Fiu Quotes

Dar câtă nevoie aveam să fiu fericită! De unde să știu că fericirea nu e euforia, vârtejul, beția, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelișuri poleite de o poezie falsă?!

O singură rugăciune am: Doamne să nu mă laşi niciodată să fiu mulţumit de mine însumi.

Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună - am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav - ci un om liber, care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui teroarei istoriei.

Nu sunt ce par a fi - Nu sunt Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!... Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu, Sau prea curând, Sau poate prea târziu... M-am resemnat, ca orice bun creştin, Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...

Nu eram apt să trăiesc în comun cu o femeie pe care n-o iubeam. Preferam să fiu singur ca un lup care se ţine departe de haită. Mă simţeam mai bine aşa. Nu mă întreba nimeni nimic, nu trebuia să ţin seama decât de mine însumi, ceea ce şi vroiam, de fapt, eu fiind singura persoană care mă interesa.

Gonindu-ne-o prin cetăți închise din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci, de unde-ntâi invidia ne-o trimise. Spre-a ta scăpare cred și judec deci să-ți fiu conducător, și te voi scoate de-aici, făcând prin loc etern să treci, s-auzi cum urlă desperate gloate, să vezi și-antice duhuri osândite, ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.

„Mi-am plâns ochii din orbite de atâtea ori încât am epuizat toată apa pe care o aveam în organism. Simțeam nevoia să mă hidratez cu votcă, să îmi umplu toate golurile cu fum și să mă fut fără să știu cum îl cheamă, câți ani are și ce dracu' vrea el de la viață. Să fiu egoistă, infectă, egocentristă, așa cum au fost și ei.

Niciodată nu am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit.

EDMUND: "[...] A fost o mare greșeală că m-am născut om. M-aș fi descurcat mai bine ca pescăruș ori pește. Așa, o să fiu mereu un străin care nu se simte niciodată în largul lui, care nu dorește cu adevărat și nu e dorit cu adevărat, care nu poate să-și găsească niciodată locul și care trebuie să fie tot timpul un pic indrăgostit de moarte". (Eugene O'Neill - Lungul drum al zilei către noapte)

Ideeea ca ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie s-o pastram in noi daca vrem sa traim in societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel putin cat traiesc aici. Tu vrei sa fii iubit? Eu ma multumesc pur si simplu sa "fiu", sa exist. Poate intr-o zi ai sa inteegi si tu ce inseamana asta. Si ai sa zambesti. Un zambet aprobator, un zambet sarcastic.

Să fiu eu cea care îi ia mințile celui mai rănit, inabordabil și imposibil de avut individ.

Sunt obișnuită să nu fiu luată în serios.

— De ce să nu avem dreptul să criticăm, să-i considerăm pe unii tîmpiţi şi săraci cu duhul, sub pretext că am părea acri şi geloşi? T oată lumea se comportă ca şi cum am fi cu toţii egali, ca şi cum am fi cu toţii bogaţi, educaţi, puternici, albi, tineri, masculi, fericiţi, sănătoşi, cu o maşină mare... Dar asta nu e adevărat. Aşadar, am dreptul să fac scandal, să fiu prost dispusă, să nu zîmbesc fericită tot timpul, să-mi dau părerea cînd văd lucruri anormale şi nedrepte, şi chiar să insult oamenii. E dreptul meu să protestez.

Nici nu bănuiam că de a doua zi aveam să fiu mai puțin singur. Mai mult de atât, că în curând voi putea vorbi despre ”eu” ca despre ”el”, că aveam să încep să o uit cu adevărat pe Marga.

Aș fi vrut să fiu un copac sau să am puterea să las viața să-mi crească singură de undeva din burtă sau de sub coaste și să se răspândească apoi prin mâini și prin picioare,prin gât și prin fiecare fir de păr,în orice direcție ar fi vrut ea,ca un trandafir care se cațără pe o casă.Așa aș vrea să mă cațăr pe lume.

Iată de ce, înainte de toate, sunt îndemnat să cred că hotărârea cea mai bună pe care aș putea-o lua, ca și cea mai înțeleaptă, este aceea de-a pleca și de-a rămâne la distanța cuvenită, să fiu ca și cum n-aș fi.

cand o sa ma fac mare vreau sa fiu urs polar/ sa nu mai port manusi, caciula si fular//

cititorul slab merită încă un bocanc în faţă iar cel puternic să-mi ardă cartea şi s-o scrie din nou, cu propriile cuvinte pentru că vreau să fiu mâncat, nu adulat, vreau să mor şi să cresc în tine în timp ce tu te ridici deasupra mea şi explodezi

Era plăcut să fiu singură, să nu fiu nevoită să zâmbesc şi să par mulţumită; era o uşurare să pot privi deprimată pe fereastră la perdeaua de ploaie şi să las să îmi scape câteva lacrimi.

Blocat între studentul care nu mai eram de mult şi adultul care nu mai deveneam odată, nu ajungeam să fiu iubit pentru motivele corecte sau măcar statornice, căutam dragostea în toate locurile strâmte şi dezafectate, îmi risipeam intimitatea pe extaz, mă ofeream tot mai uşor pentru a mă deschide tot mai greu, confundam predispoziţia mea la renunţare cu epuizarea.

Poate că tânjesc după un miracol… Care anume? Să încetez să mă văd acționând. Să nu mai fiu actriţa, nici spectatoarea propriei persoane. Să încetez să mă mai judec, să mă critic, să-mi percep impostura. Și, în cele din urmă, precum un cub de zahar în apă, să mă cufund în realitate si să mă dizolv în ea.

Ma pasioneaza sinopsiile. Percep jocul senzual al luminii, obsesie pe care eu am multiplicat-o indeajuns incat sa fiu orbita de imagini saturate de stralucire. Incerc sa imi inchipui cum se reflecta razele tridimensional ce imi proiecteaza diferite nuante de culori, in forme alungite sincron, simetrice, asa cum faceam in joaca, folosindu-ma de un ochean de jucarie de care am fost fascinata in copilarie.

Am ajuns să fiu conştient că forţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.

Peste un an o să fiu mort, dar poate că sunt mort chiar de pe acum.

Încercam să fiu înțelegătoare. Asta e greșeala noastră, a fetelor, una dintre multele greșeli. Să credem că băieții acționau cu o logică pe care o puteam înțelege într-o bună zi. Să credem că acțiunile lor au vreun anumit sens, dincolo de impulsul necugetat. Eram ca niște teoreticieni ai conspirației, văzând în fiecare detaliu o intenție, dorindu-ne cu disperare să contăm suficient pentru a fi obiectul planificării și speculațiilor. Dar erau doar niște băieți; prostie tânără și negândită, nu ascundeau nimic.

Poate parea o forma de narcisism, dar eu mi-as fi dorit sa fiu si sa scriu ca Anais Nin, sa am educatia si posibilitatile ei... Iar daca viata nu m-a facut sa fiu ca ea, ei bine modelul meu in viata sunt eu.

Puteam continua sa fiu vechea Lee, cea buna si incompetenta, Lee cea draguta si plina de fisuri, un Labrador flocos si auriu, care nu poate sta departe de nicio balta si se tot intoarce acasa cu blana uda si mirosind neplacut.

Copiii fericiţi au obiceiul să se creadă Dumnezeu. Să creşti înseamnă să te micşorezi. Să creşti înseamnă să cazi. Am învăţat să fiu om în toată firea graţie loviturilor, violenţelor, ”compromisurilor şi deziluziilor. Universul nu mai era încântător. Ce este un om? Pur şi simplu cineva-care nu-poate… Care-nu-poate-ști-tot. Care-nu poate-face-tot. Care-nu-poate-să-nu-moară. Cunoaşterea limitelor mele a făcut să crape găoacea copilăriei: la şapte ani, am încetat pentru totdeauna să mai fiu Dumnezeu.

În lumea consumistă şi globalizată actuală, pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti sau nu cu adevărat partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine. Ei nu-şi mai pun niciodată întrebări ca: De fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta ? Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie «elitistă» în faţa unei fericiri «populare». Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că fiecare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri.

Un lucru era sigur în Univers: totul se schimbă, nimic nu se pierde, totul este într-o transformare constantă şi paradoxal nu există eternitate; nici chiar pentru zei. În simplitatea legilor universale, timpul zeilor se măsoară prin alte unităţi. Cumva, în adâncul inimii mele, ştiam că eternitatea mea nu era la fel ca cea a Universului şi continuam să fiu un simplu muritor în comparaţie cu bătrânul şi veşnic tânărul Univers.

Mă zbat acum în realitate, țip, implor să fiu trezit, să fiu trezit în altă viață, în viața mea adevărată. Este cert că e plină zi, că știu unde mă aflu și că trăiesc, dar lipsește ceva în toate acestea, așa ca în grozavul meu coșmar. Mă zbat, țip, mă frământ. Cine mă va trezi? În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde. Cine mă va trezi? Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna.

Ea își dorea un fiu;ar fi trebuit să fie voinic și brunet;îi va spune Georges;idea de a avea un baiat era ca o speranță a răzbunării împotriva tuturor neputințelor trecute.Cel puțin,un barbat e liber;el poate trăi pasiunile și străbate țările,poate trece peste obstacole,poate gusta cele mai îndepărtate bucurii.În schimb,unei femei i se impun tot felul de piedici.Inertă și flexibilă în același timp,are împotriva ei slăbiciunea trupului și obligațiile legii.Voința ei,la fel ca voalata pălăriei,prinsă cu o panglică,tremură la orice adiere;exista mereu o dorință care o atrage,mereu o regula care o împiedică.

