Ionesco Quotes

That's how we stay young these days: murder and suicide.

Ideologies separate us. Dreams and anguish bring us together.

Why do people always expect authors to answer questions? I am an author because I want to ask questions. If I had answers, I'd be a politician.

A writer never has a vacation. For a writer, life consists of either writing or thinking about writing.

It is not the answer that enlightens, but the question.

I long for solitude and yet I cannot stand it.

I'll never waste my dreams by falling asleep. Never again.

People who don't read are brutes.

Childhood is the world of miracle and wonder; as if creation rose, bathed in the light, out of the darkness, utterly new and fresh and astonishing. The end of childhood is when things cease to astonish us.

I still forget, sometimes, that I am no longer 12 years old.

Realism falls short of reality. It shrinks it, attenuates it, falsifies it; it does not take into account our basic truths and our fundamental obsessions: love, death, astonishment. It presents man in a reduced and estranged perspective. Truth is in our dreams, in the imagination.

A work of art really is above all an adventure of the mind.

Tous les chats sont mortels. Socrate est mortel. Donc Socrate est un chat.

Living is abnormal.

Solitude seems to oppress me. And so does the company of other people.

Oh words, what crimes are committed in your name? ~Jack or The Submission

DAISY: I never knew you were such a realist-I thought you were more poetic. Where's your imagination? There are many sides to reality. Choose the one that's best for you. Escape into the world of imagination.

You can only predict things after they have happened.

I'd rather lay an egg in a box than go and steal an ox.

Describe a circle, stroke its back and it turns vicious.

The light of memory, or rather the light that memory lends to things, is the palest light of all. I am not quite sure whether I am dreaming or remembering, whether I have lived my life or dreamed it. Just as dreams do, memory makes me profoundly aware of the unreality, the evanescence of the world, a fleeting image in the moving water.

In the history of humanity there are no civilizations or cultures which fail to manifest, in one or a thousand ways, this need for an absolute that is called heaven, freedom, a miracle, a lost paradise to be regained, peace, the going beyond History... There is no religion in which everyday life is not considered a prison; there is no philosophy or ideology that does not think that we live in alienation.... Humanity has always had a nostalgia for the freedom that is only beauty, that is only real; life, plenitude, light.

I've always been suspicious of collective truths".

Psihoză colectivă, domnule Dudard, psihoză colectivă! Ca şi religia, care-i opiumul popoarelor!

Je préfère la vie à la mort, exister à ne pas exister, car je ne suis pas sûr d'être une fois que je n'existerai plus

A writer never takes a vacation. For a writer life consists of either writing or thinking about writing

Of course, not everything is unsayable in words, only the living truth.

The poet cannot invent new words every time, of course. He uses the words of the tribe. But the handling of the word, the accent, a new articulation, renew them.

We need to be virtually bludgeoned into detachment from our daily lives, our habits and mental laziness, which conceal from us the strangeness of the world. Without a fresh virginity of mind, without a new and healthy awareness of existential reality, there can be no theatre and no art either; the real must be in a way dislocated, before it can be re-integrated.

If I tell these private thoughts of mine, it is because I know they are not mine alone, and that practically everyone is trying to say the same things and that the writer is only a man who says out loud what other people think or whisper.

Truth has only two sides, but it's the third side that's best.

What's chivalrous about saying you've seen a rhinoceros?

All men die in solitude; all values are degraded in a state of misery: that is what Shakespeare tells me

his poor-man’s Ionesconian exchanges with Jude suddenly dissolved when he needed Jude to do his calculus homework, at which point Ionesco abruptly transformed into Mussolini,

To you, ladies and gentlemen, and dear comrades, who are all that is left from humanity, but with such leftovers one can still make a very good soup.

It is true that all authors have tried to make propaganda. The great ones are those who failed, who have gained access, consciously or not, to a deeper and more universal reality.

People, they all have the word goodness on lips a bloody knife between their teeth.

Year after year of dirty snow and bitter winds… houses and whole districts of people who aren’t really unhappy, but worse, who are neither happy nor unhappy; people who are ugly because they’re neither ugly nor beautiful; creatures that are dismally neutral, who long without longings as though they’re unconscious, unconsciously suffering from being alive.

I've always been suspicious of collective truths.

ANGELFOOD NNAA NNM NWNWNW V

It isn't what people think that's important, but the reason they think what they think.

