir que lo maravilloso estaría en violarlas vivas. Pero