Puterile mele active sunt dezacordate şi cufundate într-o trândăvie plină de nelinişte; nu pot să stau fără să fac nimic, şi totuşi nici nu sunt în stare să fac ceva. Nu mai am pic de imaginaţie, nu mai simt nimic în faţa naturii, iar cărţile mă dezgustă. Când ne lipsim nouă înşine, totul ne lipseşte. Îţi jur că, de multe ori, aş vrea să fiu muncitor cu ziua numai ca să pot avea dimineaţa, când mă scol, o nădejde în ziua care începe, un imbold, o speranţă.

Aş fi vrut s-o fac să priceapă problema mea; faptul că mă născusem fără nicio vocaţie, dar cu o mare şi dureroasă ambiţie, mă împinsese să intru în conflict cu propria mea neputinţă, mă adusese în situaţia să mă revolt împotriva destinului meu, iar în această revoltă nu mă puteam bizui decît pe imaginaţia mea înfierbîntată; deci, n-aveam cum să trăiesc în linie dreaptă; îmi lipseau şi forţa care e necesară pentru asta şi resemnarea care te ajută să fii un vierme autentic, împăcat cu toate. Dar cum să explici cuiva că nu doreşti să fii izbăvit? Pentru mine exista o singură cale, să fiu cît mai bolnav. Drum înapoi nu mai era.

Aș vrea să fiu mai bine un nătâng, decât un înțelept vestind nenorociri. Să se petreacă toate minunat chiar împotriva minții mele!

De cum pui piciorul undeva,ambiţii se trezesc în tine.Eu unul aveam vocaţia să fiu bolnav,bolnav şi nimic mai mult.

Trebuie să devin bună singură, fără exemple și fără discursuri, asta pentru ca mai târziu să fiu cât mai puternică.

Nu vreau să fiu nici prea rece, dar nici prea pătimaşă; simţirile nu trebuie să mă târască după ele.

Pentru că atunci când mă gândeam la el, al vocea lui, la ochii hipnotizanţi, la forţa magentică a personalităţii lui, nu voiam nimic altceva decât să fiu cu el imediat

Vreau sa urlu toate obscenitatile pe care nu am avut voie sa le spun, pentru ca trebuia sa fiu un ideal de perfectiune pentru parintii mei.

Stând printre oameni te dezveţi de oameni: prea vrea să iasă fiecare la vedere — şi-atunci la ce-ţi mai pot sluji ochii pătrunzători, scurmând în zare? Chiar când cu toţii mă nesocoteau, eu ca nebunul îi cruţam mai mult pe ei decât pe mine: eram obişnuit să fiu cu mine însumi aspru şi-adeseori mă răzbunam pe mine pentru această-ngăduinţă faţă de ei. Pişcat de muşte veninoase şi găurit, asemeni unei pietre, de picăturile de răutate, aşa-mi duceam viaţa printre ei şi căutam să mă conving zicându-mi: «Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie.»

Pentru prima oara mi-e frica ca nu te-am stiut suficient si acum nu stiu daca sa fiu bun sau rau, ca sa ajung iar langa tine atunci cand mi-o veni ceasul. Sylvia, te-am iubit neconditionat, fara sa stiu daca ai fost buna sau rea, fara sa stiu sau sa ma intreb ce faceai cand nu eram impreuna, fara sa iti cer sa ma iubesti la fel. Dar tu ai facut-o. M-ai iubit la fel.

de cine m-am îndrăgostit eu, de fapt? M-am îndrăgostit de ideea de a te avea și de imposibilitatea ei? Sau poate m-am îndrăgostit de inabordabilitatea ta, de faptul că atenția ta este scumpă, de faptul că ești selectiv cu persoanele din jurul tău, iar egoismul meu vrea să fie hrănit prin a fi selectată de cel mai selectiv om pe care îl cunosc? Să fiu eu cea care îi ia mințile celui mai rănit, inabordabil și imposibil de avut individ. Sau poate m-am îndrăgostit de faptul că mă faci să sufăr, că mă controlezi, iar inconștient poate asta caut. Sau poate că m-am îndrăgostit de tine. Pentru ceea ce ești tu. [...] Nu știu de ce m-am îndrăgostit, Încă nu pot să îmi dau seama. [...] Dacă m-am îndrăgostit de niște idei sau de tine; asta nu știu.

Trebuie să fiu singur,să mă îndemn printre oameni,să mă distrez,să joc teatru cu mine însumi până ce mă abandonez,căci de acum înainte în jurul meu se învărtesc numai cercurile melancoliei.

Voiam, insa, ca-pana atunci- sa nu tradez nimic din zbuciumul, din intunecimile si flacarile sufletului meu. [...] Voiam sa trec printre semeni neluat in seama. Sa fiu crezut un adolescent urat si plicticos- si cu toate acestea sa am cugetul si sufletul desprinse din stanca. Sa izbucnesc dintr-o data, coplesind turma taratorilor si uluind neputinta celor care m-au cunoscut si m-au dispretuit. Sa-i biciuesc si sa le necinstesc fetele si sa ma desfat simtindu-mi trupul galgaind de viata rodnica si creatoare. Nu mi-a placut sa am prieteni. N-am vrut sa-mi descopar sufletul adolescentilor livizi si melancolici. Mandria ca port in mine o taina pe care n-o ghiceste nimeni mi-ajungea. Si gandul ca voi infricosa candva cetele oamenilor de carne- ma imbata. Eu stiam cine sunt. Si lucrul acesta imi umplea sufletul cu o nemarginita incredere si ma silea sa-mi incordez bratele ca pentru lupta. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu banuia cine sunt si ce voi putea ajunge. ...Dar n-a fost asa. Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am facut si eu glume, am ras si eu mai mult decat era nevoie, mi-am risipit si eu timpul in vorba cu colegi imbecili si prieteni plictisitori, am dormit si eu opt ore ca toti ceilalti, am ratacit si eu seara, pe strazi ,murmurand confesiuni[...] Si nu numai atat. Am nesocotit cea mai frumoasa hotarare a mea: aceea de a pastra in mine, pana la desavarsire, tot ceea ce nazuiam sa impart mai tarziu celorlalti.

Doctore, mi-am fracturat sufletul, s-a impiedicat de o privire ascuţită, s-a răsucit în toată dragostea lui şi şi-a frânt o aripă! Hai, pune atele sau coasele cu sfoară ce-a mai rămas! Coase! Nu mă lăsa infirmă, nu mă rupe de mine! Coase şi spune-mi cine în mine se revarsă prin ochi, fără anestezie? Cum am ajuns să-mi fiu străină mie şi cine m-a smuls din mine, doctore?

Îl cuprinse in brate si îl stranse tare. Ar fi vrut sa-l zgaltaie putin, poate asa si-ar fi regasit mai usor datele ei din trecut. - Suntem cam straini, zise. E frig, nu? Fă ceva, da-mi putin din sangele tau, sa ma incalzesc. Ajuta-mi sa fiu fericita ca sunt aici. I se parea excesivă, ca de atatea ori. Ce putea face la o ora cand cel mai bine este sa dormi? O aseză cu capul pe pieptul lui, apoi o inveli. Era concesiv. Ea isi spunea: "Nu trebuie sa dorm! Nu trebuie sa raman cu mine singura. Trebuie sa ma tin asa, inlantuita de el, pana la sfarsitul ultimului sfarsit!" - Eva, ce vrei sa-mi spui? - Ce nu stii? - Nimic de la plecarea mea. Se gandea: "Nimic de la plecarea lui! Si acum vine, si daca vine, il urmez, fara sa stiu pana unde ma va duce si pentru cat timp!

În copilărie, şi în adolescenţă mai apoi, singurii mei prieteni reali au fost cărţile. De-a lungul timpului am avut mulţi amici sau colegi, dar niciun prieten adevărat, nimeni cu care să pot vorbi pe bune. Adevărul este că până nu cunoşti un lucru cu adevărat nu ai cum să îi duci dorul. Prin urmare am fost mulţumit să fiu lăsat în pace, un băiat şi cărţile lui, mai apoi, pe măsură ce anii au trecut, un tânăr şi cărţile lui. De la prietenii mei am învăţat cam tot ce ştiu, şcoala în sine nu mi-a fost de mare folos, nici nu prea mă interesa ce spuneau profesorii mei, aşteptam doar acel clopoţel de la sfârşitul zilei care să mă trimită acasă, la cartea mea preferată. Am avut şi eşecuri de-a lungul anilor, cărţi ce nu au putut cu niciun chip să mă atragă, oricât de mult aş fi încercat să mă afund în lumea lor. Cu fiecare pagină dată în silă, mă întristam mai mult şi mai mult şi îmi doream cu atât mai tare să îmi placă ce citeam, să uit de lumea mea, să fiu una cu acele cuvinte în care nu mă regăseam. După un îndelungat chin, chiar reuşeam să termin unele cărţi de felul acesta. În acele clipe, ultima pagină era cea mai frumoasă. Mai târziu am realizat că acele cărţi erau aidoma oamenilor – cu unii pur şi simplu nu te potriveşti, nu poţi avea vreo relaţie. De niciun fel, trebuie doar să le dai drumul, spre binele ambelor părţi. Când unul nu are de învăţat ceva de la celălalt, orice apropiere este sortită eşecului." Neverland

De la toți boierii brăileni și de la toți cnejii și de la toți românii îți scriem ție, Ștefane Voievod, Domn moldovenesc. Este în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ți strici cerneala și hârtia pentru un copil de curvă, fiul Călțunei, și zici că-ți este fiu? De-ți este fiu și vrei să-i faci un bine, ci tu orânduiește să fie după moartea ta domn în locul tău și pe mă-sa ia-o și o ține, să-ți fie ție doamnă, cum au ținut-o, în țara noastră, toți pescarii brăileni; ci tu ține-ți-o să-ți fie doamnă. Și învață-ți tu țara ta cum să te slujească, iar pe noi să ne lași în pace, că, de-ți cauți dușman, îl găsești!