Prenez un cercle, caressez-le, il deviendra vicieux.

When I was born, I was almost fourteen years old. That's why I was able to understand more easily than most what it was all about.

We haven't the time to take our time.

I have always considered imaginative truth to be more profound, more loaded with significance, than every day reality... Everything we dream about, and by that I mean everything we desire, is true (the myth of Icarus came before aviation, and if Ader or Bleriot started flying it is because all men have dreamed of flight). There is nothing truer than myth... Reality does not have to be: it is simply what is.

Ever since I was fifteen, that is to say from that moment when I lost all that was left me of my childhood, from the moment when I ceased to be aware of the present and knew only the past hurrying into the future, that is to say into the abyss, ever since I became fully conscious of time I have felt old and I have wanted to live. I have run after life as though to catch time, and I have tried to live. I have run after life so much that it has always escaped me, I have run, I have never been late and never too early, and yet I have never caught up with it: it is as though I have run alongside of it. What is life, I may be asked. For me, life is not Time; it is not this state of existence, for ever escaping us, slipping between our fingers and vanishing like a ghost as soon as you try to grasp it. For me it is, it must be, the present, presentness, plenitude. I have run after life so much that I have lost it.

Bucuriile mele sunt triste pentru că ele manifestă o acceptare a nu ştiu căror legi inferioare. Sunt deficiente faţă de orice tristeţe care nu trebuie să privească decât neîmplinirea mea în absolut.

Not so with our characters. They have no metaphysics, no order, no law. They are miserable and they don’t know why. They are puppets, undone. In short, they represent modern man. Their situation is not tragic, since it has no relation to a higher order. Instead, it’s ridiculous, laughable, and derisory.

I ought not to have stirred, I was swept into the dance, caught up in the whirling movement of things. Being in Time means running after the present. You run after things, you run with things, you flow away.

It's not that I hate people. I'm just indifferent to them—or rather, they disgust me; and they'd better keep out of my way, or I'll run them down.

Now didn't I warn you, just a little while ago: arithmetic leads to philology, and philology leads to crime . . .

FIRE CHIEF: Life is very simple, really. [To the Smiths:] Go on and kiss each other.

إنه يكتب لأنه يتساءل عن ماهية العالم, أو لأنه يريد أن يبرر وجوده, أو لأنه يرغب فى تأدية رسالة أخلاقية أو سياسية.. ولكنها كلها علل وأعذار تخفى وراءها باعثا أعمق لا يستطيع الفكر إدراك كنهه. وربما لم يكن هذا الباعث سوى شهوة الخلق.

But even if I know what governs their trajectory, if I know the rules of the movement of things and how things are organized and how certain mutations, transformations, gestations take place, even if I know all that, I shall only have learnt how to get along after a fashion in the enormous gaol, the oppressive prison in which I am held. What a farce, what a snare, what a booby-trap. We were born cheated. For if we are not to know, if there is nothing to know, why do we have this longing to know?

I read a page of Plato's great work. I can no longer understand anything, because behind the words on the page, which have their own heavenly brightness, to be sure, there shines an even brighter, an enormous, dazzling -why- that blots out everything, cancels out, destroys all meaning. All individual intelligence. When one has understood, one stops, satisfied with what one has understood. I do not understand. Understanding is far too little. To have understood is to be fixed, immobilized. It is as though one wanted to stop on one step in the middle of a staircase, or with one foot in the void and the other on the endless stair. But a mere why, a new why can set one off again, can unpetrify what was petrified and everything starts flowing afresh. How can one understand? One cannot.

I thought that it was strange to assume that it was abnormal for anyone to be forever asking questions about the nature of the universe, about what the human condition really was, my condition, what I was doing here, if there was really something to do. It seemed to me, on the contrary, that it was abnormal for people NOT to think about it, for them to allow themselves to live, as it were, unconsciously. Perhaps it's because everyone, all the others, are convinced in some unformulated, irrational way that one day everything will be made clear. Perhaps there will be a morning of grace for humanity. Perhaps there will be a morning of grace for me.

Ne m'envoie plus ouvrir la porte. Tu as vu que c'était inutile. L'expérience nous apprend que lorsqu'on entend sonner à la porte, c'est qu'il n'y a jamais personne.

