Giacometti Quotes

She’s kept her love for him as alive as the summer they first met. In order to do this, she’s turned life away. Sometimes she subsists for days on water and air. Being the only known complex life-form to do this, she should have a species named after her. Once Uncle Julian told me how the sculptor and painter Alberto Giacometti said that sometimes just to paint a head you have to give up the whole figure. To paint a leaf, you have to sacrifice the whole landscape. It might seem like you’re limiting yourself at first, but after a while you realize that having a quarter-of-an-inch of something you have a better chance of holding on to a certain feeling of the universe than if you pretended to be doing the whole sky. My mother did not choose a leaf or a head. She chose my father. And to hold on to a certain feeling, she sacrificed the world.

I was inspired by the marvelous example of Giacometti, the great sculptor. He always said that his dream was to do a bust so small that it could enter a matchbook, but so heavy that no one could lift it. That's what a good book should be.

If forced to choose, Giacometti once said, he would rescue a cat from a burning building before a Rembrandt.

Never will I succeed in putting as much strength in a portrait as there is in a head. The mere fact of living demands such willpower and energy … ALBERTO GIACOMETTI

Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

Giacometti knows that space is a cancer on being, and eats everything; to sculpt, for him, is to take the fat off space, he compresses space, so as to drain off its exteriority.

Beauty is in the streets,” they say in Paris. We travelers know our favorites, Parisians know theirs. Jean Genet liked to stand with his friend Giacometti at the foot of rue Oberkampf, taking in its long uphill from the Marais to Belleville. Simone Weil loved walking the quays of Île Saint-Louis in her native river city. The scruffy streets of the ninth were François Truffaut’s muse and mother. As cities evolve and erupt, streets change; Parisians come and go. But the beauty remains.

He had always been thin, but there he was reduced to nothing but skin and bones. His skin was burned by the unrelenting sun, salt, and sand, his features sharpened: he was a Giacometti sculpture in cast iron.

Giacometti said, “The more I work, the more I see things differently, that is, everything gains in grandeur every day, becomes more and more unknown, more and more beautiful. The closer I come, the grander it is, the more remote it is.

E porque é que só sei gostar, perguntou-se examinando as bolhas de gás pegadas à parede do vidro, porque é que só sei dizer que gosto através dos rodriguinhos de perifrases e metáforas e imagens, da preocupação dealindar, de pôr franjas de crochet nos sentimentos, de verter a exastação e a angustia na cadencia pindérica do fadomenor, alma a gingar, piegas, à Correia de Oliveira de samarra, se tudo isto é limpo, claro, directo, sem precisão de bonitezas, enxuto como uma Giacometti numa sala vazia e tão simplesmente eloquente como ele: depor palavras aos pés de uma escultura equivale às flores inuteis que se entregam aos mortos ou à dança da chuva em torno de um poço cheio: chiça para mim e para o romantismo meloso que me corre nas veias, minha eterna dificuldade em proferir palavras secas e exactas como pedras

Artistically I am still a child with a whole life ahead of me to discover and create.

The object of art is not to reproduce reality, but to create a reality of the same intensity.

Kim ki bu yalnızlık karşında büyülenmemiştir, resmin güzelliğini anlayamaz. Anlıyorum derse, yalandır.

When we see the intimate feelings and inner experiences of an eminent artist like Giacometti, we smile at the absurd talk in some psychotherapeutic circles of "adjusting" people, making people "happy," or training out of them by simple behavior modification techniques all pain and grief and conflict and anxiety. How hard for human kind to absorb the deeper meaning of the myth of Sisyphus!-to see that "success" and "applause" are the bitch goddesses we always secretly knew they were. To see that the purpose of human existence in a man like Giacometti has nothing whatever to do with reassurance or conflict-free adjustment.

(GIACOMETTI. TÊTE SUR TIGE) В конце концов человек всплывет на поверхность, как и способность камней кричать.

Giacometti said something that I really liked: you never finish a painting, you abandon it. His paintings are not finished; their potential is never exhausted.

The more I work, the more I see things differently… everything gains in grandeur every day, becomes more and more unknown, more and more beautiful.

tout le monde sait ce que c'est une tête

I don't want to be a prisoner of comfort.

This Paris is evoked in the alluringly titled Le Rendez-vous des étrangers (Where Strangers Meet) by Elsa Triolet, Louis Aragon’s muse—a Paris in which the Spanish Picasso, Russian Chagall, and Italian Giacometti all felt at home, and with good reason: The people who gathered in Montparnasse formed a sort of foreign legion, though the only crime they had on their conscience was that of being far from home, far from their own milieu . . . Paris had handed over this small corner to us . . . This place for the displaced was as Parisian as Notre-Dame and the Eiffel Tower. And when, like a firework, genius erupted out of this small crowd, it was still the Parisian sky that received its reflected glory.

Mẹ tôi đã duy trì tình yêu với cha nguyên vẹn như mùa hè họ gặp nhau lần đầu. Để làm được điều này, mẹ quay lưng lại với cuộc sống. Thi thoảng mẹ cố gắng sống vài ngày chỉ bằng nước và không khí. Mẹ là sinh vật phức tạp duy nhất làm việc này, nên có một loài mới đặt tên theo mẹ mới đúng. Một lần cậu Julian giải thích cho tôi điều mà nhà điêu khắc, hoạ sĩ Alberto Giacometti nói, rằng đôi khi chỉ để vẽ một cái đầu, ta phải bỏ đi toàn bộ cơ thể. Để vẽ một chiếc lá, ta phải hy sinh cả khung cảnh. Ban đầu có vẻ giống như ta đang tự giới hạn mình, song sau một thời gian ta nhận thấy rằng sở hữu một phần nhỏ nhoi của thứ gì đó giúp ta có cơ hội nắm giữ một cảm xúc cụ thể của vũ trụ hơn khi ta vờ như đang có cả bầu trời. Mẹ tôi đã không chọn một chiếc lá hay cái đầu. Mẹ đã chọn cha, và để nắm giữ một cảm xúc cụ thể, bà đã hy sinh cả thế giới.

-C'est un secret que partagent tous les membres de mon peuple. Le secret de notre survie. Ebahi, Eupalinos contemplait la figure de sable. Comment pourrait-on appeler ça en grec ? laburinthos, le palais des haches, le labyrinthe ? il se tourna vers Aleiah. - Mais pourquoi tu me revèles ça, à mois ? Les yexu de l'ancienne escalve s'embuèrent. - Parce que je t'aime.