Banuiesc ca nu este indispensabil pentru fericirea mea. Cu atat mai bine. Cu siguranta nu ma voi convinge sa simt mai mult decat simt acum. Sunt suficient de indragostita. Mi-ar parea rau sa fiu mai indragostita de atat.

Nu vei știi niciodată că în orice clipă, după ce nu ne-am mai vorbit, dacă ai fi venit la mine și m-ai fi sărutat, chiar în văzul tuturor, aș fi fost din nou a ta, modelul tău din plastilină, aș fi fost orice ai fi vrut tu ca eu să fiu.

O sa fiu cinstit. Nu ateii imi stau in gat, ci agnosticii. Indoiala e buna un timp. Toti trebuie sa trecem prin Gradina Ghetsemani. Daca si Cristos a simtit-o, trebuie s-o facem si noi. Daca Cristos a petrecut o noapte dureroasa in rugaciune, daca a izbucnit, pe cruce:”Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?”, atunci toti avem dreptul la indoiala.Dar trebuie sa mergem mai departe. A alege indoiala ca filozofie de viata e la fel cum ai alege imobilitatea ca mijloc de transport.

A fi om înseamnă să te comporți ca o mamă, ca un tată, ca o soră, ca un frate, ca un fiu sau ca o fiică nu numai față de cei dragi, ci și față de un străin care are nevoie de ajutorul tău.Ura, disprețul, invidia nu ajută, atenția, compasiunea, iubirea da.

Pe de o parte,n-aș vrea să fiu singur,pe de alta toți îmi sunt antipatici.Fiindcă totul îmi este potrivnic.Aversiunea și imposibilitatea de a comunica pătrund dinafară în ei și în mine,în străfundul meu.Nici un fel de relații.Nu.Să stai împreună cu ei?Nu.Cândva era posibil.Acum,m-am îndepărtat de tot.Bineînțeles,din când în când mai fac câte o încercare.Ca să nu mă prăbușesc.Sau fiindcă vreau să mă prăbușesc.Dar sunt profund incapabil,cu desăvârșire incapabil.Tot ce este excepțional în mulți oameni n-are decât valoarea unei poante.Dar eu sunt un nimeni.

Nu, nu mă mai las batjocorit, nu mai vreau să fiu jucăria unei soarte incerte, fără nici o țintă, care mă înalță și mă împinge iară în mocirlă, nu cumva să nu înțeleg deșertăciunea a tot ce-i pământesc. Ca și cum n-o știam demult - orice copil o știe, până și câinele de pe stradă!

Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscând dealtfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca el să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista. Numai creştin fiind mă vizitează - în pofida oricărei raţiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu - crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului - (...) - şi nu ajung să fiu şi eu - (...) - unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles - (...) - că mai fericit este a da decât a lua.

Eu,una,n-am să fiu niciodată mamă,a declarat Stasia.Am ras cu toții.Nici soție nu am să fiu vreodată;Doamne,e destul de complicat să fii femeie.Urăsc femeile!Toate-s niște cățele scarboase,chiar cele mai bune dintre ele.Eu o să fiu ceea ce sunt:o impostoare care joacă rolul de femeie.

Rămânea mult timp, privind printre gratiile gardului, cu o expresie de la care trebuia să-mi întorc ochii. Nu mai vorbeam despre Silviu, dar în tot ce spunea ea, în tonul cuvintelor ei, în dispoziţia ei, până şi în sărutările ei, căci se oprea uneori brusc în singurătatea străzilor ninse, se sprijinea de un stâlp şi spunea «pupă-mă», în toate capriciile ei îl simţeam implicat. Ştiam că Gina se foloseşte de mine ca să se apere, ca să lase să răsufle nefericirea ei, ca să nu rămână singură, că s-o ţină cineva de mâna când era silită să privească în faţă agonia dragostei ei. Cine eram eu că să fiu prietenul ei? Un puşti urât şi bizar, care se aflase în pragul schizofreniei, care nu ştia nimic în afară de-o brumă de literatură, care nu avea niciun fel de experienţă de viaţă. Mă îmbrăcăm cum se nimerea, nu călătorisem niciodată, nu aveam prieteni. Nu îi puteam opune decât spaima mea oarbă de-a nu o pierde. Pentru mine Gina era cu mult mai mult decât o prietenă, era o fiinţă cu neputinţă de suportat, un drog mult prea tare şi pe care totuşi trebuia să-l am. Ştiam că mai curând sau mai târziu totul avea să eşueze, că Gina avea să mă părăsească.

De n-aş cunoaşte setea infinită de tristeţe,de n-aş iubi cu patimă tăvălirea în deznădejde,nu m-aş mai putea suferi şi mi-aş ucide cugetul fără milă şi fără îndurerare.Aş vrea să fiu undeva departe,fără oameni,fără Dumnezeu,fără mări şi fără mine.Dar să port aşa ispita nefericirii în sânge.

Uneori, câte o musculiţă nimerea în calea şuvoiului de apă, uneori reuşea să fugă şi îşi lua zborul, un zbor puțin derutat, amețit, greu și cleios, alteori se îneca. Îmi părea rău de cele care se înecau, dar nu aveam cum să le ajut, eram de partea cealaltă a geamului. De multe ori aveam să mai fiu de partea cealaltă a geamului, izolat, inutil, prins în capcană de un monstru urât care se bucură că nu pot fi decât un banal spectator. Mă uitam la oamenii care mergeau grăbiţi, impasibili, cu multe sacoşe, unii cu copii de mână de-abia luaţi de la şcoală, inevitabil precipitaţi, cu aerul că ştiu foarte bine încotro se îndreaptă, oameni cu responsabilităţi, griji şi vieţi cu un sens solid, bine stabilit. M-a fulgerat, pentru prima dată sub forma asta atât de explicită, venit de nicăieri, poate din picături de ploaie, muște și macazul ce trebuia schimbat la câteva stații, gândul că eu într-o zi nu voi mai fi absolut deloc. Că nu voi mai putea privi ca acum ce se întâmplă în jurul meu, că nu voi mai gândi, voi fi nimic, va fi ca într-un somn definitiv, dar atât de diferit de un somn obişnuit, pentru că nu voi visa nimic, nu voi mai avea amintiri. Şi nu mă voi mai trezi. EU nu am să mai exist, şi nici nu am să mă transform în altceva, nici nu voi pleca într-un loc mai frumos sau mai urât, ci am să dispar pentru totdeauna fără să las în urmă niciun semn, nicio bucată din mine. Nu-mi voi mai putea privi ghetele, corpul, mâinile, unghiile. Se va termina totul, complet, definitiv şi, faţă de oroarea de a şti acest fapt, nu mai conta amănuntul că asta se va întâmpla mâine, peste trei săptămâni sau peste 65 de ani. Într-o zi, ea, asta, va fi realitatea, asta va fi tot, totul. Voi fi nimic, în locul meu va fi un gol și va rămâne așa pentru totdeauna.

Poate că tânjesc după un miracol… Care anume? Să încetez să mă văd acționând. Să nu mai fiu actiţa, nici spectatoarea propriei persoane. Să încetez să mă mai judec, să mă critic, să-mi percep impostura. Și, în cele din urmă, precum un cub de zahar în apă, să mă cufund în realitate si să mă dizolv în ea.

Singurii oameni cu care vreau să fiu acum sunt artiştii şi cei care au suferit,cei care ştiu ce este Frumosul şi cei care ştiu ce este Suferinţa,nimeni altcineva nu mă interesează.Şi nici nu cer nimic de la Viaţă.În tot ce am spus sunt preocupat pur şi simplu de atitudinea mea mentală de viaţă ca întreg.

Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!

Unii povestesc că, în timp ce Socrate părăsea curtea, un admirator devotat, dar cam nătâng, a început să se vaite, cel mai greu de suportat pentru el fiind faptul că Socrate a fost condamnat la moarte pe nedrept. «Cum, răspunse Socrate, încercând să-l liniştească, ai fi preferat să fiu condamnat în mod drept?»