Another syllogism. All cats die. Socrates is dead. Therefore Socrates is a cat.

„— Ei şi?", citat din d. Nae Ionescu

It’s not the answer that enlightens, but the question. EUGENE IONESCO

Si es absolutamente necesario que el arte o el teatro sirvan para algo, será para enseñar a la gente que hay actividades que no sirven para nada y que es indispensable que las haya.

...există emoţii nepermise, precum, de pildă, viţelismul la poarta de aur fals a literaturii proaste. (...) Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie, tembel în politică şi impresionist în critica literară.

I believe that what separates us all from one another is simply society itself, or, if you like, politics. This is what raises barriers between men, this is what creates misunderstanding. If I may be allowed to express myself paradoxically, I should say that the truest society, the authentic human community, is extra-social — a wider, deeper society, that which is revealed by our common anxieties, our desires, our secret nostalgias. The whole history of the world has been governed by nostalgias and anxieties, which political action does no more than reflect and interpret, very imperfectly. No society has been able to abolish human sadness, no political system can deliver us from the pain of living, from our fear of death, our thirst for the absolute. It is the human condition that directs the social condition, not vice versa.

Politicians are either there or here or totally at home. Their finitude is more than sufficient unto itself. I don’t mean to imply that I’m any better than they which does not mean that they are any better than I. Which doesn’t mean anything at all.

Within the confines of the great, universal prison, I had made for myself a smaller prison, a prison made to order. I had carved out for myself a little niche in which I could live. It was tiny, I had no doubt about that point. But at least it was made to measure, to my measure. A little niche in a prison that kept me from seeing the prison. A prison without work? Was I bored? Was I resigned? Tired, no doubt.

He would say ect. instead of ect., and thus instead of ect., instead of ect. and thus and so forth!

Je meurs, vous entendez, je veux dire que je meurs, je n'arrive pas à le dire, je ne fais que de la littérature.

A writer never has a vacation. For a writer life consists of either writing or thinking about writing.

Acum mă închid,mă cuibăresc în frică,mă înfășor,mă cufund în ea,ca într-un așternut.

Criza limbajului Ruptura între ființă și gandire.Gandirea,golită de ființă,se usucă,se vestejește,nu mai e gandire.Într-adevăr,gandirea e expresia ființei,coincide cu ființa.Poți vorbi fără să gandești.Pentru asta avem la dispoziție clișeele,adică automatismele.Gandirea adevărată nu poate fi decat vie.

Nothing is mightier than our why, nothing stands above it, because in the end there is a why to which no answer is possible. In fact, from why to why, from one step to the next, you get to the end of things. And it is only by travelling from one why to the next, as far as the why that is unanswerable, that man attains the level of the creative principle, facing the infinite, equal to the infinite maybe. So long as he can answer the why he gets lost, he loses his way among things. 'Why this?' I answer, 'because that," and from one explanation to the next I reach the point where no explanation is satisfying, from one explanation to the next I reach zero, the absolute, where truth and falsehood are equivalent, become equal to one another, are identified with one another, cancel each other out in face of the absolute nothing. And so we can understand how all action, all choice, all history is justified, at the end of time, by a final cancelling-out. The why goes beyond everything. Nothing goes beyond the why, not even the nothing, because the nothing is not the explanation; when silence confronts us, the question to which there is no answer rings out in the silence. That ultimate why, that great why is like a light that blots out everything, but a blinding light; nothing more can be made out, there is nothing more to make out.

She has regular features but yet one could not say that she was pretty. She is too big and too stout. Her features are not regular and yet one could say that she is very pretty. She is too small and too thin. She's a voice teacher

Cel care scrie a doua oară Werther este un farseur care ştie Werther pe dinafară şi-l transcrie, din memorie. Aşa şi situaţia literară a României: repetă, mai prost.

A writer never has a vacation. For a writer, life consists of either writing, or thinking about writing.

La pénicilline et la lutte contre l'alcoolisme sont bien plus efficaces que les changements de gouvernements.

I'm looking for a monophysite priest to marry our maid.

Atunci, stimată doamnă, cred că nu mai încape nici o îndoială, ne-am mai văzut, iar dumneavoastră sunteţi chiar soţia mea.

Englezul şi-n casă goală e ca la curtea regală.

