Inuman Quotes

Dragostea fiind o întîlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neîncapator excesului ei inuman. De aceea, de cîte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.

Mag-inuman tayo tulad sa patalastas sa TV: konting kahig, kontig lagok.

Decepţiile repetate presupun ambiţii inumane. Oamenii cu adevărat trişti sunt aceia care, neputând răsturna totul, s-au acceptat ca ruină a idealului lor.

A rămâne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic - iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încât sinuciderile nu sunt probe ale laşităţii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii.

Deceptiile repetate presupun ambitii inumane. Oamenii cu adevarat tristi sint acei care, neputind rasturna totul, s-au acceptat ca ruina a propriului ideal.

Precum iubești cărțile pe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptesc de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet - așa cu mările: te-ndrăgostești de cele ce unduiesc înecul. N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe, nici vârtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stâncile Bretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gândul? Într-o memorie mai scurtă decât presimțirea de veșnicie a efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății - și câte tronuri ale sufletului... Când aerul și-a suspendat neliniștea și nemărmurirea meridiană a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci știu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealității. Doar spuma - actualitate a nimicului - continuă ca o străduință spre ființă... Nici unul n-avem putințe mai mari decât să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supraviețuiască odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cărțile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A ști toate valurile...

One by one all the regular staff stopped appearing for work, and their desks came to be occupied by new persons who always looked like fugitives from the great tribe of derelicts living in the Golden City, a shadow population that moved day and night through that yellowish haze.[...] Of course this manner of fiscal growth could not continue much longer and other measures would need to be taken if the company was truly to become a dominant force in the marketplace of this world or any other.

Aşadar, şi eu odinioară, cu iluzia mea, ca toţi vizionarii altei lumi, ţintisem dincolo de om. Chiar dincolo de om? Vai, fraţi ai mei! Si Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească şi iluzie a fost, întocmai ca toţi zeii! El era om, şi doar o biată aşchie de om, a mea: din propria-mi cenuşă şi văpaie-a apărut stafia-aceasta şi într-adevăr: nu mi-a venit de dincolo! Ce s-a-ntâmplat, o, fraţi ai mei? M-am stăpânit pe mine — cel în suferinţă, mi-am dus cenuşile în munţi şi-am plăsmuit o flacără mai pură. Şi iată! stafia aceasta a dispărut. Durere-ar fi acum, şi grea tortură pentru mine, vindecatul, să cred în astfel de stafii: Durere mi-ar fi acum şi umilinţă. Aşa le grăiesc celor ce văd dincolo de această lume. Durere-a fost, şi neputinţă, — ele creară toate lumile de dincolo; şi-această scurtă nebunie-a fericirii pe care-o simte numai cel care a suferit mai mult ca toţi. Şi oboseala, care dintr-un singur salt vrea să ajungă la limanul ultim, un salt mortal — o biată şi neştiutoare oboseală, ce nu mai ştie nici măcar ce e voinţa: ea l-a creat pe Dumnezeu şi lumile de dincolo. O, credeţi-mă, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi doar corp — şi-a plimbat degetele spiritului rătăcit pe ultimele sale ziduri. O, credeţi-mâ, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi numai ţarână — a surprins vorbirea măruntaielor fiinţei. Şi-atunci a vrut cu capul să dărâme ultimul zid, şi nu numai cu capul — a vrut să treacă-n întregime-n «altă lume». Această «altă lume» însă îi scapă omului, această inuman de dezumanizată lume ce este doar neant ceresc; iar măruntaiele fiinţei nu-i vorbesc omului decât atunci cînd se-ntrupează-n om. Da, este greu să-adevereşti fiinţa, făcând-o să vorbească. Spuneţi-mi, fraţi ai mei, lucrul cel mai ciudat din toate nu este el şi cel mai bine dovedit?

Cumplit era că, după cum mergeau vorbele, vechiul refugiu al celor asediați de rău: divinitatea, binele și viața morală, se aliase pentru întâia oară cu tenebrele, pentru a-nfășura lumea în inextricabila pânză de păianjen a nici binelui, nici răului, nici extazului, nici groazei, nici a tuturor laolaltă, nici a vidurilor, ci a Altceva, ceva inuman, nediavolesc și nedivin, de neperceput cu mintea și de neatins cu degetele.

Dorinţa de a impune ordine în detrimentul haosului, de a produce armonie din disonanţă şi unitate din multiplicitate este un fel de instinct intelectual, un imbold primar şi fundamental al minţii. În domeniul ştiinţei, artei şi filozofiei, cele mai benefice roade le dau acţiunile a ceea ce aş putea numi „Voinţa de ordine”. E adevărat că această „Voinţă de ordine” a produs multe sinteze premature bazate pe dovezi insuficiente, multe sisteme absurde în metafizică şi teologie, multe greşeli pedante constând în confundarea noţiunilor abstracte cu realităţile, a simbolurilor şi abstracţiunilor cu datele experienţei imediate. Dar aceste erori, oricât de regretabile ar fi, nu aduc prea mult rău, sau în orice caz nu direct – deşi uneori se întâmplă ca un sistem filozofic greşit să dăuneze indirect, fiind folosit ca o justificare pentru acţiuni absurde şi inumane. Tocmai în sfera socială, în domeniul politicii şi economiei politice devine cu adevărat primejdioasă „Voinţa de ordine”.