Cincispreze ani tematoare, mama imi aranjeaza fusta proaspat scrobita sperand ca diseara sa nu fiu o ispita tematoare, mama ma lasa la party pana la un'spe jumate numarand secundele peste cu ferocitate tematoare, mama imi explica ce si cum despre sex alegand cu grija doar cuvinte din dex tematoare, mama imi face cadou numai carti obiecte de recuzita si harti tematoare, mama schimba canalul cand e un film mai asa si evita sa-mi explice ce-i je ne sais quoi tematoare, mama a ascuns pozele ei sexy din tinerete si cand le-am gasit a facut fete-fete tematoare, mama evita sa-l sarute pe tata pe gura si nu scapa nicicand vreo injuratura asa ca eu cu primul baiat pe care il plac o sa fac tot ce mi-a zis sa nu fac.

M-am ferit întodeauna cu groază să mă fac înţeles.A fi înţeles înseamnă a te prostitua.Îmi place mai degrabă să fiu luat în serios,aşa cum nu sunt,şi să fiu ignorat omeneşte,decent,aşa cum sunt în mod firesc. Nimic nu m-ar putea indigna mai mult decât dacă ceilalţi colegi de birou m-ar crede diferit de ei.vreau să gust în taină ironia de a niu fi în ochii lor diferit de ei.Vreau să îndur supliciul de a-i vedea că mă consideră la fel ca ei şi să îndur crucificarea de a nu fi cu nimic diferit.Există martiraje mai subtile decât cele la care s-au supus sfinţii şi schimnicii.există suplicii ale inteligenţei care seamănă cu supliciile trupului sau cele ale dorinţei.Şi în unele,şi în altele ajungi să cunoşti o anumită voluptate.

Știu exact cum aș vrea să fiu, cum sunt în realitate...lăuntric, dar din păcate sunt așa doar pentru mine. Devin mai întâi arțăgoasă, apoi tristă și în cele din urmă îmi răsucesc iarăși inima, întorc ce-i rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetând să caut o metodă pentru a deveni așa cum mi-aș dori tare mult să fiu și cum aș putea să fiu dacă...n-ar trăi alți oameni pe lume.

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă - încătuşat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, deasupra cer, şi cer sub mine - şi-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avânturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: "Sunt rob în temniţă!

O femeie care nu iubește este cel mai vulnerabil loc din Univers. O femeie care iubește poate schimba Universul. Nu te grăbi să acționezi în vremea dez-îndrăgostirii tale, pentru că toate alegerile tale vor fi oarbe și îți vor atrage răni greu de vindecat. Bărbații văd femeia rănită de o despărțire, așa cum vulturii văd animalul bolnav și îl atacă. Teme-te să fii o jertfă pentru devoratorii de carne, pentru că ești lăsată să desparți pe fiu de tată și pe tată de fiu, să alegi ce este slab de ce este puternic, ce este bun de ce este rău pentru a pune ordine în lume. Nu uita că cel mai puternic bărbat poate fi îmblânzit doar de o femeie - fii tu cea care o va face. Femeia are șansa de a alege o singură dată; dacă o ratează, obiectul alegerii devine ea. Fii atentă să nu ajungi un lucru de umplut golul - pentru aceasta fii tu partea cea plină.

Toată viața am încercat- și mi-a reușit, de cele mai multe ori să fiu discretă. Poate de la mama e chestia asta, și acum țin minte cum zicea mereu ca să nu mai vorbesc tare că ne aud vecinii (...) mai încet, că ne știe toată lumea, totul trebuia să se petreacă ușor și pe muțenie. Oricum, am încercat întodeauna să trec neobservată. Nu am vorbit niciodată în public despre evenimente care mă priveau personal(...) Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit , ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp, însă, am trecut în cealată extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. La mine totul se consumă încet, parcă în reluare. Între gesturi și emoțiile sau gândurile care le-au provocat există o distanță suficent de mare, încât să se ducă dracului orice urmă de spontaneitate. Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă.

E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?… Dar există atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiecare pas şi pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate!

Îmi amintesc, stăteam noaptea în adăpost. Nu dormeam. Undeva bubuia artileria, trăgeau ai noștri… Și așa de tare vrei să trăiești!... Jurasem – jurământ de ostaș – că, dacă e nevoie, îmi dau viața, dar așa de tare voiam să trăiesc! De acolo, chiar dacă te întorci viu, sufletul oricum te doare. Acum mă gândesc: poate că era mai bine să fiu rănită la o mână sau la un picior, să mă doară trupul. Dar sufletul...cumplită durere. Am plecat la război atât de tinere...nişte puştoaice...

Relația mă transforma. Mă făcea să urăsc persoana pe care o vedeam în oglindă, căci era opusul a ceea ce voiam să fiu, dar îmi lipsea tăria să pun punct. Mă agățam de momentele în care lui îi păsase de mine, uitasem să închid ușa trecutului și prin ea vedeam lucruri a căror umbră nici măcar nu o mai zăream în prezent. Aparent, speranța e o lamă cu două tăișuri, pe care ești nevoit să o cuprinzi între degete, legat la ochi fiind. Iar eu preferam să strâng mai bine fașa în loc să încerc să privesc prin ea.

pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare. pentru mine va fi o zi mică. mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri, îmi voi pune costumul, cravata, pantofii, dar numai pentru că aşa se cuvine într-o asemenea zi mare. nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt pe stradă aşa cum o vor face toţi. o să stau îmbrăcat două ore în baie, o să fumez mai multe ţigări pe balcon şi o să-mi tot repet că nenorocul meu nu-i altceva decât norocul altora. pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare, mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmtă la gât şi voi reîncepe să beau pe ascuns, cum o făceam la paisprezece ani. fireşte, cum am să fiu foarte singur, nimeni n-are să mă deranjeze. voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta, tremurând de frică să nu greşesc paşii, voi afla poate de ce nefericirea la mine se-ntăreşte ca cimentul, apoi, după atâta alergătură, se va face nouă seara, da, şi voi lua un pumn de somnifere, să scurtez ziua asta care oricum a fost cea mai lungă, deşi m-am trezit atât de târziu, deşi mă culc atât de devreme.

Lenea este singura mea libertate. Inutilă de altfel. Sau extrem de utilă, nu ştiu. Stau între incertitudini. E o formă de existenţă incertitudinea, cel puţin in ce mă priveşte. Lenevind, ascult şi vad nu doar minunile lumii, ci şi dezastrele ei şi învăţ ceea ce ştie dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află şi reversul ei. Lenevind simt cum cresc şi mă maturirez (aproximativ, fiindcă mi-e groază de omul matur care ştie totul şi nu se mai teme de nimic, nici chiar de moarte, mi-e frica de fiinţele stăpâne pe sine, docte, coapte, cum se mai zice; poate e la mijloc şi o groază de cuvinţele `matur`, `doct`, `copt` etc), absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, şi aştept să uit sau sa le împartaşesc altora (tot o tentativă ca sa uit) ce-am aflat şi să devin ceea ce ar trebui să fiu cu adevărat eu (curat şi luminat, ca argintul strecurat, cum cer descântecele să rămână cel lovit de boli şi blesteme când ele vor pleca) şi ceea ce n-o să mai fiu niciodata, am impresia.

Liber ești numai în groapă sau în urnă la crematoriu. Oamenii numesc libertate posibilitatea de-a-și exprima nesancționați părerile. Din punctul ăsta de vedere, sunt relativ liberă, în mediul în care trăiesc. Altminteri, omul este condiționat dinainte de-a se naște: al cui fiu este, în ce mediu va trăi, cine-i vor fi vecinii, dascălii, modelele - presupunând că le va avea - Țara în care se va fi născut, regimul în care va trăi. Cum să fii lier atâta timp cât depinzi de atâția factori și când există ființe care depind de tine?

Când fac pe psihanalista și mă iau ca subiect pe mine însămi, diagnostichez trăirile acestea pe planul imaginației și neconvertirea lor în realități drept un rest de copilărie, expresie de fapt a nevoii de ideal. Mă bucur că mi-a rămas această sete, această foame de intangibil, că ea respiră odată cu mine, că-n noianul de vorbe, de gesturi, de acțiuni zilnice găsesc niște momente-n care să fiu sigură că trăiesc: copilăria nealterată din mine, setea de ideal vă scot la lumină, domnule doctor, trăgând o perdea peste rutina zilnică.

In timp ce mor...o sa imi las bucati din suflet pe marginea vietii tale. Dupa ce nu o sa mai fiu, sa te opresti cand ti-e dor, sa le iei, sa iti amintesti cat de mult te-am iubit si sa razi. Tu nu o sa crezi cat de mult te-am iubit decat atunci cand nu o sa mai fiu, pentru ca atunci o sa respiri mai greu. O sa te astept pe un colt de nor. Cand ploua sa stii ca m-am dezechilibrat. Nu stiu cat de jos o sa cad. S-ar putea ca in unele vise sa te trezesti cu mine in pat. Nu o sa fac galagie. Cel mult o sa-ti las pe perna parfum de crini albi pentru ca dimineata sa zambesti.

A trai din plin inseamna sa te implici in viata ta, fiind constient de propria valoarre. Inseamna sa cultivi curajul, compasiunea si legaturile profunde cu ceilalti, astfel incat sa poti sa -ti spui dimineata cand te trezesti: "orice voi reusi sa fac si oricat de multe lucruri imi vor ramane de facut, eu insumi imi sunt de ajuns" Inseamna, totodata, sa poti sa-ti spui noaptea, cand mergi la culcare: "da sunt imperfect si vulnerabil, si uneori ma tem, dar asta nu schimba cu nimic adevarul faptului ca sunt, deasemenea, curajos si demn sa fiu iubit si acceptat de ceilalti".