Un médecin consciencieux doit mourir avec le malade s'ils ne peuvent pas guérir ensemble. Le commandant d'un bateau périt avec le bateau, dans les vagues. Il ne lui survit pas.

I don't believe in seeing evil in everything. I leave that to the inquisitors.

BERENGER: And you consider all this natural? 

DUDARD: What could be more natural than a rhinoceros? 

 BERENGER: Yes, but for a man to turn into a rhinoceros is abnormal beyond question. 

DUDARD: Well, of course, that's a matter of opinion ... 

 BERENGER: It is beyond question, absolutely beyond question! 
DUDARD: You seem very sure of yourself. Who can say where the normal stops and the abnormal begins? Can you personally define these conceptions of normality and abnormality? Nobody has solved this problem yet, either medically or philosophically. You ought to know that. 

 BERENGER: The problem may not be resolved philosophically -- but in practice it's simple. They may prove there's no such thing as movement ... and then you start walking ... [he starts walking up and down the room] ... and you go on walking, and you say to yourself, like Galileo, 'E pur si muove' ... 

 DUDARD: You're getting things all mixed up! Don't confuse the issue. In Galileo's case it was the opposite: theoretic and scientific thought proving itself superior to mass opinion and dogmatism. 

 BERENGER: [quite lost] What does all that mean? Mass opinion, dogmatism -- they're just words! I may be mixing everything up in my head but you're losing yours. You don't know what's normal and what isn't any more. I couldn't care less about Galileo ... I don't give a damn about Galileo. 

 DUDARD: You brought him up in the first place and raised the whole question, saying that practice always had the last word. Maybe it does, but only when it proceeds from theory! The history of thought and science proves that. BERENGER: [more and more furious] It doesn't prove anything of the sort! It's all gibberish, utter lunacy! 

DUDARD: There again we need to define exactly what we mean by lunacy ... 

 BERENGER: Lunacy is lunacy and that's all there is to it! Everybody knows what lunacy is. And what about the rhinoceroses -- are they practice or are they theory?

Eroarea lui André Breton este,poate,de a se fi luat prea în serios.Trebuie să te iei doar puțin în serios,altminteri totul e inconsistent.Dar dacă te iei prea în serios,nu mai există libertate,e gata pușcăria,strangularea.Nu mai ai cu adevărat "libertate de mișcare".Nu te mai miști,ești prins,ești una cu lucrurile,nu mai ai distanța necesară de a vedea clar.Trebuie să fii numai pe jumătate serios.

After a noticeable silence, he'd recently published a book of technically baffling poems, with line breaks so arbitrary and frequent as to be useless, arrhythmic. On the page they look like some of Charles Bukowski's skinny, chatty, muttering-stuttering antiverses. Impossibly, Mark's words make music, the faraway strains of an irresistible jazz. It's plain to any reader, within a few lines—well, go read the poems and see, Marcus Ahearn traffics with the ineffable. He makes the mind of the speaker present, in that here-and-now where the reader actually reads—that place. Such a rare thing. Samuel Beckett. Jean Follain, Ionesco—the composer Billy Strayhorn. Mark calls his process "psychic improvisation" and referred me to the painter Paul Klee; the term was Klee's. "You just get out a pen and a notebook and let your mind go long," he told me.

POMPIERUL: Hai să vă zic alta. Cocoşul. „într-o bună zi, un cocoş a vrut să facă pe câinele. Numai că n-a avut noroc, a fost imediat recunoscut." DOAMNA SMITH: Da, dar câinele care a vrut să facă pe cocoşul n-a fost recunoscut niciodată.

MR. SMITH: Oh dear, oh dear, oh dear. [Silence.] MR. MARTIN: Don't you feel well? [Silence.] MRS. SMITH: No, he's wet his pants. [Silence.] MRS. MARTIN: Oh, sir, at your age, you shouldn't. [Silence.] MR. SMITH: The heart is ageless. [Silence.]

Es un secreto a voces que los intelectuales de biblioteca y los hombres que se pasan la vida rodeados de palabras, de textos, pueden experimentar con especial intensidad las seducciones de las propuestas políticas violentas, particularmente cuando tal violencia no toca a su propia persona. En la sensibilidad y la visión del maestro carismático, del absolutista de la filosofía, puede haber más que un simple toque de sadismo vicario (La lección, de Ionesco, es una macabra parábola de esto).