Dorinţa de a impune ordine în detrimentul haosului, de a produce armonie din disonanţă şi unitate din multiplicitate este un fel de instinct intelectual, un imbold primar şi fundamental al minţii. În domeniul ştiinţei, artei şi filozofiei, cele mai benefice roade le dau acţiunile a ceea ce aş putea numi „Voinţa de ordine”. E adevărat că această „Voinţă de ordine” a produs multe sinteze premature bazate pe dovezi insuficiente, multe sisteme absurde în metafizică şi teologie, multe greşeli pedante constând în confundarea noţiunilor abstracte cu realităţile, a simbolurilor şi abstracţiunilor cu datele experienţei imediate. Dar aceste erori, oricât de regretabile ar fi, nu aduc prea mult rău, sau în orice caz nu direct – deşi uneori se întâmplă ca un sistem filozofic greşit să dăuneze indirect, fiind folosit ca o justificare pentru acţiuni absurde şi inumane. Tocmai în sfera socială, în domeniul politicii şi economiei politice devine cu adevărat primejdioasă „Voinţa de ordine”. Aici reducţia teoretică a multiplicităţii greu de stăpânit la o unitate comprehensibilă devine reducţia practică a diversităţii umane la uniformitatea subumană, a libertăţii la supunere şi sclavie. În politică, echivalentul unei teorii ştiinţifice pe deplin dezvoltate sau al unui sistem filozofic bine închegat reprezintă o dictatură totalitară. În economia politică, echivalentul unei opere de artă frumos compusă este fabrica ce-şi desfăşoară munca fără opintiri şi în care lucrătorii se adaptează perfect maşinilor. „Voinţa de ordine” poate să-i prefacă în tirani pe cei care pur şi simplu aspiră să facă ordine în haos. Frumuseţea ordinii este folosită ca o justificare pentru despotism.

Cand spui ca vrei ceva care sa functioneze, vrei sa spui ca vrei ceva sa poata influenta emotiile. Ei bine, exista experti in asta! Si cine sunt acestia? Preotii! Ei cunosc secretele influentei! Ei manipuleaza cu o muzica inspiratoare, cu turle inalte si naosuri marete, ei fac din noi pitici, ne incurajeaza dorita de supunere, ne ofera indrumare supranaturala, protectie in fata mortii, nemurire chiar. Dar uita-te la pretul pe care-l iau - inrobire religioasa; respect fata de cei slabi; staza; ura fata de corp, fata de bucurie, fata de lumea asta. Nu, nu putem folosi metodele astea tranchilizante, inumane!

Nimeni n-ar trebui să devină vreodată "preș" în fața cuiva. Putem îngădui să fim folosiți, dar să nu uităm că suntem oameni și avem emoții, gânduri și dorințe. Avem capacitatea să luăm hotărâri și să trecem la fapte. Faptul că ne lăsăm folosiți sau manipulați de celălalt nu este o dovadă de iubire. Este, în realitate, un act de trădare. Îi permiți partenerului să-și cultive obiceiuri inumane. Iubirea grăiește astfel: "Te iubesc prea mult ca să te las să mă tratezi așa. Nu e bine nici pentru tine, nici pentru mine.

O gândire e o lume completă; dacă se bizuie doar pe ceea ce se știe în timpul în care ai trăit, și din acel timp nu există alte mărturii, te îneci în conul de umbră al umanității din acea parte a pământului în care ai trăit... Dacă vrei s-o luminezi, trebuie să faci un efort suprem, aproape inuman...

A scrivere ho imparato dagli amici, ma senza di loro. Tu m'hai insegnato a amare, ma senza di te. La vita con il suo dolore m'insegna a vivere, ma quasi senza vita, e a lavorare, ma sempre senza lavoro. Allora, allora io ho imparato a piangere, ma senza lacrime, a sognare, ma non vedo in sogno che figure inumane. Non ha più limite la mia pazienza. Non ho pazienza più per niente, niente più rimane della nostra fortuna. Anche a odiare ho dovuto imparare e dagli amici e da te e dalla vita intera.

Mașinile triumfă, omul de azi, entuziasmat de noii sclavi din fier, se avântă nestăvilit, cu speranțe nebunești, cu naiv optimism, la cucerirea materiei. Așa crede că va cuceri fericirea și-și va elibera spiritul. Omul, și acesta este blazonul nobleței lui, se va lupta veșnic să înlocuiască legile naturale inumane cu legile inimii lui. A plăsmuit idealuri pur omenești, făpturi după imaginea celei mai profunde dorințe a lui - dreptatea, egalitatea, fericirea pentru toți. Acestea nu există nicăieri în afara dorinței omului. Jungla, cum numim cer și pământ, are alte legi, cu totul opuse - nedreptatea, inegalitatea, fericirea pentru puțini, care și aceasta trece și se pierde ca un fulger. Însă omul se luptă cu legile naturale, nu cedează, nu acceptă, lumea i se pare inferioară inimii lui și vrea să facă o lume a lui mai bună. Cei înțelepți și chibzuiți se opun. „Bine suntem aranjați, strigă, bună-i lumea, n-o stricați!” Dar când a acceptat vreodată flacăra ce mistuie măruntaiele omului să asculte de glasul lor? Flacăra asta nu este rostuită niciodată. Călătorul, care drumețește prin omenire, se grăbește; îi e foame, îi e sete, zărește, amăgitoare reflectări răcoroase în deșert - dreptatea, egalitatea, fericirea - și se grăbește.