Dulapul a fost făcut exact acum o sută de ani. Ce spui? Am putea să-i serbăm jubileul! Fără îndoială, e un lucru neînsufletit, totusi, oricum ar fi, e un dulap de cărti. (…) (Pipãind dulapul.) Dulap scump si stimat! Salut existenta ta, care de o sutã de ani e destinatã idealului luminos al binelui si dreptãtii! Chemarea ta tãcutã pentru o muncã rodnicã n-a slãbit de-alungul unui veac întreg, susþinînd (printre lacrimi) în familia noastrã, din tatã în fiu, curajul si credina generatiilor într-un viitor mai bun, crescîndu-ne în spiritul idealurilor de bine si ale constiinþei sociale...

Dacă aș putea, aș opri timpul pentru tine, dragă mamă.Aș opri timpul tău ca să poți trăi, în sfârșit, tot ceea ce nu ai trăit atunci când ar fi trebuit.Aș opri timpul tău ca să nu-ți răsară fire albe atât de devreme, ca să nu te împovăreze ridurile, ca să mai ai răgaz pentru a te simți frumoasă, femeie, plină de viață.Aș opri timpul tău ca să-ți ofer toate momentele pe care le-ai fi meritat, toate mângâierile, îmbrățișările și toate bucuriile de care ai fost privată pe nedrept.Aș opri timpul tău ca să te odihnești, să îți relaxezi mâinele atât de muncite, să ai și tu timp doar pentru tine.Să te văd bucurându-te de lucrurile pentru care ai muncit atât de mult, să faci numai ceea ce-ți place, și nu doar ceea ce trebuie.Aș opri timpul ca să te răsfăț, să te alint și să te copleșesc cu iubire.Să îți șterg lacrimile și să le acopăr urmele cu săruturi.Aș opri timpul tău ca să mă pot plimba cu tine, să îți împărtășesc din visele mele și să îți aflu cele mai frumoase povești.Aș opri timpul tău ca să te cunosc și să te înțeleg.Să îți aflu durerile, temerile, dorințele neîmplinite, să știu cum aș putea să îți bucur sufletul și cum ar trebui să fiu ca să fii mândră de mine.Aș opri timpul tău ca să îți împlinești visurile frumoase pe care le-ai abandonat atunci când ai început să visezi doar pentru mine.Aș opri timpul tău ca să te văd râzând și ca să memorez fiecare zâmbet al tău, de care îmi va fi atât de dor atunci când mă vei lăsa singură și când voi avea nevoie de o amintire sfântă.Aș opri timpul tău ca să primești fiecare clipă de fericire atât de meritată.Aș opri timpul tău ca să te învăț de la tine tot ce trebuie să știu despre viață, despre renunțări, despre puterea de a trăi prin și pentru cei dragi.Aș opri timpul ca să îți spun toate cuvintele frumoase pe care nu ți le-am mărturisit la timp.Aș opri timpul tău ca să nu pleci nicicând de lângă mine...

Simt o nevoie uriașă să fiu din nou cu ea, să o cunosc iarăși, să descopăr cine este persoana care a devenit. Persoana care a fost înainte să o întâlnesc prima oară. Pentru că asta e iubirea. Să te simți trist că nu ai făcut parte din trecutul unei persoane. Să fi fost cu ea când spăla pensulele cu care picta, când alerga prin lanurile de floarea soarelui, când stătea la birou și făcea calcule. Crăciunul când am mers la Suffolk la părinții ei, atunci m-a dus la locul ei secret. [...] Nu cred că o iubisem vreodată mai mult ca atunci. Îmi doream s-o fi cunoscut pe când era copil, când citea cu genunchii strânși la piept, iar părul îi era luminat de razele de soare care se strecurau prin ramuri.

în fond, începu Ştefan cu un glas mai tulbure şi vorbind din ce în ce mai repede, în fiecare clipă fiecare dintre noi putem muri. Şi putem muri fără glorie, ca nişte furnici călcate în picioare, ca nişte şoareci prinşi în cursă, stropiţi cu gaz şi arşi de vii. Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună — am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav — ci un om liber, care a ştiut să-şi * smulgă măcar o frântură din viaţa lui terorii istoriei.

Era o noapte minunată, cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur, şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi-am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi"? de vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă pără¬sesc toţi, când oraşul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într-un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi cople¬şitoare şi fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam... Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m-a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s-ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu-ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m-ar întâmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu-mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj"; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie" (...) Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz-pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima-mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându-se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben !" Mizerabilii! Nu-i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă. (...)Aşadar, cititorule cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. youtubecom/watch?v=Fa5EVxyS7QM&

Unul dintre cele mai grele lucruri de realizat în viaţă este ca cineva să devină conştient de defectele lui, să lupte cu ele şi să le învingă. De obicei, cu vârsta, omul capătă mai multă experienţă a vieţii şi ştie mai bine să se mişte printre calităţile şi defectele lui. Dar transformarea fundamentală a fiinţei lui nu se realizează… Este foarte dificil când înaintezi în vârstă şi-ţi dai seama că partea cea mai mare a vieţii a trecut şi că n-ai realizat ceea ce de fapt ar fi fost datoria ta să realizezi… Sper să fiu oarecum liniştită în privinţa asta, cu toate că - la drept vorbind - cu cât reuşeşti într-un domeniu propus, îţi dai seama de incomensurabilul efort ce ţi-ar mai rămâne de realizat. Dar toate aceste etape nu sunt decât vicleşugurile vieţii pentru îmbunătăţirea calităţii omeneşti, a fiecăruia la nivelul lui.

Pentru el nu sînt decît un specimen dintr-un rînd de fluturi. Cînd încerc să zburătăcesc afară din rînd, începe să mă urască. Se presupune că trebuie să fiu moartă, înfiptă în insectar, veşnic aceeași, veşnic frumoasă. Ştie că parte din frumusețea mea se datorează faptului că sînt vie, dar el moartă mă vrea. Vrea să fiu o moartă vie. Azi am simțit-o foarte clar. Am simțit că prin faptul că sînt vie şi schimbătoare, că am o inteligență a mea, că am diverse stări de spirit am început să-i devin insuportabilă. E solid; imuabil; cu o voinţă de fier. Într-o zi mi-a arătat ceea ce numeşte el „sticla-de-omorît". Sînt prizonieră în această sticlă. Mă zbat, lovindu-mi aripile de pereţii ei. Dar pot vedea prin ea și continuu să cred că pot să evadez. Încă mai sper. Dar totul nu e decît o iluzie. Un perete rotund de sticlă groasă.

Ţi-a fost dor de mine, Alina? Ţi-a fost dor de mine cât ai fost la palat? — În fiecare zi, i-am răspuns eu sincer. — Mie mi-a fost dor de tine în fiecare oră. Şi ştii care a fost partea cea mai rea? Că m-a luat complet prin surprindere. Mă trezeam că încercam să dau de tine, dar nu pentru vreun motiv anume, ci pur şi simplu din obişnuinţă, pentru că văzusem ceva şi voiam să-ţi povestesc sau pentru că voiam să-ţi aud vocea. Dar apoi îmi dădeam seama că nu mai erai în preajma mea, şi de fiecare dată – dar de fiecare dată – simţeam că mi se taie respiraţia. Mi-am riscat viaţa pentru tine. Am traversat jumătate din Ravka pentru tine, şi aş face la fel încă o dată şi încă o dată, numai ca să fiu cu tine, numai ca să sufăr de foame cu tine, să îndur frigul cu tine şi să te aud plângându-te de caşcaval în fiecare zi. Deci nu-mi spune că locul nostru nu e unul lângă altul, a zis el pe un ton apăsat.

Cine ma va lecui de cumplitul meu "Bildungstrieb"? Pe cine sa fac vinovat de pasiunea mea pentru "carti",de a acumula,de a sti,de a strange nimicuri despre orice?Prefer,pentru comoditate,sa pun aceste cusururi pe seama originilor mele:iesit dintr-un popor pentru care analfabetismul era realitatea dominanta,nu sunt oare,prin curiozitatea mea insatiabila,un fenomen de reactie? Sau,mai curand,nu trebuie sa platesc pentru toti strabunii mei in ochii carora exista o singura carte,cea numita de ei cartea,adica Biblia? E in acelasi timp placut si umilitor sa ma gandesc ca in urma cu cateva generatii ai mei erau niste salbatici,niste bastinasi.Juridic vorbind,erau niste sclavi,obligati sa nu stie nimic;eu insa ma simt obligat za stiu totul:de aceea citesc orice,pana-ntr-acolo ca nu mai am timp pentru propriile mele elucubratii.Le neglijez ca sa vad ce au spus ceilalti.Consumul de carti nu este egalat la mine decat de consumul de alimente: intr-adevar,mi-e foame permanent si nimic nu ma satura-nici cand mananc,nici cand citesc.Bulimia si abulia merg mana-n mana.Trebuie sa devor ca sa simt ca exist,ca sa fiu.Imi amintesc ca in copilarie,uneori,mi se intampla sa mananc singur cat toata familia.Asadar o veche nevoie de a ma linisti prin hrana,de a gasi certitudini printr-un act bestial,de a scapa prin ceva precis,animalic,de ezitarile,de vagul si indecizia in care traiesc.Cand vad un caine sau un porc repezindu-se la mancare,il inteleg ca pe un frate.Si cand ma gandesc ca de luni de zile lecturile mele au drept tema principala renuntarea si ca,dintre toate cartile,le prefer pe cele de filozofie hindusa. Cartile pe care le citesc cu cel mai mare interes trateaza despre mistica si despre dietetica.Sa fie vreun raport intre ele? Neindoielnic,in masura in care mistica implica asceza-aceasta nefiind in esenta decat o chestiune de regim.