Vorbitul a tout propos şi hors de propos după modelul lui Paul Sterian, Ion I. Cantacuzino sau Emil Cioran este foarte hazardat si trebuie neapărat susţinut de graţia primului, silueta impozantă a secundului sau de naivitatea teribilă a celui de al treilea.

Zaci pe caldarîm,în stradă... E lume multă.Toți se grăbesc.Își închipuie că au o țintă,nu știu cu adevărat încotro se duc.Strigi.Se dau de-o parte ca să nu te calce în picioare,căci nu sunt cruzi,sunt doar nepăsători.Își poartă în ei propria moarte,nu o pot purta pe a ta..

As I said, I started with poetry, and I also wrote criticism and dialogue. But I realized that I was most successful at dialogue. Perhaps I abandoned criticism because I am full of contradictions, and when you write an essay you are not supposed to contradict yourself. But in the theater, by inventing various characters, you can. My characters are contradictory not only in their language, but in their behavior as well.

...nu fiţi indulgenţi (indulgenta e o laşitate) şi să nu vă fie frică să mărturisiţi clar că tot ce se face în cultura noastră este nouăzeci şi nouă la sută rizibil şi unu la sută lizibil. Nu aveţi încredere nici în acest lizibil şi aveţi mai degrabă încredere în ilizibil. când vi s-o prezenta ceva ilizibil, adică ceva care trebuie nu să fie recunoscut, ci cunoscut pentru întâia dată, poate să găsiţi acolo ceva trainic.

O critică „negativă" se realizează strălucitor pe lucidităţi mărunte. Lucrul acesta îl ştia până şi Titu Maiorescu: cita cazul omului de bun-simţ care s-a revoltat că poetul compară ochii iubitei cu două stele, căci este absurd să găseşti o asemănare între ochii mari, negri şi stelele mici, argintii.

El lógico (al Señor anciano): Aquí tiene un silogismo ejemplar. El gato tiene cuatro patas. Isidoro y Fricot tienen cada uno cuatro patas. Por lo tanto Isidoro y Fricot son gatos. El señor anciano (al Lógico): Mi perro también tiene cuatro patas. El lógico (al Señor anciano): Entonces es un gato.

Nefericire cel ce vrea să-şi păstreze originalitatea! Ei bine, asta e. Am sa ma apar impotriva tuturor! Puşca, unde mi-e puşca? (Se întoarce cu faţa către capetele de rinoceri din fundal şi strigă) Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra! Sunt ultimul om şi voi rămîne aşa pînă la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!

Ceea ce se poate cunoaște din fiecare e,în primul rand,politețea,reținerea sa.Nu trebuie mers mai departe,am cădea în abis.Pe cine ai ucis tu,fie numai în gand,tu care ești îmbrăcat în haine de duminică?Și tu,drăguțo,cate ființe ai vrut să ucizi,pe cine ai mai vrea să ucizi,ai vrea să mă pun la dispoziția ta ca să distrug viețile care te deranjează?.. Din moment ce lumea nu e un paradis,nu poate fi decat un infern,afară doar dacă n-a nimicit dorințele.Unde există dorință,există eșec al dorinței,nemulțumire,infern.Cine nu dorește totul,chiar neștiind că nu dorește totul? Lumea nu îmi aparține,nimic și nimeni nu ne aparține:cine are înțelepciunea să accepte asta cu toată inima,cine acceptă să nu posede nimic?Visez la niște campioni alergători care,la semnalul de pornire în cursă,s-ar invita unul pe altul politicos:"După dumneavoastră,domnule,treceți primul.- Nu,nici nu mă gandesc,după dumneavoastră..

Desigur bucuria este sentimentul unei certitudini sau unei împliniri de viaţă. Ştim însă cu toţii că viaţa este moarte.Tristeţea este, poate, sentimentul incertitudinii sau al neîmpliniţii mele în viaţă. Aceasta este însă necesară pentru mântuirea mea spirituală. Tristeţea — sentiment de moarte în această viaţă — este reversul bucuriei faţă de viaţa mea în moarte.Bucuria neîmplinită are această tristeţe spirituală; tristeţea este luminată de bucuria împlinirii dincolo, în spirit

Toată problema prepoporanistă a lui Alecu Russo, problema specificului românesc, a formelor goale ale culturii, teoria pseudomorfozelor culturii, a simbolismului ce revelează el singur adevăratul nostru spirit: cel latin, a sămănătorismului ce revelează el singur adevăratul nostru spirit: cel rural, a ortodoxismului ce revelează el singur adevăratul nostru spirit: cel slav, şi alte bâjbâieli, îmi aminteşte povestea aceluia care nu ştia dacă el sau frate-său mai e viu pentru că unul din ei — nu se ştie care — s-a înecat în baie.

