“
Fiindcă bogăţia e înşelătoare. Bogăţia se câştigă la ceva. Când însă ai obţinut-o, ea înăbuşă totul şi-l pune pe om să-i slujească.”
Adică din mijloc devine scop?
— Da, da.
— Pornind de la acest principiu e primejdios să posezi ceva, fiindcă poţi deveni sclavul propriei proprietăţi.
— Sigur că da, conveni cu blândeţe vraciul, dar numai dacă omul nu înţelege acest lucru, dacă se lasă înşelat.”
“ Fiindcă fericirea durează atât cât omul ştie s-o preţuiască cum se cuvine. Iar omul preţuieşte numai ce se obţine greu.”
“Nu trebuie să pătrundem în ceea ce e dincolo de noi. În noi trebuie să căutăm şi legi şi busolă. Şi să ne facem datoria. Să facem ce ne impune conştiinţa. Să fim împăcaţi cu noi înşine”
“Omul este făurarul destinului său… Ce absurditate! Fără îndoială că în anumite chestiuni mai mărunte destinul îi lasă omului libertatea de decizie, dar libertatea aceasta este condiţionată de nenumăraţi factori psihici, depozitaţi şi conturaţi de viaţă, adică exact de acea voinţă străină şi impusă…”
“Acum însă mi-am pus următoarea întrebare: ce este fericirea? Ce se poate numi fericire? Şi am constatat un lucru uimitor. Ştii, domnişoară Lucia, că eu nu cred că se poate da o definiţie a fericirii, pentru că omul o percepe diferit în funcţie de vârstă. Ţin minte că atunci când eram în liceu socoteam că pot fi fericit numai când o să devin călător, corăbier pe îndepărtatele oceane. Mai târziu, ca student, identificam fericirea cu celebritatea. Pe urmă, la celebritate am adăugat şi banii, fireşte pentru a putea depune totul la picioarele fetei iubite… Câte evoluţii, sau mai bine zis, ce evoluţie necontenită…”
“Numai proştii şi oamenii necinstiţi păstrează gândurile altora, cuvintele altora, sentimentele altora, pentru a se delecta cu ele atunci când nu mai au nici un drept, când totul devine un furt ordinar, un jaf săvârşit asupra unei fiinţe lipsite de apărare.”
“amintirile sunt rezultatul unor sentimente, al unor gânduri. Din clipa aceea. Din momentul acela. Din starea aceea de spirit.”
“Pentru că nu ştii să priveşti lucrurile din perspectivă filozofică, darling. Ia închipuie-ţi: oamenii se gândesc mereu la ziua de mâine. În fiecare zi. Şi numai la ziua de mâine. Din cauza aceasta nu sesizează un amănunt ca ziua de astăzi. Nu sesizează prezentul. Trăiesc mereu cu ziua de mâine, iar când acest mâine devine realitate, când ceasul măsoară un anumit număr de ore şi-i transportă în acel mâine, atunci nu-i mai acordă nici o atenţie, fiindcă urmăresc, ca nebunii, următoarea zi de mâine. Se scurg pe lângă ei evenimentele, îi depăşesc problemele, pretutindeni se întâmplă ceva. Ei însă nu pot vedea acest lucru, nu văd, nu reuşesc să-şi concentreze atenţia, fiindcă atenţia lor este în întregime canalizată spre viitor. Dacă aş scrie monografia vremurilor noastre, i-aş da titlul: „Oameni fără prezent”. În aceste condiţii omul îşi observă prezentul abia pe patul de moarte, când aude din gura medicului că pentru el nu mai există nici un mâine. Din păcate acest prezent este puţin atractiv. Şi cu acest happy end la sfârşit lungul film al vieţii fiinţelor bipede, lipsite de penaj, dar împovărate de nebunia goanei după ziua de mâine. Nu crezi, maestro, că e vorba de o risipă paradoxală?… Nu socoteşti că acest sistem de existenţă se bazează pe temeliile neclintite ale cretinismului? Dacă vei afirma că sistemul este un excelent narcotic împotriva conştiinţei stenahoriei pestilenţiale a zilei de astăzi, îţi voi spune că văd în aceasta o morală sănătoasă. Nu în zadar de ani de zile medicii se împotrivesc utilizării narcoticelor la naşteri. Trebuie să existe o raţiune. De ce născându-şi ziua de astăzi, omul trebuie să fie narcotizat cu gândul febril al zilei de mâine? Nu poţi fi înţelept fără să cunoşti prezentul, fără să-l vezi şi să te vezi pe tine în el. Acum ştii de ce sunt eu un înţelept.
”
”
Tadeusz Dołęga-Mostowicz (Vraciul. Profesorul Wilczur)