Devenim victimele unor condiții impuse sufletului, ale sancțiunilor și ale permisiunilor. Matricea în care ne-am lăsat modelați vine din lipsa de cultură. Orbi, trăim în urâțenie și aglomerație și nu mai apreciem frumosul. Profitul, puterea și monopolul ne-au tocit simțul de a trăi. Ne-am lăsat cuprinși de aceste forțe, care ne-au învăluit în pur dispreț pentru urmările nefaste. Fără să urmărească inteligent o anumită direcție și fără simțul răspunderii, știința a ajuns la politicieni, iar armele de distrugere militare pe care ei le țin în mână pot anula destinul fiecărei făpturi vii de pe acest pământ. Puterea încredințată acelor prea puțin înzestrați, ca să fiu blând, cu răspundere morală și competențe intelectuale, în unele cazuri aproape deloc înzestrați, ar putea duce în cele din urmă la un război de exterminare a tuturor formelor de viață de pe pământ. Iar noi mergem orbi mai departe." [Viața mea -Charlie Chaplin]

Să nu-l învinuieşti, Vanea, mă întrerupse Nataşa, şi să nu râzi de el! Ar fi nedrept să-l judeci ca pe oricare altul. Că doar el nu-i ca alţii, ca mine, ori ca tine, de pildă. E încă un copil, a fost crescut altfel decât noi. Parcă el îşi dă seama de ce face? Cea dintâi impresie, cea dintâi înrâurire străină poate să-l facă să uite toate jurămintele făcute cu câteva clipe înainte şi să-l îndepărteze de tot ce-i păruse nepreţuit până atunci. N-are caracter. Uite acum se jură în faţa ta şi în aceeaşi zi, cu tot atâta sinceritate, se dăruie altei inimi şi altor pasiuni; ba chiar vine singur să ţi-o spună. E în stare şi de o faptă urâtă; dar n-ai cum să-l învinuieşti şi nu ştii dacă trebuie să-l plângi ori să-l dojeneşti. E capabil chiar şi de sacrificii. Şi încă ce sacrificii! Toate astea însă până când vreo nouă şi puternică impresie îi copleşeşte sufletul, atunci iar e în stare să uite de orice, de tot. Aşa mă va uita şi pe mine, dacă nu voi căuta să fiu mereu lângă dânsul. Aşa e firea lui!

Daca nu sunt in stare sa birui greutatile pe care intamplarea mi le scoate in cale in situatia mea de acum, cu ce drept indraznesc sa fiu atat de sigur ca le voi invinge pe toate cate se vor mai ivi?" "Daca cerul l-ar fi inzestrat cu o inima de piatra, rece, calculata, ar fi putut fi - tinand seama si de calitatile pe care, de altfel, le intrunea - foarte fericit. Nu-i lipsea decat un suflet obisnuit." "Oh, ce aparente frumoase are ipocrizia!" "Din lasitate, nu din lipsa de pricepere, nu citim in inimile noastre." "Pana si dragostea cea mai fericita isi are furtunile ei; am putea spune chiar ca ea se hraneste atat din temeri cat si din bucurii." "O inima tanara nu vede defectele celor care traiesc in preajma ei, ori le vede uriase." "A fost una dintre fugarele clipe pe care numai intamplarea le daruieste uneori celor facuti sa traiasca intens, drept rasplata pentru atatea suferinte. Viata navaleste in inima, iubirea te face sa uiti tot ceea ce nu este de esenta divina ca ea, si traiesti mai mult in cateva clipe decat in lungi rastimpuri...

Is there anywhere else to sleep tonight... Anywhere?' I pleaded. There's Mei's office, but you'll have to sleep on the floor I'm afraid.' Mei was one of the Ward 9D dietitians. 'I'll sleep on the floor any day. I'm used to it back in the Islands,' I laughed tiredly. I settled down on the floor. The three rugs I had brought to cushion my back worked surprisingly well. It was almost more comfortable than the thin mats on the cold concrete floors of the fales in Samoa. The idea of sleeping in someone's office was the best idea I had had all year. I decided that I would keep this secret to myself.

Mi-a venit foarte greu sa ma afirm alaturi de gandurile mele. Era un demon in mine, iar in cele din urma prezenta lui a fost decisiva. Ma domina si mi-o lua inainte, iar cand se intampla sa nu mai tin seama de nimic, era fiindca el ma presa. Nu ma puteam opri niciodata la ceea ce obtinusem deja. Trebuia sa continui sa alerg, pentru a-mi ajunge din urma viziunea. Intrucat, dupa cum e lesne de inteles, contemporanii mei nu puteau percepe viziunea mea, vedeau in mine doar pe cineva care fuge aiurea. Am ofensat multi oameni; caci, indata ce observam ca nu ma intelegeau, pentru mine cazul era incheiat. Trebuia sa merg mai departe. Exceptie facand pacientii mei, n-aveam rabdare cu oamenii. Intotdeauna trebuia sa-mi urmez legea interioara care-mi era impusa si nu-mi lasa libertatea alegerii. Ce-i drept insa, n-o urmam de fiecare data. Cum am putea s-o scoatem la capat fara inconsecvente? Pentru unii oameni eram nemijlocit prezent, in masura in care se aflau in contact cu lumea launtrica; dar apoi se putea intampla ca, brusc, sa nu mai fiu acolo cu ei, dat fiind ca nu mai exista nimic care sa ma lege de ei. Am invatat anevoie ca oamenii continua sa fie prezenti, chiar si atunci cand nu mai au nimic a-mi spune. Multi trezeau in mine sentimentul unei umanitati vii, dar numai cand apareau in cercul magic al psihologiei, devenind vizibili; in clipa urmatoare, cand farul isi indrepta raza in alta directie, nu mai exista nimic. Unii oameni ma puteau interesa in modul cel mai intens, pentru ca, de indata ce ii "descifram", farmecul sa dispara. Mi-am facut multi dusmani astfel. Dar, ca om creator, esti la discretia demonului, nu esti liber, ci inlantuit si manat de el. "... o putere rusinos ne smulge / Inima. / Caci jertfa cere orice e ceresc. / Dar cand un zeu este lasat deoparte, / N-aduce nici un bine." (Holderlin, Imnuri si ode) Lipsa de libertate m-a umplut de tristete. Adesea aveam senzatia ca ma gasesc pe un camp de lupta. Acum ai cazut tu, bunul meu camarad, dar eu trebuie sa continui! Eu nu pot, nu, nu pot ramane! Caci "o putere rusinoasa ne smulge inima". Mi-esti drag, te iubesc chiar, dar nu pot ramane! Pe moment, este ceva sfasietor. Caci eu insumi sunt victima, nu pot, sa raman. Dar demonul aranjeaza lucrurile astfel incat s-o scoatem la capat, iar binecuvantata inconsecventa are grija ca, in contrast flagrant cu "infidelitatea" mea, sa pot ramane credincios intr-o masura nebanuita.

Aveam un prieten de studenţie, a cărui familie locuia la Schaffhausen. Vrând să-l vizitez odată de la Basel - era în 1896, după moartea tatălui meu -, mama mi-a spus : <> Asta am şi făcut, iar când am intrat în casă, am văzut pe scări o fată, de vreo paisprezece ani, cu codiţe. Am ştiut pe loc : Iat-o pe soţia mea! Am fost puternic zguduit; căci, deşi n-o văzusem decât un moment scurt, ştiusem imediat cu o certitudine absolută că urma să-mi devină soţie. Îmi mai amintesc şi astăzi exact că îndată după aceea i-am spus asta prietenului meu. Bineînţeles, n-a făcut decât să râdă de mine. I-am replicat : <> Când, şase ani mai târziu, am cerut-o în căsătorie pe Emma Rauschenbach, am fost şi eu mai întâi refuzat, la fel ca bunicul meu la vremea lui. Dar, spre deosebire de el, eu n-aveam nici cârciumă familiară în care să mă refugiez, nici chelneriţă atrăgătoare, nici nu eram profesor titular cu o sarcină clar conturată şi promiţătoare în faţa mea, ci un simplu medic secundar cu un viitor nebulos. De ce să fiu scutit de dezamăgiri în le meilleur des mondes possibles? - după cum a adăugat nr. 2. După câteva săptămâni, foaia s-a întors însă, şi <>-ul s-a transformat într-un <>, iar astfel personalitatea mea nr.1 s-a afirmat. A devenit, în ceea ce mă priveşte, un <> spus vieţii, iar nr. 2 a dispărut pentru unsprezece ani din mintea mea.