JEAN: Ai văzut ce va să zică băutura: nu mai eşti stăpîn pe mişcările tale, nu mai ai forţă-n mîini, eşti ameţit, năuc. Iţi sapi singur groapa, prietene, te pierzi complet. BERENGER: Nu-mi place alcoolul cine ştie ce. Şi totuşi, dacă nu beau, nu merge. E ca şi cînd mi-ar fi frică - aşa că beau ca să-mi dispară frica. JEAN: Frică de ce? BERENGER: Nu prea ştiu bine de ce. Nu mă simt în largul meu în viaţă, printre oameni, şi-atunci trag cîte-un pahar. Asta mă calmează, mă face să uit. JEAN: Uiţi de tine. BERENGER: Sînt foarte obosit. Sînt obosit de ani şi ani de zile. Mi-e greu să-mi trag trupul pe propriile-mi picioare... JEAN: Asta-i neurastenie alcoolică. Melancolia băutorului de vin... BERENGER: Imi simt în fiecare secundă corpul ca şi cînd ar fi de plumb, sau mă simt ca şi cum aş căra mereu pe cineva în spate. Nu mă obişnuiesc cu mine însumi. Nu ştiu dacă eu sînt eu. Dar imediat ce beau ceva, greutatea dispare şi mă recunosc: devin eu însumi.

...cred că marii poeţi contimporani ai lui Homer îl dispreţuiau pe acesta şi cred că Iliada nu interesa atunci cum nu interesează (decât cu interesul estetic diminuat al d-lui Vianu) nici astăzi. Marii poeţi ai acelor vremuri au murit astăzi. Chiar dacă astăzi am descoperi manuscrisele lor, semn al genialităţii lor, nu le-am putea înţelege şi reabilita, căci au murit, cu sensurile lor, cu ultimele lor vibrări. (...) Căci nu vedeţi că totul se usucă? Nu vedeţi că poezia, vie, fragilă la început, devine document uscat? Că Iliada nu este a poeţilor, ci a arheologilor? Dar, pe porţiuni de timp foarte mici, că poezia genială (da! da!) a lui Ion Minulescu în 1909 este în 1933 tâmpită.

POMPIERUL: Nu vreţi să vă spun nişte poveşti? DOAMNA SMITH: Vai, cum să nu, sunteţi o comoară. (îl îmbrăţişează.) DOMNUL SMITH, DOAMNA MARTIN, DOMNUL MARTIN: Da, da, poveşti, bravo, bravo! (Aplaudă.) POMPIERUL: Interesant e că poveştile pompierilor sunt toate adevărate şi trăite. POMPIERUL: Vorbesc despre lucruri pe care le-am trăit pe pielea mea. Realitatea şi numai realitatea. Nimic din cărţi. DOMNUL MARTIN: Aşa e, nu în cărţi găseşti adevărul, ci în viaţă. DOAMNA SMITH: Daţi-i drumul! DOMNUL MARTIN: Daţi-i drumul! DOAMNA MARTIN: Linişte, începe. POMPIERUL tuşeşte de mai multe ori: Iertaţi-mă, dar nu vă mai uitaţi aşa la mine. Mă jenez. Ştiţi că sunt timid. DOAMNA SMITH: Ce comoară de om! (Îl îmbrăţişează.) POMPIERUL: Încerc totuşi să încep. Dar promiteţi-mi că nu ascultaţi. DOAMNA MARTIN: Păi, dacă nu ascultăm, n-auzim nimic. POMPIERUL: La asta nu m-am gândit! DOAMNA SMITH: V-am zis eu: are suflet de copil. DOMNUL MARTIN, DOMNUL SMITH: Vai ce copil mic şi scump! (îl îmbrăţişează.) DOAMNA MARTIN: Curaj. POMPIERUL: Bine. (Tuşeşte, apoi începe cu o voce tremu-rând de emoţie.) Câinele şi boul, fabulă experimentală: „într-o bună zi, alt bou l-a întrebat pe alt câine: «Tu de ce nu ţi-ai înghiţit trompa? — Pardon, i-a răspuns câinele, am crezut că-s elefant.»