De la doisprezece ani, cred că de când mi s-a trezit conştiinţa de sine, am început să nu-i mai iubesc pe oameni. De fapt, nu să nu-i iubesc, ci să simt că mi-e greu cu ei. În clipele de tristeţe, mi-a fost mie însumi foarte greu că nu puteam să spun totul nici măcar celor apropiaţi ; adică puteam, dar nu voiam, era ceva care mă reţinea : sunt suspicios, posac şi necomunicativ. În plus, chiar din copilărie am observat faptul că învinuiesc prea adesea sau sunt înclinat să-i acuz pe alţii ; însă, deşi aveam această înclinaţie, foarte adesea eram prins de un alt gând, mult prea grav pentru mine : "Oare nu eu sunt adevăratul vinovat şi nu ei?". Şi cât de adesea mă învinuiam pe mine pe degeaba! Ca să nu caut răspuns la asemenea întrebari, preferam singurătatea. La drept vorbind, nici n-am aflat ceva demn de interes în societatea oamenilor, oricât m-aş fi străduit, şi m-am straduit ; în orice caz, cei de o vârstă cu mine, toţi colegii mei, toţi pâna la unul, erau mai prejos în ce priveşte gândirea - nu-mi vine în minte nici o excepţie. Dar sunt morocanos, mă ascund mereu. Foarte des vreau să parasesc societatea. Aş putea face un bine oamenilor, dar nu văd nici un motiv ca să le fac acest bine. Şi oamenii ce nu sunt deloc atat de minunati, încât să ai grija lor. De ce nu se poartă ei direct şi sincer şi de ce, neapărat, eu trebuie să fiu primul care să-i abordez?

DOAMNA SMITH, Pompierului: Încă una, căpitane. POMPIERUL: Oh, nu, e prea târziu. DOMNUL MARTIN: Spuneţi totuşi. POMPIERUL: Sunt prea obosit. DOMNUL SMITH: Haideţi, de dragul nostru. DOMNUL MARTIN: Vă rog. POMPIERUL: Nu. DOAMNA MARTIN: Aveţi o inimă de gheaţă. Ne-aţi pus pe jar. DOAMNA SMITH, cade la picioarele lui, plângând sau nu: Vă implor. POMPIERUL: Fie. DOMNUL SMITH, la urechea Doamnei Martin: A acceptat! Iar o să ne plictisim. DOAMNA MARTIN: Fir-ar să fie! DOAMNA SMITH: Ghinion. Am exagerat cu politeţea. POMPIERUL: Guturaiul. „Cumnatul meu avea un văr primar din partea tatălui, al cărui unchi din partea mamei avea un cumnat al cărui bunic din partea tatălui se recăsătorise cu o tânără din partea locului al cărei frate întâlnise într-una din călătoriile lui o fată de care se îndrăgostise până peste urechi şi cu care a avut un fiu care s-a însurat cu o farmacistă curajoasă, nimeni alta decât nepoata unui şef de cart anonim din marina britanică, al cărui tată adoptiv avea o mătuşă care vorbea spaniola la perfecţie şi era, poate, una dintre nepoatele unui inginer mort în tinereţe, la rândul lui nepotul unui podgorean ale cărui vii dădeau un vin mediocru, dar care avea un verişor, om la casa lui, plutonier, al cărui fiu luase de nevastă pe-o tânără tare drăguţă, divorţată, al cărei prim soţ era fiul unui sincer patriot care a ştiut să-i bage în cap uneia din fiicele lui pofta de căpătuială, iar ea a luat de bărbat un vână-tor care-l cunoscuse pe Rotschild, şi al cărui frate, după ce-a schimbat mai multe meserii, s-a însurat şi a avut o fată al cărei străbunic era sfrijit şi purta nişte ochelari primiţi de la un văr de-al lui, cumnatul unui portughez, fiul natural al unui morar, nu prea sărac, al cărui frate de lapte luase de nevastă pe fiica unui fost medic de ţară, la rândul lui frate de lapte cu fiul unui lăptar, el însuşi fiul natural al unui alt medic de ţară, însurat de trei ori la rând, a cărui a treia soţie..." DOMNUL MARTIN: Am cunoscut-o pe-a treia lui soţie, dacă nu mă-nşel. Mânca pui într-un viespar. POMPIERUL: Nu-i aceeaşi. DOAMNA SMITH: SSSSt! POMPIERUL: Cum spuneam, deci: „... a cărui a treia soţie era fiica celei mai bune moaşe de prin partea locului şi care, rămasă văduvă în tinereţe..." DOMNUL SMITH: Cazul soţiei mele! POMPIERUL: „... s-a recăsătorit cu un geamgiu tare vesel din fire care-i făcuse fetei şefului de gară un copil care-şi croise un drum în viaţă..." DOAMNA SMITH: Drum de fier... DOMNUL MARTIN: Ba drum de fiere. POMPIERUL: „Şi luase de nevastă o zarzavagioaică de brânzeturi al cărei tată avea un frate, primar într-un orăşel, care luase de nevastă pe-o învăţătoare blondă al cărei frate, pescar de coastă..." DOMNUL MARTIN: Coasta lui Adam? POMPIERUL: „... luase de nevastă pe-o altă învăţătoare blondă care se chema tot Mărie, al cărei frate se-nsurase cu altă Mărie, tot o învăţătoare blondă..." DOMNUL SMITH: Dacă e blondă, nu poate fi decât Mărie. POMPIERUL: „... şi-al cărei tată fusese crescut în Canada de-o bătrână, nepoata unui popă a cărui bunică făcea uneori, iarna, la fel ca toată lumea, guturai.

Dar știți, ceea ce mă-ntristează cel mai mult e că n-o să vină nimeni la înmormântare. Eu eram unica lui familie, și n-am știut pe cine să anunț. E ciudat, însă tocmai asta mă face să fiu cel mai trist, cu adevărat trist. Nu neapărat moartea lui, cât această idee că nu va fi nimeni la înmormântare. Vă imaginați? Groaznic, nu? — Da, cu siguranță. Nu știu ce să vă spun. — Pot să vă-ntreb ceva? — Da. — Dumneavoastră unde mergeți? Pentru că poate... Dacă n-o să fiți prea departe mâine, ați putea... poate... în fine... e ridicol... — Da, vreau să vin, am spus eu fără să stau pe gânduri. Chipul acestui om mă impresiona, la fel și perspectiva de a avea ceva de făcut. Când te afli într-un abis al lumii, să mergi la o înmormântare e ca un colac de salvare. A părut încântat, ba chiar emoționat. Poate că aveam să devenim prieteni? Pe țărmurile nefericirii există toate condițiile ca să ai parte de întâlniri decisive. — Chiar o să faceți asta? Nu știu ce să vă spun! Ce bucuros o să fie tata! — ...? — În fine, asta i-ar fi făcut plăcere, cu siguranță.” “Vasele erau spălate, de exemplu; ne-am putea imagina că spălase vasele știind că avea să facă asta pentru ultima dată. Ce idee, nu-i așa? La ce bun să mai speli o farfurie, dacă știi că după aceea o să mori? Poate că asta e culmea delicateții: să faci menajul înainte de a muri.” “Tatăl lui vindea cravate, iar el bărbierea gâturi. Vindea lame de ras pentru acea zonă a corpului pe care tatăl lui o avea în stăpânire. M-am gândit că, dacă ar avea la rându-i un fiu, acesta ar vinde ștreanguri. Erau o familie-gât și, generație după generație, lațul se strângea tot mai mult.” “Pe urmă, Bernard mi-a arătat colecția de cravate a tatălui lui. A deschis nenumărate valize, oftând: „E păcat, au rămas multe nevândute...“ Mi-l și imaginam pe sărmanul om zicând în agonie: „Ptiu, ce aiurea că mor, când mai am tot stocul ăsta de vânzare." Ne-am uitat la toate cravatele acelea cu o reală tristețe. Toate acele cravate orfane.

M-am gândit: data viitoare când mă îndrăgostesc, iau și numărul fetei de alături (nu se știe niciodată: poate că sunt predestinat să nu întâlnesc decât femei care stau fix lângă femeia vieții mele).” “Și pe timpul nopții o să ne punem protezele dentare amândoi în același pahar. Dinții noștri vor fi fericiți împreună.” “Noi nu suntem fericiți când suntem împreună. Și e și mai rău când suntem departe unul de altul. Nu mai pot. Trebuie să găsești o soluție.” “Nu mai puteam suporta să fiu asociat cu iepurele. Puțin îmi păsa mie de iepuri. îmi plăceau multe lucruri în viață.” “Astăzi oamenii se despart pentru fleacuri. Până ce moartea vă va despărți, se zice! în ziua de azi, moartea este fie și cel mai mic defect al celuilalt...” “Am mers la Ikea, și ne-am și certat la Ikea. în acest magazin mare, ar trebui să angajeze un consilier conjugal. Fiindcă, dacă există un loc în care inima cuplurilor se dezvăluie, acela este Ikea. Mă întreb chiar dacă nu cumva toată acea mobilă de asamblat nu este decât un pretext pentru a semăna zâzania sentimentală. Sunt aproape sigur că fondatorul magazinului Ikea trebuie să fi fost un suedez depresiv (e aproape un pleonasm), fără viață afectivă, care a găsit mijlocul de a o distruge și pe a altora. Toți studenții la sociologie ar trebui să meargă să facă un stagiu acolo, ar găsi de toate.” “— Uitați-vă la mobila asta. Fritz a montat-o! M-au privit dintr-odată cu o admirație excesivă. Aveam impresia că sunt Gustave Eiffel.” “— Stingem lumina peste tot. îi facem pe părinții mei să creadă că ăsta e un obicei al blocului. Și zicem că în Polonia chiar există obiceiul să faci pe mortul în pauza dintre două feluri de mâncare.” “Voiam să fiu acceptat undeva, să am obiceiuri, să petrec duminici insuportabile poate, dar duminici sigure.” “Nu mă deranjează că vă certați în timpul lecției mele, dar cel mai bine ar fi să faceți asta în germană. Alice a ezitat o clipă (chipul ei era precum al cuiva care așteaptă pe un peron), apoi s-a apucat să mă insulte în germană. Toate astea nu prea aveau nimic în comun cu Goethe. În oricare altă împrejurare, aș fi apreciat cu siguranță această agitație germanică, dar în acel moment mă simțeam depășit. M-am așezat pe canapea și am ascultat-o pe femeia aceea cum mă înjură într-o limbă pe care nu o înțelegeam. Lângă ea, un tânăr lua notițe. Ca să reacționez cumva, m-am gândit în ce limbă aș fi putut da replica. Știam destule cuvinte în limbi străine, însă atât. M-am gândit să contraatac într-un amestec de daneză și croată, dar până la urmă am optat pentru un pic de polonă. Totuși, singura frază care-mi venea în minte era: „Știți cumva unde se află hotelul?" Mă îndoiam că această glumă poloneză ar fi putut să echilibreze forțele. Eram invadat și nu aveam altă opțiune decât să capitulez. întotdeauna se-ntâmpla la fel. Această scenă a avut măcar meritul de a ne fi destins. Poate că ar trebui să ne certăm mereu într-o limbă străină. Benoît ne privea atent; cu siguranță îi ofeream o imagine jalnică a cuplului.