DOAMNA SMITH, Pompierului: Încă una, căpitane. POMPIERUL: Oh, nu, e prea târziu. DOMNUL MARTIN: Spuneţi totuşi. POMPIERUL: Sunt prea obosit. DOMNUL SMITH: Haideţi, de dragul nostru. DOMNUL MARTIN: Vă rog. POMPIERUL: Nu. DOAMNA MARTIN: Aveţi o inimă de gheaţă. Ne-aţi pus pe jar. DOAMNA SMITH, cade la picioarele lui, plângând sau nu: Vă implor. POMPIERUL: Fie. DOMNUL SMITH, la urechea Doamnei Martin: A acceptat! Iar o să ne plictisim. DOAMNA MARTIN: Fir-ar să fie! DOAMNA SMITH: Ghinion. Am exagerat cu politeţea. POMPIERUL: Guturaiul. „Cumnatul meu avea un văr primar din partea tatălui, al cărui unchi din partea mamei avea un cumnat al cărui bunic din partea tatălui se recăsătorise cu o tânără din partea locului al cărei frate întâlnise într-una din călătoriile lui o fată de care se îndrăgostise până peste urechi şi cu care a avut un fiu care s-a însurat cu o farmacistă curajoasă, nimeni alta decât nepoata unui şef de cart anonim din marina britanică, al cărui tată adoptiv avea o mătuşă care vorbea spaniola la perfecţie şi era, poate, una dintre nepoatele unui inginer mort în tinereţe, la rândul lui nepotul unui podgorean ale cărui vii dădeau un vin mediocru, dar care avea un verişor, om la casa lui, plutonier, al cărui fiu luase de nevastă pe-o tânără tare drăguţă, divorţată, al cărei prim soţ era fiul unui sincer patriot care a ştiut să-i bage în cap uneia din fiicele lui pofta de căpătuială, iar ea a luat de bărbat un vână-tor care-l cunoscuse pe Rotschild, şi al cărui frate, după ce-a schimbat mai multe meserii, s-a însurat şi a avut o fată al cărei străbunic era sfrijit şi purta nişte ochelari primiţi de la un văr de-al lui, cumnatul unui portughez, fiul natural al unui morar, nu prea sărac, al cărui frate de lapte luase de nevastă pe fiica unui fost medic de ţară, la rândul lui frate de lapte cu fiul unui lăptar, el însuşi fiul natural al unui alt medic de ţară, însurat de trei ori la rând, a cărui a treia soţie..." DOMNUL MARTIN: Am cunoscut-o pe-a treia lui soţie, dacă nu mă-nşel. Mânca pui într-un viespar. POMPIERUL: Nu-i aceeaşi. DOAMNA SMITH: SSSSt! POMPIERUL: Cum spuneam, deci: „... a cărui a treia soţie era fiica celei mai bune moaşe de prin partea locului şi care, rămasă văduvă în tinereţe..." DOMNUL SMITH: Cazul soţiei mele! POMPIERUL: „... s-a recăsătorit cu un geamgiu tare vesel din fire care-i făcuse fetei şefului de gară un copil care-şi croise un drum în viaţă..." DOAMNA SMITH: Drum de fier... DOMNUL MARTIN: Ba drum de fiere. POMPIERUL: „Şi luase de nevastă o zarzavagioaică de brânzeturi al cărei tată avea un frate, primar într-un orăşel, care luase de nevastă pe-o învăţătoare blondă al cărei frate, pescar de coastă..." DOMNUL MARTIN: Coasta lui Adam? POMPIERUL: „... luase de nevastă pe-o altă învăţătoare blondă care se chema tot Mărie, al cărei frate se-nsurase cu altă Mărie, tot o învăţătoare blondă..." DOMNUL SMITH: Dacă e blondă, nu poate fi decât Mărie. POMPIERUL: „... şi-al cărei tată fusese crescut în Canada de-o bătrână, nepoata unui popă a cărui bunică făcea uneori, iarna, la fel ca toată lumea, guturai.