- Auzi domnule, cum domn'e?, as putea eu sa accept vreodata sau sa fiu obligat de acest Burtica sau chiar conditionat, auzi! conditionat! - La ce va referiti, Dom' Preda? - Cum ba, tu esti pe lumea cealalta de nu intelegi? Imi vorbea de parca eu as fi fost acolo sa stiu ce a vorbit el cu Burtica. Pana la urma s-a hotarat sa ma lamureasca si pe mine. - Uite ce mi-a zis, nea Tecu, cica, tov. Preda, dumneavoastra cunoasteti parerile noastre cu privire la puterea si capacitatea de gandire a tov Nicolae Ceausescu. Stiti cu totii ca dansul e un geniu, ca are gandire creatoare in politica tarii noastre, ca el e ctitorul neegalat de nimeni in privinta indicatiilor novatoare, de construire a socialismului, cum de altfel si a culturii, precum si a cunoasterii istoriei patriei noastre. De aceea m-am gandit ca impreuna sa ajungem la un acord si sa aratam ca in cartea pe care ati scris-o pana acum din romanul Delirul, dumneavoastra ati avut ca model persoana dansului. Descrierea actiunilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial il infatiseaza ca un personaj principal, curajos, capabil, credincios comunismului si luptator pentru infrangerea fascismului si a Germaniei hitleriste. - Si dumneavoastra ce ati raspuns? - I-am zis ca nu pricep la ce se refera. Cum, tov Preda, n-ai inteles la cine ma refer eu? Te rog sa il prezinti ca personaj principal al romanului Delirul in volumul al doilea. Dupa cum mi-a povestit el in continuare, am inteles ca Preda ramasese inmarmurit pe scaun si nu-i venea sa creada ca tot ce auzise din gura lui Burtica era aievea. Si ca Burtica s-a ridicat in picioare si s-a proptit cu ambele maini in marginea biroului si i-a repetat: "Cred ca ne-am inteles sau, mai bine zis, ai inteles, domnu' Preda in privinta recomandarii mele prin aceea de a indeplini vointa sefului statului nostru de a il prezenta cu toate meritele in locul lui Niculae, personajul dumneavoastra din volumul I, inlocuindu-l discret cu Niculae Ceausescu, atribuindu-i lui toate meritele. Dupa ce s-a mai linistit a inceput sa-mi spuna mie cu vocea unui copil batut pe nedrept de parinti: - Vezi, ma, Dumitrescule, cum te obliga cizmarul asta nenorocit, care nu stie nici sa scrie, nici sa citeasca, si nici macar sa vorbeasca, te obliga sa il incluzi pe el in toate operele literaturii romane? El habar n-are de nimic, dar de, EL detine puterea si ce vrea el si cum vrea el noi trebuie sa executam. Inclusiv eu sa-l introduc in volumul doi al Delirului. Cum sa-l introduc in cartea mea cand nu stiu nimic despre el? Ba stiu ceva. Ca a facut politica asa de buna ca a dus tara de rapa. I-am zis lui Burtica sa ma scuze, dar nu pot scrie despre un om despre a carui viata si cultura nu stiu nimic. - Si tov. Burtica n-a zis nimic? - Cum sa nu zica? A zis. Si inca ce-a zis. Bine, tov. Preda, dar te avertizez, numai sa incepi sa scrii ceva din volumul al doilea al romanului Delirul si vorbim altfel. Trebuia sa il introduci si in volumul I, dar hai, treaca-mearga. Acum trebuie sa il bagi in vol. II. - Dom Burtica, dar v-am spus ca nu pot, nu pot. Ei, daca nu poti, cat voi trai eu si dumneata, acest volum II din Delirul sa stii de la mine ca nu va aparea.

Unor astfel de oameni ma voi arta asa cum sunt 5. Dar cu ce folos vor ei lucrul acesta? Doresc cumva sa ma felicite, dupa ce vor fi aflat cit de mult m-am apropiat de Tine prin darul pe care Tu mi l-ai dat, si sa se roage pentru mine cind vor fi aflat cit de mult zabovesc sub povara greutatii mele? Ma voi arata lor, celor care sint in acest fel. Caci, o, Dumnezeule al meu, nu e putin lucru ca tie sa ti se aduca multumiri de catre multi dintre noi si sa-Ti se adreseze multe rugaciuni pentru noi. Sufletul lor fratesc sa iubeasca in mine ceea ce Tu le arati ca merita sa fie iubit, si sa deplinga ceea ce Tu le arati ca trebuie sa fie deplins. Acest lucru sa-l realizeze acel suflet fratesc, nu un altul din afara, nu al altor fii, a caror gura a grait desertaciune si a caror dreaptat este dreapta nedreptatii , ci sufletul acela fratesc, care, atunci cind ma aproba, se bucura de mine; dar care, atunci cind ma dezaproba, se intristeaza de mine: deoarece, fie ca ma aproba, fie ca ma dezaproba, acela ma iubeste. Unor asemenea oameni ma voi arata: cei care isi potrivesc respiratia cu mine in cele bune ale mele si care suspina cu mine in cele rele. Or, bunurile mele sint rinduielile Tale si darurile Tale; iar relele mele sint pacatele mele si judecatile Tale; sa-si potriveasca respiratia cu mine in unele, si sa suspine cu mine in celelalte, si cintul de preamarire si plinsul sa se urce pina la Tine din inimile fratesti, cadelnitele Tale. Iar Tu, o, Doamne, desfatat de mireasma templului Tau cel sfint, ai mila de mine dupa mare mila Ta , pentru numele Tau si, neparasind nicidecum cele pe care deja le-ai inceput, pune capat neajunsurilor mele. 6. Acesta este rostul marturisirilor mele, nu in ce fel voi fi fost eu, ci in ce fel sint acum, intrucit nu numai in fata Ta ma marturisesc intr-o tainica preamarire plina de cutremur si intr-o tainica jale plina de speranta, ci ma marturisesc chiar in urechile fiilor oamenilor care cred in Tine, ei, partasii bucuriilor mele si ai destinului meu muritor, in urechile concetatenilor mei si in ale celor care calatoresc cu mine in lumea aceasta, ale celor care au fost inaintea mea si ale celor care vin dupa mine, in ale tuturor celor ce-mi urmeaza pasii, si devin partasi la calea mea. Acestia sint robii Tai, fratii mei, cei pe care Tu ai voit sa-i numesti fiii Tai, stapinii mei, cei carora Tu ai poruncit sa le slujesc, daca vreau sa traiesc cu Tine si din Tine. Si cuvintul acesta al Tau ar fi fost putin pentru mine, daca el m-ar fi instruit vorbind doar, si nu ar fi mers inaintea mea lucrind. Iar eu fac acest lucru prin fapte si prin vorbe, savarsesc asta sub acoperamintul aripilor Tale ; sub amenintarea unei primejdii prea mari, daca sufletul meu n-ar fi fost pus sub acoperamintul aripilor Tale si daca slabiciunea mea nu Ti-ar fi cunoscuta. Eu sint mititel, dar Tatal meu traieste vesnic, si Ocrotitorul meu este potrivit pentru mine: caci acelasi este si Cel Care m-a nascut si Cel Care ma pazeste. Tu insuti esti toate bunurile mele, Tu, CeL Atotputernic, Tu CeL Care esti cu mine inainte ca eu sa fiu cu Tine. Asadar, ma voi arata unor astfel de oameni, carora Tu imi poruncesti sa le slujesc, nu cum am fost eu cindva, ci in ce fel am fost pina acum si inca sint. De altfel, nici eu nu ma judec pe mine insumi ; deci in felul acesta sa fiu ascultat.